„Au nu ştii că acestea toate sunt sămânţa diavolului?”

Aman: Hora de la Aninoasa

Datina ancestrală a supravieţuit în întreg spaţiul est-european şi în cel românesc, în special – datorită integralităţii conservării, într-o nesfârşită avalanşă a „certărilor bisericii făcute credincioşilor ei pentru lăutari”, pe care le inventaria, în 1922, Constantin Bobulescu[1], autor de la care le preiau, deşi le-am descifrat, prin scremutele bolborosiri de limbă românească, pe care le reprezintă vechile cărţi bisericeşti, de care suntem nejustificat de mândri. Diaconul Coresi, de pildă, încă din 1581 stigmatiza şi fenomenul horistic identitar drept „jocure drăceşti”, dar şi creaţia literară orală, care se săvârşea „în dvorbe şezându”[2], pentru că, pe la 1550, „biserica, chiar prin cărţile ei scrise de mână, striga: „O! amar acela ce bea şi mănâncă cu cimpoi şi cu ceteri şi cu alăute, mai ales la acele blăstămate jocuri!”[3], iar „duminica, preotul, prin glasul Cazaniei, făcea luare aminte ca tot creştinul să schimbe sunetul fluierilor şi organelor în suspini”[4].

Hora, în 1860, gravură după un desen de Lancelot, publicat în „Le tour du monde; nouveau journal des voyages / publié sous la direction de M. Édouard Charton; et illustré par nos plus célèbres artistes. 1866, capitolul De Paris a Bucharest, par M. Lancelot”, Paris, 1866.

Petrecerea „cu surle şi cu tămpene în dulciială”, „giocurile şi dansurile în veselială”, „căntecele şi dezmerdîciunile lumeşti” şi, în general  horele, cu „toate feliurile de cimpoi”, de „surle şi de scopose frumoase”[5], „sîltîturile[6],cântecele cu cimpoi, glasurile”[7].

Cultura română[8], care, după susţinerile savanţilor bigoţi sau doar inculţi, s-ar fi „format în tinda bisericii” era atât de aprig interzisă nu doar în tindă, ci şi până dincolo de zări şi de vremuri, încât te şi miri cum de au putut supravieţui relicve identitare străvechi, nu doar prin cântecele notate de alţii, ci şi în filoane identitare temeinice, care aşteaptă doar îndepărtarea umbrelor colbuite ale ignoranţei, pentru a ne înfăţişa aşa cum suntem cu adevărat, dintotdeauna. Pe colburile urâte, ipocrite şi vrăjmaşe ale pustiei s-au tot dus, din nevrednicele lor clipite, îndemnurile la resemnări întunecoase: „Nu te bucura de dulceţile lumii şi ale acestora drăceşti cântece, lăutele şi plesnirea palmelor şi viersurile cele fără de cale şi netocmite. Au nu ştii, ticăloase, că acestea toate sunt sămânţa diavolului?”: „Să-ţi păzeşti urechile de cîntecele cele stricate… care femeeşază sufletul! ”. Şi tot aşa, dar cu mărturii ale prigoanei despre elemente ale Datinii relatate şi de călătorii străini: de pildă, „plesnirea palmelor”, despre care vorbesc şi Ubicini[9], Carra, Sulzer[10], Canzler Cav de Ferio[11] şi Murray[12], Sulzer considerându-le, alături de „chiuituri”, „de rău gust”, pentru că nu ştia nimic despre horele cu comenzi, mai toate bătute „înşirate cu tropote cadenţate”, cum spunea, din postură de martor, şi Gheorghe Asachi, în 1858, „în legătură cu petrecerile care se făceau în preajma scrânciobului de la Buciumi, de lângă Iaşi, zice că se făceau şi „hora rotundă întinsă, şi arcanaua[13] înşirată cu tropote cadenţate”, de făceau să răsune pământul”[14].

În general, mărturiile străinilor sunt descriptive şi se referă doar la formă, la ceea ce se poate vedea şi nicidecum la ceea ce, pentru prima dată în cultura română, a preocupat doar pe Teodor T. Burada, cel care îşi dorea să descifreze „modul cum era muzica noastră populară în timpurile vechi şi în ce chip originalitatea ei se deosebea de a celorlalte popoare, cu care era în atingere”, pentru că „nimic nu e mai caracteristic în viaţa unui popor ca datinile sale”[15]. Burada izbutise, prin 1890, când participase la aniversarea Sultanului, să noteze cântecele româneşti ale lui Dimitrie Cantemir, pe care le-a şi prezentat, în şedinţa din 20 noiembrie 1909, a Academiei Române, printr-un studiu, intitulat Scrierile muzicale ale lui D. Cantemir domnitorul Moldovei, publicat în Volumul 32 din Analele Academiei Române. Memoriile Secţiunea Literară, Seria II, Bucureşti 1911, volum pe care nu izbutesc să-l aflu, aşa cum nu dau, prin bibliotecile lumii nici de cartea cu câteva zeci de cântece ale lui Dimitrie Cantemir, transcrise de Fetriol pe note liniare europeneşti, titlul lucrării fiind L’Ancien livre de la litterature Turcs.

Străinii au tot căutat în muzica şi în horele noastre o „obârşie romană, dar şi o înrâurire gre­cească mai ales în cele înlănţuite”, doar Domnul de Guis intuind rădăcinile în civilizaţia boreală, pentru „horele tuturor popoarelor care mai au hore”[16]. Dar horele noastre vechi, risipite şi abandonate prin Codex-uri ale popoarelor europene[17], au propriile lor mărturisiri, adică un narativ-pictural străvechi al imanentului[18] care urcă[19], al lumescului care ascende spre divinitate[20] păstrat în două variante, prima notată de Dimitrie Cantemir, drept „syrba” – gen muzical şi de dans care, până la desenul lui Raffet din 1838 „Sârba militarilor” nu este vehiculat în nici o relatare, şi „Hora Buciumul”, notată de Mikuli doar în segmentul de „glas al Cerului şi al Pământului”, nu şi în cel de bucurie ceremonială obştească dusă până la extaz, precum în „syrba” lui Cantemir, care folosea, în titlurile tuturor partiturilor cu litere şi cifre, scriere muzicală descoperită de el, numai cuvinte turceşti. Iar „syrba” însemna „brâu”, boierimea turcizată a Moldovei şi a Valahiei obişnuind să poruncească pestriţ: „Ioane, adu-mi syrba-rul” – iar bietul Ion corela rapid: „Aha, boierul vrea… şerparul, adică brâul cel lung, de mătase!” sau „Vasile, ia zi-mi tu o syrba legănată!”, iar lăutarul, care nu asocia syrba cu brâul, pricepea că boierul vrea un cântec mai iute, precum cel al baladelor cântăreţilor ambulanţi sârbi, care tot hălăduiau spre Polonia şi spre Rusia, ţări în care li se şi comandau balade în slavonă, pe seama unor mărimi ale vremii. Dar, cu toată uzanţa, în lungul veacurilor nu este mărturisit niciodată, până în 1838, un dans sârba, perioada de glorie a sârbei datând din anii 1860-1890, când puzderia de muzicieni germani, angajaţi pe la fanfarele ostăşeşti, pe la curţile voievodale şi pe la cele boiereşti preiau din vechile hore şi brâie româneşti doar ritmul cel mai rapid, pe care îl dezvoltă cu îndemânare, Wiest, Wachman, Rouschitzki, Erlich, Decker, Paulmann etc. strălucind în acest domeniu, până se prind despre ce şi cum devine povestea cu sârba lăutarii basarabeni din Ciolacu, descendenţii fraţilor Dinicu scripcar şi Ciolacu muscalgiu, care duc horele grăbite la stadii de măiestrie imposibil de egalat. Dovada se poate face şi cu cântecul lăutarilor din Ciolacu, transformat, prin simplă iuţire de ritm şi de acurateţe în execuţie, „Sârba Regală” sau „Sârba de la Paris”, prin arcuşul lui Cristache Ciolacu, sau prin „Zicala pentru babe”, o horă a lăutarilor solcani de odinioară, pe care Gheorghe A. Dinicu avea să o transforme în sârba „Îmblânzirea soacrelor”.

Coperta cărţii cu cele 300 de hore ale lui Vulpian

În mărturiile străinilor, începând de la Franz Josef Sulzer şi până la Carl Engel[21], se tot subliniază că horele românilor, toate foarte scurte ca frază muzicală, încep lent, aşezat (Carra se întreba dacă nu cumva urşii au învăţat să se mişte precum românii la horă) şi continuă, din ce în ce mai repede, până ce conducătorul jocului nu le face semn lăutarilor că va lovi cu toiagul pe sub picioarele dănţuitorilor, în trei rânduri, strigând „Hâţ! Hâţ! Hâţ!”. Şi cum nimeni nu a avut răbdare să încerce pe strune acele hore străvechi, urmând regula accelerării din ce în ce mai intense şi încă de mai multe ori, horele străvechi nu ne-au putut desluşi spiralarea care conduce la păşirea pe cer, cum inspirat formula Mircea Eliade, susţinând că „dansul exprimă întotdeauna o călătorie în văzduh”[22], spiralarea, deci suprapunerea de ritmuri până la suprapunerea faptică de cântece diferite, dar cu rădăcină comună (la o repetiţie a „Zicălaşilor”, o syrba lentă a lui Cantemir, cântată în ritm accelerat de sârbă, s-a transformat într-un cântec din repertoriul de astăzi al Anetei Stan), deci în „alte forme ale ritului de înălțare”[23] în cer, în cadrul „magiei muzicale”[24], despre care, în fond, vorbea cam la fel şi Strabon („Muzica, apoi, care însoţeşte dansul, ritmul şi melodia, ne uneşte cu divinitatea prin desfătarea şi, totodată, prin frumuseţea artei”[25]).

Fără îndoială, arcuşul şi vioara pot desluşi, pentru fiecare dintre noi, naraţiunea cromatică a cosmologiei iniţiale a neamurilor europene. Numai să vrem, numai să fim vrednici să o şi facem.

[1] Bobulescu, Constantin, Lăutarii noştri, Bucureşti 1922, pp. 174 şi urm.

[2] Coresi, Diaconul, Carte cu învăţătură, 1581, editată ulterior de Sextil Puşcariu şi Alexie Procopovici, vol. I, p. 123

[3] Hasdeu, Cuvente den bătrâni, p. 46 – apud Bobulescu, op. cit., p. 175

[4] Coresi, op. cit., p. 368

[5] Varlaam, Cazania, 1843, I, pp. 9, 310, 330, 331; II, p. 4

[6] Saltul era cuvântul cu etimologie latină pentru joc; Iacob Mureşan a scris un text descurajant de interesant, pe care îl voi reproduce, „Saltul (danţul, jocul)”.

[7] Ivireanul, Antim, Didahiile, vol. II, p. 386

[8] Saltul (danţul, jocul). Măiestria sau arta de a sălta este la oameni atât de veche şi naturală, precât sunt şi patimile şi plăcerile omeneşti. În legea, cum şi la mai multe popoare păgâne, saltul îşi avea până şi cultivatorii săi între preoţi şi în curţile domnitorilor. Romanii, deşi foarte serioşi, încât cei mari ai lor îşi ţineau mai prejos de a lor demnitate a sălta vreodată (cel puţin până la Cicero), aveau totuşi clase de preoţi care, la sărbători anumite, trebuiau să joace, în temple şi în public. Mai târziu, pe timpul cezarilor, se introduc şi la romani danţul sau saltul ca o datină naţională. / La popoarele europene, saltul ajunse a fi o notă caracteristică. Descinde la popor, observă-i saltul şi muzica, şi dacă eşti cunoscător de oameni, în curând vei şti cu cine ai a face. Caută numai bine la ameninţătorul vals nemţesc, înseamnă-ţi figurile de salon la franţuzi, stai şi la danţul muscălesc şi judecă. / La românii transilvani, danţurile, ce se numesc unul de pe ţara Haţegului (în vecinătatea României mici) şi altul „Căluşărescul”, ajunseră atât de cunoscute în toată patria, încât ele se pot zice a fi curat naţionale, cu atât mai vârtos, cu cât „Haţeganul” cuprinde în sine şi hora moldavo-română. Acest „Haţegan” era, din vechime, atât de plăcut, încât, până înainte cu 25-20 de ani, chiar trufaşele familii maghiare îl jucau la balurile şi ospeţele lor. El se joacă în diferite părţi ale ţării cam schimbat în figuri, însă caracterul principal şi tactul îi e peste tot unul şi acelaşi. Muzica lui este una din cele mai joioase  româneşti. / Dl Iacob Murăşan, profesor de retorică, pătruns de simţul şi adevărul că lumea cea mare judecă pe popoare, drept ori strâmb, mai mult din semnele externe, întreprinse a culege toate figurile danţului haţegan şi toate variaţiunile muzicii lui, apoi, dându-le pe mâna unui măiestru, ceru regularea sau mai bine numai redigerea lor, păzind cu multă scumpătate ca nici saltul, nici muzica să nu piardă cât este mai puţin din caracterul şi tactul său naţional (maghiarii compunându-şi körtáncz al lor, supuseseră pe cel popular la schimbări esenţiale). Îndată se aleseră aproape la 20 perechi din casele mai bune de la Braşov, care se deprinseseră în sus numitul joc, care încă acum dobândi, de la cocoanele noastre, noul nume „Romana” (Foaie pentru minte, inimă şi literatură, Nr. 4, luni 23 ianuarie 1850, pp. 31, 32).

[9] „Orchestra ambulantă, alcătuită din ţigani, care merg din sat în sat, ca şi vechii menestreli, este formată, de obicei, dintr-o vioară, un nai şi o cobză, un fel de mandolină cu corzi metalice. Şeful trupei cântă melodia la vioară; naiul reproduce, în sunete ascuţite, părţile melodiei cele mai pasionate; cobza alcătuieşte başii, de obicei o ţine cel mai bătrân dintre artiştii ţigani, care execută, pe acest instrument, acompaniamentele cele mai dificile, cu o îndemânare uimitoare” (Ubicini, Jean Henri Abdolonyme, în Călători străini despre ţările române în secolul al XIX-lea, Serie nouă, vol. V – 1847-1851, Bucureşti 2009, pp. 282-285).

[10] „Sulzer găseşte două feluri de hore, care ar proveni de la greci: hora de mână şi hora de brâu. Mai departe el descrie hora în care se află 4 tacte cu 5 paşi, dintre care doi paşi înainte sau în lături, la tactele cele două dintâi şi la tactele cele din urmă. Toate aceste jocuri – zice el – se execută sau de un fluier sau de una, cel mult două violine şi de o armonică de gură sau şapte fluieraşe (Syringa Panos) numit moscal, şi, câteodată, şi de o ţimbală, în locul căreia era, în Moldova şi Valahia, câte o chitară, pe când una dintre violine ţinea hangul în octavă, şi între dansurile cu figuri şi fără figuri, şi între cele cu dansatoare şi fără dansatoare nu este altă deosebire, decât că, la cele din urmă, dansatorul nu cântă împreună (adică din gură), în schimb se trudeşte cu atât mai mult să-şi arate vred­nicia cu picioarele. În aceste danturi Sulzer nu recunoaşte pe romani (Sulzer, Geschichte des transalpinischen Daciens, das ist der Walachey, Moldau und Bessarabiens, II, p. 417. El pune aceste cântece şi pe note, vezi tablele de la sfârşitul volumului). / La urma jocului culbeciului, care durează atât cât le place dansatorilor, se cântă tot aceiaşi melodie iute, care se cheamă bătuta foarte iute, de la battere, drept joc final.

Sulzer, ne mai descrie jocul brâului, care se deosebeşte – ne spune el – de cele­lalte, pe deoparte, prin felul cum apucă jucă­torul cu mâna dreaptă de brâul vecinului din stânga şi cu stânga brâul celui din dreapta, deci cu mâinile cruciş şi nu mână în mână; pe de altă parte, că şi prin melodia ceva mai monotonă, mai jalnică, după care se joacă, cam şi-n acelaşi fel de cerc şi cam în aceiaşi paşi ca şi hora de mână. El le gă­seşte totuşi mai frumoase şi mai variate şi nu monotone şi sărăcăcioase precum le gă­seşte Carra, despre care crede, că nu-i un cunoscător al muzicii (Sulzer, op. cit., pp. 420, 421). / În jocuri, ca: hore, brâie, căluşerii sau călucenii (Sinopsis de Iaşi 7259/1751), jocurile mocăneşti, colinde, unii dintre străini, nu numai că găsesc, că-s de obârşie romană, dar şi o înrâurire gre­cească mai ales în cele înlănţuite (Sulzer, p. 418). / La unele din ele se puteau auzi şi „plesnirea palmelor” cum şi „chiuiturile”, pe care Sulzer le găsea de rău gust. (Bobulescu, Constantin, Lăutarii noştri, Bucureşti 1922, pp. 96, 97).

[11] Slovakische, griechische, walachische und türkische, Tanzer, Lieder u. s. w / După un manuscris publicat de Otto Heilig, în Sammelbände der internationalen Musikgesellschaft, Leipzig, 1902-1903, pp. 293-302, în care se precizează: „Numărul 93 al departamentului „Praktische Musik“ al Bibliotecii landului Karlsruhe deţine manuscrise ale unui autor care a decedat în anii ’50 ai secolului trecut, Jenaer Bergrats Gustav Schueler, care a lăsat bibliotecii manuscrisul său şi colecţii din timpul vieţii sale în Baden. Despre autorul manuscrisului şi despre activitatea sale ca muzician nu am putut afla prea multe. / Cântecele slovace au fost culese de Gustav Schueler, în 1835, din comitatul Zohler, Ungaria, dar  obţinute de la dl Seyfried în Neuscht; melodiile de dansuri greceşti, de la dl Canzler Cavaler de Ferio, fiind culese în 1839; melodiile de dansuri valahe, au fost culese în 1837, din Braşov şi Bucureşti, dl Canzler Cavaler de Ferio, care a contribuit şi cu melodiile turceşti, colecţionate, în 1838, de acelaşi dl Canzler Cavaler de Ferio.

[12] „Lăutarii – zice Grenville Murray – sau menestrelii rătăcitori, erau obişnuiţi să cânte oamenilor simpli Doina (Daina însemnase, în civilizaţiile primordiale, şi mai înseamnă şi astăzi, în spaţiul scandinavo-baltic muzică interpretată vocal, în vreme ce lätar înseamnă muzică interpretată instrumental – n. n.), care le-a liniştit dorurile, şi cântecele vechi de război ale bravilor, care încă mai mişcă inimile ca sunetul unei trâmbiţe. Aceste cântece au fost transmise, de la sine, de la tată, la fiu, prin tradiţie orală” (p. XXIX). E. C. Grenville Murray, DOINE; or The National Songs and Legends of Roumania, London, Smith, Elder and Co, 65, Cornhill, / Bombay: Smith, Taylor and Co, 1854. Murray folosea „Şase cântece naţionale din România”, aranjate pentru pian de Henriz, puse la dispoziţie de principele Ion Ghika.

[13] „Arcanul” şi „Arcanaua”, sunt două hore foarte înrudite, care s-au dezvoltat dintr-un singur prototip. Cuibul lor pare a fi în Moldova, de unde însă au străbătut la munteni şi la ardeleni. T. Burada, Almanah musical 1877, p. 63: „Arcanaua. Ţuţuenii, mai ales acei din Vrancea, joacă acest joc. El se execută de către mai mulţi bărbaţi şi femei, şi se aseamănă în săltări întru câtva cu hora de brâu”. / „Între jocurile poporului de pe aici este şi „Arcanaua” (N. Sandrovici, Dorohoi, c. Târnauca). / „Să jucăm „Moldovineasca” de mână, „Sârbeasca” de brâu, „Arcanaua” pe bătaie” (Iconom G. Ionescu, Iaşi, c. Miroslava). / Jipescu, Opincaru, p. 52, înşirând jocurile ţărăneşti din Prahova: „Căluşari”, „Şu-şu-şu”, „Arcanu”, „Ţigăneasca”, „Joiana”, „Brăileanca”. / Următoarea descriere amărunţită a „Arcanului” şi a „Arcanalei” o datorăm d-lui Alex. Pop (Transilvania, Năsăud, c. Sângeorz): / „În Bucovina, „Arcanul se joacă de feciori şi fete. Se face o horă, ţinându-se de mâini, dar fără a bănănăi cu ele. Mişcarea e de la stânga, spre dreapta. La tactul muzicii încep, cu piciorul drept, trei paşi înainte, aducând corpul în direcţia mişcării. Isprăvind pasul al treilea, se opresc pe piciorul drept, un tact, şi fac un pas, cu piciorul stâng, spre piciorul drept, readucând corpul în poziţia de la început. Această mişcare se face continuu, după tactul muzicii. Obişnuit, cercul se află deschis, cu un vătav în frunte, care ţine în mână un băţ, bătând cu el tactul, la unele figuri ce le intercalează. După un interval oarecare, la isprăvitul unui tact, vătavul ridică băţul, strigând: „Unu-nainte! Unu-napoi! Una bună, şi la drum!”. Atunci se opreşte şirul, face un pas cu piciorul stâng pe dinaintea piciorului drept şi întoarce piciorul drept pe dinaintea celui stâng. Oprindu-se pe piciorul drept, aduce lângă el piciorul stâng şi, la ultimul tact, bat cu toţii deodată cu piciorul drept în pământ. Apoi urmează ca la început, până când vătavul porunceşte: „Doi-nainte, doi-napoi! Tri-nainte, tri-napoi!” etc. / Un alt dans, numit „Arcaneua”, se joacă pe valea Someşului Mare, în comuna Sângeorz, numai de feciori. În mişcări are multă asemănare cu „Arcanul” din Bucovina, cu deosebire mai ales că nu merg în cerc regulat, ci după cum vrea să-i ducă vătavul. Mersul este tot trei paşi înainte, însă fără ca piciorul stâng să-l mişte în direcţia celui drept şi să vină cu faţa către centru; ci unul după altul urmează tactul muzicii, şi după trei paşi balansează un tact pe piciorul drept şi unul pe cel stâng. Jucătorul cel din urma şirului trebuie să se ferească de vătav, căci acela, ajungându-l, îl loveşte cu băţul; de multe ori se întâmplă că, ferindu-se, nu mai ţine paşii regulat, ci fuge, şi numai după încetarea ameninţării reîncepe jocul. De mâini nu se lasă, chiar dacă i-ar împiedica ceva în cursul jocului. Mişcări de paşi regulaţi, înainte şi înapoi, ca la „Arcanul” din Bucovina, la „Arcaneua” nu se fac”.

În descrierea de mai sus, trăsătura cea caracteristică este băţul vătavului, de care trebuie a se feri. La început, în loc de băţ, cată să fi fost un arcan, cu care vătavul se silea a prinde pe un jucător, de unde apoi vine însuşi numele jocului (Petriceicu-Hasdeu, B, Etymologicum Magnum Romaniae / Dicţionarul limbei istorice şi poporane a Românilor, Tomul II, Bucureşti, 1887, pp. 1492-1598)

[14] Gazeta de Moldavia, Iaşi 1858, no. 27 din 7 Aprilie – apud Bobulescu, Constantin, Lăutarii noştri, Bucureşti 1922, p. 98

[15] Revista de folclor, XII, nr. 1, Bucureşti 1967, p. 17

[16] Edward Jones, Lyric Airs: consisting of Specimens of Greek, Albanian, Walachian, Turkish, Arabian, Persian, Chinese, and Moorish National Songs and Melodies; (being the first selection of the kind ever yet offered to the public:) to which are added Basses for the Harp, or Piano-Forte. Likewise are subjoined a few explanatory notes on the figures and movements of the Modern Greek Dance; with a short dissertation on the Origin of the Ancient Greek Music, Printed for the Author, London, n. d. [1805].

[17] Cele mai vechi cântece româneşti, păstrate de alţii, par să fie cele numite, de ceva vreme încoace, „Cucuruz cu frunza-n sus” (Wittenberger Gesangbuch, 1531) şi „Banul Mărăcine” ( „Tabulatura Ioannis de Lyublyn Canonicorum Regularium de Crasnyk”, 1540), urmate de dansurile valahe, consemnate de „Codex Cajoni” şi de „Codex Victoris” (acesta, alcătuit de un slovac, fiind practic inclus în „Codex Cajoni”, în secolul al XIX-lea, al descoperirii lui). Ar urma „tabulele” cu cântece ale lui Franz Joseph Sulzer, preluate, fără nominalizarea culegătorului, de mai toate istoriile muzicale europene (Carl Engel, C. Hubert, Otto Heilig etc.), dar şi de prestigioasa revistă muzicală, cu apariţii din 1798, „Allgemeine Musikalische Zeitung”, în paginile de divertisment, semnate „Anonymus”, deşi „Cântecele şi dansurile moldoveneşti”, publicate în nr. 30 din 25 iulie 1821, au fost culese, mai mult ca sigur, de Eftimie Murgu şi explicate de Otto Wagner.

[18] Un sinonim blagian pentru „fenomenul” lui Kant, adică esenţa eternă a individualităţii vremelnicului şi nu doar, precum în DEX, „care este propriu naturii obiectului, care acţionează din interiorul obiectului, condiţional de esenţa obiectului”.

[19] Blaga apud Vulcănescu, Romulus, Mitologie Română, București, 1987, capitolul 11. Imanentul care urcă, p. 362

[20] Vulcănescu, Romulus, Mitologie Română, București, 1987, capitolul 11. Imanentul care urcă, p. 357

[21] Engel, Carl, An Introduction of the Study of National Music, London 1866

[22] Eliade, Mircea, Șamanismul și tehnicile arhaice ale extazului, Humanitas, 1997, p. 221

[23] Eliade, Mircea, Șamanismul și tehnicile arhaice ale extazului, Humanitas, 1997, p. 141

[24] Eliade, Mircea, Șamanismul și tehnicile arhaice ale extazului, Humanitas, 1997, p. 171

[25] Strabon, Geografia, II, X, 3, p. 433

Credinţi populare în cărţi bisericeşti

Un material de arheologie spirituală, publicat de Şezătoarea lui Artur Gorovei, în 1904, îmi atrage atenţia asupra unui segment de mărturii româneşti despre componentele Datinii ancestrale: sinopsis-urile, adică „învăţăturile” prin care ierarhii vremuitelor vremi se împotriveau şi trudeau pentru stârpirea unor „reale închipuiri… oameni bucurând”, stigmatizându-le drept „idoleşti” şi „diavoleşti”, înainte de a fi adaptate la creştinism, fie prin sfinţirea unor oameni morţi, în „carele încuibându-se diavolul de multă vreme îi ţin ne-putrezi”, fie prin sfinţirea Venerei drept Sfânta Paraschiva, fie prin falsificarea textelor colidelor, care, din Coliade, devin sfinte cântări de Crăciun. Ca să nu mai vorbim de practica ritualică a Paparudelor, numite în Moldova Păpălugi, înlocuită cu ieşirea preotului cu icoana în câmpurile arse de secetă. Textul publicat de Gorovei se referă la poruncile jefuitorului mormintelor voievodale de la Putna, Iacov, şi la sinopsis-ul lui, dar sunt astfel de cărţi şi înainte, şi după mitropolitul Iacob Stamati, care trebuie cercetate cu atenţie, pentru identificarea unor datini străvechi, stârpite sau încreştinate până la totală golire de identitate, pentru a putea înţelege o spiritualitate multimilenară, în care ne putem identifica rădăcinile. Public textul aflat întâmplător, cu adnotări de subsol, şi ca mărturie a unei răscruci de vremuri, care deschide nebănuite căi de înţelegere:

Într-o cărticică bisericească, intitulată „Sinopsis adecă adunare de mai multe învăţături, tipărit cu osteneala şi toată cheltu­iala a preosfinţitului Mitropolit al Moldaviei Kir Iacov[1] întru a sa tipografie în Iaş în anii de la naşterea lui Hristos 1757”, despre care „cerească floare ori cărţulie” dl N. Iorga se rosteşte, într-a sa Istorie a literaturii române în sec. al XVIII-lea, că „e cea mai vrednică de luare aminte dintre tipăriturile moldovene ale ace­lui timp”, găsim o mulţime de vechi credinţi şi obiceiuri super­stiţioase ale Românilor. Aşa, la tâlcuiala poruncii întâi, stă scris:

„Şi iară cine crede în visuri şi în farmece şi în vrăji şi în advare şi în baere şi într-alte lucruri diavoleşti, acela este fără de lege… (faţa 42). Pentru aceasta nimenea să nu se înşale cu descântecele şi cu farmecele, sau să lege cu vrăji vila lut să n-o mănânce lupul, nici bărbatul cu muiarea să nu-i lege, nici baere să nu faceţi la omul bolnav, nici să credeţi visurile, nici când cântă corbul sau cioara sau coţofana sau alt ceva din cele trăgătoare pre pământ, să ziceţi că au cântat rău, că cine zice aceasta face pre Dumnezău mincinos, ca­rele au făcut pre corb… Nici să ziceţi că cutarele are noroc rău, că toţi oa­menii a unui Dumnezău sunt zidire; nici să ziceţi că cutare zi este bună şi cu­tarea este rea, că Dumnezău le-a făcut toate zilele şi le-a făcut bune pentru om (fila 42 şi 43)”.

De la faţa 51 se înşiră următoarele „Învăţături pre scurt înprotiva a multor reale închipuiri, cari neştiind fac unii din creştini şi dovediri de unde se trag acele fapte reale şi ce închipuesc”:

„1). Dumnezăii limbilor elineşti erau foarte mulţi, dintre carii unul era anume Pèrun, carele se numia Dumnezăul focului, că şi în mâna lui ţinea o pia­tră scumpă, care piatră după feliul ei lumina ca jăratecul, încă şi foc deapururea ardea înainta lui. Iară închinătorii lui făcea focuri şi se petrecea pre­ste dânsele, închipuind adecă cum că s-ar da singuri pre sine jertvă acelui idol Pèrun. Aceleşi închipuiri fac şi unii din creştini pănă în zioa de astăzi, adecă focuri cu bălii în zioa de Joi Mari şi se petrec peste dânsele, însă neştiind ei ce închipuesc.

2). Alt idol era ce-i zicea Lado[2]. Pre acesta îl avea Dumnezăul veseliilor şi şi a bunii norociri. Acestuia îi aducea jertve cei ce avea a face nunţi şi ve­selii[3], părându-li-se că cu agiutorul lui Lado îşi vor câştiga veselie frumoasă şi viaţă cu dragoste. Asemenea şi aciasta o cântă creştinii pe la nunţi. Pentru aceea dară se cade tot creştinului să se feriască de acestea.

3). Mai jertvuia unii dintre acei închinători de idoli[4] şi apelor, adecă băl­ţilor, izvoarălor, numindu-le şi pre acele Dumnezău. Deci unde era apa aproape, ei se aduna odată într-un an şi mergea de se arunca unii pre alţii în apă. Iară unde era apa departe, îşi turna apă pe dânşii unii altora. Aciasta acum şi la unii din creştini vedem făcându-se, adecă: a doua zi după Paşti, numindu-se trasul în vale, dintru care tras în vale prin îndemnarea diavolului se fac multe sfăzi, gâlcevi şi bătăi.

4). Alţii avea alt Dumnczău ce-i zicea Coleada[5], carii ei adunându-se la praznecile şi zborurile lor cele idoleşti cânta lăudând pre acel idol Coleada, pomenindu-i de multe ori numele lui. Şi aciasta o vedem că se ţine la unii din creştini şi pănă astăzi, că primesc spre ziua Naşterii lui Hs. de le cântă ţigani, numindu-se Colindători. Şi încă mai primesc la casele lor Turca[6] sau Brezaia având cu sine şi măscărici ghiduş, carele schimbându-şi faţa sa[7] (cea după chi­pul lui Dumnezău zidită) cu gura zice cuvinte urâte scârnave, iară cu trupul face chipuri grozave şi spurcate, atâta cât pre cei fără de cuvinte oameni bucurând[8], iară pre cel fără de răutate copil spăriind.

5). În cetatea Rodortol, aproape de apa Istrului, în vremile închinătorilor de idoli, se afla un idol anume Cron, adecă Dumnezăul morţilor, care acela era un elin mort, întru carele încuibându-se diavolul de multă vreme îl ţine ne­putred şi făcând multe năluciri. Acestuia dară îi jărtvuia acei oameni rătăciţi întru acest fel, adecă deş băte trupurile sale până la sânge şi chiuia şi striga şi toată alta fără de lege făcea. Şi cu sângele ce-ş vărsa, închipuia cum că cu sânge iaste Cron Dumnezăul lor (pentru că se arăta a fi rumăn la faţă). Iară fără de legea ce-o făcea zicea că nu o vede Cron, căci ţine ochii închişi, nici aude strigările, căci că iaste mort.

Asemene rătăcire vedem şi acum la unii din creştini, că precum aceia se strângea la acel mort de să bătea şi chiuia şi toată altă fără de lege făcea, aşa şi acum creştinii fac pre la morţii lor, strângându-se clacă de nebuni, de-şi bat spatele cu lopăţi şi chiuesc şi joacă şi alte multe ghiduşii, care nici a se mai scrie sau a se pomeni nu se cuvine. Deci de toţi se poate cunoaşte că nu este lucru curios, adecă la vreme de plâns să se facă râsuri şi hohote şi la vreme când toţi acei ce se vor fi strâns ca să se roage lui Dumnezău şi să plângă, ei atuncea să joace şi să chiuiască, şi atuncea când ar trebui acel suflet a se uşura de păcate prin milostenie şi prin rugi, el atuncea mai vârtos să se în­sărcineze cu celelalte necuvioase fapte ce s-au zis. Ci cu cuviinţă iaste la mort adunându-se rudeniile şi alţii să facă plângere cuvioasă, nu atât pentru că a mu­rit, cât pentru iertarea păcatelor lui şi ca să i se aşeze sufletul lui unde drep­ţii se odihnesc. Iară la privegherea acelui mort să citească preoţi, iară necetind preot să fie şi mirean priveghind cu cuviinţă, vorbind cele de folosul sufletesc, iară nu vorbe deşarte lumeşti au jocuri sau alte ghiduşii, ci acestea toate de acum să lipsească.

6). Alţii cinstea pe un idol anume Cupal, pe care îl numia Dumnezăul rodurilor pământului, care la pârga secerişului la o zi a lor însemnată îi adu­cea jerlvă, şi adunându-se bărbaţi şi muieri împletind cununi de burueni îşi punea în cap şi se încingea cu burueni. Şi unii din bărbaţi se îmbrăca în haine muereşti, ca putând ei a juca mai grozav şi mai răsfăţat decât muerile să poată a îndemna pre privitori şi pre tot norodul spre toată pohta spurcaţii curvii după cum plăcea diavolilor ce lăcuiau în Bozu, şi aşa jucând şi sărind adeseori pomenea zicând: Cupal, Cupal. Această urâtă închipuire şi până acum se ţine în ţara noastră pe la unele oraşe şi sate, de se îmbracă bărbaţi în haine muereşti şi se numesc şi cu numele aproape de numele Cupal, ade­că Cuci sau Căluceni făcându-şi şi aceştia cununi de burueni, anume de pelin. Iară cei mai mulţi ce nu joacă iară pelin tot îş pun în brâu. Şi iată cu ase­mănarea avidoma închipuesc acea de atuncea sărbătoare drăcească şi prăznuire idolească. Alţii iarăşi fac altă arătare şi izvodire drăcească la vreme de secetă, adecă un om cu pielea goală şi înşirând burueni verzi pe aţă se înfăşură de sus până jos şi pe cap pune iarăş cunună de burueni, şi aceasta încăşi pre la care jucând, aruncă toţi cu apă întrînsul închipuind cum că şi de la dânsul apă cer, adecă ploae. Deci prostimea la aceste doao atât se înşală cât adecă de la Cuci, cum că ar lua vindecări de toate neputinţele sale, prin călcarea Cuci­lor. Iară Papăluga, cum că ar avea putere ca aceia, adecă să poruncească norilor şi să ploaie. Care mai ales şi la aceste doao pricini nu trebue mai mult închinare de idoli, căci destul iaste la acei ce cred aşa adecă cum că pre cum cred credincioşii că prin atingerea sfinţilor apostoli cu numirea lui Hs., s-au dat vindecări celor bolnavi, aşa şi acum s-ar da prin călcarea spurcatelor picioare ale Cucilor (şi aceştia cei mai mulţi sunt ţigani pucioşi, şi iarăşi pre­cum Ilie Prorocul şi alţi sfinţi mulţi, prin mult post şi rugă, cu numirea Dum­nezeiescului nume au pogorât ploae, aşa ar putea şi acel măscărici înşălător Păpăluga ca să pogoare ploae când ar vrea.

Toate aceste fapte sunt chiar drăceşti izvodiri şi avidoma închipuiri ai ce­lor de demult idoleşti închinători.

Şi pentru toţi aceşti mai de sus numiţi idoli şi pentru închipuirile jertvelor lor, vrând cineva a căuta dovezi, să cerce la Istoriile Moscalilor, mai ales la vremea când s-au luminat ei cu sf. botez, şi acolo va afla, căci la dânşii au fost aceşti Dumnezăi, după cum le sunt şi numele a unora pre limba lor, iară a altor idoli pre limba râmlenească, afară de Cron, carele au fost din Dumnezăul Elinilor, după cum s-au zis, adecă din cetatea Rodoslol. Iară alţii mult mai mulţi decât aceştia, tot a Moscalilor au fost, a cărora spurcate nume nu s-au mai pus aice, fiind că şi închipuirile sărbătorilor şi jărtvelor lor ce se făcea atuncea, acum de tot au încetat şi s-au uitat”[9].

[1] Iacov Putneanul, născut boier Stamati, cel care a prădat mormintele voievodale de la Putna – n. I. D.

[2] Venus, Venera sau, ulterior, Sfânta Vineri sau Sfânta Parascheva, un atribut lunar al timpului feritilităţii – n. I. D.

[3] Cântecul Lado, Lado, nu mai plânge, deci cântecul de „iertăciune”, pe care Dimitrie Cantemir îl considera eres dacic pierdut, a fost găsit şi notat, în sudul Basarabiei anului 1943, de Constantin Brăiloiu, fiind cântat, pentru prima dată, după atât amar de vreme, de „Zicălaşii”, în primăvara anului 2018 – n. I. D.

[4] Datina presupune închinări astrale, cosmogonice, şi nicidecum idolatre – n. I. D.

[5] Coleada era numele vechi al Colindei – n. I. D.

[6] Cerbul sau Capra – n. I. D.

[7] Îşi punea mască – n. I. D.

[8] „oameni bucurând” – asta este esenţa satanismului, în religie: bucuria omenească, fericirea darului dumnezeiesc numit viaţă – n. I. D.

[9] Şezătoarea, Anul XII, vol. IX, No. 6-7, Folticeni, Aug.-Sept. 1904, pp. 81-84

Cântecele marţiene şi venusiene ale românilor

Cântecele româneşti ale veacurilor XVI-XVIII, cu partituri păstrate de maghiari şi de germani, ba chiar şi de un francez, Domnul de Guisse, şi aduse în notaţie modernă de Edward Jones[1], ba chiar şi de un italian, Canzler Cav. De Frerio, care le-a dăruit Bibliotecii landului Karlsruhe, de unde au fost preluate de Otto Heilig[2], au răsunat, astăzi, în zori, în sala de repetiţii a orchestrei Ansamblului „Ciprian Porumbescu”, iar la interpretare, ca şi la notare, „intenţionat s-a păstrat ortografia manuscrisului, chiar şi în cazul în care aceasta este în mod clar eronată, tocmai pentru că autorii au menţionat că sursele scrierilor au folosit aceste versiuni de interpretare, iar autenticitatea este problema care se pune aici”[3], chiar dacă în două cântece ritualice de căluş (marţiene, închinate, deci, paznicul muntelui altar), Bătuta, culeasă de Franz Jozef  Sulzer, şi Arnăuţeasca, variantă moldovenească de Alunel, după cum spunea Bogdan Petriceicu Hasdeu, există măsuri în 3, care le-au dat mult de furcă Zicălaşilor Petrică Oloieru, Răzvan Mitoceanu, Adrian Pulpă, Narcis Rotariu şi Ionuţ Pulpă, care mi-au făcut şi o imensă bucurie: m-au ajutat să ascult, pentru prima dată în viaţă, cântecul lui Dumitrache Bondoliu Du-i, du-i, du-i la mănăstire, care ar trebui să devină imnul alegătorilor români faţă de ce-i pe care îi vor alege, sperând Să-şi vină nebunii-n fire.

În toate miturile ancestrale ale omenirii[4], Marte a fost paznicul templului Muntele Soarelui (Go Ra sau Ho Ra), iar Venus – marea preoteasă[5], trimisă de Dumnezeu „să boteze pământul” [6], dar nici un mit nu a păstrat melodiile şi incantaţiile ceremoniale, acestea supravieţuind doar în munţii Carpaţi, drept dovadă a unei continuităţi lingvistice. Pentru că limba zeilor, numită, cândva şi latina vulgară, îşi păstrează colindele şi horele doar în limba română şi cu o astfel de stăruinţă, încât, la pierderea turmei, care îşi află în Iisus un alt Mare Păstor – solar, dar un altul, păstoriţa sau fata de român, pierzându-şi turma, plângând o caută între munţi[7], dar şi păstoriţa Venus avea să fie ulterior, redefinită mitic drept Sfânta Vineri, Venera sau Parascheva, apelându-se la misterul unui cuvânt străin, „cuvântul grecesc paraschevi care înseamnă pregătire în vederea întâmpinării sau trăirii unui eveniment, sau a unei sărbători (pentru Sfânta Parascheva, viața toată a fost o pregătire spre sfințenie). În terminologia grecească, Parascheva înseamnă ziua a cincea a săptămânii, care este vinerea”[8]. Şi astfel, mitica Venus supravieţuieşte mileniilor, dar drept imanent care coboară şi se estompează în „cultul sfintei Vineri”, care „este vechi la poporul nostru și se pare că în veacurile trecute era și mai accentuat decât astăzi”[9]. „Că legenda sfintei Vineri a trebuit să fie, în timpuri vechi, foarte răspândită în popor, se vede și din faptul că ea a împrumutat material până și pentru colindele populare”[10], dar şi textele acestor colinde, în care rudimentele totemismului şamanic supravieţuiesc, sunt „băsmuite”, sunt „genuncheate” – cum zice Cartojan – până la statut de poveste numai bună de ars lungul şi frigurosul timp iernatic.

Colindul Sfintei Vineri, falsificat pe la 1580, cum stabilesc Hasdeu şi Cartojan, este aproape identic cu Rugăciunea Sfintei Vineri, publicată de Marian, cu deosebirea că Venus, ca timp al anului Fecioarei Cereşti, este Sfânta Vineri şi nu, ca la Marian, Maica Domnului, dar descântecul păgân străvechi este acelaşi:

„Și ieși sfânta Vinere din rai

Și ni zisă

Și ni râsă:

Cine poate spune povestea sfintei Vineri

S-o zică:

Joi sara de două ori,

Vineri dimineață de trii ori,

Că l-oi scoate din lăcuri,

Din păcuri

Și l-oi duce

Une-o hi mesă-ntinsă,

Făclii aprinsă,

Izvoare răci și fântâni curate

Și l-oi scăpa de păcate”[11].

respectiv:

„Luminile s-au aprins,

Raiul s-a deschis,

Cristos a învins,

Maica sa a râs

Şi din gură-a zis:

„Cine-a şti şi-a spune

Astă rugăciune

A prea sfintei Vineri

Totdeauna Joi, seara,

Câte de trei ori,

Şi Vineri, dimineaţa,

Câte patru ori,

Scos îi va fi sufletul

Din negură,

Din păcură,

Din văpaia focului,

De sub talpa iadului,

Din viţă

În viţă

Până într-a şeptea viţă”[12].

Cântările venusiene, după cum mi s-a confirmat şi prin repetiţia de astăzi a „Zicălaşilor” sunt brâie şi se horeau (ritualuri ceremoniale ale Muntelui Soarelui Go Ra, numite Ho Ra) în sinusoidă (dovadă că fertilitatea era un atribut lunar), dar au fost notate, de către ştiutorii de muzică maghiari, germani, francezi, drept arcane, sârbe, ciobăneşti,  ba chiar şi tarantela română, pe baza considerentului că vechile melodii etrusce pe tema Marelui Păstor se numeau tarantele. Cântările totemice şamanice sau marţiale, numite căluşereşti sau mocăneşti, deci munteneşti, au fost categorisite şi drept bătute, alunele  sau chiar arnăuţeşti, drept variante moldoveneşti, în ipoteza lui Hasdeu, ale alunelului  valah şi transilvan.

„Zicălaşii” intenţionează să fonotecheze, în intimitate, fără alt spectator în afară de mine, 300 de cântece vechi, majoritatea pierdute şi doar vreo câteva cântate doar de zicălaşi, dar reluate pentru comparaţie. De pildă, Alivenicile lui Hasdeu şi Alivanca lui Voievidca, Ardeleanca lui Hasdeu, numită şi de el Tarantela română, şi Tarantela română, publicată de medelnicerul Carp, în 1851, la Iaşi[13]. Vor mai fi şi altele, probabil, deşi ţinta principală a „Zicălaşilor” o reprezintă „harta” muzicală a Bucovinei, pe ţinuturi lăutăreşti. Nu folclorice, ci lăutăreşti. Ocazie cu care se va proba că „salvgardarea patrimoniului imaterial” de către proşti e mai nocivă chiar şi decât harnica falsificare a cântecului naţional românesc, în ultimele şapte-opt decenii.

[1] Edward Jones, Lyric Airs: consisting of Specimens of Greek, Albanian, Walachian, Turkish, Arabian, Persian, Chinese, and Moorish National Songs and Melodies; (being the first selection of the kind ever yet offered to the public:) to which are added Basses for the Harp, or Piano-Forte. Likewise are subjoined a few explanatory notes on the figures and movements of the Modern Greek Dance; with a short dissertation on the Origin of the Ancient Greek Music, Printed for the Author, London, n. d. [1805]

[2] Slovakische, griechische, walachische und türkische, Tanzer, Lieder u. s. w / După un manuscris publicat de Otto Heilig, în Sammelbände der internationalen Musikgesellschaft, Leipzig, 1902-1903, pp. 293-302

[3] Numărul 93 al departamentului Praktische Musik al Bibliotecii landului Karlsruhe

[4] Guterbock, Hans Gustav, The Song of Ullikummi Revised Text of the Hittite Version of a Hurrian Myth, Chicago, 2009

[5] În compoziţia mitologică hittită „Cântecul lui Ullikummi”, unul dintre cele mai bine păstrate texte literare hurriene (caseta 1), „Kumarbi, tatăl tuturor zeilor”, „Puternicului Dumnezeu”  (p. 147), „zeiţele Soartei şi Mama zeiţelor” (p. 153), „toţi zeii (care) au coborât din cer ca păsările” (p. 153) asistă la naşterea fiului lui Kumarbi, cel „care îi va construi templul de piatră şi statuile” (p. 159) şi căruia trebuia să-i dea un nume, prin care „să-l închine”, ca „să fie văzut”, „Soarelui, Zeul Cerului” şi „Zeiţei Lună” (p. 153), şi să poată locui în „Casa Zeilor” (p. 154), pe care el o va dura. Fiul Cosmic a fost luat de Irsirras (Pământul întunecat – p. 155), care l-a aşezat „pe genunchii lui Enlil”, care, „cândva a fost divinitate vie, dar corpul său din piatră a fost făcut” (p. 157). Apoi, „când Soarele, Zeul Cerului, a văzut templul de piatră din munţi, care îi fusese închinat… a mers la Puternicul Dumnezeu” (p. 159), ca „să-l arunce deoparte”, iar în bătălia cosmică, „puternică este lupta, puternică este lupta! Vacarmul cerului aduce foamete şi moarte pe pământ” (p. 159). Puternicul Dumnezeu acceptă, în finalul confruntării cosmice, ca Soarele să aibă un templu în munte, cu „scaunele şi masa lui” (p. 161), care-l simbolizează (în fond, asta este şi Masa Tăcerii, desluşită de Brâncuşi).

[6] Cartojan, N., Cărțile populare în literatura românească / Epoca influenței sud-slave, București 1974, p. 203

[7] Alexici, Gheorghe, Poezia noastră poporană, în Luceafărul, anul II, nr. 22, 15 noiembrie stil nou 1903, pp. 366-371

[8] Necula, Nicolae D., Biserică și cult pe înțelesul tuturor, București nedatat, p. 106

[9] Cartojan, N., Cărțile populare în literatura românească / Epoca influenței sud-slave, București 1974, p. 201

[10] Cartojan, N., Cărțile populare în literatura românească / Epoca influenței sud-slave, București 1974, p. 2013

[11] Cartojan, N., Cărțile populare în literatura românească / Epoca influenței sud-slave, București 1974, p. 203

[12] Marian, S. Fl., Nascerea la Români, Bucuresci 1892, pp. 187, 188

[13] Calendar pentru Romăni / pe anul 1851, Anul X, Iaşii, Institutul Albinei

Simbolistica totemică străveche, în Ortodoxie

Totemuri străvechi, la Moldoviţa

Multă vreme am fost de părere că neamul nostru românesc a păstrat străvechea simbolistică totemică după regula lui „așa am apucat”, dar se pare că m-am înșelat, în bună parte, pentru că simbolistica străveche, și ca element de artă plastică, și ca „limbaj al iluminării”, a fost conservată, prin reformulări și confiscări, de ortodoxie, care a considerat, după regula lui Augustin („religia pe care o numim creștinism a existat dintotdeauna”) că și „cetatea comunității lui Dumnezeu” trebuie păstrată intactă, cu aceleași flamuri (crucea – cerul zilei, floarea în șase colțuri – Venus, floarea în opt colțuri – Dumnezeu-Timpul, dubla natură a vieții și a inițierilor – suprapunerea rombului peste pătrat, sfințenia – rombul, terestrismul – pătratul, coloana celestă sau stâlpii – desfășurarea de romburi pe verticală etc.).

Românii, în ornamentația tradițională, au folosit simbolurile văzute în frescele și frizele de prin biserici, fără să mai știe nimic, în absența inițierilor, despre semnificațiile totemice străvechi. Exista, desigur, și un presentiment totemic în folosirea acestor decorațiuni – nici vorbă să mai însemne totemism – iar înțelegerea mai lesnicioasă o favorizează o incantație străveche, adresată planetei Venus și zilei pe care o tutelează și astăzi, numită, chiar și pe la 1890, „Rugăciunea Sfintei Vineri”, în care „Vinerea” înseamnă, de fapt, „Venera”, deci Venus, drept atribut al Timpului Lunar numit „Ma”, adică Primăvara, adică atunci când „omenirea a privit zeul Soare în poarta răsăritului”[1].

Ar fi o naivitate să ne imaginăm că, atunci când reproducea steaua sau floarea în șase colțuri sau petale, meșteșugarul conștientiza că omagiază Timpul Lunar al Primăverii, atunci când zeii au „hirotonit zeiţa Lună, după ce au creat-o, oracol al Cerului şi al Pământului”[2], deși ceremoniile Ma Go Ra (primăvara, pe muntele Soarelui) încă se mai păstrau, dar tot fără semnificații inițiatice, iar rugăciunea adresată Venerei, care este „la față tinerea”, și celorlalte trei anotimpuri „surioare” (Maria Malina – fântâna rodniciei, Mădălina – Rodul, și dalba Rusalina – vremea zăpezilor), preia o străveche desprindere de atribute, sumeriana Ishtar[3] cedând atributele fertilității Inannei, deci primăverii cerești.

Sacralitatea Desăvârşită la Moldoviţa

Că folosirea simbolisticii totemice ancestrale de către Biserica Ortodoxă, în scopul obturării memoriei strămoșești, a determinat folosirea acelor „modele” în lucrărilor meșteșugărești din casa țăranului român din Bucovina o dovedesc și lucrările iconografice de la cumpăna veacurilor XIX – XX, românești și străine – cele românești încredințate spațiului spiritual german, cu care ilustrez acest text („Rugăciunea Sfintei Vineri” o reproduc în final), respectiv:

Bachmann, Jos., Des Erzebirge nach seinen Siedlungen und der Baschäftigung seiner Bewohner, în „Zeitschrift für österreichische Volkskunde, Wien 1906, pp. 45-55

Weslowski, Elias, Die Möbel des rümanischen Bauernhauses in der Bukowina, în Zeitschrift für österreichische Volkskunde, Wien 1906, pp. 55-60. În 1912, publica la Viena un studiu complet, sub titlul Das rumänische Bauernhaus in der Bukowina. Veslovschi era, în 1906, „k. k. Fachsculleiter (Specialist), Kimpolung”[4].

Charles Holme, îl dă drept „Herr Elias Weslowski, Director of the K. K. Fachschule, Kimpoulung”[5]

„Rugăciunea Sfintei Vineri:

Sfânta Vineri, Vinerea,

Ce-eşti la faţă tinerea,

Inima-ţi încărunţea,

Nime nu se pricepea,

Numai trei fete fecioare

A lui Lazăr surioare:

Una Maria Malina,

Una blânda Mădălina

Şi-una dalba Rusalina.

Ele, cum mi te-au văzut,

Îndată s-au priceput

Şi în câmp că mi s-au dus,

De la Rusalim spre apus,

Pe la revărsat de zori

Să găsească nouă flori,

Nouă flori bune de leac.

Ele, flori bune ce leac,

Orişicât

S-au trudit,

N-au găsit,

Ci-au găsit

Pe la-nserate

Nouă lumânări curate.

Luminile s-au aprins,

Raiul s-a deschis,

Cristos a învins,

Maica sa a râs

Şi din gură-a zis:

„Cine-a şti şi-a spune

Astă rugăciune

A prea sfintei Vineri

Totdeauna Joi, seara,

Câte de trei ori,

Şi Vineri, dimineaţa,

Câte patru ori,

Scos îi va fi sufletul

Din negură,

Din păcură, Din văpaia focului,

De sub talpa iadului,

Din viţă

În viţă

Până într-a şeptea viţă”[7].

[1] Legge, James, The Sacred Books, Crearea Soarelui şi a Lunii, Oxford 1879, p. 70

[2] Ibidem

[3] „Zeita Ishtar, ca marele zeiţă-mamă, este zeiţa vegetaţiei şi a fertilităţii printre oameni şi animale. Se spune că ea petrece jumătate de an pe pământ, când natura este în floare şi animalele nasc puii, în timp ce în jumătatea de an rămasă, când natura pare moartă, ea este închisă în lumea inferioară, cunoscută sub numele de Aralu. Mitul coborârii ei în Aralu simbolizează trecerea de la vară la iarnă, în timp ce eliberarea ei sugerează trecerea de la iarnă la vară. Povestea pare să aibă ca sugestie principală posibilitatea reînvierii morţilor; se poate să fi fost compus în legătură cu un ritual în cinstea zeului sumerian vechi Tammuz sau Dumu-Zi-Apsu, „copilul spiritului (sau viaţa) din Deep”, „zeul-soare al primăverii, a cărui plecare a fost jelită şi a cărui întoarcere a fost salutată cu ceremonii adecvate. În alte povestiri, Tammuz este prezentat ca iubit al zeiţei Ishtar, ucis de zeiţă, din cauza respingerii lui de dragostea ei” (The Sacred Books, Coborârea zeiţei Ishtar în lumea adâncurilor, notă de subsol, p. 235)

[4] Zeitschrift für österreichische Volkskunde, Wien 1906, p. 106

[5] Holme, Charles, Peasant in Austria and Hungary, London, Paris, New York 1911, în Prefatory Noty, p. III

[6] Himka, John-Paul, Galicia and Bukowina, Alberta 1900, pp. 178, 213

[7] Marian, S. Fl., Nascerea la Români, Bucuresci 1892, pp. 187, 188