DATINA ROMÂNILOR | Dragusanul.ro

„jus valacium, l’antigua et approbata lex”

 

Continuu să caut melodiile moldoveneşti, pe care Dimitrie Cantemir, „Principele Cărturarilor şi Cărturarul Principilor” – cum îl numea Iorga, le considera de o sacralitate primordială şi le înveşnicise în notaţia muzicală turcă, de el născocită, sau, cum zicea, mai târziu, un învăţat francez, Marcel Montandon, despre cântele noastre, descinse din „tradiţia primordială” (francezii nu au cuvântul datină), fiind o muzică aparte, care „conduce spre comorile antichităţii: miturile primordiale”. În vrăjmăşie cu Cantemir sau Montandon, dascălul Coresi, Antim Ivireanu sau Iacob Putneanul stigmatizau horele noastre drept „păgâneşti, diavoleşti”, de parcă bezna ecleziastică de atunci s-ar fi încropit din intransigenţa faţă de muzică a extremiştilor religioşi de astăzi.

 

Pentru mine înseamnă o mare bucurie să constat că muzica sacră doar de români moştenită preocupa o întreagă Europă intelectuală, încă din 1828, şi că naiul are în realitate, ca muscal, o rădăcină etimologică preluată de turci de la vechii elini, cea de mescal.

 

„Instrumentul foarte complicat al turcilor se numeşte mescal; este o specie mică de orgă, compusă din multe tuburi gradate în scopul formării mai multor octave ale sunetelor, care seamănă cu cele ale fluierelor câmpeneşti. Conţine până la 20-30 tuburi” (Journal des artistes et des amateurs, Deuxiѐme Année, No. I 6 Juillet 1828, pp. 219, 220)

 

Louis Rolin, în Musique Turque, spune că „dansurile se acompaniază, în mod obişnuit, de o tamburină, de un instrument de suflat numit mescal şi de un tambur (chitară cu grif lung, pe care Cantemir a făcut notaţiile sale muzicale – n. n.)”, în fiecare cântec întâlnindu-se „des ornements et des fioriture de tout espѐce” (Le Tam-Tam et la Lyre / Album de musique, de poésie et de danse, Rolin, éditeur du Tam-tam, Premiѐre année, No. 5, Paris – Dimanche 14  septembre 1828, pp. 1, 2). Exista, mai târziu, şi un drog, în Mexic, numit mescal (fumées du mescal), „folosit în practicile lor religioase”.

 

Marcel Montandon susţinea, în 1926, că „până prin secolul XIX, muzica românească du există decât în tradiţia populară. A fost un adevărat ajutor această tradiţie a însemnat un titlu de nobleţe şi că ea conduce spre comorile antichităţii: miturile primordiale” (Montandon, Marcel, La musique en Roumanie, în Encyclopédie de la Musique, Premiѐre Partie, Paris 1922). Pornind de la citatul din Strabon[1], care conferea „muzicii tracice” o origine tracică, inclusiv prin „elementele constitutive: melodie, ritm şi instrumente”, Montandon restrângea aria muzicală tracică la Agathyrsses de pe Mureş, argumentând cu citatul din Aristotel, prin care acesta susţinea că, la agatârşi, exista obiceiul  „de a cânta legile” (chanter leurs lois), ca să nu se uite, „metodă încă în uz, la Roma din timpul lui Cicero, pentru a învăţa Tablele XII”, iar „aceste legi, care au fost la baza legislaţiei greci şi romane, conţin dispoziţii care existau în jus valacium, l’antigua et approbata lex districtum valahicalium universorum (dreptul valah, cea mai veche lege încredinţată de valahilor – de fapt, pelasgilor, de către Zeiţa Vetrei, Histia sau Vesta – n. n.), „pusă în aplicare de Ducele de Făgăraş, prin secolul XVI” (în realitate, mult mai devreme, inclusiv în satele valahe din sudul Poloniei – n. n.).

 

Montandon vedea, în colinde „cea mai veche poezie latină, respectiv des chants saliens, dar şi, de data asta aproape corect, „les incantions magiques en latin barbare primitif (lingua prisca), citées par Caton”, incantaţiile acestea ale miturilor primordiale fiind compuse în limba zeilor, deci a civilizaţiei boreale, din megieşia celei polare. Si mai spune Montandon, apelând iarăşi la Strabon, că „persistenţa aceleiaşi muzici se probează şi prin folosirea aceloraşi instrumente”, pe care un alt mare depozitar de memorie al antichităţii, Pindar, le individualiza drept, scripă, nai şi cobză (la Montandon, fără argumente, sunt nominalizate „instrumentele pastorale”, adică… fluierul, flautul, telinca şi cavalul, deşi recunoştea „folosirea ceremonială a intrumentului: Le naï ou muscal qui n’est autre que la syringe ou fistula, la flûte de Pan”, iar cuvântul muscal, în loc de mescal, deja anticipează o bună documentare din surse literare româneşti).

 

[1] Strabon, Liv. X, chap. VI, Traduction de la Porte du Theilet Coray, Paris, An. XIII


1899: Legenda ouălor de Paște

 

Se zice că Maria Magdalina, ducându-se la împăratul Tiberie[1], ca să se plângă de moartea lui Cristos, i-a dus ea plocon un vas cu ouă roșii, semnul crimei ce săvârșiseră evreii, ucigând pe Cristos.

 

 

Ouăle roșii le tălmăcesc părinții bisericii că înseamnă globul pământesc stropit cu sângele Mântuitorului. Ouăle roșii fură foarte mult întrebuințate la crestinii primitivi. Împărații creștini nobilii creștini, își trimeteau unii, altora, ouă roșii aurite, cu inscripția „Cristos a înviat”, „Adevărat a înviat”.

 

Crucea, pe oul încondeiat

 

Ouăle roșii fură întradins introduse în ceremonia Paștelor de preoții și clerul superior, de la începutul creștinismului, pentru a da Paștelor creștinești un simbol particular și solemn. Ouăle roșii au făcut și fac totdeauna, asupra imaginațiunii omenești, o misterioasă impresiune. Oule roșii stabilesc un fel de egalitate, de înfrățire, la Paște, între toate clasele sociale, între boieri și țărani, între nobili și robi, între puternici și slabi.

 

Spaţiul deplinei sacralităţi, pe oul încondeiat

 

Ziua Paștelor, e adevărat, înfățișează în mic acea epocă din viața lumii noi, când familia omenească nu va mai fi sfâșiată și împărțită în privilegii, apăsări și nedreptăți, ci va trăi în pace, și în adevărată iubire. Oul roșu poate ajunge în lumea nouă o lozincă, un semn de împăcare între oameni; oul roșu va fi, poate, ramura de măslin a lumii viitoare.

 

 

Oul roșu materializează într-însul ideea dezrobirii morale a omului; oul roșu este între oameni ceea ce înseamnă inelul între cei căsătoriți. Cu ce duioșie, cu ce căldură și credință creștinii primitivi nu își dădeau unii, altora, ouă roșii, la Paste, în aducerea aminte a morții învierii lui Cristos!

 

 

De aproape 2000 de ani, creștinii întrebuințează, la Paște, ouă roșii și obiceiul acesta încă este obștesc, încă se ține în creștinătate. La început, creștinii, fiind amar persecutați – păgânii nu cunoșteau când s-a serbat Paștele, decât după cojile de ouă roșii împrăștiate în zilele de Paște pe drumuri. Creștinii, în timpul goanelor păgânești, formau societăți secrete și, deci, atunci oul roșu, la Paște, juca mare rol ca semn de înțelegere între dânșii. Să păstrăm acest drăgălaș obicei de înroșire a ouălor și să căutăm a-l pricepe în adevăatul lui sens (Foaia Populară, II, No. 16, 18 aprilie 1899, p. 3).

 

 

[1] La reprezentantul lui Tiberius, Pillat – n. n.


Zicălaşii, 2019: Proiectul „Hărţile lăutăriei”

Muzicienii muzicieni Petru Oloieru şi Răzvan Mitoceanu

 

Astăzi, împreună cu Petrică Oloieru şi Răzvan Mitoceanu, ne-am întâlnit în jurul unei mese rotunde (există una la Centrul de Promovare), pentru a lua în discuţie ultima îndatorire auto-asumată, cea de dinainte de zvârlirea lui Drăguşanul la groapa nepăsării sociale, atât de caracteristică românilor. Cu ei, cu Petrică şi cu Răzvan, lucrez, de luni bune, cele de după „Bucovina Rock Castle” 2018, la alcătuirea unor repertorii vechi bucovinene, pe zone lăutăreşti, dar şi la o călătorie în timp, pe care ne-au încredinţat-o, drept hartă cerească, Dimitrie Cantemir şi Alexandru Voievidca, „Hora Buciumul”, ceremonia totemică străveche a Europei, săvârşită pe măguri, iar mai târziu pe cale, ceremonie pe care doar românii au mai păstrat-o, până în 1849, când au spart cu ciomagul nepăsării toate vasele cu îndumnezeire ale memoriei. Tot ei păstrau, şi tot singuri, şi colindele astrale, horele şi colindele pecetluindu-le, în plan spiritual, o descendenţă şi o continuitate în „limba zeilor”, limba numită de unii „latina vulgară”, în care s-au creat toate fragmentele fenomenului horistic, deci al ceremoniilor astrale de pe muntele-templu al Soarelui. Dacă s-ar fi creat în altă limbă decât cea pe care au păstrat-o antecesorii noştri, într-o altă limbă s-ar fi horit şi colindat şi astăzi, iar noi am fi cântat doar cine ştie ce gen de muzică bisericească, de greci şi de slavi compusă, şi am fi declamat doar minunaţii psalmi ai lui David.

 

Zicălaşii, în 30 martie 2015, cinstind, prin naştere, ziua atestării documentare a Bucovinei geografice.

 

Discuţia noastră a fost, astăzi, despre ceea ce ne pot desluşi arcuşul şi vioara, dacă ţinem cont de mărturiile, presurate prin milenii, de Hecateu Abderia, Diodor Sicul, legendarul Pindar şi mai înmegieşiţii prin vremuri Domnul de Guise (cu mărturii publicate, la Londra, în 1710), Franz Joseph Sulzer (cu mărturii publicate, la Viena, în 1782) şi Carl Engel – primul istoric al muzicii universale, care, în 1860, la Londra, rezerva horisticii româneşti o atenţie-atenţionare deosebită. Unele dintre cântecele străvechi, sigilate în tabulaturile şi, ulterior, în notaţiile liniare ale veacurilor, ne sunt cunoscute, pentru că le-am mai cântat în matricea primară (tema de la care pornea accelerarea de tacte, dusă până dincolo de extaz), iar Petre şi Răzvan, străduindu-se să le privească din perspectivele veacurilor de până la consemnare, au exprimat opinii de muzicieni-muzicieni, care mi-au fremătat gândurile şi cunoştinţele adunate în timp. „Exact asta trebuie să facem, în prima fonotecare, să luăm în discuţie şi să verificăm argumentele cu arcuşul şi vioara”, le-am zis, convenind împreună ineditul stăruinţelor care vor urma.

 

Publicul primului spectacol al Zicălaşilor – fotografii de Victor T. Rusu

 

Cele vreo 250-300 de cântece, pe care le vom filma şi înregistra (o vor face Lucian Căluşeriu şi Nicolae Gabriel Sandu), în următoarele luni, cele de dinainte de „Bucovina Rock Castle” 2019, vor fi puse pe 9 suporturi video (le vom răspândi şi pe net), dar se vor cânta fără public, pentru că regimul de lucru va fi similar celui al scrierii unei cărţi. Dacă Preşedintele Gheorghe Flutur va dori să participe la primul demers, după cum mi-a zis într-o zi – nici domnia sa nu va fi spectator, ci component al echipei de dezbateri. Pentru că nu pornim la drum cu postulate, ci cu dorinţa de a înţelege şi de a pune, astfel, o cărămidă pe temeliile ruinate ale cetăţii care a existat dintotdeauna. Vrem să aflăm cât ne vor îngădui străbunii să aflăm, cu speranţa că pe ruinele pe care noi vom fi pus câteva cărămizi, alţii vor continua şi desăvârşi lucrarea.

 

Foto: Victor T. RUSU

 


Căluşarii lui Mihai Viteazul, în 1599, la Alba Iulia

Căluşarii sau Boristenii, melodie culeasă din Braşov, în 1832, de Canzler cav. de Ferio şi publicată târziu de Otto Heilig. Diferă puţin de melodia culeasă de Sulzer în 1770.

 

„Jocul călușarilor, care a fost în timpurile vechi și în Moldova și unde acuma însă a dispărut cu totul, îl găsim că s-a păstrat, cu mare sfințenie și până în ziua de astazi, atât în Valahia, cât și în Transilvania. În săptămâna dinaintea Rusaliilor, se asociază mai mulți flăcăi, care, îmbrăcați cu diferite cârpe și împodobiți cu pene de păun, având bâte, în mână, zurgălăi la picioare și un steag, merg pe la case și joacă călușarii, după cum se vede în figura ce urmează. Credetn nimerit a arăta, deci, originea acestui joc și modul cum se execută la noi, în țară. Despre aceasta, iată ce ne spune I. Eliade:

 

„Nu este popor unde se vorbeste limba românească între care să nu fie cunoscut jocul călușarilor, ce se săvârșește în săptămâna dinaintea Rusaliilor. Se adună mai mulți juni, buni dănțuitori, și,formând o ceată, se împodobesc cu deosebite cârpe, cu pene de păun și alte asemene, și se înrolează, pe o săptămână, sub un stindard sau un steag ce înalță. Unul dintrînșii, cu o superstiție foarte religioasă, e îndatorat a ține tăcerea în toată vremea săptămânii și devine mut de bună voie.

 

Jocul se formează, când se face regulat, într-acest chip: în sunetul lăutelor, junii săvârșesc deosebite danțuri, cu versuri într-adins, a căror returnelă este: ,,pe ea!”; steagul sau se ține în mână, în vremea danțurilor, sau se împlântă în pământ, împrejurul căruia se săvârșesc jocurile, pe lângă care fiece dănțuitor trece, săltând într-un chip de curtenire, până când, strigând neîncetat „pe ea!”, unul dintrînșii răpește stindardul și fug cu toții, în larmă. După aceasta, întâlnindu-se, își încrucișează toiagele, în semn de bătaie. Unul din ei se ardică pe un loc mai înălțat, de unde vin altii a-l goni. El stăruiește acolo și strigă că e moșia și cetatea sa întărită. Pe urmă, după deprinderea și îndemânarea dănțuitorilor, se încing felurimi de jocuri gimnastice.

 

Femeile au o superstiție a lua de la dănțuitori felurimi de obiecte sau de vestminte sau de mâncare, iar mai cu seamă ai sau usturoi, care se crede că, dacă vor juca călușarii peste dânsul sau cu dânsul, e bun de friguri și alte boli.

 

Curat se vede originea acestui joc și după felul sau și după versurile ce se cântă că este jocul romanilor, întocmit de strămoșul nostru Romulus spre răpirea Sabinelor. Penele de păun, care la cei vechi era pasărea Junonei, a geloziei, care era acest Argos cu ochi mulți, ce priveghează asupra obiectului dragostei sale, e un fel de deviză a cavalerilor romani, ce le purtau la cap, spre semn că trebuie să aibă gelozia Sabinelor, ce ei le disprețuiseră. Secretul întreprinderii cavalerilor romani trebuia să se păzească sub osânda de moarte. Mutul de bună voie se vede figurând în joc. Scopul jocului era ca să atragă femeile Sabine și călușarii, până în ziua de astăzi, atrag femeile cu felurimi de obiecte, care, prin strecurarea a mii de ani, deveniră superstițioase.

 

Sfârșitul jocului se împlinea prin răpirea Sabinelor, semnalul răpirii era „pe ea!”, adică „pe fată” n-o lăsa de a da! și altele. Călușarii nu încetează acest semnal și sfârșesc jocul cu răpirea steagului, după ce l-au curtenit, și cu o fugă și larmă mare. După aceasta, începe un fel de serbare de triumf, în care se săvârșesc jocuri gimnastice. Curat se vede, la sfârșitul jocului călușarilor, chipul unui război ce avură romanii, în urmă, cu sabinii, închipuirea lui Romulus, ce stăruiește a-și apăra moșia și cetatea și, în sfârșit, pedeapsa a unuia dintre ei, care dezerta, închipuiește sau uciderea lui Remus, că a sărit șanțul cetății, sau răzbunarea asupra Sabinelor. Toate înfățișează foarte lămurit și sub un chip alegoric, păstrat și desfigurat în aceeași vreme de veacuri, începutul și originea noastră”[1].

 

Acest joc, care acuma (în 1915 / n. I. D.) nu se mai joacă decât în Valahia și Transilvania, odinioară se juca și în Moldova, după cum am spus mai sus (în textul lui Burada este citat fragmentul arhicunoscut al șui Dimitria Cantemir, despre jocurile moldovenilor, pe care nu îl mai reproduc, pentru că am făcut-o adesea, „călușeii” descriși de el devenind, prin premeditată transcriere, „călușari”; nici citatul din Anticile Romanilor, al lui Damaschin Bojincă, publicat în 1832, la Buda[2], nu-l mai reproduc, el figurând integral și la Ollănescu  – n. I. D.).

 

Despre acest joc, cel mai vechi la români și păstrat, prin minune, de poporul român, până astăzi, și Sulzer ne vorbește, spunându-ne că[3]:

 

„Este mai mult decât probabil că călușarii[4] sunt o rămășiță însemnată a colisalilor vechilor romani; căci numai numele de călușari, când ne vom lua după numele latin, dar chiar și îmbrăcămintea, jocul, timpul când se face această serbare a colisalilor sunt în raport cu jocurile călușarilor noștri; și aceștia au, ca și cei ai romanilor, două centuri, acoperite cu bumbi de alamă sau curele puse în cruciș, pe umărul stând și drept, de cel drept se anină sabia și se numește brâu de țintă; precum acei ai romanilor, așa și acei ai românilor au, în loc de suliță, un băț lung în mână și diverse basmale colorate, iar pe capul lor legături împodobite cu metal, ca reprezentaţiunea aurului roman şi a purpurei. Chiar şi pălăriile lor se deosebesc, ca şi ale colisaliilor romani, prin un pompon de pene şi alte ornamente, care diferă de pălăriile ordinare şi de căciuli. Ei au un vătav ca şi vates al colisaliilor romani, eli caută înainte, primeşte pe dănţuitori sau îi izgoneşte şi are dreptul de a da ordine ca şi un magister sau praesul. Această serbare dănţuitoare se făcea, după unii, la 9 sau la 13 ianuarie, după alţii, însă, la 21 aprilie şi la 21 mai. În această din urmă lună coincide şi timpul, şi anume la Duminica Mare, după care sărbătoare încep căluşarii români danţul lor. Ei execută acest danţ cu puţină diferenţă de acel ce-l executau romanii. Căluşarii joacă în satul lor sau în cele vecine, pe străzi, ca şi preoţii romani, după melodii proprii, cu deosebite gesturi şi sărituri. În genere, ei au printre dânşii un individ mascat, pe care-l numesc mut, fiindcă, fără a vorbi, are obiceiul de a înspăimânta şi a lovi, din glumă, pe toţi cei pe care-i întâlneşte şi mai cu seamă pe femei. Câteodată, acest individ are pus pe obraz o mască cu cap de cocoară sau de cocostârc, al cărui plisc, tras printr-o sfoară ascunsă, plesneşte în cadenţa joului, spre mirare, după ritmul muzicii. Căluşarii execută jocul lor cu toiagele în mână, făcând diferite figuri, în salturile lor”.

 

Sulzer, vorbind despre căluşeri, ne dă şi melodia ce se cânta, în vechime, la acest joc, pe care noi o reproducem aici. Iat-o:

 

 

Nouă nu ne mai rămâne nimic de zis, în urma acestora, ca dovadă despre originea romană a jocului căluşarilor noştri.

 

Despre vechimea căluşarilor, şi Dr. Valeriu Branişte încă ne mai spune, în foaia Transilvania, No. 8 din 15 august 1891, p. 230, după notiţele culese din Istoria Ungariei, de Nicolae Isthvanfi, Pannoni. Liber XXV, an 1572, că „poetul maghiar Balassi, care, în tinereţea sa, a petrecut multă vreme în Transilvania, a avut ocayiunea de a învăţa jocul naţional românesc numit Căluşerul. La festivitatea încoronării lui Rudolf (25 septembrie 1572), a jucat acest danţ, obţinând admirarea tuturor celor de faţă”.

 

Asemenea, şi scriitorul ungro-secui Dozsa Daniil, în opul istoric Kornis Ilona, Pesta 1859, ne vorbeşte despre vechimea jocului căluşarilor, cu ocazia descrierii unei serbări măreţe, ce a dat Zigmund Bathory, principele Transilvaniei, la 19 octombrie 1599, în onoarea Beatricei, fiicei celei mai mari a lui Mihai Vodă, şi la care fusese de faţă Doamna Munteniei, cu două fiice, Beatrice şi Florica, şi cu Pătraşcu, fiul lui Mihai. Locul acestei serbări a fost valea între Cricău (Krako) şi Alba Iulia, sub ruinele de pe Piatra Caprei.

 

La sărbătoarea aceasta a lui Bathory, zice Dozsa, participară şi oşteni de ai lui Mihai Vodă, căluşerii, sub conducerea vornicului Novac Baba, care produseră următorul joc (danţ): „Într-un cerc mai larg erau aşezaţi 12 stâlpi, pe vârful cărora se aflau table de un stânjen[5] pătrat. Pe fiecare se postase câte un jucăuş, în costum de aceiaşi croitură roman­tică, cum îl poarta şi astăzi jucăuşii poporali munteni, numai din stofă mai fină, din lăuntrul stâlpilor se afla o pânzătură orientală de ţesătură foarte tare, de la care se întindeau 12 sfori de mătase, la vârful stâlpilor, în mâinile celor 12 ju­căuşi, postaţi pe stâlpi. În jurul stâlpilor, stăteau înşiraţi una sută de căluşari, rezemaţi, după datina poporului, cu mâinile şi cu capul pe bâtele lor ghintuite cu argint. Pe cap aveau căciuli de miel negru, împănate cu betele şi pene aurite. Purtau cămeşi albe, până la genunchi, care se contrageau în creţe fantastice, prin un brâu de piele (şerpar) în­cărcat cu medalii şi bumbi. Opincile erau legate după da­tina romană, cu curele roşii, şerpuite peste pulpe, până la genunchi, şi prevăzute cu zurgălăi (clopoţei) de argint, formând un contrast pitoresc cu cioarecii de pănură albă, croiţi pe corp.

 

În centrul cercului de căluşeri se postă vătavul şi îi blestemă pe căluşeri (Dosza zice că în numele celui necurat!) de a nu se însura şi de a nu participa la lucruri sfinte, până ce nu vor fi dezlegaţi de acest jurământ. Nu ştiu – zice Dosza – mai există şi acum jurământul acesta? Pe timpul copilăriei mele se mai vorbea de el şi, dacă l-a ţinut popo­rul până acum, apoi păstrează suvenirea de două secole a lui Novac Baba, care se zice că ar fi fost urzitorul acestui jurământ[6].

 

Vătavul era un muntean, cu numele Florean, cel mai renumit căluşer al ţinutului, un ţăran frumos, de muscu­latură şi tărie enormă. Dar şi cei 12, de pe vârful stâlpilor, erau toţi vătavi de la deosebite despărţăminte de căluşeri. Sosind Principele şi Doamna Munteniei, la un semn al lui Florean, începu muzica şi cei 100 de căluşeri, din jurul stâlpilor, porniră jocul, recitând, unul după altul, strofe da poezii (adică chiuind). Jocul e surprinzător, la prima vedere. Se află expresiunea unui timp antic în jocul acesta.

 

La alt semn, întinseră vătavii de pe vârful stâlpilor sforile şi ridicară pânzătura dimpreună şi pe Florean aşa de sus, încât, pe sub pânzătură, jucau şi săltau ceilalţi 100 de căluşeri. Aici, întru înălţime, pe pânzătura cea întinsă de mâinile musculoase ale vătavilor de pe stâlpi, începu şi vătavul Florean jocul şi saltul său măiestrit.

 

Chiuiturile curgeau neîncetat, încât se părea că un cor lin acompaniază, solo-aria unei filomele din înălţime. Publi­cul remunera cu dese aplauze salturile surprinzătoare ale lui Florean, a căror frumuseţe naturală întrecea toată arta baletiştilor trimişi de principele Etruriei. Dar mai mare sur­prindere cuprinse pe privitori, când, plecându-se vătavii de pe stâlpi, sloboziră pânzătura ceva mai în jos şi apoi, smuncind-o cu celeritate de fulger, aruncară pe Florean în aer, care, învârtindu-şi bâta împletită cu betele, se dete în aer peste cap şi bătând de vreo 10 ori în pinteni, căzu în picioare, pe pânzătură, unde şi urmă mai departe jocul. Aceasta se repeţi de trei ori; iar a patra oară nu mai căzu Florean pe pânzătură, ci pe unul din stâlpi, sărind, în tot acel moment, vătavul de pe stâlp, în mijlocul pânzăturii. Şi acesta îşi pro­duse salturile sale pe pânzătură şi în aer şi aşa se schim­bară, pe rând, 12 vătavi de pe stâlpi, iar dedesubtul lor, în cercul stâlpilor, curgea jocul cu bravură şi dexteritate rară.

 

Ajungând rândul iar la Florean, fu aruncat mai sus decât toţi ceilalţi, până acum, atunci deodată încetă muzica, iar Florean strigă sus, în aer, cu voce sonoră: „Trăiască Bathory Zsigmund, principele Măria Sa!”. Aruncat, a doua oară, aduse un „Să trăiască principesa Maria Cristina!”; aruncat a treia oară, într-o înălţime teribilă, esclamă, în răsunetul munţilor, „Trăiască Mihai Vodă, eroul de la Nicopole!”, apoi Doamna Munteniei şi, în fine, boierul Novac Baba”[7].

 

Astăzi (în 1915 – n. I. D.), melodia cea mai obişnuită, ce se cântă la jocul căluşarilor, este următoarea[8]:

 

 

[1] Curierul Românesc, 1843, No. 41

[2] Bojinca, Damaschin, Anticele Romanilor, Buda 1832, tom. I, p. 179, nota 1

[3] Sulzer, Frant Joseph, Geschichte des Transalpinischen Daciens, Wien 1782, tom II, pp. 405 și urm.

[4] Sulzer notează dansul, în Tabula I, piesa numărul 1, drept dans haiducesc sau boricean – n. I. D.

[5] De circa 2 mp (stânjenul având, funcţie de regiune, între 1,96 şi 2,23 m) – n. I. D.

[6] Jurământul nu există şi nici că a putut exista, în sensul lui Dosza, „pe cel necurat”. Era aceea o simplă promisiune, o parolă a jucăuşilor de a nu cocheta, sub decursul jocului, cu fetele privitoare, parte spre a nu greşi ei înşişi în joc, parte spre a le feri pe acestea ca să nu cadă în boala cea grea „de arsură a dorului, văpaia focului”. Există însă şi astăzi simbolizarea acestui jurământ. E regulă, adică, ca jucăuşii, înainte de a începe jocul, să lovească unul, cu altul, în dreapta şi în stânga cu bâtele lor.

[7] Codreanu, Turturel, Căluşerul, în Observatorul, Sibiu 14/26 martie 1879.

[8] Burada, Teodor T., Istoria teatrului în Moldova, Volumul I, Iași 1915, pp. 62-70.


„Căluşarii” în Moldova, Ardeal şi Muntenia, până la 1897

 

Un interesant studiu, semnat de Dimitrie C. Ollănescu şi publicat în Analele Academiei Române, în anul 1897, Teatrul la români, narează superb, deşi adesea inexact, pentru că încă nu apăruseră condeiele de filosofi şi istorici ai culturi ale lui Lucian Blaga, Mircea Eliade şi Romulus Vulcănescu, reminiscenţele de străveche Datină europeană, care se mai păstrau în spiritualitatea românească, în ciuda aprigilor interdicţii şi satanizări bisericeşti, şi la cumpăna veacurilor XIX-XX. Conştient fiind de importanţa mărturiilor-temelie, cărora le datorăm un deosebit respect, voi reproduce fragmente din studiul lui Ollănescu, adnotându-le la subsol, dar nu înainte de a exprima câteva consideraţii proprii referitoare la mitica şi mistica europeană, pe care le-au păstrat românii, cultura cosmologică celor două civilizaţii primordiale, polară şi boreală, fiind mult mai profundă şi mai metafizică decât culturile târzii şi denaturate, ale elinilor şi romanilor, în care mulţi au întrezărit rădăcinile noastre, retezându-le, de fapt, cu inconştienţă. Ceea ce străbunii noştri au păstrat înseamnă un ecumen mult mai vechi şi încă identificabil.

 

Am ales, din scrisul lui Ollănescu, fragmentul care se referă la ceremoniile pascale, cu înşiruirea de momente care descind din sărbătoarea ancestrală Primăvara pe Muntele Soarelui (Ma Go Ra), care abundă de ceremonii închinate Paznicului Muntelui, Marte (toate manifestările călucene, pe care le numim căluşereşti) şi Marii Vrăciţe, Fecioarei Cereşti Venus (hore înşirate, dar şi unele hore rotunde, care au fost, la origine, înşirate, deci venusiene, deci primăvăratice, Venus fiind un Timp Lunar). Din ritualurile de pe munte (călătorii în cer, cum le numea Eliade), numele Muntelui Soarelui, adică Go Ra sau, funcţie de pronunţie, Ho Ra, provin etimologii diferite, hora, cu iniţialul gora, definind, în unele limbi europene, muntele, iar în altele, horistica, deci fenomenul ceremonial de primăvară în sine.

 

Dacă mărturia în sine este extrem de valoroasă, notele de subsol, care urmează fidel „latinismul” admirabile Şcoli Ardelene, păcătuiesc prin inexactităţi, datorate şi absenţei unei literaturi ample, dedicată istoriei culturii. Scrie Olănescu, într-o notă de subsol[1], că „Hora, danţul nostru naţional, este de origine grecească”, iar mărturiile vechimii par să-i dea dreptate, din moment ce descrierea cea mai veche a horei se găseşte în Iliada lui Homer[2], cu datare convenită şi probabilă în secolul VIII înainte de Hristos, iar literatura veche elină converge spre ideea lui Ollănescu, referitoare la faptul că „în coristica antică, tote danţurile erau însoţite de cântece şi se săvârşeau mai ales în jurul altarelor, pe care se aduceau jertfe zeilor; de aceea, cele mai multe dintr-însele erau rotunde”, fiind dedicate, în primul rând şi, de data asta corect spus, „lui Apolon şi Dianei (Sorelui şi Lunii)”. În fond, mărturisirile rămase după Hesiod[3], Pindar[4], Orfeu[5], Theognis[6] etc. spre concluzia celebrării lui Apolo, în luna mai, converg, şi nu spre omagierea Soarelui şi a Lunii, în cele două momente astrale importante, dominate de Marte şi de Venus. Ce-i drept, existau mărturii vechi şi despre faptul că muzica şi dansul s-au născut în munţii neamurilor tracice[7], chiar şi egiptenii preluând calendarul, ceremoniile şi misterele[8], precum şi cosmicitatea religiei lor iniţiale[9] de la pelasgi. Sintetizând, hora este o creaţie primordială boreală, de tip pelasg,  ceremoniile şi, apoi, misterele horistice de pe munte, desfăşurate pe măguri, în jurul ziguratelor asemănătoare celui de la Densuş sau în jurul menhirului, „piatra căzută din Cer”, închipuită printr-un foc din buturugi masive şi din târşuri, derulându-se în evoluţii rotunde pentru că preluau, în sens invers, rotirea Soarelui pe Cer, sau în şir, sinusoida marcând, în toate picturile rupestre ale vremii, fazele calendarului lunar. Un nobil francez, Domnul de Guis, care culesese, înainte de anul 1700, cele trei tipuri de hore greceşti ale vremii, toate numite valahe, susţinea, pe bună dreptate, dacă vom conştientiza că valah derivă, ca şi felah, din pelasg, că „toate horele popoarelor care mai au hore provin din horele valahe[10].

 

Horele Călucenilor, cum le numea, în 1581, diaconul Coresi, considerându-le  „jocure drăceşti[11], sau Căluşeii, cum numea Dimitrie Cantemir Căiuţii, şi nu Căluşerii, au fost privite întotdeauna şi de către toţi autorii printr-o mare confuzie. Toate aceste hore, ca şi cele ale Cailor lui Sân Toader, din martie, care se desfăşoară timp de vreo zece zile, au origine în aceeaşi onorare ceremonială a Paznicului Muntelui, Marte, deosebirea între Căiuţi şi Căluşeri ţinând de ornamentaţia cu măşti. La Căiuţi, se foloseşte sugestia centaurului, dansatorii închipuind nişte oameni-cai, cu valtrapuri, conduşi de un şaman pedestru, numit stariţ de Cantemir, şi de un purtător de steag, Mutul sau Muta, numit de Cantemir Primicer şi care simbolizează Vatra, Pământul. La poloni, unde există acelaşi obicei, dar numai şamanul este centaur, dansatorii fiind pedeştri. În Muntenia, ca şi la bulgari, şamanul are însemne de căpetenie, Mutul şi Steagul au dispărut, iar săbiile au fost înlocuite cu beţe de alun, căluşer însemnând, în româna veche, pumn de alune, cu trimitere la inflorescenţa şi fructele acestui arbust miraculos.

 

Ollănescu preia de la Dimitrie Cantemir toate informaţiile „căluşereşti”, dar fără să observe că din cele peste o sută de hore căiuţeşti (căluşereşti, dacă vreţi) provin toate horele cu comenzi ale românilor.

 

 

„Când Paştele cu ouă roşii, cu soare, cu stâlpari, sosesc pentru bu­curia celor bine-credincioşi, îi vezi gătiţi cu haine nouă, după-amiază, îndreptându-se, pâlcuri, pâlcuri, spre livada unde, în sunet de nai şi de viori, dulapul (scrânciobul – n. n.), ca un uriaş cu braţele întinse, poartă prin văzduh tinerele perechi, strigând cât îi ia gura: Oprea la basma!

 

Pe policioarele (băncuţele scrânciobului – n. n.) şubrede se urcă ei râzând, cu flori în mâini şi cu flori la piept, ca din vârful cel mal ridicat să-şi poată, odată măcar, arunca privirea peste capetele celor atât de mici, acolo, jos, mai de­parte decât le-o încape zarea!

 

Şi se coboară apoi pe pajiştea plină de lume, voioşi străbat rândurile, cu ai lor, cinstindu-se, închină paharul, iar când lăutarii zoresc măsura[12], de parcă presară jăratec sub tălpi, îşi pun Românii căciula pe ureche şi se aruncă în joc.

 

Ici, câţiva, cu paşi zdrumicaţi şi repezi, frământă sârba[13] ori chin­dia[14]; colo, zburdalnici săltând, flăcăii şi fetele se prind şi se lasă de mijloc, se rotesc în dreapta şi în stânga pe loc şi bat cu călcâiul pământul[15], pe când, mai de-o lături, ticnite şi line, se întind horile, la umbra salcâmilor înfloriţi.

 

Perechi, perechi, bărbaţi şi femei, prinşi de mâini ori de brâu[16], cu doi paşi înainte şi trei înapoi, se mişcă încet, încet, laolaltă, şi ar merge aşa până la înnoptat, dacă n-ar tresări, deodată, cântecul aromit, paşii învioraţi nu s-ar înteţi şi întreg ocolul nu s-ar avânta, răpăind acum bătuta[17].

 

Înainte vreme, era datină la Iaşi ca, în Joia după Paști, să se ducă toată lumea să petreacă sub poalele dealului Cetăţuii, ale cărui coaste um­brite de arbori serveau de preumblare zilnică nobilimii. Sub nuci stufoşi, cu ramurile departe întinse, sub meri înfloriţi, sub salcâmi, se aşezau pe iarbă verde tineri şi bătrâni, îşi des­făceau legăturile cu merinde, îşi destupau botele şi clondirele cu vin şi, la sunetul scripcarilor şi muscalagiilor, dădeau drum slobod desfătării. Scrânciobul, de o parte, hora, de alta, danţurile săltăreţe pretutindenea făceau să duduie pământul sub ropotele paşilor şi să flu­ture în vânt plete voiniceşti şi ştergare străvezii. Mai înainte de as­finţitul soarelui, Domnitorul, încunjurat de boieri şi de curteni, sosea călare, să se bucure de priveliştea veseliei poporului; apoi, descălicând, se aşeza pe jilţ, într-un cort, precum se face la Moşi în Bucureşti, iar tineretul, fete şi băieţi, îi aduceau în dar mănunchiuri de flori şi lucruri câmpeneşti. Doamna, cu domniţele, cu cocoanele şi copilele lor, sosite în rădvane şi în leftice, trăgeau la schitul Socolei, din pridvorul căruia se uitau la această frumoasă petrecere. Astăzi, acest obicei s-a pierdut[18].

 

Ţăranii, care nu şi-au schimbat, din moşi-strămoşi, nici graiul, nici portul, şi-au păstrat neatinse şi jocurile moştenite de la dânşii. Hora le este lor petrecere şi mângâiere. Mişcarea ei trăgănată şi liniştită se împacă bine cu firea duioasă şi visătore a ţăranului. Aleanul sufletului şi-l află prinzându-se alături de iubită; uitarea nevoilor, din priveliştea paşnică ce-i desfată ochii, o undeşte; simţirea plăcută prin trup i-o furnică plăpânda cântare… întreaga pornire ce tainic îl mână să calce cu paşii, pe aceeaşi măsură, ca toţi dimprejuru-i.

 

Cel mai vechi danţ moldovenesc, după horă, este poate Hârlăuanca[19], a cărei origine se trage, precum se crede, din împrejurarea dragostei lui Ştefan cel Mare cu nevasta unui pescar de la Hârlău, din care s-a născut Petru Rareş. Se joacă pereche, câte doi flăcăi şi două fete, întorcându-se de mai multe ori împrejur, ţinându-se de mâni, faţă în faţă şi dându-se înapoi. Flăcăii zic:

 

Înainte şi-napoi,

Catrino, Catrino hăi!

 

Apoi, pornind jocul îndărăt, de unde plecaseră, adaogă:

 

C-aşa joacă pe la noi,

Şi-nainte, şi-napoi!

 

Apoi, Hora gălăţencă, originară negreşit din Galaţi, se joacă de mai mulţi bărbaţi şi femei, ţinându-se de mână, roată. La un ocol al danţului, intră un bărbat în mijlocul horei şi, cu-o basma, prinde de gât pe un alt jucător, care intră la mijloc; apoi vine altul şi altul, până se des­face roata şi danţul se urmează în doi, pentru a se încheia, ca la în­ceput, cu paşi săltăreţi, în horă.

 

La Vrancea şi în Ardei se joacă Arcanaua[20], ce se asemănă cu hora de brâu, având în frunte un vătaf, care ţine în mână un băţ şi bate tactul. Ea se joacă tot la un fel în Moldova, Muntenia, Bucovina şi Ardeal.

 

Hora alivencilor[21] se joacă de bărbaţi şi femei, care, din când în când, se lasă de mâini, fac un pas înainte, bat de trei ori din palme şi, dând un pas înapoi, se prind iarăşi roată.

 

Jocul Hangului (din munţii Hangului), Horodinca malorusienilor din Bucovina[22] şi Ţuţuianca (Mureşanca) au multă asemănare cu Arcanaua, pe când Pristandaua de la Moldova se joacă, ca şi de brâu, bărbaţi şi femei la un loc.

 

Pe sub pale de dugeană[23] este iarăşi un danţ foarte vechi, ce se juca pe la târguşoare sau pe la sate de către un bărbat şi o femeie, ţinând de capetele unei basmale, pe sub care se învârtesc din când în când. Acest joc aduce puţin cu un joc grecesc.

 

Raţa e jocul soldaţilor, ca în chip de horă, bătătorind pasul.

 

Mai sunt încă o mulţime de alte danţuri, ale căror nume le arată obârşia şi le pot zugrăvi mişcările, precum: Sârba, Căzăcesca (care se joacă mai mult pe vine), Amăuţeasca, Huţănesca (venită din Galiţia), Corăbiereasca şi danturile ţigăneşti ca Ţiitura sau Ca la uşa cortului, alcătuindu-se din sărituri fără nici o rânduială, după sunetul cobzei, şi Tananaua,pe care o joacă copiii de ţigani, lovindu-şi trupul cu picioarele şi sărind în loc, pe marginea drumului, când cer milă la tre­cători.

 

Zoralia este un fel de bătută, foarte sprintenă şi veselă, ai cărei paşi sunt adesea însoţiţi de un fel de zâzâit prelung al jucătorilor. Trebuie băgat de samă, că, în nepotrivire cu târgoveţii, ţăranii joacă numai afară, pe bătătură, în drumul mare sau în faţa cârciumii, dar niciodată în casă[24].

 

Afară de aceste jocuri, românul mai are un altul aproape super­stiţios, în care jucătorii trebuiesc să fie în număr fără de soţ: şapte, nouă, unsprezece. „Ei se numesc Căluşari şi se adună o dată într-un an, se îmbracă în vestminte cam ca femeile, pe cap îşi pun cunună împletită din foi de pelin şi din alte flori, vorbesc cu glas subţiratic şi, pentru ca să nu fie cunoscuţi, îşi acopăr faţa cu o cârpă albă. Toţi portă în mână o sabie goală, cu care îndată ar străpunge pe oricine ar cuteza să le descopere faţa. Acest privilegiu îl au consacrat din vechime, încât, chiar dacă ar face omor, nu pot fi traşi înaintea judecăţii.

 

Conducătorul lor se numeşte Stariţ, al doilea e Primicerul (Mutul Căluşarilor), a cărui sarcină este de a întreba pe stariţ ce joc pofteşte să se joace şi a spune apoi celorlalţi jucători, în ascuns, ca să nu audă poporul numele jocului, înainte de a-l vedea cu ochii. Căci au peste una sută de figuri, sărituri şi tacturi deosebite, dintre care unele atât de dibace, încât cei care le joacă parcă nici nu ating pământul cu picioarele, ci că zboară şi se portă prin aer.

 

Căluşarii joacă în zilele de la Înălţare, până la Rusalii, în acest timp ei cutreieră toate satele şi oraşele, pururea jucând şi săltând, şi în tot timpul nu se culcă să doarmă într-alt loc decât sub acoperişul bisericilor, căci, dacă s-ar culcă într-alt loc, i-ar munci strigoaicele sau, cum le zic ei, frumoasele[25].

 

Dacă se întâlneşte o ceată de căluşari cu alta, pe drum, ele trebuie să se bată şi ceata învinsă se pleacă celeilalte[26]; apoi pun condiţiuni de pace, după care cei învinşi trebuie să rămână nouă ani supuşi celor învingători De se întâmplă ca în lupta acesta să rămână vreun mort, dintr-o parte sau alta, în acest caz nu se încape judecată, nici jude­cătorul nu urmăreşte pe făptuitor.

 

Cel care e primit o dată într-o ceată de căluşari trebuie să rămână nouă ani într-însa şi în tot anul să fie faţă la termenul ştiut; dacă nu s-ar prezenta o dată, atunci zic că are boala cea rea (ducă-se pe pustii!) şi-l muncesc frumoasele[27].

 

Poporul prost crede că aceşti căluşari (căluşei, în textul lui Cantemir) au darul de a vindeca bolile cronice. Modul lor de vindecare e acesta: aştern la pământ pe bolnav, încep apoi săriturile lor şi, la un tact anume al cântării, îl calcă, unul după altul, de la cap, până la călcâie; în urmă, îi şoptesc la ureche unele cuvinte, anume născocite de dânşii[28] şi poruncesc bolii să iasă din trupul bolnavului. Aceasta o repetă de trei ori, în trei zile şi, de multe ori, omul se îndreptă”[29].

 

Aşa erau căluşarii, acum 200 de ani, când scria Dimitrie Cantemir, şi astfel au rămas, cu puţine schimbări, încă în Moldova, pe când în Transilvania şi în Muntenia ei sunt cu totul altfel. Mai întâi, nu au caracterul religios şi oarecum mistic ce l-au avut după Cantemir, nici formează o corporaţiune aparte, trăind după reguli neschimbate şi su­pusă unei discipline pe cât de aspră, pe atât şi de puţin potrivită cu firea românului. Înrâurirea medievală, tainică şi superstiţioasă, ce se vădeşte din cele de mai sus, s-a mărginit, poate, asupra căluşarilor moldoveni numai, prin faptul că atingerea cu catolicismul feudal a fost mai deasă şi mai puternică în acea parte a ţărilor noastre, pe când dincoace contactul cu turcii, cu grecii ori cu bulgarii a fost mai simţitor.

 

Acum căluşarii, ca şi la sfârşitul veacului trecut, sunt şapte, nouă, unsprezece sau doisprezece flăcăi, îmbrăcaţi cu iţari albi strâmţi, că­măşi albe până deasupra genunchilor, legaţi cu basmale mari roşii, după gât şi peste umeri, cu ciomege lungi în mâni, zurgălăi la glezna opincii, încinşi cu chimir de piele, bătut cu ţinte şi nasturi de metal, şi pe cap cu pălărie mică, rotundă, neagră, cu cordele (multicolore) şi cu flori sau pene. Ei se adună în ceată sub ascultarea unul Vătaf  (de la latinescul vates, care înseamnă şaman – n. I. D.) şi sunt în­soţiţi de un om mascat, Mutul Căluşarilor, umblând astfel pe uliţele târgurilor, prin sate, dănţuind, pe când lăutarii zic din gură cântece de dor şi de veselie.

 

Ei sunt via întrupare, la noi, a străvechii corporaţiuni instituite de Regele Numa Pompiliu[30] pentru paza celor douăsprezece scuturi (ancilae), dintre care unul, al lui Marte, fusese căzut din cer, şi care erau proteguitoarele cetăţii şi simbolul puterii şi tăriei milităreşti ale romanilor.

 

Aceşti Salii, numiţi Pallatini, fiindcă, la început, îndeplineau cultul lor în Palatul regelui, erau preoţi ai lui Marte Gradivus, aleşi printre fiii patricienilor, care aveau încă pe părinţii lor în viaţă (patrinos & matrinos). La 1 martie al fiecărui an, ei cutreierau oraşul, săltând, jucând şi cântând laude zeului lor, din care pricină lumea îi şi numi Salii (săltători).

 

Căpetenia lor se chemă praesul, magister Saliorum sau vates (vă­taful de azi); iar poeziile lor războinice se numeau astamenta sau axamenta. Regele Tullus Hostilius institui şi el o corporaţiune de Salii, în onoarea zeului Janus, care, după locul unde li se clădise templul (co­lina Quirinalului), fură numiţi, spre a se deosebi de cel dintâi, Salii Colini, apoi Coli-Salii, din care, cu prefacerea cuvintelor, vine ne­greşit numele lor actual de Căluşari.

 

Îmbrăcămintea acestor Coli-Salii se compunea dintr-o tunică scurtă brodată (azi, cămaşa cusută cu flori a căluşarilor), strânsă la mijloc cu un brâu milităresc de bronz (cingulum), sau purtând o zea (pec­torale) pe piept (azi, chimirul cu ţinte şi nasturi de metal); pe deasu­pra, o mantie de purpură (trabea, azi basmalele roşii de pe grumajii şi umerii căluşarilor); în picioare purtau sandale (azi, opinci), pe cap o căciulită ţuguiată (azi, pălării mici cu cordele), pe coapsa stângă, o spadă scurtă, petrecută cu o curea peste umărul drept, şi, în mâna dreaptă, o lance (azi, ciomagul). Serbările lui Janus (Agonalia) se ţineau, după unii, la 9 sau 13 ia­nuarie (ale noastre), după alţii, la 21 aprilie şi la 21 mai, poate chiar la amândouă datele. Căluşarii noştri au ales luna cea din urmă, căci ei dinainte de Rusalii îşi încep jocurile.

 

Danţul celor din Transilvania, de unde, cu mici schimbări, a trecut în Muntenia[31], este cu cântare sau fără cântare. Când este fără cântare, mutului, a căruia mască are îndeobşte cioc de barză sau de dobitoc sălbatec (ca în Brezaia şi Turca), îi este dat să se lege de omeni şi mai ales să sperie femeile, plescăind cu ciocul ori clănţănind fălcile, după tactul muzicii, cu o sfoară ascunsă sub haine.

 

Sprijiniţi în ciomag şi făcând mişcări şi sărituri cu adevărat vred­nice de mirare[32], joacă ei, atunci, fiecare îndeosebi; apoi, trosnind din degete, bat pământul când cu vârful, când cu călcâiul piciorului, şi în paşi mărunţi se poartă la dreapta, la stânga, înainte, înapoi, ba uneori se lasă şi pe vine, dezbinându-se.

 

Dacă este cu cântare, atunci căluşarii se fac roată, fără să-şi dea mâinile, sprijiniţi pe bâtele lor, fac sărituri pe loc, împrejur, dau din mâini şi din picioare, se mlădiază şi se rotesc cu aşa repeziciune şi măiestrie, încât, din mişcarea tuturora, se poate prea bine desluşi credinţa celor vechi, că „jocul lor ar imita adică învârtirea stelelor în jurul Soarelui sau al Luni”.

 

Pe când se face danţul acesta, flăcăii cântă versuri de vitejie sau de dragoste şi, în Transilvania, se înfige pe bătătură, în mijlocul lor, o flamură, aşa că fiecare dănţuitor se repede să o smulgă, sfârşindu-şi cântarea cu refrenul „pe ea! pe ea!”. Se zice că acest obicei ar aminti serbarea anuală a răpirii Sabinelor, care era în mare cinste la Romani[33].

 

Când vor să câştige mai mult, căluşarii joacă şi cu fetele din sat, pe care le aleg dintre privitori. Atunci este datina ca fata, după joc, să dea flăcăului ei câţiva bani de parale, căci, dacă fuge din danţ, fără să-i dea nimic, atunci ceilalţi tovarăşi ai flăcăului îl pun într-o pătură şi-l aruncă, de câteva ori, în aer, ca să-şi bată joc de dânsul, că e nevoiaş[34].

 

Damaschin Bojinca[35], vorbind despre jocul Coli-Saliilor romani, ne arată originea căluşarilor noştri. „Coli-Salii aceştia, zice el, şi până acum se mai ţin prin Ardeal şi prin Banat şi se chemă căluşari, iar peste ei mai mare, după a cărui orânduială joacă şi fac toate, este unul, care se numeşte vătaf, adică vates. Joacă la Rusalii, toată săptămâna, umblând prin sate, şi precum Coli-Salii vechilor romani erau preoţi şi slujeau unei dumnezeiri, aşa şi căluşarii românilor de acum cred că este o putere care-i ajută în săl­tare şi priveşte neadormit la jocurile lor; ba încă şi aceea cred că cel ce nu ştie juca bine, acela cade ameţit la pământ, semn că nu e plă­cut acelei puteri, şi pe loc iese dintre căluşari. Încă şi un bicer este, cel ce, când ceilalţi saltă, neîncetat îl încunjură, pocnind cu biciul, de care toţi se feresc: acesta însemnează dară puterea nemărginită a romanilor, de care, ca de sunetul biciului, se fereau alte nemuri. De mirare este, cu adevărat, ţinerea vechilor datini la români, cum şi una ca aceasta se putu păstra, de atâtea mii de ani, până acum”. Nu credinţă deşartă dar, ci datină de la strămoşi moştenită este jucarea căluşarilor româneşti[36].

 

 

[1] Ollănescu, p. 119

[2] „Tineri acolo şi fete bogate în boi o mulţime

Joacă-mpreună în cerc şi cu mâinile prinse deolaltă.

Fetele toate au gingaşe rochii de in şi flăcăii

Bine ţesute veşminte ce scânteie blând ca oleiul

Ele au conciuri pe cap, frumoasă podoabă de aur,

Dânşii au săbii de aur la chingă de-argint atârnate

Joacă ei toţi. Şi aici-ndemânatici şi iute s-avântă

Hora-nvârtind ca o roată de-o-ncearcă cu mâna-i

Meşter olarul, aici în şiraguri se saltă-mpotrivă.

Lumea-ndesită înconjură hora cea plină de farmec

Şi se desfată privind. De zei luminat cântăreţul

Zice din liră-ntrei ei. Şi-n vreme ce cântecul sună,

Se-nvârtesc doi ghiduşi, se dau tumba în mijlocul gloatei” (Homer, Iliada, XIX, 581-593).

[3] „Puzderia de legi o cântă, glorifică înţeleptele datini, / Cinstite de nemuritorii slăviţi, cu minunatele glasuri” şi „Doar Muzelor se datorează şi-arcaşului Apollon faptul / Că pe pământ sunt cântăreţii ca şi mânuitorii lirei” – Hesiod, Teogonia, pp. 5 şi, respectiv, 6

[4] „Dulce ca mierea / picură peanul” – Pindar, Peanul „Delos” , în Antologia poeziei greceşti, p. 14

[5] „Cele trei hore: Orânduiala, Dreptatea şi Pacea… prinse-n rotitoare dansuri” – Orfeu, Cele trei hore, în Antologia poeziei greceşti, p. 210

[6] „Cu bucurie ţi-or da / La primăvară popoarele tale prinosuri de seamă / Toate s-or prinde-n ospăţ, lirele le-or desfăta. / Hore în zvonul paianului, strigăt în jur de altare” – Theognis, Către Apollo, în Antologia poeziei greceşti, p. 44

[7] „Întreaga Asie, până în India, din Tracia are împrumutată cea mai mare parte a muzicii” şi „au instrumente din munţi” – Strabon, Geografia, II, X, 17, p. 438 şi p. 437

[8] Herodot, Istorii, II, LII, p. 156

[9] „Zeii şi-au primit numele de la pelasgi” – Herodot, Istorii, II, LII, p. 156

[10] Edward Jones, Lyric Airs: consisting of Specimens of Greek, Albanian, Walachian, Turkish, Arabian, Persian, Chinese, and Moorish National Songs and Melodies; (being the first selection of the kind ever yet offered to the public:) to which are added Basses for the Harp, or Piano-Forte. Likewise are subjoined a few explanatory notes on the figures and movements of the Modern Greek Dance; with a short dissertation on the Origin of the Ancient Greek Music, Printed for the Author, London, n. d. [1805]

[11] Coresi, Diaconul, Carte cu învăţătură, 1581, editată ulterior de Sextil Puşcariu şi Alexie Procopovici, vol. I, p. 123 – n. I. D.

[12] Fiecare horă începea cu un ritm aşezat, pe care îl accelerau lăutarii, la fiecare reluare a frazei muzicale, din ce în ce mai repede, până la dobândirea extazului  de către dansatori (muzica în spirală a călătoriei prin cer şi nicidecum plată), după cum au tot povestit călătorii străini – n. I. D.

[13] În scrierea lui Ollănescu, din 1897, pare să se facă prima menţionare a sârbei, deci a horei cântată în ritmul cel mai rapid – n. I. D.

[14] Chindiile înseamnă mai multe melodii ritmate, care se cântau la nunţi, în timpul mesei; ulterior, funcţie de preferinţă, satele aveau să adopte câte o chindie, care devenea, prin folosinţă, chindia satului respectiv – n. I. D.

[15] Sulzer, op. cit., p. 413, Danţul numit Cătănesca (Sulzer o mai numea şi Boricene, cu trimitere la horistica martiană, nu marţiană, a civilizaţiei boreene – n. I. D.).

[16] Sulzer cataloga horele noastre după prindere, în hore de mână şi hore de brâu; prinderea îşi avea, desigur, rolul său, în trăirea sentimentului comunitar, cum obişnuiesc să spună, încă, dervişii – n. I. D.

[17] Hora, danţul nostru naţional, este de origine grecească. Din cea mai înaltă anticitate, hora a fost danţul mai multora împreună, care, ţinându-se de mâini, formau un cerc şi jucau fie după melodia ce o cântau singuri din gură, fie după sunetul fluierului, al lirei sau al cembalelor. În coristica antică, tote danţurile erau însoţite de cântece şi se săvârşeau mai ales în jurul altarelor, pe care se aduceau jertfe zeilor; de aceea, cele mai multe dintr-însele erau rotunde. Aşa era danţul cel mai însemnat al lor, numit Gnossianul, consacrat lui Apolon şi Dianei (Sorelui şi Lunii), mai târziu corurile Dionysiace danţau, cântând, în jurul altarului lui Bacchus, di­tirambul din care avea să iasă teatrul. De la greci, ele trecură întocmai la ro­mani, de unde, cu colonizarea Daciei de către Traian şi Aurelian, s-au strămutat la noi şi au ajuns, prefăcându-se, cu trecerea vremii şi schimbarea năravurilor, a se contopi într-un singur danţ circular, căruia i se păstră numele primitiv de chora sau hora, întru amintirea obârşiei sale. În Grecia şi până azi se dansează hora şi la Megara (capitala Beoţiei) poporul joacă, în cele trei zile ale Paştelor, o horă anume, care este foarte asemănată cu acea a ţăranilor noştri de la câmpie. în alte părţi ale Gre­ciei moderne se dansează cu aceleaşi măsuri ca ale horei noastre: doi paşi înceţi înainte, trei paşi repezi înapoi, cu deosebirea că nu fac dănţuitorii un colac, ci ră­mân în semicerc şi cel din capătul din dreapta are în mână o basma albă, cu care dă semnul celorlalţi să facă figurile şi învârtiturile ce-i trec lui prin cap. În aceste danţuri, însă, Grecii se ţin de brâu.

Sulzer, op. cit., pp. 420-427, recunoaşte că hora, aşa cum se joacă la noi, cu melo­dia ei trăgănată, duioasă, tristă, nu este numai un apanagiu al românilor munteni ori moldoveni, ci că dânsa se găseşte la albanezi, ca şi la slovacii din Transilvania şi din alte părţi ale Austriei, precum cântecele ţiganilor noştri sunt luate de la toate popoarele de primprejur, deşi ni le dau ei ca ale noastre proprii. Trebuie însă observat că Sulzer, ca şi Rössler, caută toate mijloacele pentru a do­vedi că suntem slavi de origine, şi anume prin femei, precum slave sunt, după dânşii, cele mal multe datini, jocuri şi cântări de ale noastre.

[18] Această sărbătoare, pe care o ştiam de la bătrânul Sdrobici (azi răposat) din Bacău, am găsit-o descrisă şi de T. T. Burada, în Almanachul musical pe 1877, p. 69.

[19] Numirile horelor, în funcţie de baştina lăutarilor care le făceau vestite, dar şi după numele unora dintre lăutari înseamnă o practică a secolului al XIX-lea – n. I. D.

[20] Arcanaua se mai numea şi Arcanul; cea mai veche partitură este cea a lui Karol Mikuli, dansată mai pe vârfuri, celelalte variante, 6 la număr, provenind tot din Bucovina, deşi brâul acesta se juca în toate teritoriile româneşti din cele trei imperii – cf. Petriceicu-Hasdeu, B, Etymologicum Magnum Romaniae / Dicţionarul limbei istorice şi poporane a Românilor, Tomul II, Bucureşti, 1887, pp. 1492-1598 – n. I. D.

[21] S-au păstrat două partituri, una la Hasdeu, care considera Alivencile o variantă de Alunel, şi alta la Alexandru Voievidca, cu Alivanca de la Udeşti, Bucovina – n. I. D.

[22] O huţulcă, de fapt, promovată de lăutarii evrei de la Colomeea, care cântau doar la nunţi boiereşti, iar toate piesele lor se numeau şi colomeici, până la a deveni, mai ales pentru ucraineni, un gen muzical în sine – n. I. D.

[23] Pe sub poală de cetate, de fapt, melodie culeasă de Mikuli, în 1859, din Suceava, devenită, ulterior, în Moldova, Două fete spală lână, în Bucovina – Am un leu şi vreu să-l beu, iar în Ardeal, în urma introducerii splendidului refren, de către Gheorghe A. Dinicu, minunatul Cântecul lui Iancu – n. I. D.

[24] T. T. Burada, Almanach musical pe 1877, pp. 62-64. / În celelalte provincii locuite de români, danţurile se aseamănă mult cu cele de sus, având, după ţări ori după seminţii, nume fie apropiate de popoarele cu care sunt în atingere, fie zămislite din obiceiurile locale predominante, ca: Ruseasca, hora românilor din Basarabia; Colomeica, danţul locuitorilor mazuri din Bucovina; Ardeleanca, joc special ardelean, care în Transilvania are şi alte numiri, după ţinuturi: Abrudeanca, Someşanca şi altele. În multe părţi, ea se numeşte joc de mână şi de învârtit. Se joacă, de obicei, de perechi, bărbaţi şi femei, grupându-se în şir sau în cerc, unele lângă altele. Ardeleanca are două părţi: una cu care se începe jocul, mai lină, cu paşi anume, făcându-se un fel de înaintare în cerc a perechilor, după care vine partea a doua, repede, cu învârtituri, bărbatul învârtind femeia pe sub mână. În timpul jocului, bărbaţii obişnuiesc a striga sau a chiul versuri poporane, după tactul muzicii. Mocăneasca, danţ în care paşii sunt repezi şi călcâiul bate în răstimpuri potrivite pământul, se joacă în toată partea muntoasă, locuită de români, şi e poate cel mai vechi danţ de caracter, pe care-l avem. Adesea i se zice Cătăneasca, mai ales în Transilvania, căci soldaţii par a-l fi danţat cu preferinţă.

[25] „Soțiile cerești” ale șamanului, cum le numea Eliade, Mircea, Șamanismul și tehnicile arhaice ale extazului, Humanitas, 1997, p. 87 – n. I. D.

[26] Herodot susţinea că bătaia aceasta ritualică, pe care o întâlnise şi la egipteni, drept „bătaia cu ciomege, în cinstea Soarelui”, ar fi închinată, de fapt, Mamei Pământ – cf. Herodot, Istorii, II, LXIII, p. 160 – n. I. D.

[27] Frumoasele, în credinţa poporului, sunt nişte nimfe de aer, care se înamorează de flăcăii voinici şi frumoşi. De aceea, când pe un flăcău îl loveşte vreo boală (pa­ralizie sau apoplexie, de pildă), se zice că a căzut jertfă frumoaselor pentru nesu­punerea ori răutatea lui.

[28]viersurile cele fără de cale şi netocmite”, cf. Ivireanul, Antim, Didahiile, vol. II, p. 386 – n. I. D.

[29] Cantemir, Descriptio Moldaviae (1716), Ed. Academiei Române, p. 142. Vezi şi Ioan Eliade, Curierul românesc, 1843, No. 41.

[30] Fantezie latinistă, desigur, din Caii lui Marte descinzând, de fapt, şi centaurii, şi salii, şi căluşarii – n. I. D.

[31] Iacob Mureşan considera, în 1850, că horele moldo-vlahe au pătruns şi s-au răspândit în Transilvania prin ţara Haţegului – cf. Foaie pentru minte, inimă şi literatură, Nr. 4, luni 23 ianuarie 1850, pp. 31, 32 – n. I. D.

[32] Pentru a se dovedi cât de greu e acest danţ, începătorii trebuie să se bage într-un butoi, pentru a prinde bine măsura săriturii ce o vor face în aer şi care nu se cade să fie mai largă decât o gură de butoi desfundat Se zice chiar că das­călul îşi cunoaşte elevii buni de joc şi de săltări, numai după partea trupului ce rămâne afară. Wilhelm Schmidt, op. cit, p. 13, crede mai lesne că această înfundare în bu­toi a ucenicilor căluşari, pentru a-i deprinde cu măsura paşilor şi rotunjimea săriturilor, este un basm, pe care el nu l-a putut dovedi. Totuşi, există o credinţă generală că adică numai prin puternica mijlocire a diavolului, pe care o capătă fiecare dănţuitor, se poate juca jocul acesta.

[33] Wilhelm Schmidt, op. cit., p. 13, în Curierul român, 1843, No. 41.

[34] Obiceiul acesta este forte comun între românii din Ardeal şi, când eram copil, mi-aduc aminte că un guvernor din partea locului ne învăţase jocul acesta destul de primejdios. În Viaţa şi aventurile lui Don Quichotte, aşa-ceva i se întâmplă lui Sancho Pansa, când nu are cu ce plăti, la cârciumă, o cheltuială făcută.

[35] Anticile Romanilor, Buda 1832.

[36] Ollănescu Dimitrie C., Teatrul la români, în Analele Academiei Române, Seria II, Tomul XVII, 1895-1896, Memoriile Secţiunii literare, Bucureşti 1897, pp. 118-126


Pagina 1 din 1112345...10...Ultima »