DATINA ROMÂNILOR | Dragusanul.ro

George Bariţ, 1860: Porturile româneşti (III)

Franz Jaschke: Gegend von Kolumbacz im Banat

Dacă acest gust al românului este cel adevărat sau din contra; dacă între români se află ideea frumosului dezvoltată ori nu lăsăm ca să judece esteticienii. Noi, din parte-ne, știm numai atâta, cum că ideea frumosului nici până în ziua de astăzi nu-și are definiția dată; cum că ceea ce este frumos la unul este urmat la altul; cum că în cele din urmă la alegerea frumosului decide mai totdeauna numai un tact fi, înnăscut, cu care natura nici că a înzestrat pe toți oamenii, iară nu definițiile filosofilor, și nici modele europene, la care definiția frumosului numai atunci e dată drept, când cu moda – care prea adeseori nu e decât o ticăloasă scălâmbăială, o deformare a feței și a staturii – se pot stoarce mii și milioane de la popoarele care au fost destul de oarbe și nesocotite pentru ca să-și părăsească portul național născut, oareșcum, apoi crescut, dezvoltat cu dânsele și învăscut în gustul lor.

Franz Jaschke: Ansicht der Saline Rhonaszek in der Marmaros

Dacă portul este condiționat prin înrâurința climei? Fără nici o îndoială, și aceasta într-o măsură atât de mare, încât instinctul de a te apăra de asprimea climei a făcut, adeseori, ca oamenii, în portul lor, să sacrifice frumosul. Numai așa se pot explica și la români unele porturi, mai vârtos muntene, urâte, dacă nu și în croială, nesmintit însă în materialul lor cel gros și diform, precum, de exemplu, saricele (șubele cu lâna scoasă în afară), căciulile cele mari, făcute din piei foarte lânoase și mai nimic argăsite, bundele cele lungi și grele, care însă, în miezul iernilor însoțite de geruri cumplite, de până la 20-25 de grade, în contra viforurilor furioase, secătoare de puteri și străbătătoare până la măduva oaselor sunt mai asigurătoare de sănătate și de viață decât toți medicii și toate apotecile (stațiuni balneare – n. n.) din Europa, prin urmare, în asemenea caz, gustul și moda nu au nici măcar vot consultativ, cu atât mai puțin decisiv.

Aici ar fi locul ca să vorbim ceva și de opinci, care, ca o parte a portului țărănesc, a devenit a fi, totodată, simbol al sărăciei și al înjosirii. Opanca, opinca este cuvânt slavonesc. Cu aceasta nu voim să apărăm cum că acest fel de îmbrăcăminte ar fi numai proprietatea popoarelor slavone. Aceeași încălțăminte, pe care o numim opincă, schimbată cevași în forma ei, o vei afla, sub diferite numiri, la elini, la asiatici, la romani, în țările pe unde omul nu e constrâns nici a înota prin tină și noroaie, primăvara și toamna, nici a se cufunda până în genunchi în troienele de ninsoare, iarna, din contra are a suferi cumplit de fierbințelile verii, încât mai adeseori nici pantofi nu poate suferi în picioare; iară încălțămintea cu turetci se cere în climele astâmpărate și friguroase.

John Paget și Arrin Smith, 1836: Sat valah

Acum, însă, vine întrebarea pentru ce românii, de 1700 de ani și mai bine, sub clima gerurilor noastre, nu au părăsit sandaua sau opinca. Răspunsul nu ni se pare așa greu. Mai întâi, în o parte mare a țărilor locuite de români, precum sunt Banatul și Țara românească, fiind iernile ușoare, trebuința cizmelor înalte nu se simte; al doilea, românul poartă, iarna, în opinci niște călțuni (ciorapi) groși de lână și înalți, înfășurați bine cu curele, încât frigul nu poate pătrunde așa ușor la picioare; iară al treilea, toți care au purtat și opinci, și cizme spun, în unanimitate, cum că ușurimea opincilor face ca umbletul și călătoriile să fie mult mai puțin ostenitoare decât cu cizme sau ciubote mari, înalte, prin urmare și grele. Pe lângă toate acestea însă nu ni se cuvine a uita cum că au fost și secoli ca aceia, între care potestatea legislativă din acele zile de amar și barbarie și-a luat dreptul de a regula chiar și porturile diferitelor popoare și clase de oameni spre a forma, cu atât mai ușor, caste privilegiate și apăsate. La noi, în Ardeal, vei afla urme de acestea în răposatele „Constitutiones Aprobatae”. Ci fie-ne destul despre opincă, care într-aceea sub nume de pantof, papuc, botină și botinică, țipicel și cizmuliță, s-a furișat de mult și prin palate, prin urmare nu mai poate fi rușinătoare, deși pe acolo luată peste călțunul cel subțirel de tort, adeseori ruinătoare de sănătate și anume cășunătoare de cele mai aprige dureri de măsele.

Să stăm puțintel la înrâurința potestății legislative asupra portului peste tot. Istoria ne învață cum că legislatorii cei mai bătrâni ai omenirii au regulat nu numai veșmintele respectivelor rituri religioase pentru popi și pentru zei, ci chiar și pe cele ale poporului, iară la acestea din urmă se văd adeseori dezvoltând o înaltă înțelepciune practică, prin aceea că ei mai totdeauna ținură înaintea ochilor nu numai împrejurările climatice, nu numai produsele, din care se puteau pregăti – toarce, țese ori argăsi și coase – veșminte, fără ca locuitorii să fie constrânși a cumpăra sau materialul crud, sau și veșmântul gata din alte țări și de la alte popoare, ci totodată ațintiră într-acolo ca industria sau adică iubirea de lucrare și osteneală să se propage și păstreze chiar în mijlocul familiilor, în lăuntrul locuințelor, pentru ca anume partea femeiască încă să fie ocupată necurmat. Un asemenea scop al legii este de o nemărginită însemnătate, mai vârtos în climele ferbinți și călduroase, în care oamenii, și mai vârtos femeile, au o aplecare înfricoșată spre a nu face și a nu pune mâna pe nimic; prin urmare, se cerea ca legislatorii totodată să comande o varietate în forma și în materia veșmintelor, pentru ca, adică, cu atât mai mult să ocupe familiile cu lucrul; iară pentru ca să ajungă scopul cu atât mai ușor, ei luară în ajutor chiar religia, morala și onoarea. Mie îmi vine a crede cum că portul românesc încă a stat, în decursul multor seculi sub o asemenea înrâurință binefăcătoare (George Bariț nu s-a înșelat, pentru că Marco Bandini menționa, în secolul XVI, o legislație dură, în Moldova, împotriva falsificării veșmintelor, care reprezentau și statutul social al celor care le purtau – n. n.), și care este prea de dorit ca, chiar în sânul tuturor fabricilor din lume, să se mai păstreze în seculii secolilor; ca adică lâna și bumbacul, însăși cânepa, iară cu acestea melița și pieptenii, furca și spata cu suveică, acul și andreaua nici odinioară să nu cază din mâna româncelor, și pe trupul lor, al bărbaților și al pruncilor totdeauna să se vază urmele de acea industrie și de acel lucru, pe care-l învățaseră din seminții în seminții, de la moașe de strămoașe, pe calea unei tradițiuni și a unei practici care numai în secolul de față a început a se precurma sau preface ori corci, pe la unele ținuturi; iară dacă am avea ceva de adăugat în această privință ar fi ca între familii să se restaureze o rivalitate mai mare, atât în industria domestică, cât și în alegerea mai cu gust, din toate porturile românești, a celor mai frumoase și, totodată, mai corespunzătoare cerințelor climei și – iarăși în curățenie cât se poate mai mare în toată privința, în veșminte, mâncări și locuință.

Cine voiește a ști ce însemnătate se poate pune pe portul național să studieze istoria mai multor popoare, cum și hronicele caselor domnitoare, care adică deteră tonul și direcțiunea încă și în această privință. Pe noi, aici, spațiul nu ne iartă a ne întinde mai departe / B. (Bariț, George, Porturile românești, în Călindariu pentru poporul român / cu privire la mai multe cerințe ale lui / pe anul bisect 1860, Brașov 1859, pp. 36-45).

 


George Bariţ, 1860: Porturile româneşti (II)

Weiber von Jakobeny in der Bukowina, de Franz Jaschke

 

Cu portretele câtorva Domni vechi, din vecinele țări românești, pe la unele biserici, în mărime naturală s-au păstrat și câteva costume, care, în zilele noastre, se mai află pe la unele ținuturi și sate întocmai ca și cum le-ai fi decopiat după acelea românești. Așa, de exemplu, toga cea albă, lungă până jos, a săcelenilor sau cea verde, cu câmp, tot asemenea de lungă, venerabilă a mai multor neguțători și boieri bătrâni, de care astăzi își bat joc bieții cei nespălați, o poți vedea zugrăvită pe portretele vechi. Oare însă acele togi au fost cele antice? Aceasta încă este foarte aproape de adevăr.

Philippowanerinnen aus der Bukowina, de Franz Jaschke

Care ar fi, după toate acestea, nota caracteristică a costumului curat național antic? Cu cât mai pitoresc (mai pestriț), cu cât mai bogat, cu cât mai solid (mai trainic), cu atât mai național. Aceasta o cere geniul și gustul popoarelor meridionale; aceasta se adeverește după statuile și vasele antice, dezgropate în mare mulțime din sânul pământului italienesc; la acest fel de port se fac aluzii ici-colo și prin istoria țărilor noastre; acest port este numai acela care distinge atât de aprig pe român de toate celelalte popoare con și împrejur locuitoare. Păcat numai cum că unele părți de costum curat italian-românesc, în decursul secolilor, au căpătat câte o numire străină (dacă meșteșugarii erau străini! – n. n.), ceea ce însă tocmai așa s-a întâmplat și în Italia, în care amestecul de greci, goți, vandali, avari, longobarzi și arapi – care popoare, mai târziu, s-au contopit cu totul în elementul italian – însă a fost tot așa mare ca și pe la noi, în alte privințe.

Mädchen von Jakobeny in der Bukowina, de Franz Jaschke

Căciula frigiană sau cușma pe cap, pieptarul lung, cusut în trei culori, zeghea sau țundra, sau sucmanul cât mai lung, pe deasupra, șerparul peste mijloc, iarăși cu împiestrițături, cămașa largă și iară lungă, căci pânză trebuie să fie la casă totdeauna de ajuns și chiar e prisos, cioareci ceva largi, papuci ori colțuni și un băț (măciucă, baston) sănătos în mână – acestea pentru bărbat; iară femeia, cu părul împletit cât se poate mai cochet, acoperită ușor de un ștergar alb (minișterg – n. n.), numit învelitoare, totul însă numai cum au apucat din vechime, cămașa, la piept și la mâneci îmbăscută în figuri etrusce și hieroglife (simbolistica dreptliniară este pelasgă, după cum susțin Klages și Blaga – n. n.), cusute toate de mâna sa, poale largi demise în crețuri, fote sau catrințe, la a căror țesătură să se întreacă toată arta rămasă din străvechime, atât în amestecarea culorilor, cât și în aplicarea figurilor, pieptarul tot cam lung și tot în trei culori, brâu îngust și modest (bârneața – n. n.) – simbolul curăției, papuci ori pantofi, ori călțuni sau cisme roșii ori galbene (opincile, deci, nu făceau parte din portul sărbătoresc, ci din cel de lucru – n. n.); cercei la urechi, mărgele sau mai bine salbă compusă din monede la gât, inele în degete, semn iarăși al castității, sau vergurine sau conjugale – acestea sau încă-i partea precumpănitoare din acest port, au distins sau vor distinge totdeauna pe român și pe română de oricare alt popor.

Ein Mann aus der Bukowina, de Franz Jaschke

În mai multe părți, catrințele s-au prefăcut cu totul în rochie încheiată, care însă, dacă și-a păstrat culorile, atât mai bine, căci îndestulează și cerințele climei noastre; ci apoi rochia trebuie să fie un veșmânt de sineși numai pentru partea din jos a trupului, iară nu împreunată cu pieptarul sau adică nu prefăcută în acel veșmânt germano-franțuzesc, care, pe locurile noastre, a luat numirea de vigan[1]. S-a putut observa cum că românii și, cu atât mai vârtos, românele, tocmai și pe acolo pe unde au părăsit costumul național, în forma sau croiala lui, au primit, în locul aceluiași, altul, străin din croială, însă tot pestriț, tot înflorit, tot pitoresc sau, cu alte cuvinte, lor, bărbatului și femeii, le place a-și decora grădina de flori, câmpul cel înflorit și variat în mii de culori, și o fac aceasta fără ca să-și poată da cuvânt, și fără a se consulta cu marșandele (negustoresele – n. n.) de la Paris; iară neguțătorii, în cele mai multe țări, se văd constrânși de a comanda pe la fabrici o mulțime de stămbării (cartoane), mătăsuri, panglice, batiste „după gustul românesc”, știind prea bine că, dacă acelea nu vor semăna cu portul ce-l avură românii din vechime, cumpărători la ele nu vor afla.

Bojar von Seret in der Bukowina, de Franz Jaschke

Frumos este cerul albastru, sublimă este privirea către același; ați văzut, însă, vreo română învestită numai în albastru curat, fără ca câmpul albastru să nu fie presărat cu o mulțime de flori pământești? Culoarea neagră este, la cei mai mulți europeni, pe cât de doliu, pe atât și de paradă; românele o rezervară pe aceeași mai peste tot numai pentru fecioarele vestale (în spațiul nostru, Vestala se numea Histia și simboliza vatra, pământul, mama naturii – n. n.), destinate a se înmormânta de vii. Alb, roșu, vânăt și galben, amestecate în mii de nuanțe, sunt culorile caracterizatoare de port românesc (Bariț, George, Porturile românești, în Călindariu pentru poporul român / cu privire la mai multe cerințe ale lui / pe anul bisect 1860, Brașov 1859, pp. 36-45).

Ansicht des Tals von Wama in der Bukowina, de Franz Jaschke

*

[1] În țările românești, numirea de vigan nu e cunoscută, ci acolo viganul se numește rochie, iară rochia se zice fustă – notă George Bariț


George Bariţ, 1860: Porturile româneşti (I)

1810: Baia Mare – acuarelă de Franz Jaschke

Un interesant studiu despre „Porturile românești”, probabil că primul, scris de un român, din istoria noastră culturală, publicat de George Bariț, în „Călindariu pentru poporul român / cu privire la mai multe cerințe ale lui / pe anul bisect 1860”, îmi atrage atenția prin ineditul său, așa că îl voi translata, în mare parte, din buchii în litere latine, pentru a-l pune la dispoziția celor interesați de subiect. În paranteze, acolo unde consider că e necesar, voi introduce precizări față de amănuntele încă necunoscute pe vremea lui Bariț.

Franz Jaschke: Weiber aus der Almasch im Banat

„Portul sau, după terminologia nouă, costumul național, face și el una din părțile esențiale la viața socială a unui popor, iar păstrarea lui este de o importanță cu atât mai mare, cu cât un popor rămas în cultură este supus la mai multe înrâurințe morale, naționale și politice din afară. Cine ar crede cum că adeseori chiar curăția și nevinovăția morală a unui popor atârnă de la portul nostru! Să cercetăm lucrul mai de aproape, mai cu pătrunde, pentru ca curând să ne convingem despre adevărul acestei aserțiuni.

Oare însă ce mi-am propus eu să deduc aici? O problemă foarte grea, pe care știu bine că nu o voi putea dezlega și va trebui să mă îndestulez că am aruncat-o în mijlocul publicului cititor, pentru ca să mediteze și alții asupra dânsei, precum am meditat și eu, mai vârtos de vreo șapte ani, încoace, de când ne propuserăm, împreună cu domnul Ștefan Emilian, profesor de desen, a publica, cu cadre și cu text lângă ele[1].

Franz Jaschke: Mädchen von Oberascha Obrása in Siebenbürgen

Pentru ca să poată cineva descrie după cuviință toate porturile naționale românești, are trebuință – ca și cutare general mare – de trei lucruri, și adică: mai întâi de bani, pentru ca cel puțin un an întreg să călătorească prin toată românimea, prin toată Italia, prin toate țările de prin prejur, care sunt locuite amestecat de români și slavi sau de români și unguri (excelentă premoniție, pentru că portul nostru național este un vestigiu al portului ruralității europene primordiale – „țăranii nu-și vopsesc cu roșul purpur albul lor veșmânt”, spunea Vergilius – n. n.); al doilea, de bani, ca să plătească prea bine pe vreun zugrav isteț și nepregetător, care să fie îndatorat a decopia toată mulțimea costumelor care se află la români, precum și pe acelea străine, care vor fi semănând cu ale românilor, începând de la Odesa, pe Dunăre, în sus, și pe țărmii mărilor italiene, până la neapole, în jos (voi ilustra textul cu desene antrioare lui Bariț, făcute de străini, inclusiv de silezianul Franz Jaschke – n. n.); apoi, al treilea, de bani, pentru ca să poată acoperi spezele tăierii (gravării) în aramă – căci poate în lemn prea ar ieși grosolane sau cel puțin ale litografierii pe piatră. Studiul cel obositor istoric al costumelor antice, începând tocmai dinainte cu vreo 2500 de ani, după monumentele păstrate prin unele muzee europene încă de la Saminiți, Etrusci, Elini și Latini, din care naționalități s-a format cea romano-italiană, de la galii cisalpini (Italia de Sus) și așa mai încoace, până în seculii mai noi – acest studiu să fie dăruit pe deasupra. Să zicem că același nu ar costa nimic (și George Bariț era dispus, deci, să lucreze doar din pasiune pentru adevăr, nu pentru vreo răsplată – n. n.).

Franz Jaschke: Mädchen im Sonntagsputz von Torotzko in Siebenbürgen

Ci mai întâi să ne înţelegem asupra definirii portului sau costumului, pentru ca să ştim despre ce vorbim. Eu, din parte-mi, înţeleg prin port nu numai tot ce ţine de îmbrăcămintea bărbatului şi a femeii, începând de la acoperământul sau învelitoarea capului, la hainele albe de pânză, la tot ce vine deasupra lor şi până la încălţăminte, ci şi purtarea părului, cum l-a lăsat natura sau tăiat, în cazul dintâi – lăsat în plete libere sau împletit, delăsat pe umeri sau strâns – la femei – împrejurul capului; totodată reducem la port şi toate celelalte ţesături trebuincioase ori de lux, precum feţe de perine, pânzeturi de masă, merindări, covoare(numite şi scoarţe), traiste, desagă ş. a., ş. a. Apoi, între toate acestea, mai avem să distingem portul de toate zilele şi portul de sărbătoare sau de paradă, căci între acestea două, pe la mai multe ţinuturi, este o diferenţă însemnată.

Franz Jaschke: Mädchen aus dem Hatzekertal in Siebenbürgen

Într-aceea, pentru ca să ne înţelegem şi mai bine, să ne aruncăm unii altora câteva întrebări, dintre care ar fi şi următoarele:

Câte sunt porturile româneşti? Eu nu ştiu, Dumnezeu le ştie. Am numărat, în viaţa mea, vreo zece, care mi s-au părut, din toate, mai româneşti; iar numărul celor cu presupus, al celor amestecate, al celor cu totul corcite pare-mi-se că este mai mare; iar aşa-numitele nuanţe sau diferenţe uşoare – numărul acestor este legion (mare – n. n.).

Franz Jaschke: Izlas eine gefährliche Strecke der Donau im Banat

Mai fiecare ţinut mixt, pe alocurea mai tot satul, îşi are portul său, după care poţi prea bine distinge pe locuitori unii de către alţii. Aceasta se poate observa mai bine ca oriunde la târgurile mai mari de ţară, de exemplu cum ar fi la Sibiu, Braşov, Alba-Carolina, Cluj, Bistriţa, Cernăuţi, Oradea, Arad, Lugoj, Craiova. Din acele porturi vei afla câteva frumoase, gustoase (cu gust – n. n.), pitoreşti – precum le zic zugravii, altele de suferit – şi iarăşi altele urâte, lipsite de un gust mai atrăgător, mai bătător la ochi.

Franz Jaschke: Ein Junger Mann von Oberascha Obrása in Siebenbürgen

Care din toate să fie porturile antice italiene, aduse de 1750 ani, deodată cu coloniile, pentru că de acelea se află, fără nici o îndoială, însă care (latinismul, caracteristic Şcolii Ardelene, nu se putea dezminţi, în 1859, dar trimiterile acestea spre Italia trebuie privite drept referiri la „vremuri şi mai cărunte” ale Europei continentale sau boreale[2], cum se mai numea – n. n.)? Şi iarăşi, care sunt acele porturi – anume în părţile Moldovei – împrumutate de la italienii genovezi ş. a. (în parte, porturile boiereşti şi de târgoveţi – n. n.), care genovezi, în evul mijlociu, domniseră atât timp în Marea Neagră şi până în lăuntrul Basarabiei? Răspunsul este cu atât mai anevoie de dat, cu cât porturile italienilor încă au fost, odinioară, foarte diferite şi cu cât ei înşişi, mai târziu, le amestecară, apoi le mai părăsiră de tot, primind uneori şi pe la sate pe cel franţuzesc[3].

Franz Jaschke: Ein Flößer von Körösmezö in der Marmaros

*

*

(Bariț, George, Porturile românești, în Călindariu pentru poporul român / cu privire la mai multe cerințe ale lui / pe anul bisect 1860, Brașov 1859, pp. 36-45)

[1] În Țara românească, s-a decopiat și desenat, înainte cu puțini ani, porturile bărbătești și femeiești din vreo trei ținuturi, cu destulă autenticitate. Aceleași se văd, ici-colo, și ilustrate cu culori.

Franz Jaschke: Ein bewaffneter Plajash aus Siebenbürgen (grănicer năsăudean)

[2] Cea mai conservatoare obşte a fost, de-a lungul veacurilor, cea a muntenilor din Carpaţi (Riphae, adică râpoşi), despre care Pliniu cel Bătrân scria, în „Naturalis Historia” (IV, 88-91): „Apoi sunt munţii Riphae şi regiunea numită Pterophoros, din pricina deselor căderi de zăpadă, o parte de lume condamnată de la natură la o obscuritate densă… În aceşti munţi, un singur popor norocos (cum se crede el), care se numeşte Hyperboreu, trăieşte ca în vechime, precum legendarii străbuni… Nu se pune la îndoială despre acest popor: toţi autorii recunosc că ei au înviat, la Delos, pe Apollo”. Iar Vergilius, în „Georgicele” (3, 381-383), continuă: „toţi acei oameni sălbatici, care sunt hyperborei Septentrioni, se apără de vântul riphaic, acoperindu-şi corpul cu piei de animale”. Desluşirea finală vine de la Strabon, care, în „Geografia” (11, 6, 2) zice că „toate popoarele din nord, numite de istorici greci sciţi sau celtosciţi, s-au numit, pe timpurile scriitorilor mai vechi, Hyperborei, adică cei care locuiesc după Pontul Euxin, Istru şi Adriatica”.

*

Costumele tradiţionale ale acestor populaţii boreale au fost imaginate, în baza descrierilor şi a iconografiei conştientizate, de istorici dornici să sublimeze nobleţea popoarelor lor. În astfel de desene, celţii, luptând cu un roman, au costumaţii similare cu cea a dacului (mai puţin, coiful şi culoare primului veşmânt).

*

Asemănător veşmântului dac este şi cel al germanilor din primii ani ai noii ere, veşmânt reprodus după o farfurie din acea vreme. Bărbaţii şi copilul poară opinci, prinse cu nojiţe, legate încrucişat, peste iţari albi, şi cămăşi până în coapse. Chiar şi costumul femeii, cu altiţă şi catrinţă ţesută în vârstre, aminteşte de costumul purtat de români, cu mândrie dacică, până în zilele de astăzi, deşi costumul acesta e meşteşugit după „pilda strămoşilor” comuni ai popoarelor europene „sub domnia lui Saturn” (Horaţius). Costumul acesta, spre deosebire de cele colorate ale războinicilor, erau albe, pentru că „preafericiţi ţăranii” (Horaţius), „ţăranii cei aspri, în cojoc” (Tibullus), de pe tot cuprinsul vechii Europe „nu-şi boiesc albeaţa lânii cu asirianul purpur” (Vergilius). Dar şi costumele războinicilor păstrează elementele portului ţărănesc, un port asemănător, dacă nu chiar identic în întreg cuprinsul european. Germanii şi teutonii, pe care istoriografia germană îi revendică drept daci, purtau, şi în vreme de război, opincile, iţarii şi cămaşa lungă, elemente de port la care avea să se renunţe abia după profesionalizarea meşteşugului războiului, în vremurile feudalismului timpuriu.

*

Acelaşi costum al protopărinţilor neamurilor europene, care pot fi numiţi hyperborei, dar şi „uriaşi” (termen încetăţenit de literatura elină), poate fi văzut şi pe o urnă grecească, descoperită la Calyx şi datată în anul 540 î. H., alegoria prezentând înfăţişarea pruncului, pe care o săvârşesc doi soţi, în faţa lui Zeus (obiceiul ridicării pruncului spre Cerul Zilei a supravieţuit, în Carpaţi, până de curând; iar Zeus al grecilor, împrumutat de la persianul Diaus, Cer al Zilei înseamnă).

*

Acelaşi costum, al unui ţăran arând, este prezentat şi de o statuetă etruscă, una dintre puţinele care ilustrează „viaţa la ţară”, cea atât de cântată, cu glorificarea Timpului (Saturn), de poeţii latini.

*

Şi mai există, desigur, celebrul călăreţ trac, din vecinătatea Pomului Vieţii, pe trunchiul căruia, ca în sugestia biblică, stă înfăşurat şarpele, ameninţarea îngheţului, precum şi „Cavalerul trac”, datând din secolul I î. Hr.

*

Încă nu am ajuns în vremea lui Horaţius (65-8 î. H.), când dacii stârnesc interesul lumilor mărturisitoare: „Oricine îmi iese în cale mă-ntreabă: Hei! bunule, / Tu trebuie să ştii, pentru că eşti în relaţii mai strânse cu zeii, / Ce-ai mai auzit despre daci?” (Satire, II, 6).

Franz Jaschke: Ein Bauer aus Bocsko in der Marmaros

[3] Moştenirea datinilor iniţiale ale populaţiilor europene, pe atunci înrudite prin descendenţa din aceiaşi strămoşi, dar şi prin practicarea aceloraşi ocupaţii (păstoritul, agricultura, ţesutul pânzei, tăbăcitul pieilor, morăritul, fierăria, cioplitul lemnului şi a pietrei), înseamnă şi moştenirea îmbrăcămintei arhaice (opincile, cojocul şi căciula, de la legendarul Pelasg; ţesăturile, din practica „zeiască” a femeilor), cea de dinainte de epoca fierului, când s-a renunţat la „coasa de bronz, de-acum căzând în ruşine” (Lucreţius, Poemul naturii, 1297). Timpurile acelea, regretate cu nostalgie de Horaţius („Fericit e acela ce pilda strămoşilor urmează”, Epode, Lauda vieţii la ţară), când „fericit trăia romanul sub domnia lui Saturn” (Tibullus, Dor de ţară, I, 3), când „avea agricultorul numai din turmă / şi vasele din casă, şi cupa de băut” (Tibullus, Elegii, Viaţa la ţară, I, 1), sunt căutate de poeţii latini şi în ruralitatea italică, dar şi la populaţiile din nordul Dunării:

*

„O viaţă mai bună duc sciţii din stepă…

la fel şi geţii cei aspri

cărora pământul nehotărnicit

le dă roade şi cereale libere.

Nu le place să cultive acelaşi ogor mai mult de un an,

iar după ce au împlinit toate muncile, alţii, care le urmează,

în aceleaşi condiţii le iau locul” (Horaţius, Ode, III, 24, 9-16).

*

Ca şi „dacii cei aspri şi sciţii rătăcitori” (Horaţius, Ode, I, 35, 9), aspri din cauza gerului, în Italia lui Publius Vergilius Maro (70-19, î.H.),

*

„Pe plugar doar frigul iernii îl dedă odihnei. Numai

Iarna, de-obicei, ţăranii se pot bucura de câte

Au fost strâns şi pun la cale, veseli, praznice-ntre dânşii.

Iarna-i vreme de petreceri şi-orice grijă risipeşte”

                               (Georgicele, I, 300-3).

*

Acelaşi Vergilius spune despre populaţiile din Carpaţi că „locuitorii petrec în joc lunga noapte de iarnă” şi „îşi duc viaţa liniştită şi sigură în bordeie săpate adânc în pământ”. Dar, la fel ca „dacii cei aspri”, şi „ţăranii cei aspri, în cojoc” din vechea Romă, cei care „strângeau la adunare pe cetăţeni cu un bucium” (Sextus Propertius, Elegii, IV, 1), sunt „preafericiţi” în universul tradiţiilor strămoşeşti şi „nu-şi boiesc albeaţa lânii cu asirianul purpur” (Vergilius, Georgicele, II, 474).

*

„Iarna, în ţara geţilor”, povesteşte nefericitul Publiuc Ovidius Naso (48 î.H.-17 d.H), cel exilat „Cu barbarii din Tomis” („Chiar dacă nu te-ai teme, te-ai îngrozi văzându-i / Cu chica lor cea lungă şi îmbrăcaţi în piei”),

*

„Atunci, de frig, barbarii îşi pun pe ei cojoace,

Îşi pun iţari: nu-şi lasă decât obrazul gol;

Iar ţurţurii de gheaţă le zuruie în plete,

De alba promoroacă scânteie barba lor”.

*

Dovadă că, în epoca aceea tribală, când pământurile nu erau îngrădite şi când omul nu era asuprit şi învrăjbit de statalităţi şi de religii diversificate prin regionalizări („Să nu cumva să crezi că tu acuma / îmbrăţişezi o impie doctrină / şi mergi pe drumul crimei. Dimpotrivă, / Religia a fost aceea care / Urzi nelegiuiri şi fapte impii”, Lucreţius, Junghierea Ifigeniei, I, 80-5), exista, cum ar zice Mircea Eliade, un ecumen ocupaţional, spiritual şi, indirect, vestimentar, păstrat ca atare de cea mai conservatoare populaţie europeană: păstorii pelasgi, cei risipiţi prin munţii Europei şi cărora avea să li se spună, peste milenii, vlahi, pentru că, aşa cum spun ei, se trag din legendarul Flaccus, care nu este nimeni altul decât moş-strămoşul Pelasg, a cărui memorie a fost păstrată, ca şi ocupaţiile, ca şi datinile, ca şi îmbrăcămintea, cu o subconştientă, dar benefică detaşare.


Priceasna, o bășcălie a guristelor brusc pocăite?

Cântările creștine sunt elemente ale ritualurilor religioase ale Datinii întemeiate prin Iisus Hristos. Cântările creștine, inspirate „ierarhilor noștri[1] de către Duhul Sfânt”, cum scrie într-un catavasier de pe la anul 1770, au reguli „tipiconale”[2] bine și strict stabilite, care nu permit fantezii folclorice și nici vulgarizarea muzicii sacre prin împrăștierea ei dincolo de zidurile lăcașurilor sfinte de închinare și de reculegere. Ca text şi ca muzică, priceasna sau chinovicul diferă în calendaristica sărbătorească de la praznic (omagiere) la praznic, în timpul acestei sacre cântări, numită, pe româneşte, „preacuratul” şi care face parte din ritualicul Sfintei Liturghii, „se împărtăşeşte preotul cu preacuratul trup şi sânge al lui Hristos”[3].

Priceasna nu poate fi „culeasă din popor”, cum mint năuc pocăitele târzii ale contrafacerii folclorului românilor, care vor să pară cinstite la bătrâneţe şi înduioşător de evlavioase, ci „se ia din Sfânta Scriptură sau din cântările bisericeşti şi se prelungeşte, la cântare, pentru ca în vremea cuminecării preotului, credincioşii să fie ocupaţi cu gânduri evlavioase, care stau în legătură cu serbarea zilei sau cu sfânta cuminecătură”[4]. E drept că, în împrejurări speciale, unor membri ai adunării eparhiale li se făcea onoarea publică de a cânta irmosul şi priceasna, dar cântarea folosea textul sacru al acelei sărbători, şi nu al alteia, şi cu atât mai puţin al aleanului spovedalnic al vreunei guriste a vremii. În cronica „Vizitația canonică a P. Sf. Sale Părintelui Episcop Dr. Grigorie Gh. Comșa la Hodoni și Sân Andreiu”, de pildă, se spune că, „în cursul sf. liturghii, P. Sf. Sa a hirotonit pe Alexandru Siniteanu întru presviter duhovnic pentru parohia Sălciva, iar pe candidatul de preot Gheorghe Crişovan întru diacon. A făcut o impresie foarte bună asupra celor ce au asistat la sf. liturghie, împrejurarea că dl consilier al municipiului Arad Const. Popa a cântat irmosul, iar dl Dr. Nicolae Table, advocat şi deputat în Adunarea eparhială, a cântat priceasna”[5].

Într-o altă mărturie, se spune că „Praznicul Naşterii Domnului, sărbătoarea iubirii şi a bucuriei creştine, s-a desfăşurat cu obişnuitul fast, într-un impunător cadru liturgic. În ziua primă I. P. S. S. Mitropolit Vasile a pontificat sf. Liturghie, asistat de un impunător sobor de preoţi şi diaconi, în catedrala mitropolitană din Timişoara. La priceasnă, I. P. S. Mitropolit a reliefat, într-o vibrantă cuvântare ce a răscolit profund sufletele credincioşilor, darurile duhovniceşti, coborâte în lume de divinul Prunc, în noaptea sfântă… În ziua a doua, I. P. S. nostru Arhiepiscop şi Mitropolit a pontificat Sf. Liturghie în Catedrala din Caransebeş, înconjurat de un sobor de 12 preoţi şi 2 diaconi. Răspunsurile liturgice le-a dat Corul mixt din Caransebeş. La priceasnă I. P. S. Sa a împărtăşit mulţimii de credincioşi, care au asistat la impresionanta slujbă arhierească, alese daturi spirituale, din tezaurul haric al Fiului lui Dumnezeu”[6].

*

Iată repertoriul sacru al pricesnelor de „peste săptămână”, aşa cum a fost stabilit de Biserică:

Priceasna nu-i un fel de doină creştină, prin care poporul îşi tânguie aleanul cosmic, spre folosul manelistelor folclorice ajunse la vârsta dispariţiilor năbădăilor. Priceasna este un cântec sacru, un dat al Bisericii lui Hristos, bine rânduit de această instituţie a sufletului, inclusiv prin „tâlcuiri”, precum cea publicată de Dr. Nicolae Terchilă, la Sibiu, în 1931, pe care v-o reproduc prin scanare, din dorinţa de a vă asigura formarea unor păreri proprii.

[1] Sfântului Ioan Damaschin, în primul rând

[2] În Notițe tipiconale / pentru praznicul nașterii și botezului Domnului, sunt indicate troparele învierii, catavasiile, condacul, „irmosul și priceasna praznicului” – Foaia Diecezană, XXI, 51, 17 decembrie vechi 1906, pp. 5 și 6;

[3] Terchilă, Nicolae Dr., Tâlcuirea Sfintei Liturghii, în Biblioteca poporală a Asociațiunii „Astra”, XXI, 188, Sibiu, 1931, p. 72

[4] Ibidem

[5] Biserica și Școala, LVI, 26, 26 iunie 1932, p. 25

[6] Foaia Arhidiecezană, LXV, 1, 15 ianuarie 1950, p. 4


Rusaliile și Călușarii – mituri pierdute (I)

Pentru că ne apropiem de Rusalii, deci de o sărbătoare astrală în care strămoșii comuni ai neamurilor europene de astăzi practicau ceremonii totemice, iar cei inițiați – mistere, pentru că numai românii mai păstrează rudimentele unei străvechi mitologii comune, ar trebui să profităm de ceea ce avem și să promovăm ca produs cultural-turistic nu penibila „Hora de la Bucșoaia”, ci Rusaliile, cu tot ansamblul de ceremonii încă identificabile, în ciuda faptului că, de mai bine de un veac, „în România, Rosaliile sunt ființe, Rusalii”, fiind îndătinat obiceiul sărbătoririi unor sfinți prin elemente ale credințelor ancestrale. Așa, de pildă, „de Sfântul Foca se celebrează focul” (Revue historique du Sud-européen, Paris, aprilie-iunie 1929, p. 153). De altfel, în întreg spațiul balcanic „misterele acestei perioade poartă numele de rusalii”, împodobitul părului femeilor cu anumite flori, culese din pădure, odată cu „ierburile de leac”, fiind un obicei străvechi, dar cu degenerări specifice în fiecare țară (Kanitz, F., La Bulgarie danubienne et le Balkan, Paris, 1882, p. 39).

*

Știut este că, în preajma Rusaliilor, în Europa Răsăriteană și mai ales în provinciile românești, umblau „călușarii”, ritualurile lor beneficiind de tentative de identificare a mitului fie prin etimologii, fie prin raportări genealogice exaltate, de tipul: „Suntem latini prin tot trecutul neamului nostru… În satele noastre mai auzim pe cei care însoțesc morții duși la groapă, bocind lângă morți și legându-le pe deget o monedă, necesară pentru a traversa Styx-ul. Dansul „Călușari”, care amintește de „răpirea sabinelor”, este un dans național. Avem ritualuri păgâne, cum ar fi cele destinate ploii” (Marie Jonesco, Lettre de Roumanie, în Le Temps, 17 octombrie 1916, p. ).

*

Esența identificărilor de tip etimologic o săvârșea, în 1950, Cladudiu Isopescu, prin studiul Les origines de l’enseignement du roumain en France (publicat în Les Langues modernes, iulie 1950), în care lua atitudine față de „pripelile” științifice în înrădăcinarea unor mituri străvechi românești fie în civilizația romană, fie în cea greacă, fie în exaltări față de „fondul daco-getic, care exală miresme dulci pe malurile Dunării” (p. 242), după cum sugera H. Schuchardt, în cartea Der Vokalismus des Vulgärlateins, publicată, pe volume, între anii 1866-1868.

În lumea științifică europeană se considera că Hora și Călușarii reprezintă vestigii ale ceremoniilor vechilor „preoți salieni”, dar și „vestigii ale vechiului păgânism slav, altoit pe mitologie greacă și pe cultul primitiv al fenomenelor naturale”. E vorba, deci, de un amestec de degenerescențe, pentru că nici latinii, nici slavii, nici grecii nu mai păstrau misterele, ci doar rudimente de ceremonii totemice, rudimente cu origine comună, dar cu denaturări specifice. Bucovineanul Isopescu miza încă pe etimologii, deși etimologiile sunt repere ale degenerărilor (în fond, ce înseamnă „hora”: cerc sau munte?), din care se pot reconstitui, schițat numai, imagini ale misterelor, dar nu și inițieri (sugestia „hora” a fost intuită de Mircea Eliade drept „cercul ceremonial de pe munte”, deci cu dublă componență a sugestiei misterelor care se desfășurau acolo unde se ating Pământul și Cerul).

*

Esența valorificării scenice a dansurilor călușerești și a fenomenului horal românesc, în general, ca denaturări și mai exagerate o reprezintă operele remarcabile ale unor creatori francezi, care, în baza unor informații aproximative, falsificau și dansurile, dar și portul respectivelor ceremonii totemice. „Comoedia” din 18 decembrie 1918, anunța premiera operei comice în trei acte „Dragoste de țigan”, de Franz Lehar, la Opera din Marsilia, și drama lirică română „Cobzar”, de G. Ferrari, pe versuri de Elena Văcărescu și Paul Millier, care se mai jucase la Opera din Paris, în ambele spectacole folosindu-se denaturări scenice nu doar ale portului românesc, ci și coregrafice și mitice, inclusiv prostioara, încetățenită prin vreacuri, a obiceiului preluat de la romani, după mitul răpirii sabinelor. Confirmarea falsității coregrafiei a fost sesizată de cronicarul de la „Gil Blas”, care, în 8 aprilie 1912, când „Cobzar” se juca la Opera din Paris, consemna că maestrul coregraf  „Clustine îi face pe oameni să danseze dansul „Călușari”  precum în spectacolele rusești de music-halls, care recreau, pe muzică rusă, dansuri tătare din vremea vechilor țari”.

*

Trist este că făcăturile pariziene (mă refer la denaturarea ceremonialului în ieftin music-halls, nu la creațiile muzicale în sine) aveau să ajungă, prin diverse căi, și în România, fiind imediat adoptate de către români, inclusiv de către „artiștii” din mediul sătesc, mediu în care călușarii pierd și steagul, odată cu obiceiul sacrei lui împodobiri lângă doi arbori îngemănați, pierd și personajele șamanice (Mutul sau Muta, adică zeitatea vetrei, ancestrala Histia, din care se trag vestalele, cu focurile lor sacre). Trist este pentru că, dacă sunt abandonate elementele ancestrale de sacralitate, Horele, inclusiv cele călușerești, se transformă în coregrafii banale, mai mult sau mai puțin slave sau bolșevizate, și nicidecum într-o purificare a sufletului, de care moș-strămoșii aveau nevoie, pentru că nu pierduseră din metafizic atât cât am câștigat noi în civilizație, golindu-ne total și decisiv de orice șansă de a intra în armonie cu universul, cu dumnezeirea.


Pagina 1 din 612345...Ultima »