DATINA ROMÂNILOR | Dragusanul.ro

1907: Obiceiurile sătenilor şi Măriuţa din Rădăşeni

Livezile din Rădăşeni, în 1907

 

Lângă Fălticeni, la o depărtare de vreo 8 kilometri, este frumosul sat Rădăşenii, cu aproape 400 de case de gospo­dari. Din depărtare, acest sat pare a fi mai mult o pădure, căci se văd dealurile şi văile împodobite cu copaci mari, dar toţi roditori, şi numai unde şi unde se vede câte un acoperemânt şi turnul bise­ricii, clopotniţa şi primăria.

Casele locuitorilor sunt mult mai bune, în asemănare cu cele din alte sate; la fiece casă se vede gard bun, împrejmuind ograda şi livada, coşare, şuri, bordeie, grajduri pentru vite, perdele pentru oi, aşa că îndată ce se intră în sat, se vede că el e locuit de gospodari, de oameni avuţi, mai în belşug decât prin alte sate. Casele lor sunt curate, bine văpsite, cu fereştile împodobite şi înflorite, ceea ce dovedeşte că femeile sunt bune gospodine; în primăvară, cele dintâi verdeţuri, cele mai bune lucruri de mâncare, femeile rădăşence le duc la târg; lăptăriile, untul făcut de ele sunt cu deosebire căutate de târgoveţi.

 

Din documente vechi se vede, că Bi­serica este făcută de Ştefan Tomşa Vodă, pe la anul 1620, şi tot el a zidit o şcoală, pentru ca tinerii, ce voiau să se preuţească, să-şi poată învăţa cele bisericeşti în şcoala lui. El adusese chiar un dascăl pisalt grec, Kir Gheorghie, care învăţa pe băieţi psaltichia şi cântările bisericeşti.

Această moşie din vechime, cura şi moşia Bosancea, parte din Boja şi din Sasca, nu a aparţinut decât Domnitorilor moldoveni; multe daruri s-au dat biserici­lor de către Domnitori şi mai ales de cătră Domniţele lor, precum de soţia lui Tomşa Vodă, Domniţa Elena, şi de Domniţa Acsinia, soţia lui Ştefan Vodă, fiul. Mulţi, însă, cu mâna lungă, cu putere au luat podoabele acelor biserici, le-au vândut, le-au împrăştiat şi se ştie că din ele sunt şi astăzi la Moscova, podoabe care în alte ţări s-ar fi păstrat cu multă îngrijire, ca lucruri de mare preţ, pentru ţară.

 

Biserica din Rădăşeni are hramul Sfântului Mercurie, ce şi astăzi se prăznuieşte cu mare ceremonie, Miercuri după Paşti. Se vede, din deosebite hrisoave domneşti, că această moşie a fost răzăşească şi locuită de răzeşi; dar Alexandru Lăpuşneanu Vodă, zidind Biserica şi Mă­năstirea Slatina, unde a fost şi îngropat cu toată familia lui, a hotărât ca o parte din venitul moşiei să se dea mănăstirii, pentru întreţinerea cheltuielilor bisericeşti şi hrana a vreo câţiva bătrâni călugări, pe care i-a aşezat acolo.

În urmă, Vodă Racoviţă a dăruit cu totul mănăstirii Slatina ambele moşii Rădăşenii şi Bosancea, iar moşiile Boja şi Sasca le-a hărăzit pe la rudele lui şi la acei ce i-au fost slujbaşi credincioşi şi au ascultat de poruncile, de poveţele în cele ale ocârmuirii lui, până la săvârşirea lui din viaţă.

 

Moşia Bosancea (partea rămasă în Regat – n. n.), a fost luată de către Vodă Mihai Sturdza, pe la anul 1837, şi în loc, el a dat mănăstirii Slatina, iazul cel mare de lângă Galaţi, care se cheamă Brateşul şi care a devenit proprietatea Statului, după ce s-au luat averile bisericeşti, subt domnia lui Cuza-Vodă.

Locuitorii din Rădăşeni sunt, în ge­nere, frumoşi, bine făcuţi, nalţi şi totdeauna foarte curaţi; ei nu poartă barbă, căci şi Domnitorii ce au fost stăpâni pe aceste moşii Rădăşenii şi Bosancea nu purtau barbă; femeile sunt mici, nu frumoase, dar cu feţe plăcute; ele au un tip aparte, aşa că acei ce sunt suceveni vechi cunosc îndată, şi după faţă, şi după port, femeia rădăşancă; în ograda şi gospodăria rădăşanului este rânduială şi curăţenie. Femeile rădăşence şi bosâncene mai au o mare calitate: ele sunt foarte cinstite şi bune mume.

 

Obiceiurile locuitorilor din Rădăşeni sunt, în parte, foarte deosebite de ale altor locuitori; vedem aceasta şi din împreju­rarea că evreii niciodată nu au putut a avea pripas şi a se strecura în acest sat.

Rădăşenii au avut totdeauna o mân­drie că satele Rădăşenii şi Bosancea nu au aparţinut decât Domnitorilor şi mănăstirii, că nu au fost stăpâniţi de oameni adunaţi din lume, necunoscuţi in vechime. Rareori un rădăşan se îmbată ca să nu ştie ce face. El stă puţin la crâşmă şi atunci pentru vreo consfătuire cu ceilalţi săteni, iar femeia rădăşancă nu pune piciorul pe pragul crâşmei, decât atuncea când trebuie să ducă pe soţul ei acasă, ca să nu se treacă cu beţia. Femeile rădăşence, în zilele de sărbătoare, se adună la şezătoare şi ţin vorbă între ele; fetele se adună între ele după vârstă, şi copiii se joacă în faţa mamelor lor, până la culcatul soarelui, când toate pleacă spre casă.

 

Mândria lor mai este ca preotul sa­tului să nu aibă a bănui că, duminecile şi sărbătorile, bărbaţii şi femeile nu merg la biserică, şi când un bărbat sau o femeie nu se duce la biserică, trebuie să se în­dreptăţească pentru lipsa lor; la caz când un locuitor nu merge, de trei ori de rând, la biserică, fără să arate cazul ce l-a îm­piedecat a asculta liturghia, el este pus de bătrânii satului într-un jug, ce este pus la uşa bisericii, ca să-l vază şi ceilalţi lo­cuitori; jugul este de scânduri şi se pune omul cu capul şi mâinile în el. Femeia bărbatului nu poate ieşi, în acel timp, din ograda ei.

 

Locuitorii nu fumează; rareori când se vede vreunul cu luleaua în gură, şi atuncea după ce iese preotul din biserică, niciodată crâşma nu se deschide decât după ieşirea preotului din biserică. Băr­batul sau femeia trebuie să sărute mâna dreaptă bărbatului sau femeii mai în vârstă, şi cei mai în vârstă sărută pe cei mai tineri pe umărul drept, iar pe femeia sa, pe fruntea acoperită cu ştergar sau testemel. Flăcăii şi fetele din Rădăşeni, dacă nu se însoară între ei, se însoară şi se mărită în Bosancea; cel mult, şi aceasta cu voia preotului şi a fruntaşilor satului, un flăcău poate să ia de soţie o fată de gospodar cunoscut din Baia; un flăcău strein, din alt sat, nu poate lua de soţie o fată din Rădăşeni sau din Bosancea, ca să nu poarte poreclă streină de acea din satele lor. Niciodată un flăcău sau o fată nu pot a se căsători în alte sate, fiind aceasta cu totul oprit de preotul şi de fruntaşii satului.

 

Ei pretind ca rădăşenenii şi bosăncenii, scoborându-se din familii răzăşeşti, şi aceste moşii neaparţinând decât la dom­nitorii moldoveni, nu e slobod, nu e fru­mos pentru neamul lor a se amesteca cu altă lume, decât cu aceea ce se trage din sânul lor (aristocraţia, în aceste două sate, există şi astăzi).

Pe lângă că ogoarele, arăturile, semănăturile lor sunt mai bine lucrate decât pe aiurea, în alte sate, apoi ei se ocupă mult şi cu livezile lor; de aceea de cătră domnitorii vechi li s-au dat, în trupul mo­şiei Mălinii, 200 de fălci de pământ, unde ei nu au decât livezi, pomi roditori, meri, peri, zarzări, vişini, perji, pruni etc., pă­mânt ce îl stăpânesc şi azi.

 

Unde în ţară nu sunt cunoscute pe­rele de Rădăşeni, ce nu se mănâncă decât de la Crăciun înainte? Ce frumoase şi multe soiuri de meri fac în livezile lor! Toamna, iarna şi primăvara, poloboace mari de mere şi pere se transportau în toată ţara, mulţi din locuitori se duceau, pe când nu era drumul de fier, cu carele lor până la Cernăuţi, şi chiar la Lemberg, cu mere şi pere.

 

În ziua de Sf. Mercurie, fiind hramul bisericii, locuitorii pregătesc masa, bucate pentru preoţi şi pentru mulţi din musa­firii poftiţi la hram. Îmi aduc aminte cum, într-un an, cu două zile mai înainte de ser­bare, fruntaşii satului: Toader şi Grigorie a Oanei fraţi (Toader a Oanei a fost de­putat la divanul ad-hoc şi a fost pentru Unire, ales contra lui Vasile Ichim din Petia, susţinut de separatişti), Toader Grumăzescu, Petrea Mazilu, Lovinariu, Pletoşii, veniră în Fălticeni, cu colaci făcuţi din pere şi mere alese, şi poftiră pe boierii frun­taşi ai ţinutului: Andrei Başotă, fraţii Iancu şi Vasile Cantacuzin (Canta), fraţii Ştefan şi Alecu Forescu, fraţii Iancu şi Alecu Botez Drăguşano, fraţii Matei şi Alecu Milu, fraţii Ianachii şi Matei Gane, N. Cananău, Cantacuzineştii Leon şi Grişa, Costache Mavrichi etc. Mulţi dintre aceştia, tineretul mai ales, primiră poftirea şi merseră la Rădăşeni cu lăutari, banda lui Ghioc din Fălticeni şi cu a lui Ionică Paraschiv din Botoşani, care înadins veniră din Botoşani, spre a cânta la hramul din Rădăşeni, întovărăşit de Nastase Naingiul (fiul lui Ion Angheluţă zis Suceavă din Suceava şi tatăl vestiţilor lăutari „bucureşteni” Ionică Ochi-Albi şi Gheorghe Nastase Ochi-Albi – n. n.), vestitul.

 

Înaintea crâşmei, era făcut un scrânciob mare, de meşter lucrat, cu 8 scaune, zugrăvite şi cu perdele; toţi tinerii se dă­deau în scrânciob, cu fetele frumoase din oraş şi din sate, şi de multe ori ei se aterdiseu, de se suia scaunul pană la cinci galbeni (60 lei).

Hora de la Rădăşeni se joacă cu to­tul într-un alt chip, decât prin alte sate; nu se văd în horă decât flăcăi şi fete, care, prinzându-se de mână, abia se mişcă; un pas în stânga şi doi în dreapta este tot jocul lor. Jocurile ce se joacă în alte sate, precum rusasca, mocârcuţa, de brâu, nu se joacă decât de către bărbaţi. Nu e iertat, la Rădăşeni sau la Bosancea, ca un flăcău să ia de talie pe o fată mare şi chiar nici pe o nevastă tânără. Locuitorii din alte sate, femei şi fete, nu se prindeau la horă, decât dacă li se făcea poftire de cătră locuitorii din Rădăşeni, afară de bosânceni, pentru care rădăşenii nu făceau nici o deosebire de ei. Bătrânilor, bărbaţi şi femei, din alte sate, li se ofereau hrana la fruntaşii satului Rădăşeni şi li se opreau laiţe, scaune, bănci de şezut, ca să nu sta în picioare, nici pe iarbă.

 

Mai este ceva cunoscut, că nici o au­toritate încă nu a putut aplica legea pre­staţiei în Rădăşeni; găsesc umilitor ca lo­cuitorii să iasă la drum, la şosele, ca cei­lalţi locuitori ţinutaşi; de aceea, ei plătesc în bani zilele lor de prestaţie, de multe ori s-a văzut o mare neatârnare a locui­torilor; s-a văzut că Toader Grumăzescu şi-n urmă fiul său, Vasile, băiat deştept, cu cele patru clase gimnaziale, au fost aleşi primari, în contra voinţei sub­prefectului şi, adeseori, femeile fruntaşe erau prigonite de cătră dregătorii admini­strativi, din cauza neatârnării lor.

Nu s-a auzit că vreun rădăşan să fie hoţ sau să facă parte din vreo bandă de hoţi. De la înfiinţarea curţii cu juraţi, încă nici un rădăşan nu fost judecat de curte pentru crimă sau hoţie etc.

Flăcăii şi fetele, după însurătoare, nu mai joacă nici la crâşme, nici în alte case, decât numai la nunţi, după cum învoiau bătrânii satului.

 

Nu e permis niciunui locuitor a se duce din sat, fără a cunoştinţa pe vorni­cul satului şi a-i spune unde se duce anume şi pentru ce scop călătoreşte; acest obicei e şi acuma, locuitorii se adresează la primari. Femeile rădăşence şi bosâncence nu au voie a urma o îngropare, de­cât dacă era mortul un neam aproape.

Copii rămaşi orfani, fără părinţi şi nevoiaşi, sunt daţi în îngrijirea rudelor celor mai de aproape. Preotul, Iconomul satului, trebuie să ia în băgare de samă cum copii sunt îngrijiţi.    I

Din cutiile unde se strâng banii şi din acei ai discului pentru veşminte şi alte podoabe ale bisericii, se face o mică parte şi copiilor orfani şi îngrijitorii tre­buie să le cumpere cele neapărat trebui­toare (Gazeta Transilvaniei, 7 iunie 1907).

 

Rădăşenii de astăzi

 

Un slujbaş vechi şi credincios al Preasfinţitului Mitropolit Gavriil Stamati, şi anume Vasile Comisul, trăgându-se din satul Bosancea, unde avea neamuri, a ve­nit şi s-a aşezat cu totul, cum se zice cu căţel, cu purcel, în Rădăşeni, cu toate ru­dele lui, după cum făcuseră mulţi locuitori din Bosancea, care-şi părăsiră satul, după luarea Bucovinei, aşezându-se pe unde au găsit slujbe şi hrana lor; unii din ei erau cântăreţi, dascăli bisericeşti; alţii s-au toc­mit chelari, iar unii, care aveau meşteşug, s-au mutat în oraşe, ca stoleri, pietrari, butnari, etc.

 

Vasile Comisul, slugă de multă încredere a Mitropolitului, care, după cum ştiut este, s-a tras la mănăstirea Slatina, unde s-a şi săvârşit din viaţă, s-a însurat în Rădăşeni, cu o fată foarte frumoasă, a unuia din fruntaşii satului, şi dacă locuitorii din Ră­dăşeni încuviinţaseră ca el să ia de soţie o fată din satul lor, este că ştiau ei că el din neam în neam se trage din Bosancea.

Din această căsătorie se născu o fe­tiţă, ce s-a botezat de cătră arhimandritul Meletie Istrati, fost arhidiacon al Mitropolitului Veniamin, pe când era în scaun.

 

Fetiţa a avut nenorocirea a-şi pierde pe muma ei, încă pe când era cu totul co­pilă, aşa că nici nu a ţinut minte de dânsa, şi tatăl ei urma a sluji la Slatina, ca comis la grajd şi îngrijitorul ogrădenilor, iar pe copiliţa ce se numea Măriuţa o lăsase în îngrijirea unei bătrâne din Rădăşeni, rudă de aproape a mumei fetiţei.

Trei ani după ce Vasile îşi pierdu so­ţia, din mâhnire şi supărare, el nu mai avu sănătate şi, cu toată căutarea ce o avea şi îngrijirea ce i se dădea şi de medicul mănăstirii, dl Dr. Ion Diaconovici, el se săvârşi din viaţă şi mormântul lui este şi astăzi bine îngrijit, lângă intra­rea bisericii de la Mălini, moşia, pe atunci, tot a mănăstirii Slatina, dar acuma a Do­meniilor Coroanei.

Măriuţa avea aproape patru ani, când rămăsese fără mamă, fără tată, în îngriji­rea bătrânei; dar şi nenorocita bătrână se îngrijea mai mult de slăbiciunea bătrâneţilor, de boala ei, decât de strănepoata ei, rămasă orfană. Până la vârsta de 10 ani, Măriuţa a stat pe lângă bătrână şi făcea toată treaba în casă, ştiind trebile gospo­dăriei pe degete.

 

Nu mult timp după aceea, Sfinţia Sa Părintele Meletie Istrati, numit egumen la mănăstirea Slatinei, a trimis pe sărmana fată la o scoală în Iaşi, sub privegherea şi îngrijirea fratelui său, Neculai Istrati, mai târziu proprietar al moşiei Rotopăneşti, fosta proprietate a lui Aga Alecu Lazu. La vârsta de 16 ani, ea, întorcându-se în Rădăşeni şi nemaigăsind pe făcătorul ei de bine, egumen în Slatina, ce era ales episcop la Eparhia de Huşi, a stat un timp la casa părintească, care, din poruncile date, se găsea în stare bună; a găsit puţină avere, rămasă de la părinţi şi străbuna ei, şi, ajutând pe fetele sărmane şi chiar învăţându-le a ceti şi scrie, rămăsese în sat, iubită de toţi locuitorii satului.

 

Măriuţa era frumoasă, naltă, cu ochi negri, cu părul galben, ce pica pe spate în valuri bogate, şi mulţi flăcăi fruntaşi ar fi voit să o ia de soţie. Ea însă nu a voit niciodată a se căsători, de frică ca ur­maşii ei să nu rămână orfani, precum rămă­sese ea.

Unul din fruntaşii satului, om înze­strat, frumos, de bun neam, mersese chiar la episcopul de Huşi, ca Sfinţia Sa să stăruie pe lângă Măriuţa, spre a-l lua de soţ; însă orice stăruinţă, orice sfătuire a fost za­darnică.

Ajunsă la vârsta de 20 ani, ea se ho­tărî a se călugări şi, împărţind averea ei pe la fete sărace, a plecat la mănăstirea Văratec şi se călugări, fiind ţinută sub mantie de Maica Epracsia Vârnav-Liteanu, şi slujba bisericească făcută de Prea Înalt Mitropolitul Sofronie Miclescu, dându-i-se numele Melanie.

 

Pe atunci, stariţă în Văratic era maica Sturdza, sora defunctului Vasile Sturdza, unul din Caimacamii Moldovei, dar această stariţă nu era iubită în mănă­stire şi soborul, adunându-se, a scos-o din stăreţie, iar în locul ei s-a ales, cu mare majoritate, maica Eufrosina Lazu; acolo fiind aleasă, din porunca superioarei, stariţa mănăstirii asistând mult timp, răspândi în jurul ei atmosferă de moralitate, de blândeţe şi de bunătate, care totdeauna a avut-o în viaţă. Aceasta este partea cea foarte scurtă a Măriuţei din Rădăşeni, cu sprijinul maicilor Safta Brancovanu, Eprac­sia Vărnav şi a altor maici, fiice de bo­ieri din Moldova, şi a boierilor Logofătul Petrachi Roset-Bălănescu, cumnat cu maica Lazu, şi a vornicilor Iorgu Vărnav-Liteanu şi Alecu Forescu, care aveau rude în Vă­ratec.

 

Maica Melanie era foarte iubită de maica Stariţa, care o întrebuinţa la toate trebile gospodăreşti ale mănăstirii; ea fu­sese chiar numită şi la cănţelaria mănăs­tirii, căci ştia bine scrie, şi toată cores­pondenţa cu Mitropolitul, cu autorităţile ţinutului erau făcute de maica Melania. Ea avea şi un glas nu numai puternic, dar şi armonios, aşa că, la zilele mari, la sărbători sau când erau musafiri însemnaţi în mănăstire, ea ţinea strana dreaptă, iar ce­lelalte cântăreţe rămăseseră a ţinea isonul şi a ceti pe carte de la o strană la alta.

 

Chiliuţa ei era la Înălţare, adică la biserica din deal a mănăstirii, cu hramul Înălţarea Domnului. Chilia ei trecea prin­tre cele mai curate şi mai împodobite cu flori, cu verdeaţă şi cu pomi roditori; ea trecea totdeauna ca una din cele mai bune gospodine din mănăstire şi dulceaţa fă­cută de ea, precum erau şi vutcile ei, ce se trimeteau de stariţă pe la rudele ei, ca fără de asemănare de bune. Toţi acei ce au cunoscut pe maica Melania aveau o de­osebită dragoste şi un mare respect pen­tru ea.

Mitropolitul Meletie, ca să pună capăt neorânduielilor ce se făceau la mănăstirea Adam, din ţinutul Tutovei, în înţelegere cu episcopul de Huşi, a trimes la acea mă­năstire pe cucernicia sa maica Melania, ca să pună rânduiala în mănăstirea Adam. Spre acea ascultare, ea a trebuit să-şi părăsească chiliuţa, grădinuţa, gospodărioara ei şi să se depărteze de odihna ei, spre a merge In aşa loc depărtat. / V. A. Forescu (Gazeta Transilvaniei, 9 iunie 1907).


Mihai Roman, un bard popular sibian

Bardul Mihai Roman, la o şezătoare

 

Cântăreţ sătesc, ştiut în tot ţinutul Sibiului, în perioada interbelică, Mihai Roman din Săcel „face cântecele vesele ca şi pe cele de alean şi tot el născoceşte strigăturile cele mai potrivite pentru codanele abia ieşite la horă”. Avea doar patru clase, dar harul poetic înnăscut („poezia lui s-a născut odată cu el… ca un instinct, ca un al şaselea simţ”) îi permitea săceleanului Mihai Roman, care – se vede treaba – nu auzise tâmpa definiţie a folclorului, să realizeze o operă muzical-versificată proprie, remarcabilă, de altfel, în care „o doină de-a lui, al cărei refren obsedează: Şi nimeni nu-i / Şi nimeni nu-i / Dus ca mândra / Dragului”, denaturează însăşi esenţa ancestrală a doinei, în favoarea aş-zisei „romanţe populare”, semnalată în lumea satului românesc, încă înainte de anul 1700, de către Dimitrie Cantemir.

Bardul Mihai Roman din Săcel

 

Prezenţa acestui remarcabil bard sibian în spaţiul spiritualităţii româneşti, unul caracterizat de absenţa memoriei, probează individualitatea „creatorului popular” şi caracterul temporal al cântecelor care nu vin din Datină, din datul iniţial, care însoţea ceremonialurile totemice. Fără îndoială, barzii de talia lui Mihai Roman din Săcel merită toată atenţia, iar versurile lor, frumoase, dar fără încifrări astrale, merită preţuite ca valori lirice noi, fără raportări la substanţa consacrată a spiritualităţii neamului, ci doar ca retreziri de potenţial creativ.

 

Povestea Mihai Roman, în vara anului 1938, că „a venit domnul Goga, poetul cel mare, de-a murit acum, şi mi-a adus premiul de 1.500 de lei, ce mi l-a dat jurnalul lui pentru „Cântecul oierilor”… atunci a văzut nevasta că bine-i să ai bărbat care potriveşte vorbele”. Premiul era pe deplin meritat, pentru că un om cu talent, şi nicidecum „poporul”, izbutea să născocească frumoase melodii, cu texte în care Păstorul (marele iniţiat de dimensiunea lui Iisus, ultimul Mare Păstor al omenirii) decădea la statutul banal de proprietar de turme cu oi, pe care-l apucase aleanul iubăreţ, dibaci versificat: „Departe-i, badeo, departe, / Şepte dealuri ne desparte, / Şepte dealuri şi-o pădure / Şi-o aniază de viezure. / Bade, când ne-om întâlni, / Şepte zile om vorbi / Şi nu ne-om mai despărţi”.

 

Bardul sibian avea, într-adevăr, instincte lirice bune (redimensionarea lui „şepte”, în cele două planuri afective) şi merită preţuit ca atare. Un sacrilegiu totuşi există: cel săvârşit de folclorişti, care nu au realizat niciodată diferenţa dintre păstorul de comunităţi umane şi cioban. Mihai Roman nu a fost niciodată cioban, dar pentru că tema „pierderii oilor” (trecerea credincioşilor la o altă religie) era foarte răspândită printre români, dar aplicat, fără frânturi mitice, deja pierdute, bardul, care a „luat trei caşi şi o găleată cu lapte pentru cântecul acesta”, cu comentariul „Bine-i, Doamne, să trăieşti!”, nu a avut nici o ezitare de a falsifica, inconştient, una dintre temele fundamentale ale spiritualităţii ancestrale, cea a pierderii comunităţilor umane metafizice, în favoarea idolatriilor de tot felul, toate istoricizate mult mai târziu, dincoace de „netimp”.

 

Tema brânzei şi untului ne caracteriza de ceva vreme, iar Mihai Roman nu o putea rata: „Du-te, bade-o, cât de mult / Şi-mi adu brânză şi unt, / Du-te, badeo, cât de tare / Şi-mi adu brânză şi sare, / Că, badeo, când îi veni, / Cu mine îi tot trăi / Şi, dragă, te-i hodini”, spune băciţa româncă, fără harul legării vorbelor, dar cu numeroşi caşi, din care poate da şi altora.

 

Mihai Roman nu a fost, dar este abia acum „bard al vechilor tradiţii”, deci un cronicar al ruralităţii româneşti interbelice. Merită preţuit pentru talentul cu care complicita la degenerescenţa Datinii, din moment ce „jalea ca şi bucuria se întretaie în poeziile lui cu aceeaşi naturaleţe cum se întâmplă şi în viaţă”[1].

 

Cred în datoria de a nu lăsa fărâmele de memorie românească să se scufunde în uitare, dar cred şi în obligativitatea distincţiei dintre sacralitatea şi banalitatea satului românesc.

 

Satul natal al bardului Mihai Roman, Săcel, în 1938

 

[1] Citatele şi fotografiile, din Ilustraţiunea Română, X, No. 33, miercuri 10 august 1938, p. 8


Ceva despre rădăcinile românismului (III)

Gammadioane echinocţiale, la Mănăstirea Humorului

 

Mintea unui singur om, oricât de vie ar fi, nu poate cuprinde decât un grăunte de nisip, dar, dacă este conştientă de aceste limite, nu va concluziona, ci va provoca alte scăpărări din partea minţilor, de astăzi sau din viitor, cu adevărat vii. „Şi din căierel / Lasă fir aurel, / Firul firuia / Şi se supţia”, urcând în ceruri drept iluminare, deci drept „surya”. Ca să înţelegeţi mai bine nu ce vreau să spun, ci doar ceea ce ar trebui să supuneţi propriei judecăţi, am să părăsesc, pentru puţină vreme colindele – alegorii ale răsăritului Soarelui din alte constelaţii zodiacale, începând cu cea a Leului şi terminând cu cea din care răsare acu, Peştii, baladele – care sunt Bal-Lado, adică naraţiuni astrale despre Soare şi Lună, în care este inclusă logodna cosmică, şi despre descântece – practici şamanice persuasive de tipul „a vedea spiritele”[1], preluate şi răspândite, datorită aparentului mister ocult, şi de alte limbi europene, precum „Merseburger Zauberspruche” (Descântecele de la Merseburg), care cuprind formule ca şi descântecele ce se mai găsesc şi astăzi în satele noastre. Formule ca: „să se adune os la os, sânge la sânge” etc. se utilizau în vrăji, evident, şi acum o mie de ani, şi deci şi acum trei mii de ani”[2].

 

Înainte de toate, deci, să ne oprim la urătură – titlu impropriu, care vine de la latinescul „aratrum”, sinonimul celticului „plug”, pe care şi romanii îl preluaseră, denumindu-l „plugium”. Colindul acesta scandat este închinat celei mai importante glorii a Soarelui, aceea de a fi arat şi semănat primul, pe care doar Titus Lucreţius Carus[3], în afară de colindele şi baladele românilor, o valorificase ca atare. Agricultura este cea mai importantă glorie a Soarelui, fiul Timpului („Am trudit pentru tine pe ogoare… / Am semănat pentru tine, în Câmpiile preafericiţilor, / Grâul şi orzul… Am adunat pentru tine recoltele de pe câmp… / Am preluat toate gloriile tale, / dintre care, cea dintâi, aceea de a fi arat şi semănat primul”[4], spune fiul Soarelui-Osiris, Horus, adică hora, deci rotirea ritualică pământească; iar pe o stelă din Nysa[5], Siria, sta scris „Fertilitatea e Osiris”[6], gloria aceasta fiind preluată de la tatăl său, Saturn). Iar într-o elegie a lui Tibulli (lib. I. 7. 29), citată de Densusianu[7], se spune tot aşa: „Primus aratra manu solerti fecit Osiris. / Et teneram ferro sollicitavit humum. / Primus inexpertae commisit terrae”.

 

Simbol solar la Moldoviţa

 

Osiris, în ciuda a ceea ce se crede, nu a fost un „rege Egiptean”, ci funcţia de lider statal, înainte de a se fi numit „faraon”, era cea de Osiris, ultimul Osiris, care a bătut pământul în lung şi în lat fiind Rhamses al II-lea. Dar, aşa cum preciza şi Densusianu, şi în timpul vieţii, dar mai ales după moarte, Osiris a fost adorat „ca divinitate şi identificat cu Soarele[8] din religiunea pelasgo-greacă”[9]. Nicolae Densuşianu, însă, una dintre cele mai vii minţi româneşti din istorie, deşi avea cunoştinţă că Soarele, alegoric vorbind, a arat şi semănat primul, a preferat o „mărturie” trasă de păr, că doar nu toate mărturiile înseamnă doar adevăr: „Osiris, regele Egiptului, a fost fiul lui Saturn, om muritor, care însă, în viaţa sa, şi-a câştigat merite mari pentru genul omenesc. Anume soţia lui Osiris, regina Isis, a fost cea dintâi care a descoperit importanţa grâului şi a orzului, plante care până astăzi cresc sălbatice pe câmpuri, întocmai ca şi celelalte buruieni, fără ca bunătatea să le fie cunoscută oamenilor. Osiris a fost acela care a introdus aceste plante cereale, anume el a introdus agricultura” p. 132 la note – un autor cu opera de milenii pierdută „Diodori Siculi lib. I. c. 13”.

 

În mitologia greacă există, totuşi, o clarificare a gloriei aratului şi semănatului, legendată de Herodot[10], pe seama sciţilor, despre cei trei feciori ai Sfântului Cer (Tarkit-Anu) şi ai pământului de sub el, numiţi Lipoxais, Apoxais şi, cel mai tânăr, Galaxis, nume care, în traducere ar însemna Plug de Aur (dar şi pământ arat, dar şi plugar – după celebrul sumerolog Serghei V. Rjabchikov), Jug de Aur (dar şi boi înjugaţi, dar şi crescător de vite) şi, respectiv, Proţap de Aur (dar şi „cel care fură vite”). Galaxis sau Proţap de Aur, deci… stâlp al pământului, obligă şi la semantici ne-etimologiste, în care trimiterile se fac la zodiile Rac, Gemeni şi Taur, odată cu răsăritul Soarelui (Leului) în Taur începând, după diluviu, epoca unei renaşteri a civilizaţiei umane, cea încheiată cu eroii Osiris, Moise, Ghilgameş, viteazul Utu etc., început de epocă prezentat într-o superbă alegorie despre viaţa renăscută din ape şi purtată în coarnele Taurului:

 

„Vine marea, cât de mare,

De umflată margini n-are,

Ţărmurile bat ca munţii,

Iar vopii bat ca nuorii.

 

Dară unda ce aduce?

Lucru mândru ce străluce!

Legănior topit din aur

Ce mi-l poartă-n cap un taur

Ce-i cu coarne argintite,

Cu copite potcovite”[11].

 

Rămăsesem, totuşi, la „urătură”, deci la colindul scandat, închinat Soarelui sau, dacă preferaţi, lui Osiris. În cultura română s-a încetăţenit ideea că, pe filiera grecescului Sesostris, Osiris şi-ar fi aflat un personaj mitic românesc, şi anume pe Ostrea Novac Jidovul – Jidov însemnând Uriaş, iar Novac – Titan, deci cam la fel. Dacă nu ar fi prezent într-o mulţime de Bal-Lade (Soarele şi Luna, deci, în repertorii distincte), Ostrea acesta al nostru ne-ar da mult de lucru: închipuiţi-vă ţăranii şi păstorii carpato-danubieni de acum vreo 4.000 de ani, citind istoria ultimului Osiris, Rhamses al II-lea, care tocmai le călcase meleagurile de baştină, şi imaginând o adevărată epopee despre Osiris, care, în colinde şi Bal-Lade, poartă mai multe nume, nu doar pe cel de Ostrea, sau de Novac, sau de Jidovul. Nu au egiptenii şi grecii mai nimic despre Osiris, în domeniul culturii cu răspândire populară durabilă, dar avem noi, românii, ai căror străbuni numai la mitologia egipteană cugetau. Osiris, care a tras „brazda lui Ostrea Novac” sau a lui „bădica Traian” (de fapt, „batita troian”, ceea ce, în greaca veche, înseamnă „bătrânul înţelept” troian, preoţii solari, adică „bătrânii înţelepţi” fiind aleşi dintre troienii balcanici, cărora li se zicea „pioni”, ca şi muntelui Pionul, care avea cele mai multe altare, şi căruia, datorită lui Gheorghea Asachi, i se spune, de vreun secol, Ceahlăul; că aşa-i la noi – orice mărturie identitară trebuie ştearsă din memoria pământului).

 

De ce egipteana funcţie de conducător statal Osiris, numită mai târziu Faraon, nu s-ar trage dintr-un enigmatic Ostrea carpatic, din moment ce se ştie că felahii din sudul Moldovei, de pe lângă Tecuci, plecaseră spre nord-vestul Africii, înfiinţând Cartagina, iar mai târziu, Egiptul, purtând cu ei câteva de statuete din lemn ale strămoşilor lor, numiţi „piromis”, pentru că veneau din Piroboridava (Tecuci), pe Calea cea Demnă de Admiraţiune a Zeilor. În lumea carpatică nu existau zei (şi ce haz făcea Herodot pe chestia asta!), dar strămoşii felahilor aveau să fie cinstiţi ca nişte zei de către urmaşii urmaşilor lor. Aşa cum s-a întâmplat cu toate neamurile din lume, care mereu şi mereu au tot nădăjduit la ajutorul „strămoşilor din ceruri”. Până a venit Augustin şi a cerut renunţarea la „cultul unor oameni morţi”[12], adică la cultul strămoşilor şi la întreaga spiritualitate pe care aceştia ne-au lăsat-o moştenire.

 

Fără îndoială, Ostrea din mitologia străveche românească, nu se trage din Osiris, ci înseamnă un mit pelasg şi mai vechi despre alegoria celui care a arat şi semănat primul. O alegorie care figurează nu doar în imaginea fizică a „Brazdei lui Ostrea Novac Jidovul”, nu doar în „urătura” moştenită din ce în ce mai miştocăreşte la români, ci şi în mitologia pelasgilor balcanici, de la care a preluat-o, tot alegoric, legendarul Homer:

 

 

 

„… Un mare ogor cu pământul

Moale şi gras şi de trei ori brăzdat şi pe dânsul cum ară

Mulţi arători şi jugari şi-i mână-ntr-o parte şi alta.

 Iar la întors înapoi, îndată ce-ajung la răzoare

Vine un om după ei şi le-ntinde cu mina paharul

Şi le dă vin desfătos. După asta se-ntoarnă la brazdă

Dânşii, din nou se încoardă să-şi ducă la capăt aratul.

Glia, măcar că-i de aur, în urmă-i negreşte şi pare

Ca un pământ răscolit. Şi-aceasta fu mare minune”,

 

apoi, după o vreme,  se împlineşte

 

„o holdă frumos răsărită, pe unde

Seceri tăioase ţinând tot seceră lanul argaţii,

Dese poloagele cad şi s-aştern rânduite pe brazde;

Altele malduri le-adună, fac snopi şi le leagă cu paie,

Trei legători se tot străduie la măldurit. După aceia

Vin copilandri, mănunchiuri le strâng şi pe braţe le cară

Şi la legat le predau, iar la mijloc tăcut e stăpânul;

Stă cu toiagul pe-o brazdă şi caută vesel la dânşii.

Sub un stejar la o parte vătafii-ngrijesc de mâncare,

După ce-njunghie un bou încălat; iar femeile alături

Mestecă albă făină gătindu-le-argaţilor prânzul”[13].

 

Ar fi culmea să ne închipuim, de dragul „ştiinţei comparative”, că locuitorii cei vechi ai ţinuturilor carpato-danubiene au îndrăgit atât de mult acest cânt al unei vechimi megieşe, încât au compus „urătura” pe o structură epică similară; deşi se cam ştie că multe mituri homeriene ţin de spiritualitatea numeroşilor pelasgi balcanici, fără de care, după cum scria Herodot, neamul lor, al elinilor, nu ar fi ajuns niciodată atât de mare şi de important.

 

 

[1] Eliade, Mircea, Șamanismul și tehnicile arhaice ale extazului, Humanitas, 1997, p. 93

[2] Blaga, Lucian, Trilogia cosmologică, Bucureşti 1988, p. 388

[3] „Şi tot natura, urzitoarea lumii,

Ce-a arătat întâi şi-ntâi la oameni

Cum pot sădi şi altoi copacii,

Deoarece seminţele şi ghinda

Căzând pe jos, pe sub copaci, puzderie

De pui dădeau, la timpul lor, din ele.

Şi oamenii s-au apucat atunce

Să-nfigă-n ramuri tinere mlădiţe,

Butaşii noi în ţarină să-i îngroape,

Apoi, pe ogoraşul lor cel dulce,

Ei au cercat şi alte, alte roduri,

Şi au văzut îndată că pământul

Îşi îmblânzeşte roada pădureaţă,

Dacă-l răsfeţi şi-i porţi cu drag de grijă.

Din zi în zi, ei tot mai mult siliră

Pădurea să se tragă mai la munte,

Lăsând în vale locul cel de hrană,

Pentru ca ei, pe câmpuri şi pe dealuri,

Să aibă pajişti, iazuri şi grâneţe” – Lucretius, Titus Carus, De Natura rerum, în „Antologia poeziei latine”, Ed. Albatros, 1968

[4] *** Cartea egipteană a morţii, Bucureşti, 1969, p. 251

[5] „Tatăl meu a fost Saturn, cel mai tânăr dintre toţi zeii. Iar eu sunt Osiris, regele acela care a condus oştile sale prin toate ţările, până în ţinuturile cele nelocuite ale indienilor şi până în ţinuturile care se înclină spre nord, până la izvoarele râului Istru şi înapoi, în celelalte părţi, până la ocean… Nici nu există vreun loc pe pământ, pe unde să nu fi umblat eu, şi prin bunătatea mea am distribuit tuturor oamenilor lucrurile aflate de mine” – citează Nicolae Densusianu (op. cit., p. 133) din Diodor Sicul, I., c. 27, deşi Strabon, singurul care reproduce fragmente din opera sa, nu se baza pe o carte, ci pe recuperări din alte citări contemporanei; ca şi în cazul lui Hecateu Abderida.

[6] Strabon, Geografia, Bucureşti, 1967, p. 40

[7] Densusianu, Nicolae, Dacia Preistorică, Bucureşti 1913, p. 155, nota 1

[8] În cronica „Akasha” se spune că, „în figura lui Osiris, egiptenii percepeau acţiunea Soarelui asupra Pământului” nu numai ca rodire, ci şi ca semănat şi arat

[9] Ibidem, p. 130

[10] Herodot, Istorii, I, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti 1961, I, IV.

[11] Marienescu, Marianu At., Legănuţul în Poesie populară. Colinde, Pesta 1859, Bucureşti 1861, pp. 143

[12] Augustin, La cité de Dieu, de Saint Augustin, Tomul III, Cartea XVIII, Paris, p. 79

[13] Homer, Iliada, Editura pentru Literatură Universală, 1967, p. 361


Ceva despre rădăcinile românismului (II)

Muta (Malanca) şi Mutul de la Mihoveni, în variantă desuetă

 

Toate trimiterile la miturile solare romane, şi la cel mitraic, şi la cel aurelian al „soarelui învingător”, sunt neinspirate, pentru că tentaţia creştinismului de a înlocui cultul soarelui viza, iniţial ceremoniile şi misterele urbane, şi nu pe cele rurale europene, mult mai vechi şi necorupte de mode, trăite ca o bucurie şi nicidecum ca o rigoare dogmatică. Aşa rezultă şi din mărturiile adunate de Nicolae Densusianu, legendarii hyperborei fiind, de fapt, strămoşii comuni ai majorităţii naţiunilor europene de astăzi. Hyperboreii, „la ceremoniile religioase în onoarea zeilor, cântă din fluiere, din cimpoi şi din cobze[1]. Melodiile lor sunt dulci şi armonioase. La hecatombele sau praznicele ce le dau în onoarea lui Apollo, ei cântă în continuu laudele zeului cu o voce plăcută[2]. Iar în timpul sărbătorilor celor mari ale acestui zeu, începând de la echinocţiul de primăvară şi până la jumătatea lunii mai, ei joacă la hore până noaptea târziu[3]” (notele la citat aparţin lui Densusianu[4]). Ceremoniile acestea rurale nu deranjau creştinismul, pentru că nu reprezentau formule de organizare religioasă instituţională şi se desfăşurau în spaţii aproape anonime, pe măgurile munţilor şi pe la casele răzleţite printre munţi şi dealuri. Interesul creştinismului viza, mai întâi, ceremoniile şi misterele urbane, care se desfăşurau între solstiţiul de iarnă şi 7 ianuarie, iar primele tentative de substituire s-au făcut către sfârşitul acestui ciclu festiv, în parte şi sărbătoresc, instituindu-se, în cadrul „sărbătorilor mobile” dedicate memoriei lui Iisus, mai întâi, Epifania, adică ziua de 6 ianuarie, în care „Tatăl proclamă pe Fiul său, cu ocazia botezului ce primi de la Ion”, numită, în afară de Bobotează (la slavi şi în campania religioasă de slavizare a valahilor), diem luminum, sancta luminium sau illuminationem. Orientalii serbau, tot în 6 ianuarie, şi Naşterea Mântuitorului, dar ulterior, din iniţiativa occidentalilor, a fost instituită şi sărbătoarea Crăciun sau Naşterea, în 25 decembrie, deşi Isus s-a născut în aprilie, iar teologii cunoşteau această realitate. În a opta zi după 25 decembrie, se serba Circumciziunea Mântuitorului[5] – până în tot cuprinsul veacului al IV-lea se vorbea de Mântuitor şi nu de Domn (Stăpân). O altă precizare: ziua naşterii Mântuitorului se serba, mobil, ba în ianuarie, ba în martie, ba în aprilie, şi-abia atunci când „stâlpul” bisericii Chiril, ucigaşul Ipaziei (cu propria-i mână), s-a stropşit la papă, cerându-i o anumită zi, a fost bătută în cuie fila calendaristică a lui 25 decembrie.

 

Urşii din Mihoveni

 

În onoarea Maicii, dar şi a Mântuitorului, au fost instituite Întâmpinarea (din anul 650) şi Buna vestire (din anul 440), Întâmpinarea fiind numită de orientali Hipapante Domini, iar de occidentali, Mariae Virginis. Cea mai populară omagiere a Maicii Mântuitorului, Adormirea, instituită în 15 august, datează din vremea împăratului Mauricius (582-602), iar Naşterea, în 8 septembrie, de-abia din anul 886[6].

 

Sursele documentare ale instituţiilor religioase nu înseamnă niciodată un precizat, imposibil de pus la îndoială sau de crezut, fără de îndoielnică cercetare, orbirea în faţa persuasivului „se zice” fiind măsură a creştinismului total. De pildă, sărbătoarea Crăciunului „se zice că, întâi şi întâi, ea a fost stabilită de episcopul Teslefor, în anul 138. Ziua însă era schimbătoare: când se sărbătorea în Ianuarie, când în Mai. În secolul IV, Chiril, episcopul de Ierusalim, a rugat pe Papa Jules I să orânduiască o anchetă de teologi, care să caute ziua adevărată a naşterii Mântuitorului. Teologii au găsit ziua de 25 Decembrie şi, de atunci, Crăciunul se sărbătoreşte la ziua asta. Carol cel Mare al Franciei hotărâse chiar ca anul să se înceapă din ziua de Crăciun.

 

La început, o parte dintre părinţii bisericii au contestat data aceasta, dar pe urmă au primit-o. În veacul de mijloc, în bisericile catolice, sărbătoarea Crăciunului era reprezentată chiar în biserici, prin jocuri scenice; diferite persoane recitau poezii religioase, lângă ieslele improvizate, în care se afla Isus Cristos, iar alături, Iosif şi Maria. Figurile lor erau făcute sau din ceară, sau din lemn. Spectacolul acesta a degenerat, mai târziu, în bufonerie şi a fost oprit de autorităţile ecleziastice.

 

Ursa Mare, Mama tuturor ciclurilor de vreme

 

Aceasta este una din legende. A doua e următoarea şi care are importanta ei, căci reiese că Crăciunul ar fi o serbare mai veche decât creştinismul. Iat-o:

 

Crăciunul este sărbătoarea Naşterii Domnului. La catolici, numele chiar spune aceasta: Noël la Francezi, Natale la Italieni, vine de la cuvântul latin natalis (dies), ziua naşterii. Totuşi, Crăciunul e mai vechi decât creştinismul. Religiunea dragostei, aceea care recunoaşte de cap pe divinul Isus, a dat numai alt conţinut acestei străvechi sărbători. La Greci, Dyonisia, la Romani, Saturnalia, la vechii Teutoni şi Normanzi, cele 12 „nopţi sfinte” (Weihnachten) celebrau sosirea solstiţiului de iarnă. Poporul se deda, atunci, la tot felul de veselii neînfrânate şi excesive. Azi încă au rămas multe reminiscenţe păgâne în obiceiurile şi simbolistica sărbătorilor Crăciunului.

 

Aşa, de pildă, bătrânul cu barbă albă, pe care îl vedeţi de toate cromolitografiile de ocazie, nu este altul decât bătrânul Saturn (Moş Timp – n. n.), sărbătoritul Saturnaliilor romane, sau Thor, zeul vechilor germani. O rămăşiţă mai caracteristică este aşa numita „căpriţă”, care joacă un rol foarte însemnat în obiceiurile de Crăciun ale multor popoare (şi în Moldova). Această căpriţă este o reminiscenţă directă a Dionisiilor greceşti, cu faunii, cu ţapul de sacrificiu (care a dat numele său tragoniei cântecul ţapului), cu Silanus, bătrânul cu barba şi poftele de ţap (în realitate, căpriţa sau ţapul celebrau Capricornul, devenit, odată cu celţii, Cernunos, deci Cronos, deci Saturn – n. n.).

 

În Austria sudică, capra se numeşte Krampus, spaima copiilor. În Hanovra, Holstein şi Mecklenberg se cheamă Cläs (o derivare din din St. Niclas), în Silezia, Joseph. În unele părţi ale Germaniei, poartă numele de Budelfrau, în Suabia, Bertchel, în Rusia, Babuşca, în Italia, Befana (corupt din Epiphania)”[7].

 

Religia primordială, din care fac parte relicvele ceremoniale ale Datinii (colinde, balade, descântece etc.) nu avea zei, deşi admitea existenţa unui „sine universal” sau „suflet universal” (cum îl numea, negându-l, Buddha), aflai în complementaritatea armonioasă cu „sinele particular”[8], elementele astrale primordiale fiind, ca şi în colindele şi în baladele românilor, Mama Glie şi Tatăl Ceresc, cu cei doi „fraţi” cosmici, Soarele şi Luna, prezenţi şi în etimologia cuvântului „baladă”, care se compune din Bel sau Bal, care înseamnă Soare, şi din Lado sau Lada, precum mireasa din „eresurile dacice” de care vorbea Cantemir, şi care nu era decât Luna. Deci „baladă” s-ar putea traduce… „soare-lună”, naraţiunile astrale, numite şi cântece bătrâneşti vorbind, practic, despre atributele acestor doi aştri cereşti, Luna „cosând”, la gherghef, primăvara, cu puzderia de inflorescenţe şi de culori, drept „veşmânt” pentru Soare sau, alteori, pentru Universul reprezentat de Ceruri[9].

 

 

Interesant este că, deşi cunoşteau bine mitologia astrală românească, folcloriştii şi alţi învăţaţi cu tentaţii spre istoria şi filosofia culturii, ignoră astfel de argumente, care legitimează limba şi spiritualitatea română drept descendentă din limba şi Datina primordială, în favoarea compromisurilor greco-latine, adeseori prin penibile trageri la temă. E drept că mulţimea de „credinţe” ale românilor sugerează eresul: „Afară de sărbătorile creştineşti sau legate de biserică, cum le numeşte poporul, mai au Românii încă şi o mulţime altele, păstrate din moşi strămoşi, pe care, în butul (spre nemulţumirea) preoţilor, care nu încetează la fiecare ocasiune binevenită de a-i desfătui (dezvăţa) de la serbarea lor, condamnându-le ca eresuri şi sărbători păgâneşti, le ţin şi le serbează adeseori cu mai mare solemnitate decât pe cele creştineşti”[10], dar, în fapt, după cum spunea, cândva, Guénon, nu există eresuri, ci doar indisponibilităţi ale noastre de a înţelege.

 

În memoria colectivă, acolo unde s-au păstrat, şubrezite de vremuri şi de firească uitare – în lipsa iniţierilor, „legile, care se cântau ca să nu se uite”, există teze valoroase, pe care le găsim aproape identic formulate în toate textele sacre ale omenirii, anterioare „Bibliei”. De pildă, despre relaţia Soare – Lună, deci despre Bal – Lada, doar Tudor Pamfile[11] nota, printre altele că: a). „Pe lângă credinţa că soarele e bărbat, iar luna este nevasta lui, dintr-a căror împerechere s-au născut stelele, întâlnim şi o altă credinţă, cunoscută de întreg poporul românesc, care ne arată pe soare şi pe lună ca fraţi, că soarelui i-a fost draga luna, că a vrut s-o ia de nevastă, cu voie, fără voie, şi că anumite împrejurări l-au împiedicat” (p. 105); b). „prin unele părţi din Bucovina, se povesteşte că, după ce lumea s-a înmulţit, chiar luna şi soarele, neavând cer, umblau pe pământ” (p. 2); c). Soarele „e steaua lui Dumnezeu, deoarece, la răsărirea ei, toate celelalte pier, şi se şterg din cale” (p. 13); „Unii spun că soarele este ochiul lui Dumnezeu[12], ochiul lui Dumnezeu de zi, luna fiind ochiul de noapte. Astfel spun şi ucrainenii” (p. 15).

 

Existenţa unor astfel de viziuni cosmogonice în „eresurile” românilor şi în cărţi religioase precum Upanişade[13] sau Mahabharata[14] obligă la precauţie, pentru că bucuria revelaţiei nu trebuie confundată niciodată cu religia revelaţiei, deşi „limba zeilor”, deci a imnelor religioase primordiale, este identică, prin conţinutul cosmologic, cu „Sakra Surya”[15] unor ciudate capricii ale „Pasărea Vieţii, confiscată de timp, care reprezintă puterea Infinitului asupra sufletului”[16], care are, în mitologia românilor o zugrăvire metafizică extraordinară:

 

 

Maica sfântă şede

Pe plaiul cel verde,

În poala cerului,

În poarta raiului

Şi din căierel

Lasă fir aurel,

Firul firuia

Şi se supţia.

 

Când îl încorda

Tocmai se lăsau

Şoimii vânători,

Şoimii răpitori,

Firul apucau

Sus cu el zburau

Într-o depărtare

Către ţărm de mare.

 

Când se înălţau

Şoimii străluceau

Firul ei sclipea

Ca şi nişte zori

Pe la cântători,

Ion atunci venea,

Maica îi grăia:

 

Unde te-am mânat,

Bine-ai ascultat.

De m-ai asculta

Unde te-aş mâna

Fii gata de dus

Sus. Acolo în sus,

Într-o depărtare

Către ţărm de mare

De zbor să te-apuci

Şi azi să-mi aduci

Cuibul şoimilor

Şi al puilor,

Cuibul mi-l dă mie,

Puii-i ţine ţie,

Că şoimi-au răpit

Firul aurit,

Când m-am câştigat

Şi mult am lucrat

La un scump veşmânt

Pentru fiul sfânt”.

 

„Maică, eu aş face

Tot ce ţie-ţi place,

Dar asta n-oi putea,

Nu-i în puterea mea!

Şoimii au răpit

Firul aurit.

Firul ei l-au dus

Pân la ceri în sus,

Din el au ţesut

Cuibul prea plăcut,

Luna aurită,

Faţa-i strălucită!

Puii nu-s mai mult

Căci s-au prefăcut

Stele mărunţele

Şi luceferele,

Toate strălucesc,

Lumea o-nfrumuţesc

În noaptea senină

Cum ziua-n grădină

Florile frumoase

Şi cari amiroase

Sunt spre înzestrare şi spre desfătare”[17].

 

 

[1] La Hyperborei mai aflăm, totodată, şi un „colegiu al cântăreţilor cu cobza” pentru ceremonii religioase şi care corespunde „collegium tibicinum” al romanilor. Despre aceştia din urmă se exprimă astfel Mommsen (Röm. Gesch. I., p. 203): „Auch sie (die Flötenbläser) fehlten bei keinem Opfer, bei keiner Hochzeit, und bei keinem Begräbniss” (N. n.: ceea ce s-ar traduce „Și ei (cântăreţii din flaut) nu lipsesc de la nici un sacrificiu, de la orice nuntă sau înmormântare”).

[2] Pindar, Pyth., X, p. 30.

[3] Despre caracterul festivităţilor religioase latine, Mommsen scrie: „Die latinische Gottesverehrung beruht wesentlich auf dem Behagen des Menschen am Irdischen… sie bewegt sich darum auch vorwiegend in Aeusserungen der Freude, in Liedern und Gesängen, in Spielen und Tänzen, vor allem aber in Schmäusen… Aber die Versehwedung wie alle Überschwänglichkeit des Jubels ist dem gehaltenen römischen Wesen zuwider” (Röm. Gesh., I, 1856, p. 159) – deci, n. n.: „Cultul latin al zeilor se bazează, în esență, pe plăcerea omului în viața pământească… prin urmare, se mișcă, în mod predominant, în expresii de bucurie, în versuri și cântece, în jocuri și dansuri, dar mai ales în pofte… rar neglijarea, precum și toată exuberanța jubilației, contravine naturii romane”.

[4] Densusianu, Nicolae, Dacia Preistorică, Bucureşti 1913, p. 88

[5] Boroianu, Dimitrie G., Istoria bisericii creştine de la începuturile ei şi până în zilele noastre, Bucureşti, 1893, pp. 208-215

[6] Ibidem.

[7] Istoricul şi Crăciunul în vechime, în Foaia populară, No. 43, 27 decembrie 1898

[8] „Sinele individual şi Sinele universal trăiau împreună în grota inimii, ca lumină şi umbră”, după cum scrie în Katha-Upanishad, I, p. 31.

[9] Ca şi în Upanişade, „prin Bucovina şi Moldova se spune pe-alocuri că sunt şapte ceruri” – Pamfile, Tudor, Cerul şi podoabele lui, după credinţele poporului român, Bucureşti 1915, p. 7

[10] Marian, Simion Florea, Sărbătorile la Români, Bucureşti, 1898, p. 112.

[11] Pamfile, Tudor, Cerul şi podoabele lui, după credinţele poporului român, Bucureşti 1915

[12] Spre exemplificare, în cărţile sfinte ale străvechiului Sumer se spune că „Soarele este ochiul lumii” – Katha-Upanishad, 2, p. 36.

[13] The Upanishads, I / Katha, Isa, Kena şi Mundaka, traducere din sanscrită de F. Max Muller, Oxford, 1884,

[14] Mahabharata,  de  Krishna-Dvaipayana Vyasa, Bherata Press, Calcutta, 1884

[15] Mahabharata, Calcutta, 1884, LXXXVIII, p. 264.

[16] Mahabharata, Calcutta, 1884, III, p. 49.

[17] Marienescu, Marianu At., Şoimul, în Poesie populară. Colinde, Pesta 1859, Bucureşti 1861, p. 38


Ceva despre rădăcinile românismului (I)

Osiris şi Iisis (Soarele şi Luna)

 

Cântările ceremoniale ale unei religii se păstrează, cu caracter popular şi naţional, doar în limbile care se desprind din şi continuă, printr-o neostenită modernizare, limba acelei religii. Psalmii biblici, în ciuda frumuseţii lor tulburătoare, nu au devenit cântece populare româneşti, aşa cum nu au devenit nici litaniile cosmogonice ale străvechii literaturi eline sau latine. Şi asta pentru că „poporul român… nu s-a hrănit, în cursul secolelor, cu firimituri căzute de pe masa antichităţii clasice. Dimpotrivă, vedem pe poporul român într-o veşnică mişcare, dezvoltând o energie intelectuală cum e proprie tuturor popoarelor pline de viaţă şi de viitor”[1]; iar dacă „datinile, poveştile, muzica şi poezia, sunt archivele popoarelor, cu ele se poate reconstitui trecutul întunecat”[2]. Se poate sau ar trebui să se poată, dacă în metodele comparative, de care s-au folosit înţelepţii neamului, „antichitatea clasică” ar fi privită nu ca un reper, ci ca o fereastră deschisă „în aceeaşi vechime căruntă, ba parte în şi mai căruntă, în care se suie cu originea lor alte producte de pe câmpul poeziei noastre poporale”[3]. Din nefericire, atitudinea aceasta de subordonare a miticului nostru strămoşesc mitologiei greco-latine, inclusiv prin falsificări latiniste[4], precum cele câteva, făcute de către primul culegător de colinde româneşti, care conştientiza că „colindele trebuie a se diferi de cântecele acelea ce se cântă în seara ajunului, de pruncii care merg cu steaua, vertenul (vitleemul sau naşterea) în casă. Acestea sunt compuse de autori bisericeşti, iar colindele, de popor”[5].

 

„Colindele[6], naraţiunile mitice şi descântecele posedă, împreună cu datinile superstiţioase şi nesuperstiţioase ale poporului nostru, mare însemnătate acum şi din punctul mitologiei noastre româneşti”, spunea cărturarul transilvan Grigore Silaş (se scria, etimologist, Silasi, aşa cum Denusuşan, Ovid şi Nicolae, se scria Densusianu, cu u mut final), dar nu numai atât, pentru că originea lor în „limba zeilor”[7], deci a religiei primordiale a omenirii, consacră statutul limbii române, care cu siguranţă nu este neolatină[8], de continuatoare a acelei limbi. Datorită veşnicelor metode comparative, folosite de învăţaţii români, s-a tot omis faptul că în cadrul „mitologiei noastre româneşti” nu există o mitologie (minciuni epice[9], cum s-ar traduce termenul)[10], ci o astralitate[11], cu naraţiuni astrale[12], desigur, o viziune cosmogonică şi cosmologică, în care se intra în armonie prin versuri, muzică[13] şi dans[14], în cadrul unor ceremonii carpatice[15] răspândite, ulterior, prin felahi şi prin „capetele negre”, până în Egipt[16] şi până în Sumer[17], unde s-au luat „sfaturi de la oamenii cu părul de culoare galbenă”, şi nu s-au mai „săvârşit erori”[18] dogmatice, asumându-se Legile Marelui Păstor[19] Enlil, printr-o formulă simplă, de colindă străveche: „Împăratul tău este marele munte tată”[20].

 

Trimiterile pe care le fac sau le voi face la câteva texte sumeriene sau egiptene nu sugerează şi nu vreau să fie interpretate astfel tentaţii comparative, pentru că textele sumeriene şi egiptene sunt reminiscenţe ale „legilor” carpatice, care „se cântau, ca să nu se uite” şi care, nu doar din pricina migraţiilor, ci mai ales din cea a subordonării unor lumi şi populaţii, aveau de suferit adaptări, ba chiar rescrieri ale textelor sacre iniţiale în limbile cu notorietate în noile imperii. Astfel, pentru „Domnul Păstorilor”[21] Enlil începe să se folosească numele Bel sau Ba (Strămoşul), conform inscripţiilor de la Gudea[22], iar oraşul care îi va fi dedicat lui se va numi Babylon, adică „zidit de Dumnezeu”[23], deşi „Dumnezeu” însemna mai curând „Strămoşul”, care adusese cu el, peste mări şi ţări, inclusiv evocarea, prin sunet de corn sau de bucium, „sufletul Cerului şi sufletul Pământului”[24], pentru că „Cerul şi Pământul erau cei dintâi zei consacraţi ai lumii vechi… În munţi se aflau templele şi altarele lor, aici li se aduceau sacrificii, după un rit arhaic misterios, aici se celebrau festivităţile religioase”[25]. Ulterior, sfinţenia Cerului şi a Pământului a fost reformulată, evanghelic, drept tronul lui Dumnezeu şi locul pe care acelaşi Domn al Zeilor îşi odihneşte picioarele. Sfinte.

 

Fără tentaţii comparative, dar folosindu-mă de degenerescenţele Datinii iniţiale, prezente în religii mai târzii ale popoarelor mărturisitoare, încerc să înţeleg argumentele care consacră limba în care m-am născut drept „limba zeilor”, deci a religiei primordiale, convins fiind că încă „se poate aduce oarecare lumină în trecutul nostru şi cu ajutorul materialului folcloric”[26], ceea ce înseamnă o îndatorire în care cred, pentru că, atâta „timp un popor îşi păstrează obiceiurile cele bune şi credinţele strămoşeşti, el merită să trăiască”[27].  Şi voi continua, cum este firesc să o fac, de la tentativele de distrugere programatică ale dogmaticilor care, în decursul vremilor, nu au înţeles că „mitologia vechilor şi mai vârtos a străbunilor noştri, care însă e încopciată cu cea a mai multor popoare, are pentru noi mai mult interes decât pentru orişicare popor european, fiindcă noi posedăm o mulţime însemnată de rămăşiţe din ea. Este sfântă datoria de a căuta acele rămăşiţe şi de a le feri de noianul timpurilor şi al uitării”[28].

 

Hora (Corona Borealis), în mitologia românească

 

[1] Gaster, M. Dr., Literatura populară română, Bucureşti 1883, pp. V, VI

[2] Alecu Russo apud „Foaia populară”, nr. 39 din 26 decembrie 1899, p. 4

[3] Grigore Silaş, în Transilvania, X, nr. 5, 1 martie 1877, p. 56

[4] Marienescu, Marianu At., Poesie populară. Colinde, Pesta 1859, Bucureşti 1861, „colindele” Alergarea cu caii, p. 126 sau Ligionarii lasieni, p. 175, care începe astfel: „Încă Roma nu-i pierdută, / Încă fiii săi au trai, / Cuibul vulturului azi mută, / Mâine întoarce iar la plai. / Hai Lerom Doamne hai! // Ramul trece, dar rămâne / După noi un trai roman, / Ceea ce azi pierdem, mâine / Se va-ntoarce la moştean. / Hai Lerom Doamne hai”.

[5] Marienescu, Marianu At., Poesie populară. Colinde, Pesta 1859, Bucureşti 1861, nota de la p. VIII

[6] „colindele române, imne religioase poporale, a căror origine se reduce la cele mai obscure timpuri ante-creştine”, în Densusianu, Nicolae, Dacia Preistorică, Bucureşti 1913, p. 104.

[7] „Homer aminteşte, la diferite ocaziuni, limba zeilor, care era limbă antică religioasă (pelasgă)”, în Densusianu, Nicolae, Dacia Preistorică, Bucureşti 1913, p. 136, nota 1.

[8] Limba română „nu este o limbă neolatină ori un dialect al limbii italice de la Tibru; din contra, ea este în fond numai o continuare a limbii pelasge din Carpaţi, de unde au emigrat, în diferite timpuri preistorice, o mulţime de triburi, unele spre apus, iar altele spre ţinuturile meridionale. / Astfel se explică pentru ce diferite forme ale limbii române, chiar şi cele cu articolul post-pus, le aflăm şi în antichitatea grecească”, în Densusianu, Nicolae, Dacia Preistorică, Bucureşti 1913, p. 569).

[9] „grecii au golit treptat mythos-ul de orice valoare religioasă şi metafizică”, în Eliade, Mircea, Aspecte ale mitului, Univers, Bucureşti, 1978, p. 1

[10] „Ei obişnuiesc să aducă jertfe lui Zeus (Diaus, adică cerul zilei – n. n.), suindu-se pe cele mai înalte piscuri de munte, înţelegând sub numele de Zeus toată roata cerului. Aduc jertfe soarelui, lunii, pământului, focului, apei şi vânturilor. Din timpuri străvechi acestor zeităţi aduc ei jertfă”, în Herodot, Istorii, I, CXXXI, p. 78

[11] Socrate susţinând că oamenii adorau, în vremuri străvechi, „soarele, luna, pământul stelele şi cerul”, în Densusianu, Nicolae, Dacia Preistorică, Bucureşti 1913, p. 198.

[12] „Înainte vreme, pelasgii aduceau tot felul de jertfe, înălţând rugi zeilor, fără însă să-i dea, vreunuia dintre ei, porecle şi nume, deoarece nu auziseră încă de ele”, Herodot, Istorii, II, LII, p. 156

[13] „Magia muzicală”, în Eliade, Mircea, Șamanismul și tehnicile arhaice ale extazului, Humanitas, 1997, p. 171.

[14] „Dansul exprimă întotdeauna o călătorie în văzduh”, în Eliade, Mircea, Șamanismul și tehnicile arhaice ale extazului, Humanitas, 1997, p. 221.

[15] Egiptenii „au instrumente din munţi”, în Strabon, Geografia, II, X, 16, p. 437

[16] În Egipt „zeii şi-au primit numele de la pelasgi”, în Herodot, Istorii, II, L, p. 156

[17] În „Cea mai veche poveste a Creaţiei”, se spune că, „După Anu, Enlil, Enki şi Nin-harsagga / au condus capetele negre… de pe un pământ, pe alt pământ” şi că ar fi domesticit animalele, „fondând, în locuri curate, cinci oraşe”; tocmai de aceea şi drept consecinţă a străvechii migraţii spre Răsărit, „muzica, în întregimea ei, este socotită tracă şi asiatică… întreaga Asie, până în India, din Tracia are împrumutată cea mai mare parte a muzicii”, în Strabon, Geografia, II, X, 17, p. 438

[18] Legge, James, The Sacred Books of China. The Texts of Daoism, Oxford, 1891, vol. XI, The Shu King, p. 116

[19] „Ci-i turma lui Dumnezeu, / Păcurariu-i Sfântul Soare / Cu soru-sa cea mare”, în Densusianu, Nicolae, Dacia Preistorică, Bucureşti 1913, p. 112, nota 1.

[20] Langdon, Stephen, Sumerian Liturgical Texts, Philadelphia, 1917, p. 114

[21] Jastrow, Morris, The Sacred Books and Early Literatury of the East, I, London, 1917, p. 79

[22] Ibidem, p. 50

[23] Ibidem, p. 91

[24] Ibidem, p. 65

[25] Densusianu, Nicolae, Dacia Preistorică, Bucureşti 1913, p. 198

[26] Densusianu, Ovid, Viaţa păstorească în Poesia noastră populară, I, Bucureşti 1922, II, Bucureşti 1923, p. 5

[27] Paul Panaitescu, în „Foaia populară”, anul II, nr. 39 din 26 decembrie 1899, pp. 4, 5

[28] Teodor Roşu, Mitologia sau cunoştinţa despre zeităţile celor vechi, în Amiculu Şcoalei, nr. 4 din 28 ianuarie 1861, p. 32


Pagina 1 din 812345...Ultima »