Datina Biblia Romanilor | Dragusanul.ro - Part 4

Doina, religia primordială (IV, final)

Desen de Nicolae Crasi

 

O mărturie românească extrem de importantă, cea referitoare la faptul că, prin anii 1900, „în Maramureş, la orice poezie se-ntrebuinţează ca refren cuvintele daina şi dainu = doină[1], face trimitere la invocarea, prin Doină, la complementaritatea zi-noapte, vară-iarnă, regăsibilă, ulterior, şi în „Biblie”, unde statutul de vestitor al vieţii fără de moarte, pe care şi-l asuma Iisus, ca Luceafăr, ca „Steaua strălucitoare a Dimineţii” [2], avea să fie răstălmăcit şi reformulat, aceeaşi „Stea strălucitoare a Dimineţii”, care însemna, iniţial, concreteţea „Celui ce a răsărit din Tatăl, mai înainte de luceafăr” [3], devenind „Satana, carele era înger şi să numiia Luceafăr, pentru multă lumină ce avea” [4], alternanţa zi-noapte, vară-iarnă, viaţă-moarte, transformându-se în delimitarea rai-iad. Iar delimitarea aceasta începuse să se facă şi în religiile timpurii, care au luat locul credinţei, Ainu din Zend Avesta, ca principiu nedesluşit şi de nedesluşit, având un singur rol, acela de a asupri luminile create, în opoziţie cu Sfântul Cer, care reprezenta luminile necreate şi, tocmai de aceea, proteja luminile create, adică fiinţele vremelniciei. Transformarea lui Ainu în Dainu, în invocaţia românească din Maramureş daina şi dainu, are drept cauză statutul de sfinţenie Da, atribuit şi Ianei (sora lui Ilios, deci a Soarelui, dar şi complementarului Ainu), care devin, astfel, daina, ulterior, în cadrul ceremoniilor ritualice primordiale, daina desemnând lumina, şi dainu, adică întunericul, căldura şi, respectiv, îngheţul, naşterea şi, prin extrapolare, moartea.

 

Invocaţiile daina şi dainu însemnau complementarităţi ale „ascensiunii Daenā” [5] şi, totodată,prin „fuziunea perechii conceptuale” [6], perspectivă, „în sensul de a vedea cu anumiţi ochi”[7], această altă complementaritate ţinând de şi fiind exprimată prin nevoia căutării „Drumului spre Paradis”, care este același drum spre munte, aceeași „ascensiune”, care de cele mai multe ori se face în mod simbolic… drumul spre munte înseamnă apropierea de sacru, de real, de absolut; într-un cuvânt, este o consacrare”[8], pentru că şi Steaua Dimineţii, şi Soarele, vesteau şi consacrau Lumina Lin prin aparenta ascensiune pe muntele Ko-Lada (Muntele lui Venus), de pe care „omenirea a privit Zeul-Soare în poarta răsăritului”[9]. Iar în privinţa Luminii, pe care o simbolizau şi Soarele, şi stelele Lunii, aceasta însemna o adevărată obsesie cosmică, un mereu repetabil linu-i lin şi iarăşi lin, care supravieţuieşte în colindele româneşti chiar şi astăzi, dar fără ca tentaţia Lin să mai fie conştientizată ca atare de cineva, principiul devenind un adjectiv frumos al limbii române şi doar atât.

 

În Ardeal, daina (niciodată doina), era mereu asociată cu Inana, întruchipată mai mereu în nana, adică fata iubită, şi mai rar, ca în Moldova sau Muntenia, în nana-şa, acest ultim rudiment lingvistic apropiindu-se mai mult de statul Luceafărului de Ziuă ca zeitate. Şi în scrierile vedice există confuzia Lună-Venus, Nana-Inana, care o include, adesea, şi pe Isthar, datorată şi ambiguităţii lingvistice primordiale, care stabilea simbolismul reprepzentativ sau mai curând identitar:  „Nanna – Luna, Inanna – zeiţa dragostei şi a războiului (Venus)”[10]. Tocmai de aceea, în lamentaţia „Distrugerea cetăţii Uruk”, închinată zeiţei Nanna, care, ca şi Anu (Cerul – n. n), decăzuse la statutul de idol, care avea să fie distrus, se spune că „sângele a curs ca apa” şi că „peste toate ţinuturile vrăjmaşul a turnat jarişti de foc”[11], în vreme ce „Zeiţa Ishtar jelea pe seama poporului ei”[12]. Iar această dublă identitate a caracteristicilor feminine şi, în principal, ale celor legate de logodnă, nuntă, naştere, rodire, se regăsesc în formule rudimentare şi adesea neînţelese ale cântecelor din Ardeal şi, mai ales, în cântece de nuntă. În cântece de jale sau în aşa-zise doine, termenii daina şi nana nu pot fi întâlniţi, în ciuda faptului că refrenul după fiecare vers, de tipul „Ai lai lai nană daina mă”, abundă, cel mai adeseori drept „Cântec de mireasă” sau „Cântecul Miresii”, dar fără a fi o iertăciune, după cum mă aşteptam, ci o arcanacorăbiască, pentru că se cânta, după cum o probează şi textele, înainte sau după înmânarea darurilor mirelui miresei. Cel mai semnificativ text, pe care îl voi reproduce întocmai, inclusiv cu repetarea dublă şi a versului, şi a refrenului, este „Cântecul miresei” cu refrenul „Hai dainam, dainam şi iar dainam”[13], cântec care probează vără echivoc descendenţa din luga suryanyya:

 

 

„Portari de la poartă, dragă,

                        Hai dainam, dainam şi iar dainam

Portari de la poartă, dragă,

                        Hai dainam, dainam şi iar dainam

Lăsaţi poarta josu

            Hai dainam, dainam şi iar dainam

Lăsaţi poarta josu

            Hai dainam, dainam şi iar dainam

Că poarta, poarta-i a voastră

            Hai dainam, dainam şi iar dainam

Că poarta, poarta-i a voastră

            Hai dainam, dainam şi iar dainam

Şi Ruge-i portarea noastră.

            Hai dainam, dainam şi iar dainam

Şi Ruge-i portarea noastră.

            Hai dainam, dainam şi iar dainam

Mândră Ruge ne-am aflatu

            Hai dainam, dainam şi iar dainam

Mândră Ruge ne-am aflatu

            Hai dainam, dainam şi iar dainam

Portariu-n grădina voastră,

            Hai dainam, dainam şi iar dainam

Portariu-n grădina voastră,

            Hai dainam, dainam şi iar dainam

Nici cu-atâta nu ardă-le

            Hai dainam, dainam şi iar dainam

Nici cu-atâta nu ardă-le

            Hai dainam, dainam şi iar dainam

Până ce te-om de-ntreba-le

Hai dainam, dainam şi iar dainam

Până ce te-om de-ntreba-le

            Hai dainam, dainam şi iar dainam

Ce cărţi ai da mirelui

Hai dainam, dainam şi iar dainam

Ce cărţi ai da mirelui

            Hai dainam, dainam şi iar dainam

De tu ţi-ai întrat mirelui,

            Hai dainam, dainam şi iar dainam

De tu ţi-ai întrat mirelui,

            Hai dainam, dainam şi iar dainam

Mirelui-n grădina noastră

            Hai dainam, dainam şi iar dainam

Mirelui-n grădina noastră

            Hai dainam, dainam şi iar dainam

Şi tu ţi-ai d-ales mirelui,

            Hai dainam, dainam şi iar dainam

Şi tu ţi-ai d-ales mirelui,

            Hai dainam, dainam şi iar dainam

Ruge ce frumoasă mire

            Hai dainam, dainam şi iar dainam

Ruge ce frumoasă mire

            Hai dainam, dainam şi iar dainam

Nici n-am d-ales portare

            Hai dainam, dainam şi iar dainam

Nici n-am d-ales portare

            Hai dainam, dainam şi iar dainam

Nici n-am cules portare

            Hai dainam, dainam şi iar dainam

Nici n-am cules portare

            Hai dainam, dainam şi iar dainam

Numai ne-am luat portare

            Hai dainam, dainam şi iar dainam

Numai ne-am luat portare

            Hai dainam, dainam şi iar dainam

Ce ne nouă rânduitu

            Hai dainam, dainam şi iar dainam

Ce ne nouă rânduitu

            Hai dainam, dainam şi iar dainam

Domnul Dumnezeu portare

            Hai dainam, dainam şi iar dainam

Domnul Dumnezeu portare

            Hai dainam, dainam şi iar dainam

De naşterea sa portare

            Hai dainam, dainam şi iar dainam

De naşterea sa portare

            Hai dainam, dainam şi iar dainam

Ca la moartea sa portare

            Hai dainam, dainam şi iar dainam

Ca la moartea sa portare

            Hai dainam, dainam şi iar dainam”.

 

Cântecele Doinei, ca şi cele ceremonial-ritualice ale Nuntirii Cosmice (arcane, colinde, oraţii şi dansuri de nuntă, dansuri căluşereşti), au fost invocaţiile care precedau sau însoţeau acele ritualuri, dar care erau încărcate cu elemente mitice şi formulate doar în limbajul ritmicităţii (luga suryanyya), un limbaj care nu desluşeşte, ci doar înlesneşte accesul în armonia universală şi care diferă de „vana literatură” de mai târziu, fiind, practic, „simbolul anterior gândirii umane”[14].

 

În cântecele de mireasă sau de nuntă, culese de Béla Bartók, drept Arii din Bihor, se întâlnesc, în diverse rudimente de formulări lingvistice, următoarele trimiteri la Nanna (Lună-Venus) şi la Daenā (cântecele viziune, deci religioase): „Ai lai lai nană daina mă” (p. 19), „Ailai lai iar daina mă” (p. 31), „Iar măi, iar daina le” (p. 55), „Daina mă” (p. 83), „Şi dainam şi iară dainam” (p. 100), „Iar măi şi iar daina” (p. 105), „Iar mă, iar daina mă” (p. 111), „Iar măi şi iar daina” (p. 137), „Ai lai lai, iar daina mă” (p.138), „Aina mândră şi daina mă” (p. 150), „Ei, hai puiuţ şi dainam, mă” (p. 177), „Ai nam şi dainam şi dainam şi dainam” (p. 186), „Hei dainam şi dainam şi dainam, şi dainam” (p. 187), „Hoi nam şi dai nam” (p. 188), „Hai dainam, dainam şi iar dainam” (p. 189), „Hai lai lai lai iar daina mă” (p. 194), „E, dainam şi dainam” (Bartok, p. 200), „Iar măi nană dainale” (p. 250), „Nana meare, dainale mă” (p. 269).

 

Ca şi în „Cântecul miresei”, reprodus integral mai sus, se întâlnesc şi în aceste invocaţii sacramentale ale Dainei, deci ale cântecelor religioase primordiale, elemente ale limbajului pre-totemic monosilabic, în care regăsim, descifrabile şi descifrate cu ajutorul unei inscripţii feniciene din anul 363 înainte de Hristos,  descoperită în Cipru, la Tamassos, anul 1885[15], silabe-cuvinte precum: da sau de = zeu, ko sau go = munte, ga = zidar, ma = primăvară, Om, cu vocativul oi sau ai = Dumnezeu, io = ştiutor, iniţiat în dumnezeire, ra = soare, ar = sacerdot sau slujitor al Soarelui, na = Lună sau Venus, nana făcând trimitere la cele două apariţii zilnice, de dimineaţă şi de seară, în vreme ce iana sau yana = cale, li sau lin = lumină, va = cetate, anu = Cer. În diversele combinaţii, risipite prin limbile popoarelor contemporane, silabele-cuvinte pre-totemice dau astfel de descifrări: măgură (Ma Go Ra – Primăvara pe Muntele Soarelui), colindă (Ko Lin Da – Sfântul Munte al Luminii), hora (Go Ra – ritualul de pe Muntele Soarelui), Daina / Doina (Da Ai Na sau Da Oi Na – Doamne, Sfânta Lună sau Doamne, Sfânta Venera – de unde şi Sfânta Vineri de mai târziu).

 

Şi ca „ascendenţă”, şi ca „perspectivă” în tentaţia fiinţei de a depăşi însingurarea şi nesiguranţa vremelniciei, Daina / Doina înseamnă un sinonim al Datinii, inclusiv prin conotaţii religioase, deci şi prin metafizic, şi prin mistic. Cântecele de jale, pe care impropriu le numim doine, înseamnă „vană literatură”, cum numea Guenon ceea ce există dincolo de vizionarul limbaj al ritmicităţii, sau folclor[16], conform unui termen englezesc iarăşi impropriu. Daina / Doina înglobează întreaga spiritualitate euro-asiatică, în care „toată literatura populară este doină[17], tuşele cele mai vizibile şi mai descifrabile ale acestei Arcana (taină) a străvechimii regăsindu-se în limbile română, lituaniană, estoniană, persană, dar şi în limbile scandinave.

Desen de Nicolae Crasi

 

Voi anexa şi textele de care m-am folosit, în alegerea citărilor, din dorinţa de a vă oferi mai mult decât o simplă demonstraţie, adică trimiterile convingătoare spre o literatură de specialitate, îndeobşte necunoscută, dar din care e posibil să desluşiţi mai mult şi mai adânc decât am putut eu să o fac. Adaug textele în ordinea cronologică a publicării lor, chiar dacă Vedele şi Avesta sunt cu mult anterioare mai tuturor cărţilor din istoria omenirii:

 

1809: „Daina, pe care o cântă păstorul lituanian”. Daina este numele lituanian al cântecului popular de gen erotic. Dacă subiectul este serios sau religios, melodia se numește Gesme; prin urmare, verbele dainóti (a doini) și gedóti (a colinda) sunt aproape la fel de diferite ca în limba germană şi sunt expresiile pentru cântare seculară și spirituală.

 

În ceea ce privește Dainos-ul lituanian, ea se caracterizează printr-un grad ridicat de naivitate, pe care nici un limbaj nu este capabil să-l reproducă. Ansamblul de cuvinte diminutive, a căror acumulare în limba noastră (germană – n. n.) ar jigni urechea, dă melodiilor lituaniene acel farmec de nedescris, acea esență dulce, moale și îngrijorătoare care încântă fiecare inimă. Se crede că, atunci când le cântă, ele sunt complet absorbite în lumea copilărească şi inocentă a păstorilor arcadieni. Cu toate acestea, s-ar înșela foarte mult dacă cineva ar fi dorit întotdeauna să ia diminutivul în sensul diminuării. Adesea, ele exprimă doar un ton confidențial, adesea o delicatețe în modulare și o tandrețe a senzației, care, desigur, se pierde de către ascultătorii care nu înţeleg cuvintele.

 

Pe lângă această naivitate, se observă, cu uimire, în cântecele lituaniene o eleganță și finețe care aproape că le învecinează de grația culturii greceşti. Fără o imagine estetică premeditată, nici o expresie nu jignește bunul gust; mai degrabă totul pare o glumă, o fină aluzie și comparare, delicată la rândul ei – ceva (la care şi construcția melodică contribuie destul la analogii cu cântecele greceşti) de o naturaleţe nesofisticată, echidistantă şi faţă de banalitate, și faţă de excentricitatea exagerată. La acestea contribuie, adesea, şi o lirică îndrăzneață, și o mistuitoare înflăcărare a sentimentelor, care alternează în mod agreabil cu acea simplitate emoționantă.

 

Totuși, acesta este un fenomen izbitor și pare să contrazică celelalte obiceiuri și cunoștințe ale oamenilor, dar această contradicție se dizolvă curând, atunci când se intră în cunoștință mai strânsă și mai lungă cu oamenii înșiși. Națiunea lituaniană este, în comparație cu poporul german, asemănătoare celei din Prusia, dar cu un grad de cultură mult mai mare decât aceasta din urmă. Se observă acest lucru nu numai în conversația lor, în dialog, în expresiile, adresările și manierele politicoase în general, dar și în cele artizanale pe care le realizează. Fetele lituaniene știu să țese cele mai ingenuoase covoare, în războaiele lor, pe care germanii le găsesc adesea greu de făcut. La cea mai mică întâmplare comunitară, băieții conturează mici melodii şi, odată cu melodia, cântă versurile în cor, unul cu celălalt. Fiecare dintre grupuri trebuie să compună alternativ un verset nou și să nu se sfiască.

 

Cauza acestui simț artistic mai înalt și mai marea abilitate în muncă poate fi găsită poate în civilizația timpurie a poporului, pentru că, timp îndelungat, Lituania a avut o independență politică, sub marii ei duci. Lituanienii nu au pierdut niciodată acest spirit al independenţei. Ei este obișnuiţi să vorbească cu superiorii lor pe tonul egalității. Ei se adresează zeului lor, precum și regelui, și vecinului, cu cuvântul Du și întind mâna înspre superiorii lor ca semn de respect și de încredere. Un alt motiv al culturii naționale superioare a lituanienilor ar fi acela al confruntării şi al schimburilor permanente cu prusacii, în sistemul feudal“[18].

 

1875: „Cântecele cele mai îndrăgite ale românilor și fac parte indispensabilă din viaţa lor şi din în fiecare petrecere sunt Doinele. „Doină, doină, cântec dulce”, spune una dintre aceste poezii populare, „când te-ascult, nu m-aș mai duce… Izvorul umple ulciorul, iar eu cânt doina, bate crivăţul iarna, iar eu cânt doina, închis în casă și doina îmi înfrumusețează zilele și nopțile… Și cânt mereu doina, suspin doina, trăiesc în compania doinei”. Sentimentele din care se inspiră doina cel mai adesea nu sunt darurile, precum în Sehnsucht (Dorinţă – n. n.) și Wehmuth (Melancolie – n. n.) ale germanilor, ci o întreagă familie de sentimente, fuzionate într-un element comun de melancolie. Regretul unui bun pierdut, durerea care vine din lipsa lui, speranța de a-l recâștiga, dorința unei fericiri nedovedite, tristeţea care îi însoțește posesia, „toate aceste sentimente”, spune dl. Cratiunescu, „pot intra în dor, stare a sufletului care nu poate fi definită și aproape nici măcar descrisă. Niciuna dintre doine nu este tandră, dar chiar și clasele cele mai educate se bucură de ele, din moment ce poeții alfabetizați adoră încă să își exprime în această formă afecțiunile și gândurile, și întotdeauna există unele în vogă, care se tot cântă la petreceri private, în grădinile publice și în cafenele. Este întotdeauna însoțită de un aer misterios, iar în acest aer muzica românească îşi specificul și cel mai potrivit personaj al său”[19].

 

1887: În studiul „Dainu Balsal. Melodieen litauischer Volkslieder gesammelt und mit Textübersetzung, Anmerkungen und Einleitung im Auftrage der Litauischen Litterarischen Gesellschaft herausgegeben von Christian Bartsch. Erster Teil. Heidelberg, Carl Winter, 1886. XXXI, 248 S. 8. (Melodii ale cântecelor populare lituaniene, culese și cu traducere de text, note și introducere, comandate de Societatea Literară de Litere, editate de Christian Bartsch. Prima parte. Heidelberg, Carl Winter, 1886. XXXI, 248 p. 8.)”[20], Adalbert Bezzeberger scria:

 

„Cântecele populare lituaniene, Dainos (nom. sing. Daina, feminin) sunt, pentru oricare cercetător educat, ceva mai mult decât doar nişte cunoştinţe externe. Lessing s-a ocupat de unele dintre ele în „Scrisori de literatură” (în ediția din Berlin a Operelor complete ale lui Lessing, 1794, Vol. 26, p. 98), Herder a inclus mai multe în „Vocea popoarelor”, de Chamisso şi alţii, iar unele sunt re-compuse, în timp ce una este compusă de Chopin („Frumoasa a fost dimineață”), iar Goethe are chiar o Daina, pe melodia lui Dortchen, în „Fischerin” (Pescarul): „Am spus deja mamei mele” –ceea ce Lessing și Herder împărtășiseră deja, că în traducerea lui Ruhig (Contemplarea limbii lituaniene, de Philipp Ruhig, Königsberg 1745, p. 77], că aceasta (Volkslieder II, Leipzig 1779, p. 104 ), într-o transformare care să asigure intrarea în armonie cu textul lui Goethe – a adoptat și a înființat o categorie poetică, pe baza cântecelor populare lituaniene, cunoscute de el. În recenzia sa despre colecția Rhesau Daina, scria: „Aș dori să mă refer la ele ca la poezii naţionale, pentru că exprimă sentimentele într-o anumită stare decisă; nici senzațiile independente și nici o imaginația liberă nu o guvernează; mintea plutește elegant deasupra spațiului cel mai limitat. Deci, aceste cântece trebuie privite ca fiind emanate direct de la oameni, care sunt mult mai apropiate de natură și, prin urmare, de poezie, decât de lumea educată”.

 

Dacă numele sau, după cum se dorește, definiția „poemului naţional” pentru toți cei cunoscuţi de Goethe și dacă chiar pentru toți cei de după el cântecele Daina par îndoielnice –dar cine ar îndrăzni să se certe cu Goethe despre misterele poetice? – dacă spui că poezia literară a oamenilor din Letonia este în întregime și exclusiv lirică (Nesselmann, Littauische Volkslieder, p. XII), cum este, de exemplu, cunoscutul cântec de basm (vezi „Litauische Forschungen”, p. 19), sau că şi cântecele de mister, la care m-am referit în recenziile de la Göttinger, din 1882, p. 216, sau cântecul despre ulciorul de pământ, despre care voi continua să vorbesc, și pe care le-aş numi o lirică romantică, am numi-o şi „lirică”? Toate expresiile poetice ale unui popor pot fi strecurate sub un singur punct al poeticii noastre? Se poate spune doar că cântecul popular lituanian este parțial hotărât de lirică și parțial foarte apropiat de poezia lirică; și, în plus, că astăzi este extrem de sărac în elemente mitice, legendare și istorice. Cele din felul în care el le conține sunt percepute parțial doar prin lupă, în parte numai ingrediente incidentale, parțial confundate (ca melodia alegerii regale poloneze din Nesselmann, care astăzi nu se mai cântă aproape deloc) și doar puține dintre Dainos-urile de astăzi (deci „Pénki brolélej, żalóje lankó”, din colecția Juškevičschen Sammlungen III, nr. 1162) pot fi plasate la majoritatea cântecelor populare istorice ale altor popoare deoparte, aproape una cu toate acestea, în cele mai vechi timpuri, acest lucru era parțial sigur, parțial probabil foarte diferit”[21].

 

„În ultimele timpuri, cântecul Dainei a suferit foarte mult. Motivele acestui regretabil fapt sunt recunoscute cu ușurință: prin efectuarea separării, în Prusia, și eliminarea iobăgiei, în Lituania rusă, una dintre cele mai esențiale încurajări și premise ale fiecărei melodii populare, lucrarea comunitară, a fost desființată și prin introducerea libertății de mișcare de partea respectivă. Granița asocierii populare solide încă mai dezmembrată; închinarea și sectarismul răspândit aici, care disprețuiește tot ce nu este religios şi respinge Daina ca pe ceva profan; naționalitatea, în general, străină a celor bogați și conducători poate face ca străinul să pară oarecum mai distins și, prin urmare, să facă ca unii lituanieni să-și disprețuiască propria naționalitate; prin școală și serviciul militar nu sunt vehiculate decât câteva cântece ciudate și care fac, desigur, ca competiția cântecului popular să fie discutabilă. Prin urmare, nu va fi surprinzător faptul că o cântare Daina spontană este foarte rară în Lituania și că Dainos rareori mai merită cu adevărat acest nume: platitudini versificate, combinații de neconceput a unor diverse fragmente, iar uneori, dar mai rar, traduceri de poezii străine. Din când în când, melodia este germană. În aceste condiții și având în vedere că avem deja colecții foarte mari de daina, pe lângă dorința de a căuta noi Dainos, există o cerere ca publicarea textelor Daina să arate ceva mai mult decât înainte. Unul ar trebui – în ceea ce privește interesele cercetării dialectale – să le tipărească doar pe cele noi, uniforme și constant valoroase sau măcar plăcute; pe de altă parte, suprimarea celor care sunt deja cunoscute sau nesemnificative și publicarea numai a versurilor interesante sau a celor care sunt doar parțial de remarcat”[22].

 

1894: „Doinele sunt genul eminamente liric al poeziei populare române. Doina cântă dorul şi bucuria, iubirea şi ura, veselia şi întristarea, suferinţa şi răzbunarea, spe­ranţa şi desperarea. Fondul doinei este în generala doios, de unde şi-a luata şi numele de doină. În viaţa veche, mai patriarhală, doina se mărginea la relaţiunile intime, cu timpul cercul vieţii lărgindu-se, s-a lărgit şi al doinei, aşa avem doina haiducească, doina ostăşească sau de cătănie, care este de origine cu totul nouă ş. a. Doina, ca expresiune spontană şi fidelă a sentimentului, nu are raţiunea de-a fi şi nici nu poate exista decât fiind deplin înţeleasă de cel ce-o cântă, pentru aceea doina, dintre toate poeziile populare, are totdeauna limba cea mai nouă; cuvinte vechi, neînţelese, în ea nu există, sau care s-ar părea că există, ele nu sunt vechi, ci dialectale, din graiul viu aia provinciei sau ţinutului unde o surprinde culegătorul. Doina este de-o înaltă frumuseţe nu numai ca adâncime şi văpaia de sentiment, dar şi ca zbor al fanteziei, cutezanţei de imagini, fineţei de situaţiuni, cizelare şi plasticitate de limbă. Începutul aproape constant cu frunză verde indică inspiraţiunea direct din contemplarea naturii şi predilecţiunea românului pentru viaţa câmpenească, în natura liberă”[23].

 

 1908: „Doinele sunt cântece de iubire, de jale şi de dor; plângeri duioase a inimii românului în toate împrejurările vieţii sale.

Un muzicant de mare talent, dl Henri Erlich, care a locuit câţiva ani în România şi a publicat un album de arii romaneşti (Viena, 1850 – Manuscrisele Academiei), zice, în precuvântarea acelui album:

 

„Naţionalitatea românilor se arată curată şi necontestabilă atât în limba şi datinile lor, cât şi chiar în muzica lor deosebită de oricare alta. Negreşit, ariile româneşti vor părea foarte curioase popoarelor Occidentului, pentru melodia lor cu totul originală şi, câteodată, putem zice sălbatică, şi pentru acompaniamentul lor, ce cuprinde uneori acordurile cele mai capricioase, cele mai bizare, şi alteori foarte simple şi monotone. Ele au însă o ex­presie de melancolie dulce şi dureroasă chiar. Sunt mai cu seamă unele pasagii misterioase, care fac să se prezinte dorinţi înfocate şi ascunse în fundul inimii şi care se manifestă printr-un soi de plânset melodic. Aceste sunt ariile doinelor; cât pentru acele de danţ, horele, ele răsună cu o veselie nebunatică, zgomotoasă, cu acea veselie la care omul nenorocit se dedă în momentele sale de uitare şi de plăcere”.

 

Vezi articolul întitulat Melodiile româneşti în „România literară”, foaie publicată în Iaşi, în anul 1855”[24].

 

1908: „Concluzia care se degajează din aceste fapte este urmă­toarea. În Carpaţii Transilvaniei s-a născut doina primitivă, în­tre 400 şi 1200. După acest interval, alături de doine, Românul a mai creat şi alte feluri de poezii populare, anume cântece, hore, strigături, bocete. Aceste feluri de poezii s-au născut însă pe baza aceloraşi sentimente de melancolie şi resemnare şi mo­tivul lor e acelaşi – iubire, dor, durere şi natură. Odată ajunşi aici, două ipoteze se pot face. Ori cântecele, horele, strigăturile, bo­cetele sunt doine transformate, localizate după împrejurări – când se cânta, doina lua numele de cântec; când se cânta şi se juca, lua numele de horă; când se striga ori chiuia, strigătură ori chiuitură; când se bocea, bocet; ori cântecele, horele, strigăturile (chiuiturile), bocetele au fost, de la capul locului, poezii de alt gen decât doinele, şi numai mai târziu, din cauza asemănărilor de care am vorbit, au trecut în rândul doinelor, aşa că astăzi, pen­tru ţăran şi deci şi pentru cercetător, o deosebire de fond între doine, de o parte, şi cântece, hore, strigături, bocete, de alta, nu se poate face. Şi, deci, ori toată literatura populară este doină, ori doina a constituit o grupă aparte de poezii, dar care astăzi nu se mai poate deosebi în fond de celelalte grupuri reprezentate prin cântece, hore, strigături, bocete[25].

 

1912: „În literatura auxiliară vedică, găsim în Tāit Ar., 3, 9, l,

 

senendrasya / dhenā brhaspateh / pathyā

pusnah / vag vāyoh / diksā somasya / prthivy-

agneh / vasunām gāyatri / rudrānām tristuk /

āditydnām jagati / visnor anastuk.

 

Am enumerat, deja, celelalte cinci lucrări, în care acestea sunt date integral sau parțial. Unele dintre acestea, întrucât GB, 2, 2, 9, dau senendrasya patni etc., și, prin furnizarea cuvântului dor, ne lămurim că avem aici o listă cu „soțiile” mai multor zeități . O examinare a acestui „Catalog al soțiilor” dezvăluie cât de cu adevărat fiecare este complementul necesar al domnului ei și al tovarășului său practic constant. Indra, zeul războinic și armata sa; Vāyu, zeul vântului și vocea lui etc.

 

Acest pasaj în sine poate fi spus pentru a rezolva întreaga întrebare, căci interpretarea noastră despre dhenā o face o completă sau o soție a lui Brhaspati, mult mai bună decât „eliberarea laptelui”. Cuvântul este de fapt echivalentul brhas în brhaspati, după cum a remarcat odată profesorul Bloomfield.

 

În Tāit Br. 3, 6, 5, 1; MS. 4, 13, 4 și KS. 16, 21, avem dhenābhih kalpamānah, „ajutat de cântece” sau „înzestrat cu cântece”.

Nāigh. 6, 17, citează RV. I, 101, 10 și adaugă – dhenā dadhāteh – „dhenā este derivat din verbul dadhāti”. După cum a definit deja dhenā, enumerându-l ca sinonim pentru vāk, s-ar părea că el folosește dadhāti aici, în sensul de „a repara în gând, ca rugăciune etc.”.

În cele din urmă, Unadiganasutra de la Hemachandra 268, are luciul –

Dhenā sarasvati mātā ca / ​​dhenah sarnudrafy.

Dintre acestea, singura interpretare consistentă[26] este aceea că sarasvati este zeița elocvenței, fiica lui Vāk (?).

 

Considerăm dhenā o formă combinată din rădăcina dhi, „gândește” și un sinonim pentru dhiti și dhi, cu care cuvinte am găsit-o asociată. Deoarece aceste cuvinte pot trece, ca sens, de la gândirea pură, la expresia ei de voce în rugăciune și psalm, la fel dhenā, în mod regulat în Veda, este forma exterioară prin care gândirea interioară se exprimă prin voce. În cazul oamenilor, este un cântec de laudă veselă sau o invocare sfântă pentru zei. În cazul zeilor, este vorba de cuvintele lor pline de mulţumire, prin care îi laudă închinătorii, exprimându-și aprecierea pentru puterea care le-a fost conferită de cântece sau de strigătele lor de război sau de luptă, în timp ce se angajează împotriva dușmanilor lor. Versurile (şirele – n. n.) cântă bucuria eliberării și strigă laude marii zeități care a influențat-o.

 

Dhenā este echivalentul fonetic exact pentru daenā din Avesta și dainà lituaniană. Daenā din Avesta este religia, în special religia Ahuran[27], de asemenea un concept teologico-filozofic al totalității proprietăților psihice și religioase ale omului. Este ego-ul spiritual, partea nemuritoare a omului, Logosul mintal, cf. Bartholomae, WB. s. v.

 

Dainà lituaniană este o melodie populară, dar aceste cântece populare conțin cele mai bune și cele mai înalte expresii ale inimii și minții native. Ele sunt frecvent mijloacele de exprimare a sentimentelor lor religioase și a reflecțiilor lor filozofice. Întreaga lor filozofie de viață este înscrisă în aceste cântece, care constituie literatura lor poetică. Aici își exprimă gândul despre marele anonim Devas, zeiţa Luna, fata Soarelui, steaua de dimineață și seară, Perkunas, zeul tunetului etc., credințe care ne transportă înapoi, în zilele primare ale rasei noastre. La fel ca dhenā sanscrită, dainà lituaniană este un logos vocal, dar spre deosebire de prima, acesta coboară frecvent de pe înălțimile divine și devine a pământului şi a pământescului. Astfel, dhenā, daenā și dainà sunt toate gândite la fel, dar gândite în atingerile sale superioare și spirituale. Atât fonetica, cât și semantica le proclamă surori bune în vechiul cerc familial indo-european”[28].

 

1914: „Este dificil de explicat ce sugerează cuvântul Doina unui țăran român. Pare a însemna însăși spiritul poeziei populare, care este cântată de barzi nativi, acompaniaţi de un instrument simplu. Dl. Aisen, traducătorul grupajului nostru de poezii, care este un român care trăiește în Chicago, spune:

 

Doina a fost creată de țăranii noștri persecutați, pentru a se menține în viață; fără ea, ar fi dispărut. Cântând sau scandând suferințele lor, imaginându-și fericirea absentă, cântecul le-a adus consolare, le-a dat singura lor bucurie. Un poet cântă către Doina: „Rămâi cu noi, căci tu ești regina noastră; dacă pleci, nu vom mai avea ce trăi”.

 

Trăind prin poezia lor, țăranii trebuiau să creeze din ce în ce mai mult. Doina este un corp imens de poezie minunată. George Coşbuc, liderul acestor poeți țărănești și om de geniu, exprimă chiar chintesența Doinei. Poemul lui, Noi vrem pământ, este strigătul țăranului, strigătul care a continuat timp de secole și încă mai continuă”[29].

 

1917: „Conform naturii sentimentului pe care îl exprimă, doina are o melodie plină de atitudine, care trece de la un suspin moale, la un rânjet puternic. Este acompaniată de instrumentele aflate la dispoziția rusticului, a cimpoiului, a fluierului sau, în lipsa lor, a unei frunze de copac sau de floare. Folosirea acestei cele mai primitive dintre concurentele muzicale poate reprezenta şi simboliza formula introductivă a doinei, frunza verde, urmată de numele unei flori sau copac. Cutuma obișnuită a doinei este octosilabul trohaic, care poate să-și piardă ultimul picior, rezultând o linie de șapte silabe, cu rimă împerecheată, sau poate fi împărțit în două versuri scurte egale. Versetele sunt de obicei în perechi consecutive, dar același timbru se extinde destul de des, pe mai mult de două rânduri. Prin angajarea fastuoasă a rimei, poezia română diferă semnificativ de cea greacă și de cea de sud slavă.

 

Când boarea suflă ușor, cântă ciobanul, fluieraşul meu cântă dulce și îmi adună turma, să se risipească; când viscolul se năpusteşte aprig, fluieraşul meu face minuni, risipind gerul amar…

 

Ar fi dificil să spunem în ce stare de spirit a fost concepută, pentru prima dată, o doină. S-a întâmplat pentru că cântărețul, ca și cucul, a simțit nevoia de a sacrifica prietenia sau s-a identificat cu puiul de cuc? Potrivit legendei, pasărea neagră a fost cândva o prințesă frumoasă și jeleşte, pentru totdeauna, pierderea tânărului ei soț. Desigur că cel mai mare număr de doine sunt, de departe, cântece de dragoste…

 

Starostelui horei îi place să-și exprime părerea despre colegii de dans și este chiar dispus să aibă o viziune obiectivă asupra lor. Astfel, hora, așa cum se așteaptă de la un cântec de dans, are o semnificație socială, la care se râvneşte în doină. Cu toate acestea, este imposibil să se stabilească o regulă clară și rapidă, prin care cele două genuri să poată fi întotdeauna distinse, întrucât nu rareori aceleași cuvinte fac, în mod indiferent, o doină sau o horă, în funcție de dispoziția cântărețului”[30].

 

Cântecul popular lituanian Daina / Influența sa asupra supraviețuirii unui popor deznaţionalizat. Astăzi, istoria cântecului popular lituanian stă ca o ironie provocatoare în fața dictatorilor care totuşi ar accepta națiunile și culturile lor. Un experiment similar în deznaționalizare a fost practicat asupra poporului lituanian pentru o perioadă de secole. În mod constant, din secolul al XV-lea, când Polonia a început să își realizeze visul de a poloniza Lituania, chiar până în 1795, când Rusia și Germania au preluat acest vis de subjugare, și până în 1920, când Lituania a câștigat în sfârșit independența, poporul ei a luptat împotriva dispariției. Poporul evreu din lume a supraviețuit în virtutea istoriei și religiei lor; dar lituanienii îşi ignorau de mult istoria, iar religia lor a fost polonizată. Timp de secole, a fost daina, cântecul popular simplu, inofensiv, al Lituaniei, care a fost mai eficient decât orice altceva în a-i ajuta pe oameni să reziste la absorbția străină și la deznaţionalizarea completă.

 

În vremea ei, Lituania era cel mai mare stat independent din Europa, teritoriul ei extinzându-se de la Marea Baltică până la Marea Neagră. Limba ei a fost, și este și astăzi, cea mai străveche dintre limbile indo-europene utilizate. Însă, îndepărtată de mult timp de influențele Europei de păduri adânci, râuri și mlaștini, ea a fost printre ultimele națiuni civilizate care și-a supus religia păgână, atacată de cruciați. Deși conducătorii anteriori aveau intenția să renunțe la păgânismul lor, abia în 1387 Lituania a acceptat, în sfârșit, creștinismul, dar urmele de păgânism au persistat chiar și în secolul al XVII-lea. Cu toate acestea, atacul cruciaților i-a subminat moralul național: religia ei recent adoptată a devenit politică externă; politica a devenit intrigă, dezastru și pierderea puterii față de Polonia, cu secole de opresiune de suportat. Fusese un ținut de sălbatici nobili, care se închinau lui Perkunas, Dumnezeul tunetului; unul dintre conducătorii lor l-a sfătuit, cu asprime, pe Papă: „Închinați-vă și lăsați-ne să ne închinăm!”; dar, împărțită, mai întâi, sub stăpânirea Poloniei, apoi sub Rusia și Germania, Lituania și-a pierdut vechea nobilime păgână. Ea a devenit țara iobăgiei vicioase și a sărăciei. Intelectualii ei trebuiau să trăiască ca străini recunoscuți ca atare sau să sufere disprețul, exilul și moartea. Singura educație posibilă pentru oamenii obișnuiți a fost auto-degradarea. De la o generație la alta, timp de sute de ani, preotul polonizat a tot predicat că în Polonia s-a împământenit lenevia lituaniană, care sta la baza tuturor păcatelor. Limba lituaniană era, de asemenea, ridiculizată.

 

În 1595 a fost tipărită prima carte lituaniană, un catehism, dar cu o prefață poloneză, în care autorul mustra clasele superioare lituaniene polonizate pentru că s-au lepădat de propria lor limbă. „Nu dorim să cenzurăm învățarea limbilor străine”, scria prefaţatorul, „dar cenzurăm disprețul limbii noastre lituaniene”. Mai târziu, însă, chiar și tipărirea în limba lituaniană a fost interzisă. Biserica polonizată, care ținea puternic oamenii în stăpânire, oameni acum profund religioşi, a mers până a scoate în afara legii chiar şi cântecele și dansurile populare. Cea mai milostivă și lirică daină a fost considerată un „păcat”.

 

Deși cărțile lituaniene au fost tipărite în străinătate și ascunse prin cimitire și prin „găuri pentru cărți”, săpate prin case, iar învăţătorii ambulanţi și-au riscat viața, vizitându-i pe fermierii trudiți şi străduindu-se să le retrezească respectul de sine și să-i reiniţieze în sensul pierdut al libertății, nimic nu a avut un succes la fel de mare, în menţinerea oamenilor în viața spirituală, ca vechea lor cultură populară. În ciuda interzicerii din partea bisericii și a guvernului, chiar și în ciuda propriei lor profunde religiozități, lituanienii își cântau încă vechile cântece populare. Câțiva erau consacrați numai cântecului sfânt sau giesmei; dar majoritatea şi-au însoțit chiar și cea mai mică dintre activitățile lor zilnice cu daina. Au cântat înainte și după mese. Au cântat la muncă pe câmpuri, la înmormântări și nunți și la construirea de case noi. Au prefațat întreprinderea unei călătorii sau a unei sarcini dificile cu daina. În secret, s-au adunat în hambare, pentru a cânta daina împreună și pentru a dansa vechile lor dansuri populare. Nu au făcut acest lucru print-un efort conștient, pentru a-i contracara pe invadatori, pentru că, în curând, începură să-și accepte stăpânii ca o parte indiscutabilă a întregii activități de viață; au cântat pentru că cântatul era o parte din viața lor.

 

Daina a fost la fel de specifică pentru viața de zi cu zi a Lituaniei ca şi creșterea porcilor și cultivarea secarei. Lucrând și cântând, activități inseparabile în aer liber, iar aceasta nu este o idee concepută de istoricii romantici. Se poate vedea în dragostea modernă a cântecului lituanian și în substanța profundă a dainei. Când preotul Juskevicius colecționa daina, în urmă cu câțiva ani, o femeie i-a cântat 300, la rând; și, de pe o suprafață de aproximativ douăzeci de mile pătrate, preotul a strâns peste 200 de melodii diferite. O autoritate culturală, scria, în Draugija, că există peste două milioane de dainos, inclusiv variațiuni, care au fost înregistrate, dar și că încă mai sunt de descoperit şi altele, încă neştiute. Scriitorul danez Age Benedictsen observa că, luate în considerare împreună, cântecele populare fac „un epos puternic al vieții de zi cu zi”. Acest lucru este atât de adevărat încât există peste treizeci de expresii în limbaj pentru „cânt”, fiecare termen desemnând tipul de activitate pentru care se cântă melodia respectivă. Melodiile în sine poartă ritmul și muzica naturală a activității pe care o reprezintă. Sunt atât de mult o parte din viața de zi cu zi, încât, în ​​anumite ocazii, cum ar fi nunțile, formează împreună o dramă populară completă.

 

În concordanță cu rolul său de utilitate zilnică, daina este, în cea mai mare parte, lirică și conține, dar rar și neglijabile referințe la istorie și la vechii eroi. Cântecele care or fi avut calitate epică s-au pierdut în secolele de opresiune și intimidare. În melosul lituanian, există o surprinzătoare absență a cântecelor nepoliticoase, senzuale sau obscene, atât de răspândite în literaturile populare slave. Unii teoreticieni ar spune că acest lucru se datorează identificării cu inima pură a Lituaniei; alții susțin că religia a îndepărtat impurităţile din daina. Religia este, însă, necunoscută pentru daina. Orice sugestii de creștinism sunt doar completări recente și sună fals. Daina are, totuși, multe elemente ale vechilor credințe și practici păgâne. Puritatea sa morală își datorează probabil existența în faptul că daina a fost, în principal, creația femeilor. În plus, munca grea, cu puțină relaxare, a făcut imoralitatea extra-curriculară nepractică.

 

Mai mult, substanța dainei constituie un întreg sistem de etică și morală populară. Este un sistem atât de simplu, de natural și de sincer, încât este, fără îndoială, responsabil pentru vitalitatea dainei și pentru supraviețuirea finală a Lituaniei ca națiune. Dragostea este cea mai populară temă a Dainei, care îmbină delicat dragostea romantică, practică și senzuală, într-un buchet de frumusețe. Este o dragoste adâncă și valoroasă, care include nu doar o tandrețe pentru legăturile de familie, dar oferă o apreciere mitică muncii și paralelismului existent între om și natură.

 

Lituanianul se vede constant pe sine în activitățile sale în natură, în timp ce tânărul îndrăgostit călărește printr-o pădure de mesteacăn şi seamănă cu soarele care răsare printr-un șir de nouri, deasupra unui câmp de in. Sau o fată tânără doarme, în podul hambarului sau în pat, la fel precum sălciile care se clatină pe deal și în apele care cântă adânc pe sub ele. De obicei, bărbații tineri sunt comparați cu trifoiul alb sau cu stejarii. Fetele sunt crini albi și poartă coroane de trandafiri în păr, simboluri ale purității.

 

Natura îi oferă țăranului onoare și recunoaștere socială, pe care fiecare ființă omenească le caută. Tineretul lituanian nu merge niciodată la război pentru a fi glorificat; el merge să moară. Gloria lui se află în plugul și în soarta lui. Este un erou al brazdei. Fata care ar trăi până la idealul țăranului de ajunge femeie, trebuie să-și păzească cununa de flori, să păstreze o grădină frumoasă, să îşi lucreze inspirat lenjeria fină și să poată lucra pe câmpuri. Bătrânii și femeile au gloria lor personală și o găsesc în producția bună de secară și morcovi.

 

Această tutelă a naturii face ca viața de origine a țăranului să fie o cetate, în care legăturile familiale sunt de neprețuit. Munca și realizările sale sunt noțiunile sale despre adevărata avere. Dragostea dintre bărbat și soție supraviețuiește cu naturaleţe. Ei găsesc o plăcere revigorantă în activitățile de zi cu zi. Tânăra preferă un pretendent sărac care și-a crescut singur boii, unui bogat leneș, care își poate cumpăra boii, dar ale cărui mâini sunt moi și albe. Ce, dacă nu aratul și cusutul lenjeriei fine, va pune capăt necazurilor lumii? Cine, în afară de un tânăr puternic, va face din prietenie ceva care să dureze? Cine, dacă nu o fată mândră, muncitoare, va face o soție înțeleaptă?

 

Se pare că, în timp ce biserica polonizată învăța țăranul tot felul de dogme, în disprețul propriei moșteniri spirituale, tocmai cântecul popular l-a învățat să trăiască ca ființă umană de la o zi la alta zi. Daina i-a oferit un sistem nobil și practic”[31].

 

1968: „Materialul mitologic reprezentând zona baltică este conținut în numeroase surse, inclusiv în rapoarte ale misionarilor, în bule papale, în istorii și cronici diverse, în ordine episcopale și în multe altele. Marea majoritate a informațiilor despre mitologia balticilor a fost păstrată însă în cântecele populare.

 

Unul dintre motivele pentru care balticii au putut să păstreze multe dintre tradițiile lor mitologice străvechi este creștinarea relativ târzie a patriei şi a neamului lor. Noua credință nu a fost introdusă decât după invaziile teutonice din secolele al XIII-lea și al XIV-lea și, mult după introducerea sa, religiile păgâne au continuat să existe cu o tenacitate necunoscută în alte părți ale Europei. Țăranii și sătenii prusieni, de exemplu, au rămas păgâni până când întreaga lor cultură și limbă au dispărut, în secolul al XVII-lea. În mod similar, elemente ale religiei păgâne au dominat culturile populare ale națiunilor letone și lituaniene până în secolul al XIX-lea și chiar începutul secolului XX. Supraviețuirea îndelungată a păgânismului în această zonă a permis să se păstreze o abundență de materiale pre-creștine în tradițiile populare, în special în cântecele populare, dainos-urile lituaniene și dainas-urile letone.

 

Deși colectarea sistematică a cântecelor baltice nu a început până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, tradițiile pe care le păstrează aceste cântece sunt într-adevăr foarte vechi. Cercetările lingvistice indică faptul că modelul metric al multor cântece a fost deja stabilit la momentul divergenței limbilor lituaniene și letone, în secolul al VIII-lea. Multe dintre daine reflectă un anumit sincretism al tradițiilor păgâne și creștine, dar stratul creștin este recent și poate fi detașat cu ușurință. Stratul pre-creștin este atât de străvechi, încât, fără îndoială, se întoarce la epoca preistorică – cel puțin până la epoca fierului sau, în cazul unor elemente, chiar și în milenii mai adânci.

 

Dainele letone sunt mai lirice și mai curând epigramatice, decât narative. Cele mai multe dintre ele sunt foarte scurte, adesea cuprinzând nu mai mult decât o singură strofă, cu patru versuri; dainele lituaniene sunt, adesea, puțin mai lungi și prezintă o calitate ceva mai narativă decât dainele letone. Interesant este că majoritatea materialului mitologic se găsește mai ales în dainele mai scurte, lirice. Datorită naturii lor epigramatice, nu se găsesc mituri ca atare în cântece. Cu toate acestea, se pot găsi cel puțin motive și teme care au fost cândva parte dintr-un corpus al mitologiei.

 

În fiecare dintre tradițiile de mai sus există o pereche de Gemeni Divini, care ocupă o poziție importantă în religiile și mitologiile respective. Aceste perechi de divinități gemene au un număr frapant de trăsături și funcții comune”[32].

 

„O daină letonă povestește despre un episod similar, în care „Fiii lui Dumnezeu” își dau barca pentru a salva Soarele înecat, atunci când numai coroana lui mai era vizibilă. În această melodie, este evident că episodul a apărut din observarea fenomenelor solare și nu este improbabil ca astfel de situații să stea la baza tuturor episoadelor de salvare, înregistrate în tradițiile indo-europene, așa cum au încercat să arate diferiți investigatori.

 

O altă daină relatează că „Fiii lui Dumnezeu” au apărut călare pentru a salva Soarele, când s-a răsturnat carul (sania). În Grecia antică, aproape că nu a fost un port, o insulă sau o coastă unde Dioscurii să nu fi fost onorați ca salvatori ai marinarilor, iar urmele acestui concept au persistat până în vremurile moderne, în tradiția populară”[33].

 

„Dacă Steaua de Dimineață și Steaua de Seară pot fi considerate stele ale Lunii, este posibil ca ele să fie considerate și stele solare. Într-adevăr, o daină afirmă, în mod specific figurativ, că același cal care a purtat Luna peste ceruri a purtat și Soarele.

 

„Atât Soarele, cât și Luna / Călăresc pe un singur cal; / Arcanele le-a aruncat Soarele, / Luna era gata de plecare”.

 

Trebuie subliniat faptul că există și alte daine letone, în care este clar că Steaua Dimineţii și Steaua Serii nu sunt identificate cu Dieva Deli; cu toate acestea, daina mai sus citată, precum și altele, se potrivesc, deşi nu a fost cunoscută această distincție. De exemplu, o melodie menționează o triadă a divinităţilor tinerești: Fiul lui Dumnezeu, Steaua de Dimineață și Soarele Cârmaci, fiecăruia dintre ei fiindu-i promisă fiica lui Dumnezeu (Steaua de Dimineaţă, Venus – n. n.). Această daină, în care apare un singur Fiu al lui Dumnezeu, reprezintă probabil o perioadă ulterioară, când tema poliandrică mitologică originală nu mai era în picioare. Gemenii Divini, inițial identici, devin acum rivali. Diferitele caracteristici și funcții ale divinităților au fost atribuite fiecăruia dintre pretinși, al căror număr a crescut la trei: Soarele Cârmaci, Fiul lui Dumnezeu și Steaua de Dimineață.

 

De asemenea, alte daine sugerează că Gemenii Divini au fost, inițial, stele. De exemplu, o melodie îi numește Stelele Lunii (Steaua de Dimineaţă și Steaua de Seară), pretendenții Soarelui. Întrucât acesta este rolul jucat atât de Dieva Deli, cât și de Vedic Asvins, este destul de probabil că Gemenii Divini ai letonilor să fi fost identificați, inițial, cu cele două stele. Mai mult, există diverse daine care subliniază în mod clar natura astrală a gemenilor. De exemplu:

 

„Maica Soarelui purta o fustă înstelată, / În timp ce stătea pe lună (lumină); / Fiul lui Dumnezeu veghind acolo / Cu felinare de argint”.

 

Mannhardt a atras atenția asupra unei însemnări din jurnalul lui Aenea Silvio, ulterior Papa Pius al II-lea, care comentează un raport făcut de Ieronim din Praga cu privire la o misiune în Lituania. Ieronim povestise despre mitul eliberării Soarelui prin „semnele zodiacului” (Signa zodiaci deinde opem tulisse Soli ingentique malleo perfregisse turrim. Solem liberatum hominibus restituisse). Este foarte probabil ca Ieronim să comenteze un mit Dioscuric, în care Gemenii Divini eliberează Soarele. Faptul că Ieronim numește eliberatorii „semnele zodiacului” este un indiciu că balticii au conștientizat divinitățile astrale în divinitatea Gemenilor.

 

Un alt argument convingător, de data asta al lui Rosenfeld, este acela că în Grecia, dar în perioada ulterioară, învățată, s-a subliniat natura astrală a gemenilor. Deși este adevărat că natura astrală a gemenilor a fost popularizată mai târziu, trebuie totuși subliniat faptul că etimologia numelor lor indică faptul că elementul de strălucire a făcut parte din natura gemenilor de la început. Această caracteristică, desigur, nu permite nimănui să asume o cosmicitate pentru divinități; cu toate acestea, chiar și în legenda Argonautului, care reprezintă o tradiție străveche, Kastor și Polydeukes sunt asociați cu stele”[34].

 

2014: „Sensul termenului daēnā (MP. Dēn) poate fi interpretat ca „suma atributelor spirituale ale omenirii și ale individualităţii; viziunea, sinele interior, conștiința, religia”, și, cel mai frecvent, reflectă noțiunea de „religia cuiva”. Cu toate acestea, Skjaervt a propus ca Avestana daēnā să fie înțeleasă mai degrabă drept „o facultate mentală care „vede” în cealaltă lume”, iar în mod obişnuit, drept „totalitatea tradițiilor (orale) persane”. Într-un studiu recent, Alberto Cantera traduce daēnā ca „viziune” și, de asemenea, susține că pentru persanul obişnuit dēn poate păstra adesea acest sens. În Avesta, Daēnā este menționată ca fiica lui Ahura Mazda (Sfântul Cer – n. n.) și Armaiti, în timp ce în inscripția aramaică din Arebsun (Capadocia), este afolosită expresia „sora și soția lui Bel”. Bel, aici, reprezintă cel mai probabil traducerea aramaică a lui Ahura Mazda.

 

Daēnā este reprezentarea acțiunilor cuiva în această lume. Ea este ființa divină, ale cărei descrieri antropomorfice sunt cele mai frecvente în literatura iraniană. Mai mult, descrierile aspectului ei vizual sunt foarte asemănătoare și consecvente, atât în ​​Avesta, cât și în diferite texte din Persia mijlocie. Daēnā vine să întâlnească sufletul decedatului, la podul Cinwad, și, în funcție de dreptatea sau răutatea lui, se manifestă fie ca o fată frumoasă, fie ca o femeie bătrână, urâtă. Această idee și aceste imagini au fost aparent atât de influente, încât au avut un impact asupra maniheilor și chiar asupra gândirii musulmane.

 

Iranul de Vest. Descrierile antropomorfe flamboiante ale Daēnā în literatura zoroastriană și, în special, apariția ei în inscripția din Kartir, indică fără echivoc că Daēnā a fost imaginată antropomorfic în Iranul occidental, cel puțin din secolul al III-lea înainte de Hristos. Cu toate acestea, nici o imagine confirmată a Daēnā nu a fost identificată din Iranul de Vest. Unul dintre motive pare a fi o absență completă a scenelor eshatologice, în special traversarea podului Cinwad, în arta iraniană occidentală, unde Daēnā ar fi fost reprezentată. Gnoli a identificat imaginea unei tinere, care ține o floare, pe sigiliile sasaniene, drept cea a Daēnā. Sugestia lui este susținută de inscripția care apare pe unul dintre aceste sigilii: „acțiunea care înaintează este bună”. Aici, acțiunea se poate referi la Daēnā. Mai mult, floarea din mâna ei poate fi o aluzie la plantele cu miros dulce, cu care Daēnā se plimbă în Arda Wiraz Namag. Astfel de imagini feminine sunt foarte similare cu reprezentările din epoca ahee, găsite pe sigiliile fabricate în așa-numitul stil „greco-persan”. Cel mai recent, Grenet, acceptând identificarea lui Gnoli, și-a propus, în continuare, recunoașterea imaginii Daēnā pe alte trei sigilii sasaniene. Două dintre sigilii prezintă busturi de sex masculin și feminin, față una cu cealaltă, iar a treia înfățișează o femeie, în picioare, care hrănește un cocoş.

 

O altă imagine sasaniană care a fost propusă ca înfăţişând-o pe Daēnā se găsește pe relieful de stâncă de la Tang-i Qandil. Acest relief neobișnuit, gândit să reprezinte un exemplu rar de artă neoficială sasaniană, înfățișează o femeie, îmbrăcată într-o mantie cu pliuri lungi, care îi acoperă picioarele, și cu un nod, sus, spre cap. Ea oferă o floare unei figuri princiare, urmată de un demnitar, care ține un inel. Argumentele conform cărora aceste figuri feminine, care țin câte o floare, precum și „predecesoarele” lor ahemenieni, reprezintă orice divinitate, şi nu doar în ​​special pe Daēnā, nu sunt suficient de convingătoare. Mai mult, niciuna dintre figuri nu este încununată – o caracteristică importantă a divinităților iraniene – și nici un fel de imagini nu provin dintr-un context funerar, în care cel mai natural se așteaptă să găsească reprezentarea Daēnā.

 

O imagine posibilă suplimentară sasaniană a Daēnā se găsește pe un sigiliu din Muzeul Britanic, care înfățișează o scenă a unui banchet, cu o figură masculină înclinată și o femeie care stă în fața sa. Dacă interpretarea lui Gyselen a acestei scene, ca sărbătoare funerară, ar fi sănătoasă, figura feminină ar putea fi Daēnā.

 

Iranul de Est. Identificarea imaginii Daēnā în Iranul de Est este o sarcină și mai complicată. Există multe candidate, dar nu există anumite reprezentări. Daēnā lipsește din panteonul Kushan, „ancora” iconografiei religioase a Iranului de Est, dar imaginea ei posibil să se găsească pe un sigiliu, despre care se spune că provine de la Gandhara, care de fapt ar putea fi din Sasanianul de Est, poate în Kushano-Sasanian fabricare. Sigiliul prezintă o figură înaltă, nobilă, feminină, însoțită de doi câini. Ea oferă un ulcior unui personaj masculin de aceeași mărime, care se apropie de ea, conducând o altă figură mai mică spre ea…

 

Concluzii. Daēnā reprezintă unul dintre cele mai interesante și provocatoare cazuri pentru studenții iconografiei iraniene. Pe de o parte, există o abundență de surse scrise, care descriu aspectul ei fizic, și, în același timp, există și multe candidate iconografice posibile și chiar probabile, dar, pe de altă parte, niciuna dintre ele nu este sigură. Nu putem identifica definitiv imaginea Daēnā din Iranul occidental, deși femeile care țin flori, de pe sigiliile sasaniene, sunt probabil cele mai puternice candidate”

 

În est, găsim contextul adecvat pentru reprezentarea Daenei – pe osuaria Sogdiei, dar dovezile sunt încă neconcludente. Poate cel mai interesant caz este cel al sigiliului care arată o doamnă cu doi câini. Dacă interpretarea propusă a scenei de pe acest sigiliu este acceptată, subiectul acesteia și chiar unele detalii minore par remarcabil de compatibile cu credințele exprimate în textele zoroastriene, ceea ce reprezintă o raritate vizibilă pentru iconografia iraniană antică. De asemenea, ar însemna că noțiunea de daena ca personificare a faptelor bune însoțite de doi câini și reprezentarea ei antropomorfă era cunoscută în domeniile estice ale Sasaniei”[35].

 

 

Desen de Nicolae Crasi

 

[1] Pascu, G., Doina / Caracterul şi locul ei în literatura populară, în Viaţa Românească, Volumul IX, Anul III, Iaşi 1908, pp. 419, 420

[2] Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediţia Bartolomeu Valeriu Anania, 2012, Apocalipsa 22.16, p. 2114

[3] Acatistul Buneivestiri / A Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi pururi Fecioarei Maria, p. 329

[4] Ivireanu, Antim, Opere, p. 51-52 apud Picioruş, Gianina, Antim Ivireanul / Avangarda literară a Paradisului // Viaţa şi opera, Bucureşti 2010, p. 463

[5] Piras, Andrea, āsna- xratu-; Innate or Rising Wisdom?, Roma 1996, p. 10

[6] Herzfeld, Ernst, Altpersische Inschriften, Berlin 1938, p. 84

[7] Piras, Andrea, āsna- xratu-; Innate or Rising Wisdom?, Roma 1996, p. 14

[8] Eliade, Mircea, Cosmologie și alchimie babiloniană, Iași 1991, p. 27

[9] The Sacred Books, Crearea Soarelui şi a Lunii, p. 70

[10] Kassak, Enn; Veede, Raul, Understanding Planets in Ancient Mesopotamia, vol. 16, Folklore, Tartu, 2001, p. 12

[11] Jastrow, Morris, The Sacred Books and Early Literatury of the East, I, London, 1917, p. 59

[12] Ibidem, p. 65

[13] Bartók, Béla, Cântece poporale Româneşti din Comitatul Bihor (Ungaria), Academia Română 1913, p. 189

[14] Guenon, Rene, Simboluri ale ştiinţei sacre, Humanitas, 2008, p. 55

[15] Cooke, G. A., A Text-Book of North-Semitic Inscriptions, Oxford, 1903, pp. 88, 89

[16] Termenului „folk-lore” („ştiinţa poporului”), născocit de arheologul William J. Thomas, a fost lansat în 22 august 1846, în revista londoneză „Athenaeum”, drept titulatură pentru o nouă ştiinţă, care se dorea o adevărată arheologie a spiritului, manifestat în „antichităţi populare”.

[17] Pascu, G., Doina / Caracterul şi locul ei în literatura populară, în Viaţa Românească, Volumul IX, Anul III, Iaşi 1908, p. 422

[18] Rhesa, Ludwik, Prutena, oder Preussische Volkslieder und andere Vaterländische Dichtungen, Königsberg 1809, pp. 163-165

[19] Graf, A., Della poesia popolare rumena, în Nuova antologia di scienze, lettere ed arti, Volume Trentesimo, Firenze 1875, p. 10

[20] Bezzeberger, Adalbert, Dainu Balsal, în Zeitschrift fűr Vergleichende Litteraturgeschichte und Renaissance-Litteratur, Berlin 1887/88, pp. 268-280

[21] Bezzeberger, Adalbert, Dainu Balsal, în Zeitschrift fűr Vergleichende Litteraturgeschichte und Renaissance-Litteratur, Berlin 1887/88, pp. 268-270

[22] Bezzeberger, A., Dainu Balsal, în Zeitschrift fűr Vergleichende Litteraturgeschichte und Renaissance-Litteratur, Berlin 1887/88, p. 271

[23] Densuşianu, Ar., Istoria limbei şi literaturei române, Ediţia a doua, Iaşi 1894, pp. 167, 168

[24] Alecsandri, Vasile, Poezii populare ale românilor, Bucureşti 1908, după ediţiile din 1852, 1853 şi 1866, p. 150

[25] Pascu, G., Doina / Caracterul şi locul ei în literatura populară, în Viaţa Românească, Volumul IX, Anul III, Iaşi 1908, p. 422

[26] Cu excepția cazului în care dhenā este masculin dual; atunci sarasvati este râul și referința nu are nici o legătură cu subiectul nostru.

[27] De la Ahura Mazda, însemnând Sfântul Cer, care îi încredinţează legile (Vendîdad) lui Spitamma Zaratoustra – n. n.

[28] Oliphant, Samuel Grant, Sanskrit dhénā = Avestan daenā = Lithuanian dainà, London 1912, p. 411-413

[29] Monroe, Harriet, Poetry a Magazine of Verse, No. IV, Vol. IV, Chicago – July 1914, pp. 162, 163

[30] Vexler, Feliciu, Roumanian Folk Poetry, în Columbia University Quarterly, Vol. XIX, No. 3, June 1917, pp. 355-359

[31] Jonaitis, Demie, The Lithuanian Folk Song the Daina, în Poet lore / a quarterly of world literature and the drama, Volume XLVII, Winter Issue, Number 4, Boston 1941, pp. 322-325

[32] Ward, Donald, The Divine Twins / An Indo-European Myth in Germanic Tradition, Los Angeles 1968, pp. 9, 10

[33] Ward, Donald, The Divine Twins / An Indo-European Myth in Germanic Tradition, Los Angeles 1968, pp. 14, 15

[34] Ward, Donald, The Divine Twins / An Indo-European Myth in Germanic Tradition, Los Angeles 1968, pp. 16, 17

[35] Shenkar, Michael, Intangible Spirits ang Graven Images: The Iconography of Deities in the Pre-Islamic Iranian World, Leiden-Boston 2014, pp. 93-96


Doina, religia primordială (III)

Desen de Nicolae Crasi

 

În urmă cu peste un veac, George Pascu[1], înţelegând că întreg melosul nostru ancestral, şi nu doar cântecele de jale, se numesc şi fac parte din Doină, supunea atenţiei publice următoarea alternativă: „Ori cântecele, horele, strigăturile, bo­cetele sunt doine transformate, localizate după împrejurări – când se cânta, doina lua numele de cântec; când se cânta şi se juca, lua numele de horă; când se striga ori chiuia, strigătură ori chiuitură; când se bocea, bocet; ori cântecele, horele, strigăturile (chiuiturile), bocetele au fost, de la capul locului, poezii de alt gen decât doinele, şi numai mai târziu, din cauza asemănărilor de care am vorbit, au trecut în rândul doinelor, aşa că astăzi, pen­tru ţăran şi deci şi pentru cercetător, o deosebire de fond între doine, de o parte, şi cântece, hore, strigături, bocete, de alta, nu se poate face. Şi, deci, ori toată literatura populară este doină, ori doina a constituit o grupă aparte de poezii, dar care astăzi nu se mai poate deosebi în fond de celelalte grupuri reprezentate prin cântece, hore, strigături, bocete”.

 

Concluzia finală a lui George Pascu, prin care susţinea că „toată literatura populară este doină”, este cea adevărată şi asta îmi şi propun să probez, uimit doar de faptul că, în 111 ani de căutări naţionale de sine, nimic nu s-a întreprins în acest domeniu, care poziţionează spiritualitatea şi limba română drept continuatoare ale metafizicii şi limbii iniţiatice primordiale. Pentru că atât de temeinică a fost trăirea reperelor zilei şi nopţii, din timpuri primordiale, până astăzi, încât creştinismul le-a preluat integral şi le menţine şi astăzi, chiar dacă denaturate, din ce în ce mai păgubos, de la Augustin, până la Antim Ivireanul – ca să mă folosesc doar de parcursul „latinist”, deşi cel catolic a fost şi mai samavolnic.

 

Vămile nopţii au fost percepute, dintotdeauna, ca fiind vegheate de Luceafăr, deci de planeta Venus, care răsare timidă, odată cu amurgirea, spre apus, apoi, biruind bezna, vesteşte zorii şi ascensiunea Sfântului Soare pe Cer. Numele Cerului Înstelat era Ur Anu, adică Roata Cerului, transformată de greci în Uranus, Cerul Zilei numindu-se Deaus (în sanscrită, Ahura Mazda, adică Sfântul Cer), în vreme ce numele Cerului Întunecat era Cernunos, adică Cerul Capricornului, pe care grecii l-au personalizat drept Cronos, deşi sumerienii, în Zend Avesta, în defineau drept Ainu Mandu, cel care „a născocit Şarpele Îngheţului”, cu care „să asuprească luminile create”[2].  Fără îndoială că astrala ascensiune aparentă, de la statutul de Steaua de Seară sau „Luceafărul Ciobanului”, la „strălucitoarea Stea a Dimineţii”, i-a consacrat Luceafărului statutul de „fârtaţi”, de „Gemeni Divini”, care eliberează Soarele prin „semnele zodiacului” (Signa zodiaci deinde opem tulisse Soli ingentique malleo perfregisse turrim. Solem liberatum hominibus restituisse)[3], statutul Luceafărului de discretă stea a înserării şi, după biruirea întunericului, de vestitor strălucit al zorilor de zi conferindu-i statutul de „stele ale Lunii” [4], Daina/Doina fiind Calea, deci ascensiunea Luceafărului, numită „ascensiunea Daenā”, care, împreună cu „ascensiunea San Soarelui”, asumat prin „legământ” (mithra = legământ), „pot fi interpretate ca naștere din întuneric” [5]. Iar iluminarea lăuntrică, de care are parte cel care „are în sine focul inimii bune (daenā)”, îşi va desluşi acest „foc” drept „foc al puterilor daevice, adică focul de polen”[6].

 

Însuşi Iisus se numise pe Sine „Steaua strălucitoare a Dimineţii[7], iar statutul acesta de vestitor al Luminii avea să fie pătrat în multe scrieri religioase, rugăciunile bisericeşti conţinând invocaţii de genul: „Tatăl nostru, tot sufletul să fie luminat ca steaua dimineţii şi luceafărul zorilor”[8]; „Gavriil, aducând vestea bună din cer Fecioarei, a zis: Bucură-te, că ai să zămisleşti în pântecul tău pe Cel ce va încăpea în tine, dar în toate este neîncăput; şi ai să te arăţi Născătoare Celui ce a răsărit din Tatăl, mai înainte de luceafăr[9] sau „pe cel ce-n timpul vieţii / prin tine-a fost împodobit / cum e de soare steaua dimineţii”[10].  Într-un dicţionar al termenilor biblici, întocmit de Sfântul Epifanie al Salaminei, reperele cosmice ale credinţei primordiale, care, după spusa lui Augustin, „a existat dintotdeauna”, Iisus iluminând-o din postura de Soarele Dreptăţii, sunt definite, începând de la Pleiade, care vesteau, în prima decadă a lunii mai, începutul celui mai vechi an nou al omenirii, dar fără ca Iisus să mai fie numit „Steaua Strălucitoare a Dimineţii”, Luceafărul urmând să capete, ulterior, statutul de înger căzut, de „satană”:

 

„Şi, de asemenea, în Iov, găsim acele lucruri despre poziţia stelelor, când el spune: „El a făcut Pliada şi steaua serii şi steaua nordului şi orionul şi cămările sudului” (LXX şi WTT, 9.9).

 

Şi Pliada, formată din 7 stele, e cunoscută de către cei mai mulţi. Iar unii o numesc Ciorchine fiindcă (stelele) sunt adunate la un loc ca ciorchinele (strugurelui).

 

Iar steaua serii este steaua care apare la apus, în timpul serii, în special în anotimpul toamne. Şi ei o numesc coritis, adică cea cu părul lung. / De aceea, o, iubitorule al binelui, tu vei citi despre ea în Iov: „Şi poţi tu să chemi”, spune el, „cu glasul steaua serii şi ea să-ţi răspundă ţie? Şi poţi să îl urmezi, pentru ca să-i atingi părul ei?” (Cf. VXX, Iov. 38, 34).

 

Iar steaua nordului unii spun să este cea dintâi stea în polul ursei mici / carului mic, însă alţii spun că este una dintre cele patru (stele care compun) carul însuşi, adică un colţ al carului de la capătul acestui pol.

 

Iar orionul, spun ei, este format după asemănarea unui om. Şi e format din patru stele (principale), care formează un dreptunghi şi trei deasupra acestora ca un cap şi trei ca o centură pentru coapse, şi altele coboară în forma unui brâu sau a unei săbii. / Iar ele sunt numite mazurot (în LXX, II Regi 23.5 şi Iov, 38.32), în Dumnezeiasca Scriptură, adică „elemente / stihii”.

 

Iar (expresia) cămările sudului se foloseşte fiindcă sunt hambarele zăpezii şi ale grindinii şi ale (picăturilor de) rouă”[11].

 

În intoleranţa religioasă românească, stigmatizarea cumplită a Luceafărului avea să fie făcută de Antim Ivireanul, biata planetă Venus, cinstită cu atâta devotament idolatru în popor, drept Sfânta Vineri, încât Vasile Lupu s-a simţit dator să cumpere „o Sfânta Vineri”, ca să nu se mai închine poporul unei stele, ci unor moaşte, devenind duşmanul de moarte al „falsei lumini”, în care se recunoscuse şi cu care se identificase însuşi Bunul Iisus Hristos:

 

„Satana, carele era înger şi să numiia Luceafăr, pentru multă lumină ce avea… şi dintr-atâta lumină ce avea s-au făcut decât toate negreţele şi decât toate întunericile mai negru şi mai întunecat”[12] – „Putem vorbi aici de prezenţa unui altfel de Luceafăr, decât cel pe care îl cunoaştem din literatură, care nu mai este, de data aceasta, Hyperion, şi nici steaua dimineţii, pierzându-şi definitiv lumina spirituală, ce îl făcea să se identifice ca atare. / Aceasta nu mai este decât o lumină falsă şi un Eros ambiguu şi iluzoriu, după cum îl etichetează Antim: „Eu, o, dragoste mincinoasă, voiu să-ţ sfărâm săgeţile, carele fără de rană omor: eu, Luceafărule, voiu să-ţ sparg toate mrejile şi-ţ voiu piiarde tot vicleşugul”[13].

 

Dar problema noastră nu este una care ţine de disputele religioase, ci de patrimoniul ceremonial iniţial şi iniţiatic, numit Datină pentru că înseamnă „un dat”, de care se face responsabil Marte, paznicul călare al Muntelui templu al Soarelui, atunci când şi-a zis Kali Calusar şi a stabilit celebrările de pe înălţime (măgură sau colină, deci pe Ma Go Ra şi Kalynda), săvârşite cu onoare şi cu demnitate[14], numind tainele sacralităţii arcane, după segmentele de cerc zodiacal, pe care îl reprezenta fiecare din cele 12 arcane, fiecare în parte numindu-se arcă, iar mai târziu, corabie, dar folosită întotdeauna pentru darurile Miresei, arcanii sau corăbierii având propriile lor dansuri ritualice şi care funcţie de vremuri şi de uzanţele lor lingvistice, s-au numit arcane sau corăbieşti, dar care erau elemente ale Doinei/Dainei, deci al focului lăuntric al ascensiunii pe munte, munte care, în scrierile vedice şi avestane, se numea Hara[15], harul divin însemnând, desigur, în multe dintre limbile pământului, nu doar talent creator, care nu poate veni decât de la Atoatecreatorul, ci şi un Dar cosmic, pe care dacii, de pildă, îl celebrau ca atare, prin ceremoniile An-Dar, care făcea parte de înhăruirile celeste, de care aveau parte, din moşi-strămoşi, în timpul Ascensiunii Doina („ascensiunea Daenā”, în Vedele, pp. 10-30), ascensiuni ale celebrărilor prin dans şi muzică, Dansul însemnând, probabil, Onoarea, iar Cântecul definind Demnitatea, în concepţia iniţiatică a lui Kali Calusar, al cărui nume sugerează centaurul negru, multiplicat, în timp şi generaţii, prin tradiţiile căluşereşti.

 

Fără îndoială că mulţi se vor arăta contrariaţi, dacă voi susţine că şi Căluşarii însemnau, ca melodii şi strigături, nu şi ca dans – dansul fiind anterior cântecului, o fărâmă din Doina, iar acestora le recomand să recitească fragmentul din alternativa lui George Pascu, propusă în 1908, apoi să se întrebe dacă nu cumva „nașterea din întuneric”, prin Daenā vestirii Luceafărului şi prin slobozirea Soarelui din arcanele zodiacale, nu înseamnă nu înseamnă „rădăcina verbului „a vedea”, care este la baza nu numai a daenā (cu care formează o figură etimologică), dar și a „ochiului”, în sensul de a vedea cu anumiţi ochi” şi, simultan, „înțelepciune înnăscută sau educată” [16],  în tentativa sistematic repetată a Cerului şi a Pământului de a birui Timpul (Calul), conform viziunii, minunat ilustrată de două daina letone (dainos este pluralul leton), în care au supravieţuit elementele unui străvechi concept: „Atât Soarele, cât și Luna / Călăresc pe un singur cal; / Arcanele le-a aruncat Soarele, / Luna era gata de plecare”, iar „Maica Soarelui purta o fustă înstelată, / În timp ce stătea pe lună (lumină); / Fiul lui Dumnezeu veghind acolo / Cu felinare de argint” [17]. De aici, şi o primă veche concluzie: „Sensul termenului daēnā (MP. Dēn) poate fi interpretat ca „suma atributelor spirituale ale omenirii și ale individualităţii; viziunea, sinele interior, conștiința, religia”, și, cel mai frecvent, reflectă noțiunea de religia cuiva[18].

 

Desen de Nicolae Crasi

 

[1] Pascu, G., Doina / Caracterul şi locul ei în literatura populară, în Viaţa Românească, Volumul IX, Anul III, Iaşi 1908, p. 422

[2] Zend-Avesta, Partea I: Vendîdâd, traducere: James Darmesteter, Oxford, 1880, p. 17

[3] Ward, Donald, The Divine Twins / An Indo-European Myth in Germanic Tradition, Los Angeles 1968, p. 16

[4] Ward, Donald, The Divine Twins / An Indo-European Myth in Germanic Tradition, Los Angeles 1968, p. 17

[5] Piras, Andrea, āsna- xratu-; Innate or Rising Wisdom?, Roma 1996, p. 10

[6] Hertel, Johannes, Die Arische Feuerlehre, Leipzig 1925, p. 159

[7] „Eu, Iisus, l-am trimis pe îngerul Meu să vă mărturisească vouă acestea cu privire la Biserici. Eu sunt rădăcina şi odrasla lui David, Steaua strălucitoare a Dimineţii” – Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediţia Bartolomeu Valeriu Anania, 2012, Apocalipsa 22.16, p. 2114

[8] Acatistier, Imn Acatist la Rugul Aprins al Născătoarei de Dumnezeu / Facere a lui Daniil ieroschimonahul (Sandu Tudor), Icosul al 11-lea, versetul 5, p. 299

[9] Acatistul Buneivestiri / A Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi pururi Fecioarei Maria, p. 329

[10] Dante, Divina Comedie, în traducerea lui George Coşbuc, versurile 196-108, Editura Polirom, Bucureşti 2000, p. 721

[11] Sfântul Epifanie al Salaminei, Despre măsuri şi greutăţi şi numere şi alte lucruri care sunt în Dumnezeieştile Scripturi, Bucureşti 2010, textul 176. Despre Pliadă sau Ciorchine, steaua serii sau coritis, steaua nordului, orion şi cămările sudului

[12] Ivireanu, Antim, Opere, p. 49, apud Picioruş, Gianina, Antim Ivireanul / Avangarda literară a Paradisului // Viaţa şi opera, Bucureşti 2010, p. 463

[13] Ivireanu, Antim, Opere, p. 51-52 apud Picioruş, Gianina, Antim Ivireanul / Avangarda literară a Paradisului // Viaţa şi opera, Bucureşti 2010, p. 463

[14] Sramana Bhagavan Mahavira, Volumul 4,  Nihnava-Vada, cu comentarii de Dhirubhäi P. Thaker, West bengal Puclic Library 1944, p. 12

[15] „ascensiunea lui Mithra (mithra înseamnă, vă reamintesc, „legământul” cu Sfântul Cer, „legământul fiind reprezentat, iniţial, de Sfântul Soare) pe vârful muntelui Harā exprimă ascensiunea Daenā” – Piras, Andrea, āsna- xratu-; Innate or Rising Wisdom?, Roma 1996, p. 11

[16] Piras, Andrea, āsna- xratu-; Innate or Rising Wisdom?, Roma 1996, p. 14

[17] Ward, Donald, The Divine Twins / An Indo-European Myth in Germanic Tradition, Los Angeles 1968, pp. 16, 17

[18] Shenkar, Michael, Intangible Spirits ang Graven Images: The Iconography of Deities in the Pre-Islamic Iranian World, Leiden-Boston 2014, p. 93


Doina, religia primordială (II)

Desen de Nicolae Crasi

 

Datorită izolării Doinei de lumina Europei şi din pricina unor etichetări româneşti naive şi suficiente, care mizează prea mult pe germanicele Sehnsucht și Wehmuth[1], deci pe cântecele dorinţei şi ale melancoliei, şi astăzi rămân valabile întrebările retorice ale lui George Pascu, formulate cu mai bine de un veac în urmă: „Oare poeziile populare, publicate, sub titlul de doine, de Alecsandri, Bîrseanu, Burada, Teodorescu corespund în adevăr realităţii? Nu cumva aceşti culegători, ademeniţi de frumuseţea doinei, au strecurat sub acest titlu şi poezii pe care informatorii lor le vor fi numit altfel?”[2].

 

Într-adevăr, clasificările melosului străvechi românesc nu s-au făcut după locaţiile ritualice, păstrate în unele limbi ca toponim, iar în altele ca ritualuri, şi nici după semnificaţiile cosmogonice celebrate, cu onoare şi demnitate, prin acele ceremonii, în marea lor majoritate totemice. Prin urmare, întrebarea învăţatului Dumitru Stăniloaie, şi aceasta retorică, în ciuda faptului că determină răspunsuri pe care domnia sa nu le-a premeditat, fiind formulată doar ca un comentariu post-blagian, devine, ca şi cele ale lui Pascu, una extrem de importantă: „A scris Blaga despre spaţiul mioritic şi a afirmat că dealul şi valea produc doina. De ce n-au produs şi alte popoare, că şi ele au dealuri şi văi? Altceva a produs doina la noi…”[3]. Iar în răspunsul neterminat, Dumitru Stăniloaie are dreptate, pentru că, într-adevăr, „altceva a produs doina la noi”, un „altceva” pe care l-am putea lesne identifica, dacă am şti ce anume este Doina şi nu am mai confunda-o cu Sehnsucht-Wehmuth-ienele cântece de jale româneşti. Care sunt „jeli”, şi nicidecum doine. Care „sunt cântece de iubire, de jale şi de dor; plângeri duioase a inimii românului în toate împrejurările vieţii sale” [4], dar nu doine. Care „cântă dorul şi bucuria, iubirea şi ura, veselia şi întristarea, suferinţa şi răzbunarea, spe­ranţa şi desperarea” [5], dar nu sunt doine. Iar găselniţa etimologică a lui Aron Densuşianu, cum că „fondul doinei este în generala doios, de unde şi-a luata şi numele de doină[6], este mai mult decât penibilă. Penibilitatea etimologistă avea să continue şi în veacul următor, ba chiar în dicţionare româneşti apreciate, în care s-a scris: „Doină = Cântecul popular românesc prin excelenţă, arătând iubire, dor, jale; versurile încep mai tot­deauna cu „foaie verde de…”, ceea ce dovedeşte legătura dintre suflet şi contemplarea naturii. Învăţaţii, căutând originea cuvântului, unii sus­ţin că derivă din latinescul doleo (sufăr) dolina-doina”[7].

 

Din nefericire, existând doar în spaţiul nostru îngust, în care se refuzau şi încă se refuză cercetările comparate, de teama şubrezirii preţioasei noastre unicităţi, iar penibilităţile preţiozităţii de acest tip aveau să se răspândească prin lume, unde au devenit adevărate cutume, care se adaugă cutumelor structurale muzicale[8], de parcă structura muzicală liniară a cântecelor de jale româneşti[9] ar diferi cu ceva de structura muzicală a colindelor sau a horelor solstiţiale, acestea din urmă, colindele şi horele, fiind adevărata Doina. Ceea ce va trebui să şi probez.

 

Cântecul de jale, cu toate însingurările sale, este unul ciobănesc, şi nicidecum păstoresc, pentru că ciobanul se ocupă pe oi, iar păstorul, de oameni pe care îi îndrumă pe o anumită cale. Fata de păstor care şi-a pierdut turma, cântec românesc din secolul al XVII-lea, salvat de la risipirea din memorie de către maghiari, prin Codex Victoris şi prin manuscrisele prinţului Etsterhazy, publicate, în 1907, de „Luceafărul” lui Octavian Gora, nu vorbeşte despre o ciobăniţă – caz în care am moşteni doar un cântec de jale, ci fată de păstor, adică Venus, fiica Soarelui – caz în care ne trezim în faţa unei Doine. Sau Daină, pentru că Daina face parte din trecutul nostru lingvistic ancestral, moştenit cu predilecţie de Banat şi de Maramureş, provincii româneşti în care, „la orice poezie se-ntrebuinţează ca refren cuvintele daina şi dainu = doină… Daina şi dainu e veşnicul refren în poeziile din Maramureş. Morţi duindu şi daina, mândră daina, şi iar mândră daina şi aşa mai departe. Sunt melodii aşa întocmite, unde după fieştecare vers urmează vreun dainu mândra şi daină ori altele”[10]. Iar acest daina / dainu, ca şi formula sacramentală ler, Oy, ler, pe care o păstrăm în „cântecele de colină” (kalynde), dar nu şi în „cântecele de pe măgură” (horele), care nu au formule sacramentale, din simplul motiv că la ceremoniile „Primăvara pe Muntele Soarelui” (Ma Go Ra), dansul şi muzica însemnau semne de limbaj, cu mult anterioare limbajului articulat în sine, limbaj care, prin tentaţie cosmică din ce în ce mai bine conturată, avea să stabilească Daina (religia) neamului pământesc. În limbile baltice, inclusiv la prusieni, şi scandinave, Daina înseamnă Cântec, dar fără trimiteri la credinţele străvechi pe care le exprima, datorită numeroaselor bule papale, prin care catolicismul[11], „care disprețuiește tot ce nu este religios şi respinge Daina ca pe ceva profan” [12], dar tocmai prigoana inchizitorială avea să lase şi să conserve mărturii temeinice , pentru că, astfel, „materialul mitologic reprezentând zona baltică este conținut în numeroase surse, inclusiv în rapoarte ale misionarilor, în bule papale, în istorii și cronici diverse, în ordine episcopale și în multe altele”[13], chiar dacă, sub aceeaşi influenţă dură a propagandei creştine, „multe dintre daine reflectă un anumit sincretism al tradițiilor păgâne și creștine, dar stratul creștin este recent și poate fi detașat cu ușurință”[14].

 

Daina, pe care o cântă păstorul lituanian”[15] nu diferă cu nimic de aceea pe care Alecsandri o asculta în Ceahlău, pe când „un păstor… cânta Doina din fluierul său”[16], pentru că, în interpretare instrumentală, aşa cum au şi fost culese primele doine româneşti – în 1849, de Carol Mikuli, şi în 1880, de Isidor Vorobchievici, pentru volumul dedicat Bucovinei, în cadrul amplei şi monumentalei monografii a imperiului austro-ungar, tânguirile acelea sonore aveau mister şi nostalgie, aveau fărâma de cosmicitate, de inefabil care frământă sufletele. Dar atunci când balticii „au cântat pentru că cântatul era o parte din viața lor” şi pentru că „tocmai cântecul popular i-a învățat să trăiască ca ființă umană de la o zi la alta zi”[17], iar vlahilor din Carpaţi, „cântând sau scandând suferințele lor, imaginându-și fericirea absentă, cântecul le-a adus consolare, le-a dat singura lor bucurie” [18], nu mai putem vorbi de Doina/Daina, ci de cântece naţionale, marcate de o jale a înstrăinării comună, dar diferite, funcţie de firea fiecărui neam în parte.

 

Desen de Nicolae Crasi

 

[1] Graf, A., Della poesia popolare rumena, în Nuova antologia di scienze, lettere ed arti, Volume Trentesimo, Firenze 1875, p. 10

[2] Pascu, G., Doina / Caracterul şi locul ei în literatura populară, în Viaţa Românească, Volumul IX, Anul III, Iaşi 1908, p. 415

[3] Stăniloaie, Dumitru, Neamul românesc – neam al comuniunii în credinţă, nedatat, nelocalizat, p. 4

[4] Alecsandri, Vasile, Poezii populare ale românilor, Bucureşti 1908, după ediţiile din 1852, 1853 şi 1866, p. 150

[5] Densuşianu, Ar., Istoria limbei şi literaturei române, Ediţia a doua, Iaşi 1894, pp. 167, 168

[6] Ibidem

[7] Ivela, A. L., Dicţionar muzical ilustrat, Bucureşti 1927, p. 70

[8] „Cutuma obișnuită a doinei este octosilabul trohaic, care poate să-și piardă ultimul picior, rezultând o linie de șapte silabe, cu rimă împerecheată, sau poate fi împărțit în două versuri scurte egale” – Vexler, Feliciu, Roumanian Folk Poetry, în Columbia University Quarterly, Vol. XIX, No. 3, June 1917, p. 355

[9] „Caracteristica doinei: gama minoră, cu două secunde mărite, cu velocităţi urmate de note lungi; cam două fraze, adesea completate de o altă melodie, cu mişcarea mai vioaie” – Ivela, A. L., Dicţionar muzical ilustrat, Bucureşti 1927, p. 70

[10] Pascu, G., Doina / Caracterul şi locul ei în literatura populară, în Viaţa Românească, Volumul IX, Anul III, Iaşi 1908, pp. 419, 420

[11] „Biserica polonizată, care ținea puternic oamenii în stăpânire, oameni acum profund religioşi, a mers până a scoate în afara legii chiar şi cântecele și dansurile populare. Cea mai milostivă și lirică daină a fost considerată un păcat” – Jonaitis, Demie, The Lithuanian Folk Song the Daina, în Poet lore / a quarterly of world literature and the drama, Volume XLVII, Winter Issue, Number 4, Boston 1941, pp. 324

[12] Bezzeberger, A., Dainu Balsal, în Zeitschrift fűr Vergleichende Litteraturgeschichte und Renaissance-Litteratur, Berlin 1887/88, p. 271

[13] Ward, Donald, The Divine Twins / An Indo-European Myth in Germanic Tradition, Los Angeles 1968, p. 9

[14] Ibidem

[15] Rhesa, Ludwik, Prutena, oder Preussische Volkslieder und andere Vaterländische Dichtungen, Königsberg 1809, p. 163

[16] Alecsandri, Vasile, Poezii populare ale românilor, Bucureşti 1908, după ediţiile din 1852, 1853 şi 1866, p. 126

[17] Jonaitis, Demie, The Lithuanian Folk Song the Daina, în Poet lore / a quarterly of world literature and the drama, Volume XLVII, Winter Issue, Number 4, Boston 1941, p. 325

[18] Monroe, Harriet, Poetry a Magazine of Verse, No. IV, Vol. IV, Chicago – July 1914, pp. 162, 163


Doina, religia primordială (I)

Desen de Nicolae Crasi

 

Dimitrie Cantemir s-a înşelat: Doina nu a fost, vreodată, unul „din idolii cei vechi ai dacilor”[1], ci însăşi religia lor străveche. Vasile Alecsandri, care a fost primul dintre români care a înfăţişat Doina Europei, în 1856, intuise caracterul ei identitar străvechi, dar care, ca şi Daina balticilor şi scandinavilor, deja legendară în Europa, datorită unor traduceri mai timpurii, căpătase un caracter naţional[2]: „Doina este cea mai vie expresie a sufletului românesc. Ea cuprinde simţirile sale de durere, de iubire şi de dor. Melodia Doinei, pentru cine o înţelege, este chiar plângerea duioasă a patriei noastre după gloria sa trecută!”[3]. Pentru că Doina, ca şi Daina nordicilor, „până în ziua de azi, când aparține predominant poeziei lirice, conţinea mai ales trăsăturile istorice, legendare și mitologice, acum foarte rare în ea”[4].

 

Doina, Daina, Dhenā sau Daenā din Avesta[5], a fost, iniţial „întruchipată ca religie”, pentru că marele iniţiator, Sfântul Cer, atunci când oferea omenirii, prin intermediul Marelui Păstor, Legile, îi dăruia, de fapt, „o bucată din mantia sa cosmică, el îi dăruia dainā māzdayasniš, adică religia zarathustriană” [6], care „se cânta, ca să nu se uite”, după cum consemnau şi Aristotel (384-322 înainte de Hristos), şi Iulius Cezar, câteva secole mai târziu (100-44 înainte de Hristos), în vreme ce Pythagoras (580-494 înainte de Hristos) intuia mult mai precis legătura, prin muzică, dintre cosmicitate şi sufletul intim omenesc: „Meşteşugul cântărilor a fost nu numai în laudă de cei vechi, ci şi în mare socoteală, încât filosoful Pitagora zicea cum că sufletul nostru este alcătuit în trup după armonia muzicii şi pentru aceasta auzul omenesc are mare pornire către armonia glasului, care armonie este puternică a preface patimile omeneşti, schimbându-le după a lor mişcare; tot acest filosof, suindu-se cu scara minţii, îndrăznea a hotărî cum că şi planetele cerului, mişcându-se, fac un glas cu mare armonie, care din armonia dumnezeiască s-a oprit a nu se auzi de oameni, fiindcă din dulceaţa acelei armonii nu s-ar fi putut oamenii a se mai mişca, rămânând pururi ascultând… Însă nu la ceea ce zice el, cum că sufletul este alcătuit din armonie, cu cum că sufletul are mare norocire şi legătură cu armonia glasurilor… Neamul omenesc, neplecat către fapte bune, ce face: dulceaţa cântării o amestecă cu Dogmele, ca prin dulceaţa ascultării să primi, fără băgare de seamă, folosinţa cea din cuvinte, după cum fac doftorii cei înţelepţi, care cele mai iuţi doftorii le amestecă cu miere… Cântarea este gonitoare de draci, care aceasta în faptă o au arătat David, când cânta şi prefăcea patima lui Saul. O, ce înţeleaptă meşteşugire, ca, cântând noi, să ne învăţăm cele de folos!”[7].

 

Cântecele sacre ale religiei primordiale, ulterior banalizate în lirică, au stârnit interesul cărturarilor europeni, atunci când Daina lituaniană, adunată în colecţii şi tradusă, a surprins prin scăpărările de cosmicitate despre care vorbea şi Pythagoras, şi, mai ales cele despre Gemenii Divini şi Triada Divinităţilor Tinereşti (Soare, Lună, Venus), dar şi mitul eliberării Soarelui, scăpărări în care supravieţuiesc „elemente ale vechilor credințe și practici păgâne” şi „constituie un întreg sistem de etică și morală populară”[8]. „Stratul pre-creștin este atât de străvechi, încât, fără îndoială, se întoarce la epoca preistorică – cel puțin până la epoca fierului sau, în cazul unor elemente, chiar și în milenii mai adânci” [9], iar misterul acesta, trăit subconştient şi încredinţat, fără de iniţieri, din generaţie în generaţie, i-a fascinat pe Lessing, Herder, Chamisso, Chopin, Goethe, Ruhig, Nesselmann[10], de parcă toţi aceşti cărturari şi mulţi alţii ca ei, ar fi descoperit secretul tinereţii fără de bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte într-o „expresie dintr-una din regiunile nordice vecine: cu o daina trebuie să fim pregătiți pentru asta”[11].

 

În Daina balticilor şi a scandinavilor se regăsesc vestigii identice cu cele din Doină şi, mai ales şi mai amplu, din Colindele românilor, dar în cântecele noastră străvechi se află dezvoltări bogate ale temelor Dainei letone, în care „Atât Soarele, cât și Luna / Călăresc pe un singur cal; / Arcanele le-a aruncat Soarele, / Luna era gata de plecare” [12]. În Daina s-au păstrat doar esenţe, doar frânturi din cântecul religios primordial, în vreme ce în Doină şi mai ales în Colinde supravieţuiesc mituri primordiale nefragmentate, de parcă şi poate că şi drept dovadă urmaşii Fiului Munţilor şi-au asumat moştenirea încredinţată de Marele Păstor, odată cu limba păstrată, inclusiv prin cântec, dintotdeauna[13].

 

Desen de Nicolae Crasi

 

[1] Cantemir, Dimitrie, Descrierea Moldovei, Bucureşti 1967, p. 221, în nota de subsol de la p. 222 opinând, despre numele Doina, că „se vede că acesta a fost numele obişnuit la daci al lui Marte sau al Belonei, căci cu el încep toate cântecele în care se cântă faptele războinice şi moldovenii îl folosesc îndeobşte ca să-l pună înaintea cântecelor lor”.

[2] Doina, ca şi Daina, „a fost mai eficientă decât orice altceva în a-i ajuta pe oameni să reziste la absorbția străină și la deznaţionalizarea completă” – Jonaitis, Demie, The Lithuanian Folk Song the Daina, în Poet lore / a quarterly of world literature and the drama, Volume XLVII, Winter Issue, Number 4, Boston 1941, p. 322

[3] Alecsandri, Vasile, Opere complete, Bucureşti 1896, p. 245

[4] Bezzeberger, Adalbert, Die Osteuropäischen Literaturen und die Slawischen sprachen, Berlin und Leipzig 1908, p. 363

[5] Zend-Avesta, Vendîdâd, traducere de James Darmesteter, Oxford 1880 şi Vendidad (Vidēvdād) or Laws against the Demons Avesta – The Sacred Books of Zoroastrianism, Book 3, Translated by James Darmesteter (From Sacred Books of the East, American Edition, 1898).

[6] Herzfeld, Ernst, Altpersische Inschriften, Berlin 1938, p. 83

[7] „Psaltirea” din 1802, tipărită cu sprijinul mitropolitului neunit al Karloviţului, şi preluată în „Psaltirea Prorocului şi Împăratului David”, tipărită, în „zilele prea înălţatului Împărat Francisc Întâi”, în Scheii Braşovului, în anul 1826

[8] Jonaitis, Demie, The Lithuanian Folk Song the Daina, în Poet lore / a quarterly of world literature and the drama, Volume XLVII, Winter Issue, Number 4, Boston 1941, p. 325

[9] Ward, Donald, The Divine Twins / An Indo-European Myth in Germanic Tradition, Los Angeles 1968, pp. 9, 10

[10] Bezzeberger, Adalbert, Dainu Balsal, în Zeitschrift fűr Vergleichende Litteraturgeschichte und Renaissance-Litteratur, Berlin 1887/88, pp. 268-270

[11] Sommer, Ferdinand, Die Indogermanischen und io-stämme im Baltischen, Leipzig 1914, p. 358

[12] Ward, Donald, The Divine Twins / An Indo-European Myth in Germanic Tradition, Los Angeles 1968, p. 16

[13] Zend-Avesta, Vendîdâd, p. 12


Colindele sau Colinele venusiene ale Soarelui

 

O avertizare, din 1874, a cărturarului transilvan Grigore Silaş[1], despre faptul că, „până mai ieri, învăţaţii slavi erau cât pe ce să ne răpească” străvechile colinde „şi să le facă de origine slavă”[2], m-a obligat la o călătorie în timp şi spaţiu, în căutarea etichetărilor cândva credibile şi menţinute ca atare de o trândăvie intelectuală deja extinsă la nivel mondial. Trec peste naivitatea românească, dar preluată de o întreagă spiritualitate europeană, a falsei înrădăcinări a colindelor în calendele romanilor, pe care le-am moşteni ca „descendenţi ai glorioşilor legionari cuceritori ai lumii”[3], pentru că ritualurile ceremoniale pre-totemice, din care descind colindele, sunt cu milenii mai vechi[4] şi ţin de „idei şi privinţe stră­vechi păgâneşti, ca renaşterea Soarelui fizic, cu turma de stele strălucitoare, pe cerul senin de primăvară şi vară[5]”, promovate de prima preoteasă a Soarelui, „Venus sau Vinere[6], care şi azi figurează ca zâna şi modelul frumuseţii, când duminicii personificate i se promite să fie mai frumoasă decât Vinerea”[7].

 

Colindele nu sunt nici egiptene, nici sumeriene, nici latine, nici greceşti, nici slave şi nici româneşti, dar singurul neam care le-a păstrat, de-a lungul timpului, în structura lor ritualică şi discursivă au fost numai valahii[8], deci descendenţii pelasgilor, ceea ce conduce şi obligă la concluzia că textele sacre ale nuntirii cosmice au supravieţuit doar în limba care descinde din cea în care au fost create, numită limba zeilor, iar mai târziu, latina vulgară.

 

În ilustrarea acestui capitol folosesc imagini din Gerard, Emily, The Land Beyond the Forest, Vol. I, London 1888

 

Colindele sunt cântecele şi horele care se cântau pe coline (în toate limbile semitice, inclusiv în turcă, prin kolinda defineşte colina), toponimul acesta devenind, ca şi magora, universal, Kolinda numindu-se „oraşe şi locuri din Asia, care se regăsesc în numele unor locuri şi oraşe din Europa“[9]. Kolinda nu trebuie confundată cu Koleda, deşi „din Koleda provin denumiri topografice, cum ar fi Kölleda la Sömmerda, în Saxonia, Koleda în Munţii Bihorului sau Koladan, râul de la granița dintre Bengal şi India“[10], pentru că, în diverse limbi planetare, se păstrează, prin aceeaşi rădăcină lingvistică monosilabică, fie locul de desfăşurare, fie doar ritualul ceremonilal săvârşit pe acel loc. Dacă măgura (Ma Go Ra – Primăvara pe Muntele Soarelui) se întâlneşte, în toată geografia boreală, de la Atlantic, la Himalaia, drept toponim, componentele de limbaj pre-totemic Go Ra, numesc fie muntele (gora, hora, în limbile slave), fie ritualul ceremonial săvârşit pe munte, adică hora (în română, greacă, hebraică). La fel, Kolinda, definind colina, în limbile semite, conduce la toponime care îşi iau numele de la muncelul ceremonial ancestral, supravieţuieşte şi ca nume de ritual, inclusiv în latină, unde calendele se săvârşeau la începutul fiecărei luni, pentru că „festivalurile Kalyndice[11] se desfăşurau în diferite anotimpuri… la toate popoarele din antichitate, care se închinau Soarelui, ca ființă divină“[12].

 

Dacă numele Kolindelor vine de la muntele Kalynda[13], care desparte Europa de Asia, menţionat de Homer[14] ca fiind în ţara caunilor, sau de la ritualul în sine, Ko-Lada (sau Go-Lada, ca şi în cazul Kogaion sau Gogaion, însemnând Muntele lui Venus), nimeni nu a încercat să afle, deşi în cultura europeană, în care s-a presupus, eronat, că denumirea „Kolinda sau Koleda[15] ar fi de provenienţă slavă, s-a tot indus sinonimia simbolică drept sinonimie lingvistică, deşi termenii, din punct de vedere lingvistic, diferă. Koleda, care îşi păstrează numele în spaţiul slav, defineşte Muntele lui Venus ca fiind Kalynda (preluat de greci, iar de la ei, de latini), dar Koleda face trimitere chiar şi la cea mai veche scriere a omenirii, compoziţia hittită „Cântecul lui Ullikummi”[16], în care, deşi nu se despărţiseră încă atributele lunare de cele venusiene, în Ishtar şi Innana, Luna-Venus însemnau împreună preoteasa Templului-Munte (Ko sau Go), în care „Zeul-Soare al primăverii, a cărui plecare a fost jelită şi a cărui întoarcere a fost salutată cu ceremonii adecvate”[17], iar „omenirea a privit Zeul-Soare în poarta răsăritului”[18].

 

 

Herodot îi menţionează pe caunieni doar pentru renunţarea lor la zeităţile împrumutate („Toată tinerimea caunică, îmbrăcându-şi armele, se duse cu alai până la fruntariile Calyndei“[19], dezicându-se, cu strigăte, de zeii străini) şi pentru un element nu doar ritualic, ci şi totemic, pe care îl regăsim în datina străveche, „toiagul lucrat de mână” şi împodobit cu simboluri („fiecare poartă cu sine un sigiliu şi un toiag lucrat de mână; în vârful fiecărui toiag se află un chip, fie măr, fie trandafir, crin, pajură sau orice alt semn, căci după datină nu le e îngăduit să poarte un toiag fără un anume semn“[20]). Despre cântările de pe calynda (colină), Herodot nu aduce vorbă, cu trimitere la caunieni, dar amestecul de populaţii scitice, sumeriano-babilonieni, mezi (numele mai vechi al tracilor), greceşti (inclusiv caunienii se revendicau din Insula Creta) foloseau Colina (Calynda), în vremea lui Cyrus şi Cresus, dar şi a legendarei Semiramida (secolele VII-VII înainte de Hristos), pentru ritualuri ceremoniale închinate celor trei ceruri şi nicidecum zeilor, ritualuri pe care „părintele istoriei” le-a şi descris oarecum contrariat de astralitatea nenumită şi neporeclită a acestora. „Ei nu numai că nu obişnuiesc să înalţe statui, temple şi altare, ci, dimpotrivă, socot că cei care le ridică sunt curat nebuni; şi aceasta, cred eu, pentru că ei nu şi-au închipuit niciodată pe zei ca fiind înzestraţi cu fire omenească, aşa cum o fac elenii”[21], ci, „înţelegând sub numele de Zeus toată roata cerului”, „aduc jertfe Soarelui, Lunii, pământului, focului, apei şi vânturilor”, „suindu-se pe cele mai înalte piscuri de munte” şi cică, şi mai uimitor pentru Herodot, „din timpuri străvechi, acestor singure zeităţi aduc ei jertfă”[22].

 

Cum festivităţile ceremoniale de pe colina Kalynda „şi-au găsit parţial drumul spre Grecia şi au fost cunoscute sub numele de festivalurile Kalyndice[23], logică pare teoria indo-europenismului lui Max Muller, dacă facem abstracţie de faptul că în toate limbile semitice kalynda înseamnă colină, fapt care obligă la observaţia logică şi susţinută şi de alte multe argumente, că muncelul caunilor, folosit pentru ceremonii religioase, nu însemna, în vechime, un toponim anume, ci o denumire pentru toate colinele folosite în scopuri ceremoniale şi care erau, de fapt, ko-lade, deci muncei ai ceremoniilor venusiene. Ceremonii de primăvară, deci echinocţiale şi nicidecum solstiţiale, chiar dacă învăţaţii lumii considerau, în secolul al XIX-lea, datorită transformării kolindelor în cântece de Crăciun, care se „obişnuiesc în noaptea de 24 decembrie și în cele următoare, până pe 1 ianuarie, deci pe durata sărbătorilor de Crăciun”[24], că dintotdeauna „Soarele a fost omagiat prin principalul festival Kalindic, care a avut loc în timpul solstițiului de iarnă“[25], deşi „în mitologia indiană găsim Kalenda ca fiică a Soarelui și soția lui Wischnu. Pare ciudat că Soarele se căsătorește cu Zeița stelei dimineții zilelor Lada (Leda = Koleda) ca şi la slavi“[26], deşi Venus, ca şi Sfânta Vineri din mitologia creştină, era doar mijlocitorul (steaua în şase colţuri, ca şi în stilizarea din ideograma lui Iisus), deci slujitoarea Muntelui-Altar, şi nicidecum soţia Soarelui. Cultul Venerei se înrădăcinase atât de puternic în spiritualitatea românilor, încât, în 1646, călugărul italian Marco Bandini constata că „ziua de vineri din fiecare săptămână ei o sărbătoresc în cinstea Sfintei Vineri, pe care ei pretind că ar fi sfânta ce stă, neîncetat, în genunchi înaintea tronului lui Dumnezeu, rugându-se cu lacrimi pentru aceia care o cinstesc. Şi, de aceea, mulţi cred, în orbirea lor, că e mai mic răul să-l superi pe Dumnezeu, decât pe Sfânta Vineri“[27], aşa că voievodul Vasile Lupu s-a văzut nevoit să cumpere moaştele unei Venus creştine, pentru a da o aparenţă ortodoxă, astfel ca „plăcerea superstiţioasă a publicului primilor ginţi”, încă supravieţuind subconştient, să poată fi „uzurpată de creştini”[28], silindu-se „măcar a le transfera la idei creştine”[29], deşi „schimbarea numelor vechi cu cele creştine nu înlătură cele mai originale elemente ale mitului”, după cum ţinea să sublinieze cărturarul maghiar M. Putnoky[30]. Şi mai există o mărturie importantă despre supravieţuirea cultului venusian la români, „eresul dacic”, cum numea Dimitrie Cantemir, într-o notă de subsol, colindul „Lado şi Mado” (Venus şi Marte), notat de Constantin Brăiloiu, în 1943, din sudul Basarabiei, unde, sub titlul de „Lado, Lado, nu mai plânge”, acest colind ancestral supravieţuia şi drept colindă, şi drept oraţie de nuntă, la „iertăciune”.

 

 

Spuneam că omagierile venusiene nu erau solstiţiale, deci nu se desfăşurau în decembrie, ci echinocţiale, pentru că, prin ele, se sărbătorea „renaşterea Soarelui fizic, cu turma de stele strălucitoare, pe cerul senin de primăvară şi vară[31]”, „renaşterea şi reîntoarcerea Soarelui aducător de dulce primăvară şi vară, cu suavele flori, cu rândunelele şi cântăreţele selbeloru înverzite”[32], aşa cum, de fapt, s-a întâmplat din vremuri imemoriale, după cum o mărturisesc înseşi colindele, care abundă de flori şi buruieni caracteristice începutului lunii mai, şi după cum o confirmă două importante mărturii din vremea lui Alexandru Macedon, care s-ar fi pierdut, dacă nu s-ar fi folosit de ele Strabon.  Diodor Sicul spunea că, la hyperborei din Insula Şerpilor, Soarele este celebrat „în fiecare zi, cântând încontinuu laudele sale şi făcându-i cele mai mari onoruri, astfel se zice că oamenii aceia sunt ca un fel de preoţi” solari, în vreme ce la Tecuci, capitala hyperboreilor (Piroboridava), „cei ce locuiesc în acest oraş sunt, în mare parte, cobzari şi aceştia, în timpul serviciului divin, bat cobzele în cor şi cântă imne în onoarea zeului, lăudându-i faptele sale”. Iar atunci când Soarele li se arată biruitor, o dată la 19 ani, „în tot timpul acestei apariţii a zeului în insula lor, ei cântă noaptea din cobze şi fac într-una jocuri sau hore, începând de la echinocţiul de primăvară şi până la răsărirea Pleiadelor (Găinuşei), în prima jumătate a lui mai, bucurându-se oamenii de acele zile frumoase”. Iar Hecateu Abderida, al cărui text este preluat de Strabon din scrierile lui Claudiu Aelian, scria că, atunci când hyperboreii sărbătoreau Soarele, „la timpul îndătinat, fac serviciul divin solemn sau ruga, atunci zboară acolo stoluri nenumărate de lebede din munţii pe care dânşii îi numesc Riphae (Carpaţi), şi aceste lebede, după ce înconjură mai întâi templul cu zborul lor, ca şi când ar dori să-l purifice, se lasă apoi în curtea templului, al cărui spaţiu e foarte larg şi de cea mai mare frumuseţe. / În timpul serviciului divin, pe când cântăreţii templului intonează laude zeului Apollo, cu un fel de melodii ale lor proprii şi pe când cobzarii acompaniază cu cobzele lor, în cor, melodia cea foarte armonioasă a cântăreţilor, tot atunci lebedele se asociază şi ele la cântările lor, guguind împreună”.

 

„Şi totuşi, această avuţie naţională românească este azi, mai mult decât oricând mai înainte, ameninţată cu eterna înmormântare în noianul uitării”[33], şi datorită confundării colindelor cu cântecele de stea şi vifleimurile, frumoase – fără îndoială, dar reprezentând o datină ceva mai târzie, cea a creştinismului, în care „semințele credinței păgâne pot fi desluşite într-o haină creștină”, cântecele de stea şi vifleimurile devenind „predicatorii triumfului creștinismului”[34], dar mai ales datorită fabricării de colinde de către toţi neaveniţii. Colindele primordiale au existat la toate popoarele Europei, dar au fost pierdute, mai ales în Evul Mediu, când se impun „mistere divine din vest”[35], preluate şi de români, prin Irozi, de la maghiari şi germani, dar şi de la poloni, într-o tentativă bisericească nepremeditată ca deznaţionalizare, ci ca depăgânizare, deşi în „satul primordial” sau, cum îl numeau croaţii, în „satul bătrân Kmete“, în care se adunau tinerii, aceştia „obişnuiau să cânte imnuri și să joace dansul sfânt al Soarelui (Hora), în cinstea tânărului zeu soare Koleda (Soarele Reînviat)“, care, atunci când „se căsătorește cu Zeița stelei dimineții zilelor Lada“[36], se căsătoreşte, faptic, doar cu Primăvara, simbolizată şi de Alba (Luna, cu „florile d-Albei“), şi de Lado (Venus), care îşi află întrupare comună în Primăvară, deci în repetabila naştere şi renaştere a Naturii şi, indirect, dar mult mai adânc, a Pământului, nuntirea cosmică fiind, dintotdeauna şi pentru totdeauna, cea dintre Mama Terra şi Tatăl Ceresc. Toate elementele datinii străvechi, stabilite de Kali Calusar (Marte cel Negru sau, dacă vreţi, Centaurul Negru), prin cele 12 Arcane, sunt păstrate doar de către români şi tocmai de aceea pot fi desluşite în structura obiceiurilor româneşti de dincolo de neinspirata zonificare în „vetre folclorice”, cu consecinţa falsificării prin „folclor nou”.

 

 

În elaborarea acestui capitol al cărţii, aflată în lucru, Kali Calusar, Arcanele şi Lăutarii, am folosit texte din literatura europeană de specialitate, la care am tot făcut trimiteri prin notele de subsol, texte pe care le-am tradus şi trebuie să le reproduc în întregime şi pentru că dezaprob folosirea unor citate incomplete, ca „trageri la temă”, dar şi pentru faptul că am convingerea că mulţi dintre cititorii mei vor înţelege şi ceea ce mie mi-a scăpat. Deci, iată ce s-a mai scris despre Colindă, deci  despre Cântecele venusiene ale Soarelui prin Europa:

 

 

„Lada[37] era zeița frumuseții și a dragostei în rândul slavilor (în special printre rușii de la Kiev). Ea a avut trei copii, numiţi Lel (dragoste), Did (logodnă) și Polel (căsătorie).

 

În Rusia de azi se mai folosește faptul că, în această zi, fetele se adună lângă o apă curgătoare, în care fiecare aruncă câte două coroniţe de flori. Din plutirea pe apă a acestor două coroniţe de flori, fetele au relația viitoarei lor căsătorii şi a vieţii care urmează.

 

Din cântecele populare, se deduce că Lada a fost Sora zeului Soarelui, care și-a anunțat nunta și a invitat la nuntă stelele, împreună cu cele nouă zâne ale cerului. Mireasa este „zviezda Danica”[38] (zeiţa), nuntașii „zei”, în timp ce domnişoarele de onoare sunt noile „Vilas” sau sororile „Danica”[39], alese de Zeița lună.

 

Timp de trei săptămâni, zeului Soare îi vor cânta laude, după care mireasa sa, „Danica” – care s-a înroșit la față – apare, cu o coroană pe cap și face daruri micilor stele și zânelor.

 

Zeița Lună sau sora zeului Soare aduce, acum, apa vieții pentru nuntași, din fântâna vieții, apă din care acum zeul Soare, mireasa sa, zânele și toate stelele mici beau, ca „să trăiască pentru totdeauna”.

 

După ce toți au apucat să guste din apa vieții, „Soarele Radios” strălucește pe fețele lor şi pe chipul „lunii palide”, în timp ce, pe hainele lor, „toate stelele sclipesc”.

 

Odată stabilită Ziua Lada (ziua nunţii – n. n.), obiceiul celor ce se vor căsători este de a-și trimite vestitorii pentru a interveni şi a obţine mâna miresei. Din acest motiv, cehii și croaţii au numit luna decembrie „Prosinec = Prosinac = luna vestirii“.

 

Inițial, această lună a fost numită Koleda-Mesec (Colina Lunii), ca şi la bulgari, și, de aceea, luna aceasta, în ziua solstițiului de iarnă, a fost sărbătorită ca naștere a noului soare, numit „Koleda”.

 

În loc de „Lada”, moravienii venerau drept zeiță a iubirii pe „Krasopany”, care avea temple splendide în Brno și Olomouc. „Au fost confecționate din pietre tăiate drept, decorate la interior cu aur și pietre prețioase dintre cele mai frumoase” (Dr. W. Binder). În templul de la Brno (unde se află acum catedrala), zeița stătea pe un car, încadrat de două porumbiţe albe și de două lebede“[40].

 

 

„Koleda-fest este o sărbătoare religioasă străveche. După Homer, Hesichins[41] și Athenaeus, festivalurile Kalyndice[42] au fost sărbătorite diferit în Asia Mică. Deci a existat un Schwalben-[43], Raben-[44], Hirschfest[45] şi altele, care se desfăşurau în diferite anotimpuri. Sărbătoarea propriu-zisă a solstițiului de iarnă a fost una dintre principalele festivități la toate popoarele din antichitate, care se închinau Soarelui, ca ființă divină. Există obiceiuri religioase speciale pentru această sărbătoare. Acest lucru este specific, în primul rând, perșilor, parţilor și caldeienilor (primul ordin călugăresc asiatic, de inspiraţie egipteană – n. n.).

 

După cum se știe, caldeienii s-au ocupat de astronomie încă din cele mai vechi timpuri și au introdus diverse ritualuri ceremoniale în cultul lor solar. Acestea și-au găsit parțial drumul spre Grecia și au fost cunoscute sub numele de „festivalurile Kalyndice”. Atât în ​​rândul grecilor din Asia Mică, cât și al celor din Attica, precum și în rândul locuitorilor din insula Rodos, unde Soarele „a fost omagiat”, principalul festival Kalindic a avut loc în timpul solstițiului de iarnă. Pentru aceasta au folosit și cuvântul întoarcerii sau au aplicat ceea ce a fost legat de solstiții. În cadrul acestei sărbători, copiii umblau din casă în casă, vestind noul an, şi primeau fire de lână, copturi și smochine (Ciresione)[46]. Odată cu oferirea şi primirea darurilor, au început să se organizeze şi banchete. Aceast mod de a sărbători se regăsește și în rândul romanilor, sub numele de „Dies juvenalis“ (Zilele tinere), şi la români, sub denumirea de „Colinda Pițereilor“, precum și printre vechii sclavi sudici, sub denumirea de „Malkih momi“ (Băieţi mici).

 

La slavii din sud, care pătrunseră în munții Rodopi și Morea, tinerii se adunat la „satul bătrân Kmete (prima, deci în sensul de „Satul Primordial“)”. La sfârșitul sărbătorii, oamenii obişnuiau să cânte imnuri și să joace dansul sfânt al Soarelui (Hora), în cinstea tânărului zeu soare Koleda (Soarele Reînviat – n. n.).

 

Printre romani, găsim „Calendae”, care sunt sărbători ce aveau loc în prima zi a fiecărui an și au fost asociate cu Saturnalia și Opalia. Festivaluri mai mici se desfăşurau și în primele zile ale fiecărei luni.

 

Românii mai au şi „Festivalul Colinda”. De unde provine cuvântul Calendae (Kolinda, Koliada, Koleda) este dificil de ghicit.

 

În mitologia indiană găsim „Kalenda” ca fiică a Soarelui și soția lui Wischnu. Pare ciudat că Soarele se căsătorește cu Zeița stelei dimineții zilelor Lada (Leda = Koleda) ca şi la slavi.

 

Este posibil ca nașterea zeiței „Kalenda” să fie sărbătorită din timpuri imemoriale de către indieni la solstițiul de iarnă și ca această utilizare religioasă să se fi răspândit cu arienii în Europa, sensul inițial fiind prin transformări repetate ale religioase“[47].

 

 

„Kolinde sau cântece de Crăciun, cu numele derivat de la o zeiță păgână, Lada[48]. Acestea constau în cântece și dialoguri, cel mai adesea cu un personaj mitologic și care nu au niciun fel de aluzie la festivalul creştin. Interpreții trec, de la casă la casă, bătând la fiecare ușă, cu formula obișnuită, „Florile-s dalbe, bună seara lui Crăciun” – albe sunt florile, o noapte de Crăciun fericit pentru tine.

 

Turca sau Brezaia aparține, de asemenea, aceleiași categorii ca și Kolinda, dar are un caracter ceva mai boieros și este interpretată de bărbați tineri, care, urmând în toate pe un lider, îmbrăcat grotesc, într-o mantie lungă și purtând mască (cel mai adesea reprezentând un cioc lung de barză sau un cap de taur, de unde și numele), parcurg satele, noaptea și ziua, cât durează festivitățile de Crăciun, urmărind fetele și îngrozindu-i pe copii. Un anumit mister este atribuit personificării turcului însuși, personajul fiind considerat necurat sau vrăjit de diavol, pe o perioadă de șase săptămâni, și nu poate intra într-o biserică și nici nu se poate apropia de un sacrament, până la trecerea acestui timp.

 

În Bucovina, Turca sau Taurul poartă numele de Capră, iar în estul Transilvaniei se numește Cleampa.

 

Cântece de Irozi este numele dat textului multor jocuri și dialoguri de carnaval, în care Rahula (Rachel) și copilul ei, un cioban, un evreu, un popul roman și diavolul apar într-o dispută oarecum neinteligibilă”[49].

 

 

„În spațiul următor, ne vom ocupa, acum, de colinde. Multe colinde sunt încă balade. În unele locuri i se spune „colind”, dar numele „colinda” este mai frecvent. Cu privire la cuvântul „colind”, George Sion scrie că etimologia cuvântului a fost ignorată de filologi. Cihac, în dicționarul său deja menționat, spune că cuvântul „colinda” este un cuvânt slav, care a fost transferat în limba română, prin intermediul limbii maghiare (koleda, koledál). Cu toate acestea, originea cuvântului, indiferent de limba modernă, este, fără îndoială, latină şi provine din „Calendae” (vezi Kalendae), în timp ce „colindare” (Nota bene!: Nu în sensul de a striga, a urla) este la fel de mult o sărbătoare ca şi latinul „festum Calendarium”, despre care Du Cange spune (Glossarium mediae et infimae latinitatis): „Calendae, it appellant scriptores publicas illas ac superstitiosas laetitias, quas Calendis Ianuariis prezintă primum Gentiles, usurpavere postquam Christiani (Calendele, pe care scriitorii le numesc plăcerea superstiţioasă a publicului primilor ginţi şi care aveau loc în ianuarie, au fost uzurpate de creştini)”. Aceste sărbători latine au fost cele care aveau loc în prima parte a lunii ianuarie, copiii cântând din casă în casă şi scandând urări precum: „Gaudium et laetitia sit in hac domo; tot filii, tot porcelli tot agni!” (Bucurie şi veselie să fie în această casă; cât de mulţi copii, atât de mulţi miei, purcei!). La fel și colindele românești. Cântece cu diverse conținuturi, la finalul cărora cântăreții urează fericire, bucurie și un an rodnic. Se obișnuieşte în noaptea de 24 decembrie și în cele următoare, până pe 1 ianuarie, deci pe durata sărbătorilor de Crăciun.

 

Teodorescu împarte colindele în religioase (misterioase), vânătoreşti și sociale (religioase, vânătorești, domestice sau sociale). Vom numi colectiv ultimele două categorii; deci există colindele religioase și colinde seculare.

 

Colinda religioasă este o continuare a ideilor mitologiei păgâne, parțial remodelată și transformată în spiritul credinței creștine. Unele sunt foarte apropiate de credința păgână; acestea pot fi readuse la cea mai timpurie perioadă istorică romanică, epoca păgână; în altele, semințele credinței păgâne pot fi desluşite într-o haină creștină: își găsesc expresia în lupta dintre creștinism și păgânism; altele sunt, în sfârșit, interpretări ale principiilor creștine: ele sunt predicatorii triumfului creștinismului. „Colindele românești formează o linie neîntreruptă a celor mai frumoase imagini din mitologia greacă și romană; schimbarea numelor vechi cu cele creştine nu înlătură cele mai originale elemente ale mitului”, spune Putnoky M. în „Elemente clasice în poezia populară romană” (Ungaria, 1892, nr. 8), şi susține că poezia populară romană antică era suficient de bogată, nu consta doar din „câteva cântece ostăşeşti”, cum spune Hasdeu. Mitul este și subiectul colindei „Raiul și iadul” (A paradicsom és a pokol), susţine Putnoky şi compară colindatul cu detaliile frumoase din Aeneis (Aeneisböl).

 

Majoritatea colindelor religioase sunt de origine literară; românii le-au luat de la slavi sau de la greci. Gaster, conform „Colindul Crăciunului”, susţine că exista o carte de folclor străin încă din jurul anului 1650 (Chrestomaţie română, Bucureşti, 1891). Multe colinde sunt produse pur apocrife.

 

În primul rând, „Irozii” (jocul, Vifleimul, Bethlehem-ul). Drama religioasă are originea în Evul Mediu, în mistere divine din vest. Misterele sunt piese religioase, care își iau subiectul din „Biblie”, în special din viața lui Hristos (I. Beöthy Zs., Ed. Magyar, I, 20). Românii și maghiarii au preluat aceste scenarii mitice de la germani. Conținutul irozilor este încă religios, dar amestecat cu elemente laice. Iniţial, au fost distribuiţi călugări români în aceste piese populare, cu 2-9 personaje, spune Anton Pann (Cântece de stea și Vicleimuri, Bucureşti, 1830)”[50].

 

 

[1] Silaş, Grigore Dr., Însemnătatea literaturii române tradiţionale, în Transilvania, nr. 5, Anul VIII, Braşov 1 martie 1875, pp. 51, 52

[2] Wilh. Schmidt, Das Jahr und seine Tage in Meinung der Romänen Siebenbűrgens, Hermannstadt 1866; şi alţii.

[3] Silaş, op. cit., p. 52

[4] „În aceeaşi vechime căruntă, ba poate în şi mai căruntă se suie cu originea lor alte producte de pe câmpul poeziei noastre poporale” – Transilvania, X, nr. 5, 1 martie 1877, p. 56

[5] Dovada caracterului echinocţial de primăvară al colindelor, anul având iniţial, după acelaşi Simion Mangiuca, doar două anotimpuri: vara, care începea în Berbec şi se sfârşea în Cumpănă, şi iarna, care începea, deci, în Balanţă şi se termina în Berbec – n. n.

[6] Venera, ulterior numită Sfânta Vineri – n. n.

[7] At. M. Marienescu, Colinde, Pesta 1859, p. 37, cf. I. C. Schuller, Kolinda, Hermannstadt 1860 – apud Silaş, op. cit. p. 52

[8] „Colindele, naraţiunile mitice şi descântecele posedă, împreună cu datinile superstiţioase şi nesuperstiţioase ale poporului nostru, mare însemnătate acum şi din punctul mitologiei noastre româneşti” – Transilvania, X, nr. 5, 1 martie 1877, p. 56

[9] Baron von Bretton, Lucas Peter, Recherche sur l’origine de la ressemblance et de l’affinité / d’un grand nombre de mots / qui se retrouvent dans / le francais, le danois, l’islandais, l’anglais, l’allemand, le latin, le grec et le sanscrit, Copenhahue 1866, p. 219

[10] Der Koleda-Tag, în Géržetić, Nikolaus, Űber Medicin und Sonnencultus des Alterhums, Karansebes 1894, nota de subsol de la p. 62

[11] Din Koleda provin denumiri topografice, cum ar fi Kölleda la Sömmerda, în Saxonia, Koleda în Munţii Bihorului sau Koladan, râul de la granița dintre Bengal şi India.

[12] Géržetić, op. cit., p. 62

[13] „Trăsătura caracteristică a ţinutului Caunus este valea extinsă și mlăștinoasă a râului Calbis, parcă predestinată înmulţirii mistreților, care acum abundă în țară. Munții Calynda, din est, desparte acest ţinut de cel numit Troes şi care este cu totul montan. La nord este delimitat de muntele înzăpezit Taurus, iar la răsărit de înălțimile aproape egale ale munților Massicytus… Din cele mai vechi legende știm că acești munți au fost bântuiți de Himera (Chimaera), un animal mitic, reprezentat ca un leu cu cap de capră și coadă de șarpe“ – Fellows, Sir Charle, Coins of Ancient Lycia, London 1855, p. 6

[14] Homer, Istorii, I, Cartea I, p. 172

[15] „Kolinda sau Koleda, zeul păcii la slavii din Kiev. El este opus, în mod natural, Ledei, care este zeul războiului. O altă explicaţie fac din Kolinda şi Leda zeii Vara şi Iarna“ – Biographie universelle, anciene et moderne. / Partie mythologique / Ch-Ly, Paris 1832, p. 542; Koléda sau Kolinda. Zeul păcii la slavii din Kiev. Se celebrează printr-o sărbătoare magnifică în onoarea lui, la 26 decembrie; în acesta unii mitologişti au văzut în el pe Zeul Iernii“ – Eduard Adolf, Jacobi; Bernard, Thalès; Dictionaire Mythologique Universel, Paris 1863, p. 271; „Kaléda, zeul păcii, a cărui sărbătoare se celebra în 24 decembrie şi care, la Kiev, unde celebrarea se întindea până în 26, a primit numele de Koléda sau Kolinda (kal-é-da, începutul bucuriei; kolé-da, tăuraşul bucuriei; kolin-da, mica bucurie, bucuria ta sau buna bucurie)“ – Morbihan, Buletin de la Société Polymathique, Année 1872, Vannes 1872, p. 180

[16] Guterbock, Hans Gustav, The Song of Ullikummi Revised Text of the Hittite Version of a Hurrian Myth, Chicago, 2009, p. 153

[17] The Sacred Books, Coborârea zeiţei Ishtar în lumea adâncurilor, notă de subsol, p. 235

[18] The Sacred Books, Crearea Soarelui şi a Lunii, p. 70

[19] Herodot, Istorii, Volumul I, Cartea I, Bucureşti 1961, p. 95

[20] Herodot, Istorii, Volumul I, Cartea I, Bucureşti 1961, p. 97

[21] Herodot, op. cit., pp. 77, 78

[22] Ibidem, p. 78

[23] Der Koleda-Tag, în Géržetić, Nikolaus, Űber Medicin und Sonnencultus des Alterhums, Karansebes 1894, p. 62

[24] Suciu,Traján, A román népköltészet: tanulmány, Brád, 1907, p. 32

[25] Der Koleda-Tag, în Géržetić, Nikolaus, Űber Medicin und Sonnencultus des Alterhums, Karansebes 1894, pp. 62

[26] Ibidem, p. 63

[27] Călători străini despre ţările române, V, p.343

[28] Suciu,Traján, A román népköltészet: tanulmány, Brád, 1907, p. 32

[29] Silaş, Grigore Dr., Însemnătatea literaturii române tradiţionale, în Transilvania, nr. 5, Anul VIII, Braşov 1 martie 1875, p. 51

[30] Putnoky, M., Elemente clasice în poezia populară romană, în Ungaria, 1892, nr. 8, apud Suciu, op. cit., p. 33

[31] Dovada caracterului echinocţial de primăvară al colindelor, anul având iniţial, după acelaşi Simion Mangiuca, doar două anotimpuri: vara, care începea în Berbec şi se sfârşea în Cumpănă, şi iarna, care începea, deci, în Balanţă şi se termina în Berbec – n. n.

[32] Silaş, op. cit., p. 52

[33] Silaş, op. cit., p. 53

[34] Suciu, op. cit., p. 33

[35] Ibidem

[36] Géržetić, Nikolaus, Űber Medicin und Sonnencultus des Alterhums, Karansebes 1894, pp. 63

[37] Fata care ia; Lada, încă în uz.

[38] Venus, în cântecele populare, este numită „zlatna majka” (mama de aur), deoarece ea naște noul soare, în ziua de Koleda, „Koledo mladi Bog“.

[39] Danica, Danka, Daniša, Danislav.

[40] Der Lada-Tag, în Géržetić, Nikolaus, Űber Medicin und Sonnencultus des Alterhums, Karansebes 1894, pp. 57-59

[41] Hesiod – n. n.

[42] Potrivit lui Herodot, Cartea I, p. 172, în țara Kaunilor, ţările din Asia Mică se învecinau cu muntele „Kalyndische”… Din Koleda provin denumiri topografice, cum ar fi Kölleda la Sömmerda, în Saxonia, Koleda în Munţii Bihorului sau Koladan, râul de la granița dintre Bengal şi India.

[43] Festivalul înghiţiturilor – n. n.

[44] Festivalul Corbului – n. n.

[45] Festivalul Cerbului – n. n.

[46] Cupe pline cu miere, vin sau ulei, precum și fructe, cu care împodobeau un măslin, pe care îl aşezau la ușa Templului lui Apollo, ulterior creanga împodobită fiind folosită şi în casele particulare.

[47] Der Koleda-Tag, în Géržetić, Nikolaus, Űber Medicin und Sonnencultus des Alterhums, Karansebes 1894, pp. 62, 63

[48] Sinodul de la Constantinopol, din 869, a interzis membrilor Bisericii Orientale să țină sărbătoarea zeiței păgâne Kolinda sau Lada, care să aibă loc în cea mai scurtă zi. Aceste cântece Kolinda par a fi de origine slavă, de vreme ce găsim Koleda printre bohemieni, sârbi și slavoni, Koleda printre polonezi, și Koladul la ruși. O dovadă în plus a acestui lucru pare să fie acea asemănare inconfundabilă cu cuvintele slave Kaulo, Kul, Kolo, o horă care se aplică, fără îndoială, la rotația soarelui, care, în această zi, reînvie din nou. Grimm, însă, în Mitologia sa, spune că numele derivă din latină, din Calendae.

[49] Gerard, Emily, The Land Beyond the Forest, Vol. I, London 1888, pp. 271.

[50] Suciu,Traján, A román népköltészet: tanulmány, Brád, 1907, pp. 32, 33


Pagina 4 din 15« Prima...23456...10...Ultima »