DATINA ROMÂNILOR | Dragusanul.ro

1857: „Arcanele” şi lăutarii lui Vaillant

J. A. Vaillant, „fondator al colegiului internat din Bucureşti şi al şcolii gratuite de fete, profesor de literatură la şcoala naţională Sfântul Sava”, cum însuşi se eticheta pe coperta cărţii Les romes. Histoire vraie des vrais bohémiens, pe care avea să o publice la Paris, în 1857, izbutea să ofere patrimoniului cultural european nu doar o interesantă carte de istorie a romilor, ci şi una de extaz onest asumat în faţa artei lăutăreşti, pe care romii au exersat-o ca nimeni alţii. Vaillant punea în discuţie, înainte de 1857, teoria arcana a tainei primordiale – mistere, cum zicea el, fără voie referindu-se, prin sinonimie la o epocă mai târzie – taină pe care romii ar fi adus-o în Europa din India, iar teoria aceasta merită expusă.

 

Neştiind că în culturile asiatice, inclusiv în cea indică, taina se numea arcana, cu pluralul arcane, Vaillant îşi imaginează, pe baza unei bune cunoaşteri a culturii indiene, atâta cât încăpuse în traducerile franceze de până în vremea sa, o simbolistică interesantă şi corectă a arcanelor sau a arcelor zodiacale, scriind că „inteligența inzilor, ridicându-se până la Arcul cerului, care este reședința arcanelor sau a arcelor inelului zodiacal, de când arcanele au devenit mistere, au dat-o ca principiu, iar romii au compus arcanele lor, adică au imaginat muzical o corabie[1] (deci o arcă, precum cea a lui Noe – n. n.), un argo; și acest argo, ca fiecare arc dintr-un cerc, este un arc ceresc care împreună cerul cu pământul, un arc zodiacal care favorizează navigarea prin ceruri, un fel de pod, de punte pentru a păşi constant de pe pământ pe cer, biruind relele timpului, din noapte, în zi; prin muzica imaginată ei au urcat fără încetare în această corabie[2], pentru a naviga continuu dintr-o parte în cealaltă a mării eternității, de la zi, la noapte; și astfel, trecând, în fiecare noapte și în fiecare zi, deasupra capului lor, acest arc ceresc, acest arc zodiacal, eliberându-i, transpunându-i, trădându-i, noapte de noapte, zi de zi, arc-anes sau al revoluții diurne și arcuri anuale, care fac misterele cerului, au făcut harghah sau tradiție; și cum lumea este boltită, cupola cerească circulară, cortul al cărui arc este cupola și întregul, şi pentru ei, romii, cortul însemna este carena și întreaga corabie, pe care au fost îmbarcate științele pământului”[3].

 

Este surprinzător pentru mine să înţeleg, în baza textului lui Vaillant, relaţia dintre corabie, numită şi arcă, precum cea a lui Noe, şi arcana, adică taina sacră, zodiacală şi, deci, cerească, a naşterii şi a renaşterii. O relaţie care consacră acelaşi statut pentru melodiile ceremoniilor de nuntă Corăbiasca şi Arcana sau Arcaneaua, dansurile de după oferirea darurilor mirelui miresei, aduse cu corabia, deci cu arca, de către corăbierii mirelui (vătăjei, vornicei), numite corăbeşti fiind, de fapt, arcane. Aşa se explică larga răspândire, în vechime, a arcanelor în toate ţinuturile româneşti, indiferent de imperiul care cuprinsese aceste ţinuturi, pentru că, pentru neamurile păstoreşti, aşa cum zice un moto al Capitolului III, Les romes-pélasges en Moesie et en Gréce, al cărţii lui Vaillant, „Fără ţări, fără stăpân şi fără legi, / Viaţa noastră / Trebuie invidiată; / Fără ţări, fără stăpân şi fără legi, / Omul este fericit o zi din trei”.

 

Deşi plusează pe un pre-arianism, vehement combătut ulterior[4], Fligier ajungând, în 1881, la concluzia că „adevăratul „vagina gentium” trebuie căutat în Europa de Est”[5], iar Theodor Benfey susţinând, încă din 1868, că „din moment ce s-a stabilit că, din vremuri străvechi, Europa a fost locuită de oameni, ansamblul argumentelor care au fost aduse în favoarea migrării arienilor din Asia cădea la pământ… Nu mai este posibil să se limiteze existenţa omului, pe pământ, la o perioadă de şase mii de ani. S-a demonstrat că omul a fost contemporan cu mamuţii şi cu rinocerii lânoşi, după care a urmat retragerea din calea stratului de gheaţă care a acoperit Europa de Nord, în timpul ultimei epoci glaciare”[6], Vaillant desluşea taine ale ceremoniilor ancestrale cu o incredibilă intuiţie.

 

Strămoşii îndepărtaţi ai neamurilor omeneşti, muntenii – scria Vaillant – „deși erau păstori, au fost odată atât de bogați, încât cărțile indiene îi pun în relaţie cu soarele, drept puternicul zeu al războiului, pe care ei îl numesc Sram și pe care grecii și romanii îl numesc Ares și Marte: „Acoperit cu o piele o fiară, cu o ghioagă în mână și cu părul ridicat, el merge printre umbre ca focul prin iarbă”.

 

Astfel s-a stabilit în istorie că primii păstori și primii războinici sunt cei dintâi oameni născuţi, odată cu viața trupului și cu cea a spiritului. Cea mai puternică dovadă în acest sens este starea primitivă a păstorilor, căci ei sunt primii oamenii care nu au putut renunţa la statutul lor străvechi…

 

Familiile pastorale, adică solitare, pentru că au rătăcit, singure cu turmele lor, au devenit războinice, când au întâlnit triburi ostile… În starea lor de păstori și de războinici, au căutat modalități de a face fermecătoare legea (credinţa – n. n.); și cum nu au găsit alte modalităţi, decât să cânte și să danseze, au inventat instrumentele cu care să se acompanieze”[7], acest adevăr fiind susţinut, cu aproape două milenii înainte, şi de Strabon, care scria că „muzica, apoi, care însoţeşte dansul, ritmul şi melodia, ne uneşte cu divinitatea prin desfătarea şi, totodată, prin frumuseţea artei”[8], şi că „muzica, în întregimea ei, este socotită tracă şi asiatică… întreaga Asie, până în India, din Tracia are împrumutată cea mai mare parte a muzicii”[9]. Şi, desigur, instrumentele boreazilor, care, după Pindar, citat de Herodot, dintr-un text pierdut, erau vioara, cobza şi naiul.

 

Când am documentat şi scris capitolul „Arcanul” sau falsificarea „Tainei” primordiale, nici măcar nu răsfoisem cartea lui Vaillant, care îmi oferea atâtea îndreptăţiri pentru susţinerile mele. Din nefericire, din 1857, când a fost publicată la Paris, cartea lui nu a fost răsfoită nici de către etnomuzicologii şi folcloriştii români, care, în doar un veac şi jumătate, au izbutit să prăbuşească pâcla cea mai întunecată asupra memoriei şi a spiritualităţii româneşti. Indirect, asupra originilor comune ale spiritualităţii popoarelor europene.

 

 

În ce-i priveşte pe lăutari, pe ei îi ştiam, mai bine şi decât Vaillant, pentru că, datorită „Zicălaşilor”, le-am auzit cântecele şi le-am înţeles şi sufletele, nu numai faima clătinată şi ulterior spulberată de vremuri.

 

Lăutarii, scria Vaillant, aceşti „muzicieni înnăscuți, improvizează uneori chiar şi lacrimile. În secolul al XV-lea, au făcut deliciul lui Mathias Corvinus, iar italienii care au vizitat Buda, la acea vreme, au recunoscut că nu au auzit nimic de acest fel în țara lor. Instrumentele lor preferate sunt vioara europeană, pe care o numesc Bas’alja; șeful instrumentelor, Kobza, un fel de mandolină, care este a lor; Sulenul sau Syrinx-ul și flautul Nei sau al lui Pan, pe care l-au adus din Persia. Cel puţin unul dintre muzicienii lor a devenit celebru în aceste țări; dar cum nu își scriu muzica, nu există alte urme ale muzicii lor, decât numele celor mai vestiţi. Cei mai importanţi, de care ne amintim cu plăcere, au fost Suceavă (Soutchava), Angheluţă (Angheloutza) și Barbu (Barba) din Moldova; iar în Ungaria, trebuie amintit Barna Mihali. Acesta din urmă era înzestrat cu un talent atât de prodigios la vioară, încât era considerat un nou Orfeu. Contele cardinal Emeryc-Czaki, unul dintre cei patru mari magnați ereditari ai Ungariei, el însuşi un foarte bun muzician, l-a făcut căpitan și avea pentru el o stimă atât de mare, încât a pus pe un pictor inteligent să-i facă portretul, pe care l-a expus în palatul său…

 

Ar fi totuși nedrept să se ignore mărturia unei femei cu gust, care, în 1786, s-a oprit, pentru câteva zile, la curtea lui Soutzo, hospodarul Valahiei. Era Milady Craven. În timpul mesei, a spus ea, doar muzică turcă a fost cântată, dar, din fericire, din când în când, era întreruptă de cea a lăutarilor, ale cărei accente încântătoare l-ar fi încântat şi pe cel mai ursuz om din lume.

 

În 1810, când, la întoarcerea din Franța, fratele șahului Persiei, care trecea prin Valahia, i-a auzit cântând syrinx, el a mărturisit că au depășit chiar şi pe înşişi perşii, atât de pricepuți sunt în folosirea acestui instrument. În cele din urmă, spune Borrow, cert este că faimosul Catalani a fost atât de fermecat, la Moscova, de vocea unei cântărețe rome, încât și-a scos cașmirul, un cadou magnific de la Sfântul Părinte, și i-a spus, depunându-l pe umerii ei și dându-i un sărut: „Era destinat celei mai pricepute cântărețe și înțeleg că nu era pentru mine”.

 

Astăzi Boulan, Ionică (Ochi Albi, fiul lui Năstase din Botoşani – n. n.), Dimitraki (cel care cântase şi pentru Liszt – n. n.) se bucură de o mare celebritate în București, iar Năstase, poreclit Mouskuladji (muscalagiu, adică năierul – n. n.), este un violonist al cărui talent de improvizație este apreciat doar.

 

Astfel, să-i judecăm doar prin excepții, precum cei care îi fac antropofagi, s-ar putea, chiar, alegând din tot doar ceea ce poate fi măgulitor în aceste povești, să se afirme că romii sunt o rasă de virtuoși; dar dacă ar trebui să plângi, ascultându-i, sunt exagerări, împotriva cărora trebuie să avertizăm, pentru că, înălțând prea mult adevărul, comiţi o minciună, deoarece, precum și calomniile care îi vizează, erau şi ei flămânzi de dragoste”[10].

 

 

[1] Deci şi dansurile corăgheşti sunt arcane, şi anume arcanele naşterii şi ale renaşterii, prin nuntire cosmică – n. n.

[2] Numită „Corabia Varra” , cea care avea să supravieţuiască marelui diluviu, oprindu-se în ţinutul şi în timpul căldurii solare, numit, de asemenea, „Varra” – Zend-Avesta, Vendîdâd, pp. 16, 17; „Acolo, el a adus seminţele fiecărui soi de copac, din cele mai mari, şi cele mai bune tipuri pe acest pământ; acolo a adus seminţele fiecărui fel de fruct, plin de saţ şi dulce la miros. Toate aceste seminţe le-a adus, câte două din fiecare fel, ca să fie păstrate inepuizabile acolo, atât timp cât acei oameni trebuie să rămână în Varra” – Zend-Avesta, Vendîdâd, p. 19, în Vendidad (Vidēvdād) or Laws against the Demons Avesta The Sacred Books of

Zoroastrianism, Book 3, Translated by James Darmesteter (From Sacred Books of the East, American Edition, 1898.)

[3] Vaillant, J. A., Les romes. Histoire vraie des vrais bohémiens, Paris 1857, pp. 34, 35

[4] „În 1859, profesorul Max Muller, în lucrarea sa „Istoria vechii literaturi sanscrite”, a adoptat, cu înflorituri poetice diverse, teoria lui Grimm a „impulsului irezistibil”. „Principalul flux de naţiuni ariene”, spune el, „a curs mereu spre nord-vest”. Nici un istoric nu ne poate spune de care anume impuls au fost conduşi, de prin Asia, spre insulele şi ţărmurile Europei, aceşti nomazi aventuroşi” (p. 11); „Această teorie, bazată pe convingerea că rasa umană îşi are originea în Asia, într-o perioadă relativ recentă, şi că diversitatea de etimologii comune din limbile popoarelor ar avea la bază confuzia limbilor, efectul de „turn Babel”, a fost universal acceptată” (p. 8); Geiger „susţine că nici o dovadă nu a fost prezentată, vreodată, despre vreo migraţie ariană, de la est, la vest, şi că leagănul arienilor este mai probabil în Europa, decât în Asia” (p. 29); „În 1873, Friedrich Muller a recunoscut forţa argumentelor în favoarea unei origini europene a arienilor, care au fost invocate de Benfey şi Geiger” (p. 41) – citate din Taylor, Isaac, The Origin of the Aryans, New York, 1890

[5] Taylor, Isaac, The Origin of the Aryans, New York, 1890, p. 44

[6] Ibidem, pp. 54, 55

[7] Vaillant, J. A., Les romes. Histoire vraie des vrais bohémiens, Paris 1857, pp. 41, 42

[8] Strabon, Geografia, II, X, 3, p. 433

[9] Strabon, Geografia, II, X, 17, p. 438

[10] Vaillant, J. A., Les romes. Histoire vraie des vrais bohémiens, Paris 1857, pp. 264-266


Cartea Datinii, pe Axa hyperboreică a Urselor

 

„Datinile, poveştile, muzica şi poezia, sunt archivele popoarelor. Cu ele se poate reconstitui trecutul întunecat”[1], ştiut fiind faptul că, atâta „timp cât un popor îşi păstrează obiceiurile cele bune şi credinţele strămoşeşti, el merită să trăiască”[2], dar, dincolo de aceste repere şi conturări, se află respiraţia, nostalgia şi chemarea strămoşilor şi a străbunilor – pe care am ajuns să-i confundăm sinonimic, pentru că nu mai ştim că strămoşii sunt antecesorii noştri cei mai îndepărtaţi şi că abia de la un stâlp, bătrân, moş, încoace, până la omul bun (bunic), se perindă prin veacuri străbunii, şi unii, şi ceilalţi înceţoşaţi în „lumea impresiilor noastre sensibile”[3], care ne ţin loc de memorie.

 

Datina românilor înseamnă un ansamblu de ceremonii, săvârşite „cu onoare şi demnitate”, de câte nouă ori pe zi, la echinocţii şi solstiţii, drept sfinte taine, numite arcane, desluşite şi împământenite de către legendarul iniţiator Kali Calusar[4], nume care s-ar putea traduce, printr-o înşiruire sinonimică, justificată de supravieţuirea jocurilor căluşereşti, în forme falsificate de biserici, şi la englezi, şi la poloni, şi la germani, şi la francezi, şi la balcanici, drept Calul Negru, Călăreţul Negru, Centaurul Negru – cu trimitere directă la Marte („calul din capătul primului stâlp îl sugerează pe Marte”[5]), în cadrul unui totemism ancestral, care însemna, împreună cu exprimările totemice prin dans şi muzică, în „accepţiunea cea rudimentară”[6] a civilizaţiei metafizice, „primul semn de limbă în forme, simbolurile şi ceremoniile exprimând ideile, gândurile şi credinţele; este un limbaj al semnelor, în toate etapele sale, durat pentru mii de ani, pentru ca viitorimea să citească şi să înţeleagă, nu prin interpretări ale unor semne singulare, ci ale întregului grup de semne”[7]. Şi chiar dacă „vremea cercetărilor comparative încă n-a sosit”[8], totuşi „se poate aduce oarecare lumină în trecutul nostru şi cu ajutorul materialului folcloric”[9], reprezentat de cântecele noastre vechi şi de ceremoniile solar-lunare păstrate în colinde laice, ritualuri de nuntă, jocuri căluşăreşti şi arcane, ţinând cont, mereu şi mereu, de perspectivele vremurilor vechi şi nu de cele contemporane, în care „civilizaţia este o pervertire a naturii”[10], pentru că „fiecare vreme îşi are obiceiurile sale, care dispar, lăsând loc la altele, şi oricine găseşte tot mai bune obiceiurile din timpul său: de altminteri, ceea ce noi găsim natural, alţii vor găsi ridicol şi oricare ar fi schimbările de datini în sărbători, sărbătorile vor rămâne întotdeauna fazele de bucurie ale popoarelor”[11].

 

Căutând răspunsuri în cărţile religioase vechi, care, în fond, nu diferă cu nimic, din perspectiva naraţiunilor astrale, de Biblie  sau de Coran, în mărturiile literaturii antice şi în tentativele de desluşire a istoriei culturii, de-a lungul veacurilor, am înţeles că demersurile ceremoniale iniţiale şi iniţiatice, prin care „lumescul care ascende spre divinitate[12], supravieţuiesc, prin Datină – termen care a dispărut din celelalte limbi euro-asiatice[13], doar în limba şi în spiritualitatea românească, iar concluzia, deloc pripită, că „datul ancestral” rezistă doar în limba şi în spiritualitatea care moştenesc limba şi cele mai multe „obiceiuri, credințe, acte rituale și practici magice, specifice scenariului ritual de înnoire a timpului”[14], mă obligă să conştientizez că doar limba română înseamnă o relicvă a „limbii zeilor”, spiritualiatatea noastră fiind una a „nostalgiei cosmotice”, o spiritualitate care „enumeră unele viziuni susceptibile de a fi interpretate fără nici o greutate în sens sofianic”[15] ale primordialităţii şi că „poporul român… nu s-a hrănit, în cursul secolelor, cu firimituri căzute de pe masa antichităţii clasice. Dimpotrivă, vedem pe poporul român într-o veşnică mişcare, dezvoltând o energie intelectuală cum e proprie tuturor popoarelor pline de viaţă şi de viitor”[16].

 

Înţelegând că limba şi spiritualitatea noastră, nu neapărat şi poporul în sinteza lui multietnică, păstrează şi celebrează, „cu onoare şi demnitate”, cele dintâi concepţii astrale ale omenirii „vremii de căpetenie”[17], „cu prestigiul intangibilității, cu aureola magică a lucrului tabu, adică a unui lucru supus în prealabil unui regim special de protecție”[18], am decis să-mi asum acest „tragic privilegiu”[19] de a îndrăzni o carte despre sacrul „izvor de percepte și imperative”[20], durate în timp pe Axa hyperboreică a Urselor.

 

 

[1] Russo, Alecu, apud Foaia populară, nr. 39 din 26 decembrie 1899, p. 4

[2] Panaitescu, Paul, în Foaia populară, anul II, nr. 39 din 26 decembrie 1899, pp. 4, 5

[3] Vianu, Tudor, Filozofie şi poezie, Bucureşti 1943, p. 229

[4] Sramana Bhagavan Mahavira, Volumul 4,  Nihnava-Vada, cu comentarii de Dhirubhäi P. Thaker, West bengal Puclic Library 1944, p. 12

[5] Paget, John, Hungary and Transylvania / with remarks on their condition, social, political and economical, London, 1855, p. 175

[6] Petriceicu-Hasdeu, B., Etymologicum magnum romaniae / Dicţionarul limbei istorice şi poporane a Românilor, Tomul I, Bucureşti, 1887, XIX

[7] Churchward, Albert, The Signs and Symbols of Primordial Man, London, 1913, p. 48

[8] Pamfile, Tudor, Cerul şi podoabele lui, după credinţele poporului român, Bucureşti 1915, p. IV

[9] Densusianu, Ovid, Viaţa păstorească în Poesia noastră populară, I, Bucureşti 1922, II, Bucureşti 1923, p. 5

[10] Comarnescu, Petru, Kalokagathon, Bucureşti 1946, p. 13

[11] Panaitescu, Paul, în Foaia populară, anul II, nr. 39 din 26 decembrie 1899, pp. 4, 5

[12] Vulcănescu, Romulus, Mitologie Română, București, 1987, capitolul 11. Imanentul care urcă, p. 357

[13] „Anumite ceremonii totemice, care au fost practicate de multe triburi din diferite părţi ale lumii sunt identice în simbolismul lor, şi toate acestea trebuie să fi avut o origine comună” – Churchward, Albert, The Signs and Symbols of Primordial Man, London, 1913, p. 242

[14] Ghinoiu, Ion, Dicționar Mitologie română, București, 2013, p. 252

[15] Blaga apud Vulcănescu, Romulus, Mitologie Română, București, 1987, capitolul 11. Imanentul care urcă, p. 363

[16] Gaster, M. Dr., Literatura populară română, Bucureşti 1883, pp. V, VI

[17] Gaster, M. Dr., Literatura populară română, Bucureşti 1883, pp. 459, 460

[18] Blaga, Lucian, Temele sacrale și spiritul etnic, în Gândirea, Anul XIV, nr. 1, ianuarie 1935, p. 1

[19] Ibidem, p. 4

[20] Ibidem, p. 5


Cine a fost Flaccus din care se trag românii?

Xenopol, A. D., Istoria Românilor din Dacia Traiană, Vol. II, Bucureşti 1925, p. 73

 

Prin eponimul Flaccus, memoria subconştientă a românilor onorează doi iniţiatori, numiţi aproximativ la fel, primul în „legile divine” [1], iar celălalt în „adevărata credinţă creştină” (ortodoxia[2]). Din aceşti doi Flaccus s-au revendicat românii şi străbunii lor pelasgi, de-a lungul mileniilor, deşi contactul lor a fost doar cu discipolii celor doi iniţiatori şi nu cu înşişi iniţiatorii, primul născându-se prin Transilvania, iar celălalt prin Irlanda şi nepăşind niciodată prin Flaccia, deşi „pământurile adevăratei credinţe” de la el îşi trag numele, în dauna lui Pelasg, nume prin care grecii conservau, de fapt, un fenomen cognitiv al nuntirii cosmice, prin care „Sufletul Pământului” (Fiul Muntelui) împrumuta elemente din „Sufletul Cerului” sau, altfel spus, cunoaşterea Sinelui Universal începuse să se facă prin cunoaşterea Sinelui Individual, pornindu-se de la convingerea că „Sinele Individual şi Sinele Universal trăiau împreună în grota inimii, ca lumină şi umbră”[3]. Se, îmbinau, atunci, două fenomene ale cunoaşterii, similare „fenomenului” lui Kant şi „imanentului” lui Blaga, pentru că se considera că prin „cunoaşterea naturală se ajunge la un rezultat, iar prin cunoaşterea supranaturală, la altul”[4], dar cum scopul acestui eseu este altul, şi anume tentativa de identificare a unui „erou eponim”, mă voi opri aici cu aceste consideraţii care ţin de istoria culturii, în ciuda faptului că ele nu pot fi ignorate cu totul, pentru că, vorba lui Strabon, şi istoria se află încifrată şi disimulată în „mituri vechi, deoarece oamenii, mai demult, îşi arătau mai pe ocolite părerile pe care le aveau despre natura lucrurilor şi împleteau mereu poveşti în desluşirile lor. Negreşit, nu este uşor să dezlegi cu precizie enigmele, dar dacă se adună la un loc şi se compară un mare număr de mituri, unele concordând între ele, altele contrazicându-se, mai lesne s-ar putea descoperi adevărul din ele. De pildă, miturile care vorbesc despre plimbările prin munţi, atât ale slujitorului unui cult, cât şi ale zeilor înşişi, şi despre acei cu adevărat posedaţi, decurg din aceleaşi principiu pentru care zeii socotesc locuitori ai cerului şi prevăzători ai altor lucruri, cât şi ai semnelor cereşti”[5] .

 

 

Mitul născocit al lui Flaccus

 

Un mit născocit de viitorul Papă Pius II (1458-1464), înainte de anul 1501, când îşi publica opera geografică „Historia rerum ubique gestarum locorumque descriptio”, vorbind în capitolele I, II şi IV, dedicate ţinuturilor „De Hungaria”[6], despre o „presupusă descendenţă din Flaccus, dedusă din versurile lui Ovidiu („Epistolae ex Ponto”, liber IV, eleg. IX)[7], printr-o greşită interpretare, avea să facă epocă în spiritualitatea românească, descendenţa dintr-un presupus general roman fiind, mai întâi, îmbrăţişată cu entuziasm de către reprezentanţii şcolii ardelene[8], apoi refuzată discret, aproape condescendent[9], Nicolae Iorga lansând compromisul unui „erou eponim (care ar fi dat numele său valahilor şi pământurilor locuite de ei – n. n.) fabulos”[10], mai ales că numeroşi călători străini preluaseră mitul lui Aeneas Sylvius (numele de autor al lui Enea Silviu Piccolomini – 1405-1464 –, umanistul italian care avea să ajungă viitorul Papă Pius al II-lea). Ulterior, teza aceasta avea să fie ultimativ şi decisiv combătută de către istoriografia românească, pentru că entuziasmul patriotard se cam domolise şi pentru că se înţelesese că Piccolomini dăduse „o deosebită amploare afirmaţiilor umaniştilor italieni Poggio Bracciolini[11] şi Flavio Biondo[12], care susţinuseră originea latină a românilor”[13], şi, astfel, mărturii interesante, în care se afla un sâmbure de adevăr, au fost abandonate drept simple fabulaţii, chiar dacă aveau girul lui Nicolae Iorga de „compilaţii oneste”[14].

 

Cele mai interesante relatări, care pornesc de la mitul născocit de Piccolomini, sunt chorografiile, precum cea a lui Singrenius, publicată, la Viena, în 1541, şi în care se spune despre Moldova[15] că şi „şi această Ţară Românească şi-a tras numele de Transalpina din aceea că este despărţită şi mărginită de Ungaria şi Transilvania, care este partea cea mai însemnată a Ungariei, printr-un lanţ de munţi, şi chiar de cei mai înalţi, acoperiţi cu păduri dese şi frumoase. Pe lângă aceasta se mai cheamă şi Valahia, de la Flacci[16], apoi, prin stricarea cuvântului, Valahia. Această părere este întărită de faptul că vorbirea romană mai dăinuieşte încă la acest neam, dar atât de alterată întru toate, încât abia ar mai putea fi înţeleasă de un roman. Aşadar, românii sunt o seminţie italică, ce se trage, cum zic ei, din vechii romani, despre care se spune în istorie că au fost aduşi în Dacia de împăratul Traian; dar care, fără îndoială, au alunecat cu totul spre obiceiurile geţilor, şi astăzi nu mai păstrează nimic din străvechea lor origine şi din dovezile trecutului, în afară de limba părintească foarte primitivă şi alterată[17]”. Dar prin acceptarea sau prin refuzul mitului nu s-a realizat nimic, încercările de identificare ale adevăratului „erou eponim” lipsind cu desăvârşire.

 

Perspective de identificare a adevăratului „Flaccus” existau şi în toponimele şi omonimele uşor denaturate (floci, flocea, în loc de flaci, flacea), dar mai ales în „dreptul obişnuielnic valah… ca drept românesc – jus valachicum[18]. Târguri de Flaci, şi nicidecum de Floci însemna o astfel de perspectivă, chiar dacă Nicolae Iorga considera că „târgul de Floci de la vărsarea Ialomiţei”[19]  era „numit aşa după vânzarea însemnată de lână ce se făcea acolo”[20]. Numele Flocea, adică Flaccia, atât de răspândit în nordul Moldovei, la fel. Iar târgul de la vărsarea Ialomiţei în Dunăre, situat aproape de Brăila, între timp dispărut, dar numit, precum cel de mai târziu, de pe Dâmboviţa, Flocii[21], sugera, cu mult înainte de Piccolomini, existenţa unui „erou eponim” Flaccus în trecutul îndepărtat al ţinuturilor româneşti, încă păstrat în memoria subconştientă a urmaşilor urmaşilor săi. Din nefericire, o confuzie populară iarăşi latinistă îi „absorbea” pe flaci  pentru a-i transforma în… floci (de la floccus, care se referă la lâna tunsă), deşi, în paralel, avea să supravieţuiască, de milenii şi până la Regulamentele Organice din 1831, 1832, jus valachicum, numit „pra­vila şi obiceiul pământului”, în 9 februarie 1782[22], deci cu un sinonim pentru „dreptul obişnuielnic valah”, pe care îl descifrase Xenopol[23], atunci când stabilea că „în 1378 se face cea dintâi pomenire a dreptului românesc, cu prilejul privilegiului dat de Vladislav, principe de Opolia, în Galiţia, lui Ladomir Moldovanul, asupra câmpului Godle, ca să-şi facă sat după dreptul moldovenesc. Alt privilegiu, al doilea în dată, este din 1424, dat de Boleslav, cneaz al Cernigovului, lui Vlad Dragoerinovici, care capătă în dar satul (de astădată aşezare locuită) Cosov[24]”.

 

 

Mitul lui Flaccus, legiuitorul

 

Aşadar, tentativele istoriografiei româneşti de recuperare a regulilor dreptului valah (Valaskim) s-au bazat, de regulă, pe frânturile de mărturii despre valahii din sudul Poloniei, care cereau să fie supuşi judecăţii conform acestui cod de legi, considerat „pravilă” sau „obicei al pământului”, dar arareori s-a făcut legătura între codul de legi al pelasgilor, în folosinţă şi la greci, datorită „numeroşilor pelasgi”, care le-au întărit supremaţia balcanică – după cum sublinia Herodot, şi pe vremea lui Homer. În „Iliada” există, de altfel, pravila „răscumpărării capului”[25], identic aplicată şi în vremea lui Ştefan cel Mare[26], dar şi peste câteva alte veacuri[27]. Copiştii mărturiilor lui Pitagora au copiat greşit, drept „beleagine” specificul regulilor ancestrale, care erau „belasgine” sau „pelasgine”, adică pelasge, ele fiind născocite de „bărbatul cel mai integru, Anu”, ulterior transformat în „Sfântul Cer”, datorită înmormântării „în cer”, care se practica în vechime la toate populaţiile lumii, iar „străbunii din ceruri” ofereau urmaşilor totul, inclusiv legislaţia.

 

În miturile născocite, inclusiv pe baza mărturiei eronate a lui Pitagora, legile pelasgine au fost încredinţate, de către Zeiţa Vetrei, Histia, lui Zalmoxis, care urma, după cum zice Strabon, un tertip magic al lui „Minos (care) a fost un imitator al unui Rhadamanthys, din timpuri străvechi”[28]. De fapt, Zalmoxis înseamnă un moment dacic de stabilire a unor „îndemnuri, reguli de cârmuire”[29], care şi-a vestit, după un obicei pelasg mult mai vechi, „legile în faţa oamenilor ca şi cum ar proveni de la zei”[30].

 

Prin legile pelasgine, cunoscute, ulterior, drept jus valachicum, au rezistat, în faţa insensibilităţii mileniilor, memoria subconştientă a divinilor pelasgi[31] şi, indirect, cea a iniţiatorului Pelasg, din mitologia grecească, în ciuda faptului că legiuitorul „pelagus” (principal, în latină), a fost, conform Tăbliţelor de la Tărtăria, „Anu, bărbatul cel mai integru, din Oraşul Arbore, de lângă Râul cu Apă”, pelasg – desigur, ba chiar pelagus, pe care Fiul Muntelui (Enlil)[32], devenit Marele Păstor, avea să îl transforme în Cer, nu doar în străbun din Cer. Mărturii în favoarea ipotezei că Marele Păstor[33] al Pelasgilor („capetele negre”)[34] a primit „legile divine” [35] se găsesc în mai toate cărţile religioase străvechi, acolo unde mitul grecesc al iniţiatorului Pelasg îşi găseşte corespondent în liderul pelasg religios, care „a stabilit regulile” morale şi astronomice, acestea din urmă fiind şi repere pentru calendarul muncilor agricole, stabilite de „nuntirea” Cer-Pământ, numite, prin hiperbolizare specifică epocii metafizice din istoria omenirii, sine, spiritei sau suflete („Anu şi Enlil, suflet al cerului şi sufletul pământului”)[36], mereu invocate ca atare[37]. În Cartea Shu, regăsim componenţa judeţului cu 12 păstori din „Iliada”, dar şi din judecăţile româneşti îndătinate de până prin anii 1800, implicată în stabilirea cosmogoniei iniţiale. Stăpânul Munţilor, după ce „s-a sfătuit cu cei 12 păstori” (p. 40), „a stabilit cele patru anotimpuri, cu lunile şi zilele lor, a inventat cinci ceremonii ritualice şi a desemnat patru păstori de oameni, conduşi de el, Stăpânul Munţilor”[38], aceeaşi stăpâni ai munţilor, pelasgii, fiind mărturisiţi drept legiuitori iniţiali şi de istoriografia greacă şi latină, pe considerentul, ulterior confirmat, că „şi populaţiile Egiptului ar fi fost pelasge”[39]: „Egiptenii au fost cei dintâi oameni care au născocit anul şi l-au împărţit în douăsprezece părţi, ţinând seama de anotimpurile lui. Au făcut această descoperire – spuneau ei – călăuzindu-se după stele… tot egiptenii sunt cei dintâi care au pus nume celor doisprezece zei”[40]; în Egipt „zeii şi-au primit numele de la pelasgi”[41]; misterele – de la pelasgi[42]; „înainte vreme, pelasgii aduceau tot felul de jertfe, înălţând rugi zeilor, fără însă să-i dea, vreunuia dintre ei, porecle şi nume, deoarece nu auziseră încă de ele”[43].

 

Regulile de convieţuire socială, stabilite de omul pelasg, cum îl numise L. Klages pe omul preistoric, reţinând, desigur, că „în faza aurorară a omenirii”[44], consideraţiile lui Schelling rămân caracterizante, se regăsesc integral, şi cu termene de prescripţie, într-un document românesc din 19 februarie 1782, adică în scrisoarea Divanului Moldovei, „Carte de la Mariea Sa Vodă, cătră Ghinaral Maior Enţinberg”, iscălită de „boierii Divanului: Ioan Cantacuzino vel Logofăt. / Ştefan Sturza vel Vornic. / Neculai Ruset vel Vornic. / Gheorghe Stur­za vel Vornic. / Laskaraki Ruset vel Vornic / Scarlatache Sturza Hatman”, Doc. Nr. 291, pachet XXII; A. R, publicată în „Uricariile” lui Codrescu[45], dar omisă de toată lumea ştiinţifică.

 

În plus faţă de fragmentul citat din „Iliada” lui Homer, cu trimitere la „răscumpărarea capului”, descrisă de marele bard al antichităţii, în scrisoare se dă şi „hotărârea prescripţiei”, care „socoteşte stăpânirea a celor 30 de ani”[46], dar şi elemente de jure vicinitas (întâietatea neamului celui mai apropiat la cumpărare), precizându-se că şi „cel ce va cădea la datorie sau pen­tru altă trebuinţă va vrea să vândă moşia sa, are datorie să întrebe, întâi pe fii săi, în­să de vor fi de vârstă, şi pe neamuri, şi pe răzeşi, şi când nu vor vrea aceia să o cum­pere, atunci poate să o vândă şi la străini; iar când nu va înştiinţa pe fiii săi, de vor fi de vârstă, şi pe neamuri şi pe răzeşi, atunci fiii, de vor fi de vârstă, sau neamurile sau ră­zeşii, după ce vor afla de vânzare, au voie, până în patru luni, după pravilă, şi până în şase luni, să tragă judecata şi să răscumpere; iar de nu vor afla de vânzare, nici or şti nimica, şi până la 10 ani au voie să tragă judecata şi să răscumpere, însă încredinţându-se judecătorul că n-au aflat mai înainte, şi sorocul acest de zece ani este la cei ce nu vor fi înstrăinaţi din pământul lor; iar când mo­şia se va vinde pentru datorie, din porunca judecăţii, la mezat, atunci n-are datorie să întrebe nici pe fii, nici pe neamuri, nici pe răzeşi, nici pot să mai răscumpere, fiind vân­zare cu publicaţie”[47].

 

Dreptul acesta milenar păstrează, dar şi obturează definitiv memoria subconştientă a pelasgilor.

 

 

Mitul lui Flaccus, ortodoxul

 

Pe vremea lui Augustin, un oarecare călugăr irlandez, care primise numele de Pelagius (în latină înseamnă „metropolă”)[48], „om foarte credincios și (care) a dus o viață curată și, prin urmare, n-a fost necreștin, lipsit de creștinătate, lipsit de religiozitate, dimpotrivă a fost a fost un om care era frământat de toate problemele pe care viața religioasă le punea”[49], a intrat în conflict cu papalitatea, şi nu atât cu biserica, prin două teze, prin care contesta şi păcatul originar („Pelagius a spus: Chiar această poveste a căderii în păcat nu este exactă, pentru că, dacă omul a căzut în păcat, înseamnă că el era sortit păcatului înainte de a fi înfăptuit, înainte de a fi creat”[50]), şi acumularea de averi pământeşti[51], ambele teze fiind condamnate violent şi, tocmai de aceea, convingător de către Augustin, care promova „o religie a sclavagismului”, cum avea să observe Friedrich Nietzsche, caracterizată de ispăşire, supunere, suferinţă şi umilinţă necontenite. Practic, „Pelagiu nu admitea decât un singur statut al omului, care însă nu este nici cel al naturii întregi, nici cel al naturii căzute, nici cel al naturii reparate, ce le propune biserica catolică, ci un statut cu totul nou. Anume, după el, omul după Cristos, înainte de Cristos şi înainte de păcatul original a fost totdeauna aşa precum este el astăzi, şi evenimentele cele două însemnate din istoria lui, păcatul original şi răscumpărarea de pe cruce nu au produs nici o schimbare în natura omului”[52]. În Apus, „apărătorii Bisericii şi ai credinţei erau ocupaţi cu combaterea hidrei pelagiane, care atacă învăţătura Bisericii despre har şi păcatul strămoşesc. În faţa lui Pelagiu, care tăgăduia existenţă păcatului strămoşesc şi supranaturalitatea harului” s-au ridicat, fără ezitări, „Sfinţii Părinţi din Apus”[53], Pelagianismul fiind condamnat prin conciliile din Cartagina şi Milevi (416), iar „în 417, preoţii Pelagiu şi Celestin, condamnaţi de conciliile din 416 (Milevi şi Cartagina) şi 417 (Cartagina), au apelat la Papa Zosima (417-418). / În 417, sf. Augustin, în „Liber de gestii Pelagii ad Aurelium” (P. L. 44, 319-360, cap. I, n. 15), adresându-se lui Pelagiu şi Celestin, care voiau să apeleze de la conciliul ecumenic contra Papii Inocenţiu I, scrie: „Cauza voastră acum e terminată la tribunalul competent şi nimic nu vă va mai rămâne decât a urma în pace după sentinţa ce s-a pronunţat”[54].

 

Purtând o vastă corespondenţă cu comunităţile creştine răsăritene[55], după obişnuinţa Apostolului Pavel, Pelagius a ajuns să fie preţuit de „foarte mult de mulți oameni”[56], ideile lui fiind răspândite, de-a lungul veacurilor, drept „augustinism”, deşi nu însemnau decât „continuarea și răspândirea în continuare a adevăratului mod de gândire semi-pelagian în vest (dar care a fost oferit drept autenticul augustinism) și introducerea semi-pelagianismului în sistemul doctrinar al estului (care, însă, destul de ciudat, a fost atribuit lui Augustin însuși și nu lui Cassian), conduc la condamnarea lui Augustin, în persoana călugărului Gotteschalcus, de către un consiliu de la Mentz, în 848, și de către un consiliu de la Chiersey (Carisiacum), în 849”. În ţinuturile valahe, pelagianismul a fost promovat, printre alţii, de Zandow şi Mezopon, ucenici ai celebrilor Chiril şi Metodie, care încercau înlocuirea limbii liturgice latine cu cea slavă[57], aderarea valahilor la „schisma” ortodoxă, de care erau foarte mândri, făcându-l să creadă pe marele călător evreu Beniamin de Tudela, în 1165, că „ei nu aderă la credinţa creştină, dar îşi dau nume evreieşti”, deşi, în 1527, un cronicar anonim constata că „ei au păstrat, de la început, până acum, cu foarte mare evlavie, credinţa Sfântului Pavel”[58], mai ales prin voievozi, oamenii de rând preferând să se închine planetei Venus şi zilei ei, Sfânta Vineri, într-atât fiind „de mare orbirea acestui popor, neştiinţa şi nebunia lui, încât el nu mai ştie nimic despre Dumnezeu şi despre fericirea cerului”[59].

 

Pe fondul acestei „orbiri” şi „neştiinţe”, în care ortodoxia pelagiană căpătase contururi clare şi intransigente, Pelagius, cunoscut doar prin discipolii săi, se substituia lui Pelasg, confuzia eponimului Flaccus reprezentând „un fenomen de viaţă şi… o dovadă de vitalitate nestăvilită şi nicidecum de decadenţă”, conform comentariului istoricului Maria Holban[60]. Şi astfel se face să avem în Flaccus o suprapunere de eroi eponimi, care îi spulberă pe cei cu existenţă şi determinare reale sub şubrezenia mitului născocit de viitorul Papă Pius al II-lea, cel care nici măcar proiectata ultimă cruciadă nu a putut să o vadă cu ochii, abandonând-o, datorită morţii, pentru totdeauna miturilor născocite.

 

 

[1] Strabon, Geografia, II, VII, 11, p. 205

[2] Bădulescu, Preot Dan, Ortodoxie și erezie, APOLOGETICUM 2005, p. 19, subsol

[3] Katha-Upanishad I, p. 31

[4] Eesha-Upanishad, p. 16

[5] Strabon, Geografia, II, X, 23, p. 442

[6] „Transilvaniam incolunt Valachi, qui genus Italicum sunt, quemadmodum paulo post referemus. Valachia perquam lata regio est, a Transilvanis incipiens usque ad Euxinum protensa pelagus, plana ferme tota, et aquarum indigua; cuius meridiem Ister fluvius excipit, septemtrionem Roxani occupant, quos nostra aetas Ruthenos appellat, et versus fluvium Thiram nomades Scytharum genus, quos Tartaros hodie vicitamus. Hanc terrani ncoluerunt quondam Getae, qui Darium Hisdaspis filium turpi fuga repolerunt, et Lysimachum Regem vivum in potestate pertraxerunt, et. Thraciam pluribus cladibus affecerunt. Postremo Romanis armis subactivac deleti sunt. Et colonia Romanorum, quae duces coerceret en deducta, Dues quodam Flacco, a quo Flaccia nuncupatat Exin longo temporis tractu; corrupto, ut fit, vocabulo, pro Flaccis Valachi apellati; sermo adhuc genti Romanos est, quamvis magna ex parte mutattts, et homini Italieo fix intelligibilis. Valachi et insulas Instri accolunt , inter quas Pencen apud veteres fama notatam, et in Thracia quoque sedes habent. Valachi gens olim Romana, cum magnis copiis a Graecis accersiti, Andrianopolim duxere”. Aeneas Sylvius (Piccolomini – n. n.), Historia de Europa. De Hungaria, Cap. I, II, IV. – apud Lauriani, A. Treb, Coup d’oeil sur l’Histoire des Roumains, Bucureşti 1846, p. 34, subsol, drept confirmare a afirmaţiei lui August Treboniu Laurian din pagină, şi anume: „Les Romains y amenèrent des colonies pour défendre le pays contre les invasions des barbares, sous le commandement de Flaccus, du nom duquel il fut nommé Flaccia, mais ce mot se corrompit avec le temps, comme il arrive d’ordinaire, et les habitants au, lieu de Flacci, furent appelés Valachi” („Romanii au adus acolo coloni pentru a apăra țara împotriva invaziilor barbarilor, sub comanda lui Flaccus, de al cărui nume ţara a fost numită Flaccia, dar acest cuvânt este corupt cu timpul, așa cum se întâmplă de obicei, iar locuitorii, în loc de Flacci, se numeau Valachi”)

[7] Academia RSR, Călători străini despre Ţările Române, Vol. I, Editura Ştiinţifică, Bucureşti 1968, p. 470

[8] Lauriani, A. Treb, Coup d’oeil sur l’Histoire des Roumains, Bucureşti 1846, p. 34

[9] Iorga, N., Istoria comerţului românesc românesc / Epoca Veche, Bucureşti 1925, p. 39

[10] Ibidem, p. 516, subsol

[11] Născut în 11 februarie 1380 – mort în 30 decembrie 1459

[12] În latină, Flavius Blondus, 1392 – 4 iunie 1463; autorul cărţii „Historiarum ab inclinatione Romanorum imperii decades”, scrisă între anii 1439-1453 şi publicată la Veneţia în 1483.

[13] Academia RSR, Călători străini despre Ţările Române, Vol. I, Editura Ştiinţifică, Bucureşti 1968, p. 470

[14] Citând din lucrarea „Hungarische, sibenbuergische, moldau-,wallach-, tuerck-, tartar-persian und venetianische Chronica, …auss vielen bewehrten Scribenten zusammen getragen und hervor gegeben durch Johannem Gradelenium, Franckfurt-am-Mayn…, jm Jahr 1665”, în care se spune că „acea națiune  valahă, ca și valahii, are origini italiene, ei vorbesc limba latină vulgară, deși aceasta este foarte coruptă și foarte apropiată de spaniolă, franceză și italiană, pentru ca cineva să înțeleagă același lucru cu puțin efort. Se pare că au dobândit numele de la sarmaţii sau tătarii din vecinătatea lor. Dar provinciile pe care le locuiesc au fost numite, inițial, Flaccia, de către un Flaccus[14], un cetățean roman” – cf. Iorga, N., Istoria comerţului românesc românesc / Epoca Veche, Bucureşti 1925, p. 39

[15] Academia RSR, Călători străini despre Ţările Române, Vol. I, Editura Ştiinţifică, Bucureşti 1968,  pp. 195, 196

[16] Legendă pusă în circulaţie de Enea Silviu Piccolomini, de la care o împrumută autorul şi de geografii italieni.

[17] Autorul, închizându-se într-un pedantism îngust de cancelarie, nu înţelege că evaluarea limbii reprezintă un fenomen de viaţă şi este o dovadă de vitalitate nestăvilită şi nicidecum de decadenţă – comentariul istoricului Maria Holban, îngrijitorul volumului menţionat

[18] Xenopol, A. D., Istoria Românilor din Dacia Traiană, Vol. II, Bucureşti 1925, p. 170

[19] Iorga, N., Istoria comerţului românesc românesc / Epoca Veche, Bucureşti 1925, p. 39

[20] Ibidem, „Îl aflăm existând după 1400” – notă Nicolae Iorga, op cit., p. 39

[21] În „porunca circulară” din 30 ianuarie 1431, Dan Voievod se adresează „tuturor târgurilor şi vămilor domniei mele: Rucărenilor şi Câmpulungenilor şi Argeşenilor şi Târgoviştenilor şi Târgşorenilor şi Săcuenilor şi Gherghicenilor şi Buzăenilor şi Flocenilor şi cetăţii de la Câmpulung şi tuturor celorlalte târguri şi vămi” (Bogdan, Ioan, Relaţiile Ţării Româneşti cu Braşovul şi cu Ţara Ungurească, Bucureşti 1905, p. 39; Tocilescu, Gr. G, 534 documente istorice slavo-române din Ţara Românească şi Moldova privitoare la legăturile cu Ardealul / 1346-1603, Bucureşti, 1931, p. 28); „Brăila şi Flocii”, menţionate şi în scrisorile din 1491 şi 1942 (Bogdan, Ioan, Relaţiile Ţării Româneşti cu Braşovul şi cu Ţara Ungurească, Bucureşti 1905, pp. 193, 194)

[22] Codrescu, Theodor, Uricarul sau Colecţiune de diferite acte care pot servi la Istoria Românilor, Volum XI, Iassi 1889, pp. 266-26

[23] Xenopol, A. D., Istoria Românilor din Dacia Traiană, Vol. II, Bucureşti 1925, p. 170

[24] Ambele documente publicate din nou de I. Bogdan, după original, în chip corect, în Îndatoririle militare ale knezilor si boierilor moldoveni, în Analele Academiei române, II, Tom. XXIX, 1907, pp. 614-616 (2-4) – nota lui Xenopol.

[25] „Gloata s-adună-ntr-un loc în sobor, între doi e o sfadă,

dânşii se judecă pentru răsplata cu care să fie

răscumpărat un omor. I-asigură unul că dase

plata, o spune-n vileag; celălalt, că nimic nu primise;

de-asta ei vor amândoi ca judeţul s-aleagă ce crede.

Oamenii strigă, fac gură, fiind pentru unul sau altul,

crainicii însă-i opresc şi fac linişte. Judecătorii

şed la judeţul lor sfânt, pe trepte de netedă piatră;

ia fiecare în mână toiagul strigacilor crainici

şi se ridică-n picioare şi judecă după olaltă.

Stau între dânşii talanţii, doi bulgări de aur, răsplata

judelui, care, rostind judecata, mai drept o să fie” (Homer, Iliada, XVIII, pp. 360, 361).

[26] Un prim exemplu de aplicare a dreptului privat de răzbunare sau compensare, pe seama arbitrajului, specific şi celţilor, dar şi Legilor încredinţate lui Zalmoxe de Hestia, s-a petrecut la Curtea domnească din Suceava, în 14 octombrie 1473, când Ilca, fata lui Petru Ponici, moştenind vinovăţia tatălui său, „nu a tăgăduit această moarte a lui Andriţă, pe care l-a ucis Petru Ponici, tatăl Ilcăi, ci s-a ridicat… şi a plătit în mâinile slugii noastre, pan Petrea stolnic, moartea lui Andriţă” şi, astfel, „prin tocmeală bună şi înţelegere şi pace veşnică”, omorul a fost dat definitiv uitării, Petrea stolnic beneficiind de compensarea bănească, plătită de fata ucigaşului.

[27] Acelaşi tip de compensare, prin arbitraj, se săvârşeşte şi în satele câmpulungene, cel mai sugestiv caz fiind cel judecat în 7 august 1696 şi în 10 mai 1724. În 1695, pentru un „loc după Straje, în faţa Măgurii di cătră satul Pojorâta, care acel loc au fostu a Petrii Tolovanului celui bătrân, care întro vremi au fost giurat Toloveanul cel bătrân cu brazda în cap pentru dânsul” şi „având Tolovanul cel bătrân doi nepoţi, veri primari, şi vrând ei să-ş împărţască acel loc şi neputându-să ei învoi, s-au prelejit di au ucis şi au omorât pe Simion Boza vărul său, tocma pe acel loc, iar cealaltu au pribegit în ţara ungurească”. Deci, pentru un fânaţ din Pojorâta, pe care îl moşteneau de la bunicul lor, răposatul Petrea Toloveanu (care jurase „cu brazda în cap”), doi veri se iau la harţă, iar unul dintre ei este ucis. Celălalt fuge în Ardeal. Omorul trebuia răzbunat sau compensat şi, cum nu mai exista vreun Tolovan, care să răspundă pentru crimă, vinovăţia este atribuită obştii săteşti din Pojorâta, din simplul motiv că pe teritoriul satului ei se săvârşise acel omor cu autor cunoscut. Atunci, în 7 august 1696, pentru că „pentru ace moarte au plătit satul judeţului”, Toader Filimon întoarce banii obştii şi obţine hotarnică, proprietatea astfel obţinută putând fi contestată de vreun Tolovan, dar acesta „fără nici un cuvânt să aibă a da gloabă care se chiamă „hultamo” judeţului, 30 ughi (ducaţi ungureşti) şi 12 oi negre breză cu 12 mei negri breji”.

[28] Strabon, Geografia, II, X, 6, p. 446

[29] Strabon, Geografia, II, VII, 11, p. 205

[30] Strabon, Geografia, II, X, 19, p. 454

[31] Homer, Iliada, versul 415 al Cântecul X, versul 125

[32] Heidel, A.,  The Gilgamesh Epic and Old Testament Parallels, Chicago, 1970, VII, p. 24

[33] Primul iniţiat, înainte de Spitama Zarathustra, cu care a vorbit Ahura Mazda şi care a primit Legea, aducând fericire Pământului, a fost „Marele Păstor” (Yima, care a trăit „300 de ierni şi a murit”), care, atunci când i s-au înmulţit turmele, a coborât, dinspre civilizaţia polară, înspre cea boreală, „spre spaţiul luminos, spre sud”, iar „acolo, el a adus seminţele fiecărui soi de copac, din cele mai mari, şi cele mai bune tipuri pe acest pământ; acolo a adus seminţele fiecărui fel de fruct, plin de saţ şi dulce la miros. Toate aceste seminţe le-a adus, câte două din fiecare fel, ca să fie păstrate inepuizabile acolo, atât timp cât acei oameni trebuie să rămână în Vara” – Zend-Avesta, Vendîdâd, în Vendidad (Vidēvdād) or Laws against the Demons Avesta / The Sacred Books of

Zoroastrianism, Book 3,traducere: James Darmesteter, Oxford, 1880, pp. 11, 12, 13 şi 19

[34] „După Anu, Enlil, Enki şi Nin-harsagga au condus capetele negre” (The Sacred Books, Cea mai veche istorie a Creaţiei, tradusă de James Legge, Oxford, 1879 p. 63)

[35] Strabon, Geografia, II, VII, 11, p. 205

[36] The Sacred Books, Cea mai veche istorie a Creaţiei, p. 65

[37] „Zeii Cerului şi ai Pământului au invocat numele lui Anu şi Enlil” (The Sacred Books, Cea mai veche istorie a Creaţiei, p. 64)

[38] Legge, James, The Sacred Books of China. The Texts of Daoism, Oxford, 1891, The Canon of Shu, pp. 40 şi, respectiv, 39

[39] Strabon, Geografia, I, I, 4, p. 30

[40] Herodot, Istorii, II, IV, p. 134

[41] Herodot, Istorii, II, L, p. 156

[42] Herodot, Istorii, II, LII, p. 156

[43] Herodot, Istorii, II, LII, p. 156

[44] Blaga, Lucian, Trilogia cosmologică, Bucureşti 1988, p. 383

[45] Codrescu, Theodor, Uricarul sau Colecţiune de diferite acte care pot servi la Istoria Românilor, Volum XI, Iassi 1889, pp. 266-26

[46] Ibidem, întrebarea şi răspunsul nr. 16

[47] Ibidem, întrebarea şi răspunsul nr. 8

[48] „Cu 4-5 veacuri în urmă sau poate şi mai devreme, de pe insulele britanice a venit un călugăr, cu numele latin probabil de Pelagius, la Roma. Augustin, chiar când i-a devenit adversar, vorbește de mai multe ori despre facultățile intelectuale ale omului și despre reputația impecabilă a vieții sale” – Zimmer, Heinrich, Pelagius in Irland, Berlin 1901, p. 13

[49] Ionescu, Nae, Curs de metafizică 1925-1926 / Problema salvării în opera „Faust” a lui Goethe, p. 17

[50] Ibidem

[51] „Pe vremea aceea, Pelagianismul se lățea vertiginos, mai ales în Sicilia și cu deosebire la Siracusa, unde mulți căzuseră în mrejele ereticilor și chiar cei buni erau zdruncinați de noile învățături” – Dreptul de proprietate în concepția creștină, în Vestitorul, Anul VIII, No. 2, 15 ianuarie 1932, p. 4

[52] Grama, Alesandru, Dr., Istoria universală a bisericii, Blaj 1881, p. 176

[53] Lucaciu, Dumitru, Pr. Dr., Răsăritul disident şi neprihănita zămislire a Maicii lui Dumnezeu, în Cultura creştină, Anul XVIII, Nr. 3-4, mart-aprilie 1938,p. 133

[54] Stanciu, Ioan, Pr. Dr., Jurisdicţia Papei asupra Africii, în Unirea, Anul LI, nr. 38, 20 septembrie 1941, p. 2

[55] „Argumentum Pilagii in aepistolam ad Effesseos” (p. 35), „ad Tesalonicenses” (p. 36), „ad Colosense… Assiani” (p. 37). „ad Thimotheum… a Macidonia” (p. 37), „ad Titum… ab Atenis” (p. 38) etc. – Zimmer, Heinrich, Pelagius in Irland, Berlin 1901

[56] Dods, Marcus, The anti-pelagian works of Saint Augustine, Volume I, Edingurgh 1872, p. 2

[57] Nistor, Ion, Cehoslovacii şi Românii, în Codrul Cosminului, nr. VI, 1929-1930, p. 261

[58] Călători străini despre Ţările Române, I, p. 192

[59] Marco Bandini, în Călători străini despre ţările române, V, p. 344

[60] Academia RSR, Călători străini despre Ţările Române, Vol. I, Editura Ştiinţifică, Bucureşti 1968,  pp. 195, 196


Harta lăutăriei româneşti (IX)

Faceţi click pe fotografie, dacă vreţi să ascultaţi!

 

„Urme istorice nu se prea află la niciuna dintre petrecerile acestea poporale,

dară multele forme misterioase (tainice) ne duc

foarte departe în străvechime” (George Bariț).


Harta lăutăriei româneşti (VIII)

Faceţi click pe imagine, dacă vreţi să ascultaţi!

 

„Datinile și obiceiurile, frumoase sau urâte, întocmesc între naționalități granițe caracteristice” (Alexandru Macedonski).


Pagina 1 din 1812345...10...Ultima »