Datina Biblia Romanilor | Dragusanul.ro - Part 4

Creaţia şi Naşterea Zeilor, în Datina Românilor 4

Omagierea Boului Apis, în Egyptian Mythology A to Z p 36

Omagierea Boului Apis, în Egyptian Mythology A to Z, p. 36

*

Cu câteva decenii înainte de naşterea lui Iisus, un roman genial, pe nume Titus Lucretius Carus (97-58 î. H.), statornicit în memoria omenirii prin cele opt cărţi ale poemului „De Natura rerum”; începu să se întrebe „care-i pricina ce-n lume la mari seminţii răspândit-a / cultul divin şi umplut-a cetăţile toate cu-altare”[1], punând sub semnul oprobriului, pentru prima dată în istorie, rolul religiilor în existenţa umanităţii: „Nenorocitule om, ce dat-ai puteri divine, / Astfel de fapte măreţe şi astfel de crudă mânie! / Câtă durere şi gemet făcutu-ţi-ai, omule, singur, / Ce suferinţi pentru noi, câte lacrimi copiilor noştri!”[2].

*

Lucreţius Carus înţelesese că „natura, urzitoarea lumii”[3], încetase să de mai dezvăluie fiinţei umane ca atare şi că „religia a fost aceea care / urzi nelegiuiri şi fapte impii”[4], pe fondul confuziei create, în fiecare individualitate spirituală, şi de vis, şi de teamă, şi de necunoaştere, în scopul anihilării şi subordonării necondiţionate a tuturor individualităţilor. Omul încetase să mai creadă în Spirit şi inversase sensurile (nu mai căuta în inima sa), iar Cerurile, care îl tot ajutaseră să se înţeleagă şi să le înţeleagă, tocmai fuseseră populate cu zeităţi, de parcă mulţi, tare mulţi nemuritori ar fi izbutit să identifice în ei înşişi răspunsurile la tragica întrebare a lui Gilgamesh: „Unde este omul care să se poată căţăra în cer?”, despovărându-se, astfel, de neliniştitul şi dezarmantul gând cum că „zilele noastre sunt numărate, îndeletnicirile noastre sunt o adiere de vânt”[5].

*

Sentimentul zădărniciei vieţii apare odată cu naşterea zeilor[6], pământenii dând crezare spuselor şamanice, care susţineau că „Zeii, Anu (Cerul) i-a a creat, la un moment dat; cetatea sfântă, locuinţa dorită de inimile lor, ei au proclamat-o supremă”[7]. Şi, astfel, constelaţiile şi planetele împrumută chipuri umane sau animaliere, ba chiar şi Cerul şi Pământul se transformă în făpturi nemuritoare, dar crude în relaţiile cu muritorii, care, încet, încet, îşi pierd şi cea din urmă fărâmă de demnitate, urmând drumul obedienţei, care, odinioară, fusese „drumul Soarelui, la creşterea lui, prin munte”[8], fusese călător fericit pe „calea din sud, care este Calea Strămoşilor” şi pe „calea din nord, care este Calea Astrală, Calea Nemuririi”[9] şi, râvnind la Cer, desconsideră bucuriile pământeşti, deci însăşi viaţa.

*

De la poezia prin care i se revelau Sinele Particular şi Sinele Universal (Spiritul OM), fiinţa pământeană decade la imn şi la rugăciune, ambele menite să îmbuneze fantasmelor care se substituiseră „Legilor lui Dumnezeu, scrise pe Cer”, iar simbolistica astrală conturează monştri mitologici, care impun şi cultivă teama, retezând brutal aripile revelaţiei. Naşterea zeilor înseamnă, de fapt, abandonarea omului metafizic într-un primitivism spiritual revoltător, dar cultivat de sacerdoţi drept esenţă a credinţei. Sumerienii încep să creadă în închipuiri umanoide încă din anul 3500 î. H., atunci când „Anu devine zeu”, după ce, ca şi urmaşii săi, „Enlil, Enki şi Nin-harsagga, a condus capetele negre”[10], adică pe pelasgi, „simboliza Cerul, Enlil – Aerul şi Pământul, iar Enki –  Apa şi Înţelepciunea; mai puţin importanţi au fost: Utu – Soarele, Nanna – Luna, Inanna – zeiţa dragostei şi a războiului (Venus), precum şi Ninhursag – mama zeilor”[11]. La fel se întâmplă şi la egipteni şi tot pe atunci, unde Osiris preia identitatea lui Anu (moştenită de la felaci) şi unde Jupiter sau „steaua Sudului”  „a fost un zeu”; Saturn sau „steaua de Vest, care traversează cerul”, îl simboliza pe „Horus, Taurul lui Anu”; Marte sau „steaua de Răsărit a cerului” îl simboliza pe Ra; Mercur îl simboliza pe Set; Venus sau „steaua navigatorilor” îl simboliza pe Osiris[12], iar dintre constelaţii, Dragonul era Hipopotamul, Ursa Mare era Boul[13] şi aşa mai departe.

*

Constelaţii zodiacale, în Egyptian Mythology A to Z, p. 220

Constelaţii zodiacale, în Egyptian Mythology A to Z, p. 220

*

Chiar şi Amen-Ra se transformă în „Taur Cerului („taurul lui Annu”, ulterior „taurul lui Osiris”[14], iar dacă „Anu a slobozit Taurul Cerului”[15], „un taur sălbatic, în pustie, care mugea şi învolbura praful”[16], pe care Gilgamesh l-a ucis, pedeapsa pentru omul care a învins Tunetul (Thor) fiind cumplită, pierderea lui Enkidu însemnând, de fapt şi într-o traducere nepoetică, pierderea tinereţii proprii.

*

Zodiacul, în Egyptian Mythology A to Z, p. 221

Zodiacul, în Egyptian Mythology A to Z, p. 221

*

Cunoaşterea Cerului şi descifrarea semnelor sale au presupus gruparea stelelor sub diverse denumiri, funcţie de conturul zoomorf pe care-l sugerau poziţionările, dar denumirile acestea au fost receptate, abia timpurile moderne, drept idolatrii. Oamenii, după cum o probează şi Datina, nu s-au închinat niciodată animalelor, ci unei anumite epici astrale. „Cerbul” şi „Capra”, de pildă, omagiază moartea şi învierea Timpului, la solstiţiul de iarnă, în Capricorn (Cernunos sau Cronos), Urşii, mai ales cei de paie, omagiază constelaţia de deasupra Europei continentale, Ursa Mare, Căiuţii omagiază planeta Marte, „zeitatea” războinicilor călăreţi din munţi, cărora li s-a zis centauri, iar Mascaţii omagiază Primăvara, în complexa ei ciclicitate. Dar, de toate elementele Datinii mă voi ocupa în capitolele care vor urma.

*


[1] Lucretius Carus, Titus, Fenomenele Naturii şi Religia, în Antologia poeziei latine, Bucureşti, 1967, p. 32

[2] Lucretius Carus, Titus, Fenomenele naturii şi religia, în Antologia poeziei latine, p. 33

[3] Lucretius Carus, Titus, Începuturile şi progresele agriculturii, în Antologia poeziei latine, p. 35

[4] Lucretius Carus, Titus, Junghierea Ifigeniei, în Antologia poeziei latine, p. 21

[5] The Epic of Gilgamesh, II, p. 7

[6] Oamenii cred că şi zeii se nasc şi că poartă veşminte şi, deopotrivă la chip, vorba la fel şi-o-ntocmesc, Xenofan, Ospăţul, în Antologia poeziei latine, p. 145

[7] The Sacred Books, Cea mai veche istorie a Creaţiei, p. 67

[8] The Epic of Gilgamesh, IV, p. 16

[9] Prashna-Upanidhad, 2, p 40

[10] The Sacred Books, Cea mai veche istorie a Creaţiei, p. 63

[11] Kassak, Enn; Veede, Raul, Understanding Planets in Ancient Mesopotamia, vol. 16, Folklore, Tartu, 2001, p. 12

[12] The Planets and their Gods, Wallis Budge, E. A., Gods of the Egyptians, Londra, 1904, pp. 302, 303

[13] Ibidem, p. 312

[14] Hymn to Amen-Ra, Wallis Budge, E. A., Gods of the Egyptians, Londra, 1904, p. 6

[15] The Epic of Gilgamesh, III, p. 12

[16] The Epic of Gilgamesh, II, p. 8


Creaţia şi Naşterea Zeilor, în Datina Românilor 3

*

Că în simbolul (cuneiforma sumeriană veche – 3500 î. H.) pentru Dumnezeu-Cerul (cele două cruci suprapuse) întâlnim doar Cerul şi Pământul, în reprezentări simbolice, şi nicidecum Soarele şi Luna, aşa cum şi eu crezusem, cândva, o probează mărturiile vechilor cărţi religioase ale omenirii.

*

La sumerieni, „genealogia” creaţiei, cuplul creator Cer-Pământ (An-Ki), îl are pe Anu drept Cer şi pe Ki, numită şi Ninhursag, drept Pământ, Luna, numită Nanna sau Sîn, fiind fiica lui Enlil (aerul, vântul), fiul Cerului şi al Pământului, şi al zeiţei cerealiere Ninlil sau Mulliltu, iar fata acestora, Iştar sau Inanna, fiind zeiţa dragostei (iar mitologiile popoarelor, după cum se va vedea, îi stabilesc statut de Eftepir, de Maia, de Lucia, deci o identitate lunară).

*

„Soarele este viaţă, iar Luna este materie; Lumea mobilă şi imobilă este materie, iar materia este formă”[1], dar şi „Luna, de asemenea, este Creator, viaţa fiind pe jumătate luminoasă, pe jumătate, materie întunecată. Înţelepţii îşi ţin ritualurile lor în prima jumătate, cea luminoasă; proştii, în întuneric”[2].  „Soarele este lebăda care locuieşte în Cer; el este sacrificiul (focul), vatra locuinţei, el locuieşte în oameni, în zei, în sacrificii, în Cer, în Apă, pe Pământ şi pe Munte. El este adevărul cel mare”[3], „Soarele este ochiul lumii”[4], „ochiul deschis mereu asupra vieţii”[5], dar „cu Soarele, împreună, Glia mai zămisli şi alţi copii”[6], Pământul, „umbrita Glie, maica zeilor din Cer”[7], „divina Glie, bună mamă de zei şi de oameni”[8], fiind şi creatoarea timpului uman[9]. „Anu a făcut omenirea. Zeiţa Aruru, împreună cu el (Anu), a creat sămânţa omenirii”[10], ştiut fiind că „Cerul şi Pământul sunt părinţii tuturor creaturilor, şi dintre toate creaturile omul este cel mai înzestrat, sincer şi inteligent”[11].

*

Conform unui mit slav, Pământul ar fi avut o fată, Primăvara, care se numea Luna Mai (Maia, în slavă). În mai, odată cu răsăritul Pleiadelor, începea primul an nou al omenirii. Închisă într-o peşteră, pentru o vinovăţie în dragoste, Maia este eliberată de unchiul ei, Soarele, şi pusă Crăiasă a Florilor în palatul de cleştar de deasupra norilor. Identic este şi mitul dacic al Crăiesei Zăpezii, Eftepr (Lucia, în latină), dar şi mitul zeiţei Iştar (Ishtar):

*

„Zeita Ishtar, ca marele zeiţă-mamă, este zeiţa vegetaţiei şi a fertilităţii printre oameni şi animale. Se spune că ea petrece jumătate de an pe pământ, când natura este în floare şi animalele nasc puii, în timp ce în jumătatea de an rămasă, când natura pare moartă, ea este închisă în lumea inferioară, cunoscută sub numele de Aralu. Mitul coborârii ei în Aralu simbolizează trecerea de la vară la iarnă, în timp ce eliberarea ei sugerează trecerea de la iarnă la vară. Povestea pare să aibă ca sugestie principală posibilitatea reînvierii morţilor; se poate să fi fost compus în legătură cu un ritual în cinstea zeului sumerian vechi Tammuz sau Dumu-Zi-Apsu, „copilul spiritului (sau viaţa) din Deep”, „zeul-soare al primăverii, a cărui plecare a fost jelită şi a cărui întoarcere a fost salutată cu ceremonii adecvate. În alte povestiri, Tammuz este prezentat ca iubit al zeiţei Ishtar, ucis de zeiţă, din cauza respingerii dragostei ei”[12].

*

„Locuind” în Cer, simbolul lunar, al rotaţiei ei spre stânga, nu poate fi decât cel legat de simbolul ceresc, crucea dreaptă, cu rotire spre stânga, deci zvastica inversă.

*
Simbolul rotaţiei Lunii prin lunistiţii

Simbolul rotaţiei Lunii prin lunistiţii

*


[1] Prashna-Upanisad, IV, 1, p. 40

[2] Prashna-Upanisad, IV, 3, p. 40

[3] Katha-Upanishad, IV, 2, 18

[4] Katha-Upanishad, 2, p. 36

[5] Orfeu, Soarelui, în Hesiod-Orfeu / Poeme, Bucureşti, 1987, p. 190

[6] Hesiod, Teogonia, în Hesiod-Orfeu / Poeme, Bucureşti, 1987, p. 9

[7] Solon, Legiuitorul, în Antologie lirică greacă, Bucureşti, 1970, p. 30

[8] Orfeu, Zeiţei Pământului, în Hesiod-Orfeu / Poeme, Bucureşti, 1987, p. 201

[9] Vlăstarul odrăslit de Glie şi Cerul năpădit de astre, în Orfeu, Către Zeul Timpului, în Hesiod-Orfeu / Poeme, Bucureşti, 1987, p. 194

[10] Legge, James, The Sacred Books, Cea mai veche istorie a Creaţiei, p. 67

[11] Legge, James, The Sacred Books of China. The Texts of Daoism, Oxford, 1891, vol. XI, The Shu King, p. 81

[12] Legge, James, The Sacred Books, Coborârea zeiţei Ishtar în lumea adâncurilor, notă de subsol, p. 235


Creaţia şi Naşterea Zeilor, în Datina Românilor 2

Simbolul Dumnezeu-Cerul, în Sumer, 3500 î. H.

Simbolul Dumnezeu-Cerul, în Sumer, 3500 î. H.

*

Dumnezeu-Cerul însemna, în vechime, „respiraţia”, „voinţa”, dar şi Cerul îndepărtat, semnul lui grafic, la vechii sumerieni, fiind dat de cele două cruci suprapuse, crucea dreaptă, simbolizând Cerul, şi crucea oblică, simbolizând Pământul de sub Crucea Nordului (Constelaţia Lebăda).

*

Simboluri sumeriene, până la cuneiforme

Simboluri sumeriene, până la cuneiforme

*

Dumnezeu-Cerul, în componentele sale grafice

Dumnezeu-Cerul, în componentele sale grafice

*

Perimetrul Crucii Nordului (Pământul) este un pătrat, care simboliza şi cetatea, şi Paradesha, ambele pământene, în vreme ce crucea oblică, cuprinsă de pătrat, simboliza părinţii (pitr).

*

Pământul, dar şi Cetatea, dar şi Paradesha

Pământul, dar şi Cetatea, dar şi Paradesha

*

Perimetru Crucii Drepte (Cerul) este un romb, care înseamnă şi Soare, dar şi dubla natură a sfinţeniei[1], cea care, prin cunoaşterea Sinelui Particular, cunoaşte Sinele Universal[2]. În creştinism, rombul a fost considerat simbolul Sfântului Graal („Inima lui Iisus”), confirmându-se, practic simbolistica iniţială a rombului, de dublă natură a sfinţeniei, astrală şi pământească. Cele două triunghiuri suprapuse, care alcătuiesc rombul definesc şi iniţierile, „pe munte”, „în Sinele Universal” (Spiritul) – triunghiul cu vârful în sus şi, respectiv, „în peşteră”[3] (în inima proprie, de fapt), „în Sinele Particular” – triunghiul cu vârful în jos.

*

Soarele sau Dubla Natură a Sfinţeniei

Soarele sau Dubla Natură a Sfinţeniei

*

Soarele, în mişcare, este simbolizat de zvastica spre dreapta, făcută din Crucea Cerului. Acestui simbol, care înseamnă şi Lumina Cerului Zilei, i se suprapun, ulterior, tot felul de nume de zei: Deaus, din care descinde Zeus al elinilor; Ahura Mazda (cel care-i încredinţează Legile lui Zarathustra); Apollo, Mithra şi, în fine, Iisus Hristos.

*

Soarele, în mişcare

Soarele, în mişcare

*

Rotaţia Pământului, în sens invers faţă de cea a Soarelui, aidoma Horelor, ţine de Crucea Nordului, deci de simbolul Pământului, dar, deşi rotaţiile obligă la o singură desluşire, ansamblul de simboluri care derivă din cele două cruci, şi separat, şi împreună, dau multitudinea de semnificaţii, de desluşiri care obligă la intrarea în armonie.

*

Pământul, în rotaţie inversă

Pământul, în rotaţie inversă

*

Suprapunerea celor două cruci, cu tot cu perimetrele lor, dau octogonul sau floarea (steaua) în opt petale (raze), care a însemnat, cândva, şi calendar lunar, dar care simbolizează Sacralitatea de dincolo de Cer, Spiritul sau ceea ce noi, creştinii, obişnuim să numim Dumnezeu, Unu sau, în vechime, OM (se scria şi AUM, folosindu-se invocaţia OI).

*

Spiritul de dincolo de Cer

Spiritul de dincolo de Cer

*

Reprezentarea aceasta o aflam şi în bisericile creştine, dar şi în totemurile voievodale vechi, precum cele, de la cuşmă şi de la gât, al lui Vlad Ţepeş.

*

Bederniţa de la Putna

Bederniţa de la Putna

*

Bijuteriile lui Vlad Ţepeş

Bijuteriile lui Vlad Ţepeş

*

Există o reprezentare şi mai stilizată, realizată prin unirea unui capăt de cruce cu opusurile celeilalte cruci, o veritabilă stea (floare), pe care o descoperim în toată ornamentaţia populară a popoarelor lumii şi care simbolizează, întâi de toate, Altarul Strămoşilor (deva şi pitr, împreună[4]) şi, desigur, pe capetele ouălor încondeiate ale românilor, oul încondeiat reprezentând, în fond, prima carte religioasă a omenirii.

*

Dumnezeu-Cerul, simbol astral şi/sau floral

Dumnezeu-Cerul, simbol astral şi/sau floral

*

Acelaşi simbol, pe oul încondeiat

Acelaşi simbol, pe oul încondeiat

*

Pe oul încondeiat (Oul Cosmic), există, în cele două capete, câte un simbol al Spiritului, deci al Eternităţii, care delimitează, prin două porţi sau căi, „Pasărea Vieţii” sau „Hora Vieţii”, tentaţia nemuririi fiind fundamentală pentru condiţia umană, de-a lungul vremilor (mai ales în sensul disciplinării, al moralizării, prin dogme religioase), Deva-Yana (Poarta sau Calea Zeilor, care nu sunt, de fapt, decât moşii cei vechi şi strămoşii) şi, respectiv, Pitr-Yana (Poarta sau Calea Părinţilor, adică şi a bunilor şi străbunilor, deci a antecesorilor mai apropiaţi, cei ai celor „şapte lumi”[5], adică întrupări), şi unii, şi ceilalţi[6], reîntrupându-se prin hora oamenilor sfinţi (alternanţa de romburi şi X-uri, de pe banda din mijlocul oului încondeiat).

*

2 Ou cosmic

*

„Ceea ce se vede în univers, animate sau inanimate, toate aceste lucruri se vor reînnoi; la fel ca diferitele roade ale pământului, care se succed în ordinea cuvenită anotimpurilor, totul se învârte în lume, fără început, şi fără sfârşit, pe această roată care provoacă distrugerea tuturor lucrurilor”[7]. Acesta este şi mesajul oului încondeiat (scris), obiceiul încondeierii însemnând, în fond, obligatoria reînnoire din fiecare primăvară. Elementele-simbol ale Oului Cosmic se regăsesc, mai dibaci sau mai neîndemânatic lucrate, în toate ornamentaţiile populare ale populaţiilor care descind din străvechile civilizaţii polară şi boreală. Noi le păstrăm, fără iniţieri, după regula lui „aşa am apucat”, dar le păstrăm. Mai trebuie doar să învăţăm să şi valorificăm această multimilenară moştenire a umanităţii.

*

Exemple de simbolistică dreptliniară străveche, pe oul încondeiat sau pe cusături şi ţesături, se pot da la nesfârşit, dar postez doar câteva, cu sugetiile grafice aplicate pe fotografii realizate de colegul şi prietenul meu, Victor T. Rusu:

*

2 Ou romburi

*

2 Ou capat

*

2 Ou calendar

*

2 camasa calendar

*

2 camasa 2

*

2 camasa

*

2 Banda-de-cusaturi

*



[1] Sinele individual şi Sinele universal trăiau împreună în inimă, ca lumină şi umbră, Katha-Upanishad, I, p. 31

[2] Când omul se înţelege, înţelege Sinele universal (Om), Katha-Upanishad, I, p. 27

[3] Sinele individual şi Sinele universal trăiau împreună în inimă, ca lumină şi umbră, Katha-Upanishad, I, p. 31

[4] Părinţii şi Zeii sunt una, dar se sărbătoresc, la Luna nouă, părinţii (Pitris), la Luna plină, zeii (Devas), Mahabharata, VII, p. 65

[5] Cele şapte lumi pot fi explicate ca lumile tatăl, bunicul, şi străbunicul, de fiul, nepotul, şi strănepotul, şi de însuşi jertfitorul, Mundaka-Upanishad, I, notă de subsol, p. 31

[6] aţi stabilit două direcţii de închinare, spre zei (Deva) şi părinţi (Pitris), Mahabharata,III, p. 49, sărbătorindu-se la Luna nouă, părinţii (Pitris), la Luna plină, zeii (Devas), Mahabharata, VII, p. 65

[7] Mahabharata / Adi Parva, I, p. 3


Creaţia şi Naşterea Zeilor, în Datina Românilor 1

page_va_cellarius_atlas_trade_05_1205020934_id_567583

page_va_cellarius_atlas_trade_05_1205020934_id_567583

*

Cel puţin trei dintre elementele care caracterizează specificitatea spiritualităţii româneşti, oul încondeiat[1], colindele[2] şi horele[3] ritualice[4], încă mai conservă mimetic elemente ale tradiţiei primordiale[5], ale datului/datină, ale matricei stilistice[6] care defineşte aderenţa noastră la mit[7]. Sugestia descendenţei Datinii din mithrianism, impusă de militanţii târzii ai daco-românismului cu orice chip, ignoră însăşi esenţa decadenţei metafizice a fiinţei umane, prin religiile târzii, care coboară Cerul pe Pământ, deposedându-l de adevărata lui sacralitate, Mithra sau Mitra[8], ca „Legământ”, ca asumare de Cer[9] (de Auhura, dascălul lui Zarathustra, în cazul acesta). De altfel, simbolul pentru Dumnezeu-Cerul (crucea dreaptă şi crucea oblică suprapuse – precum pe steagul Angliei), figura ca atare, în anul 3500 î. H. pe tăbliţele sumeriene, ulterior primind şi un nume şi devenind zeul Ansar, urmând ca, în timp, numele cerului să capete, de la Anu[10] şi până la Mithra, o puzderie de nume, „deoarece multe neamuri, fiecare vorbind altă limbă, a simţit nevoia de a traduce numele lui, pentru a i se închina”[11].

*

Dumnezeu-Cerul, pe oul încondeiat - foto Victor T. Rusu

Dumnezeu-Cerul, pe oul încondeiat – foto Victor T. Rusu

*

Începuturile lumii, imaginate (eu înclin să cred că dezvăluite) de către de moşii omenirii (generaţiile devas[12], zeii şi umbrele care compun începutul[13] sau cei vieţuind odinioară, / fii semizei ai stăpânilor zei[14]), încep de la Haos, convingerea generală fiind că, „mai înainte[15] de mări, de uscat şi de bolta cerească, / firea la fel peste tot arăta şi numită fu Haos”[16]. Civilizaţia polară îl numise Ymir[17], iar sumerienii i-au zis Haosului Tiamat, „haosul, mama lor”[18], existând „la primele începutură”[19], atunci când „în înălţimi, Cerul nu a fost numit, / şi de mai jos, Pământul nu fusese chemat; / nimic nu exista, doar primordialul Apsu[20], născătorul lor, / Mummu[21], iar Tiamat[22]… / Nici unul dintre zeii a fost încă adus în fiinţă, / Fără a purtat un nume, destinul lor a fost determinat”. Factorul declanşator al Creaţiei, „în această lume, când a fost lipsită de strălucire şi de lumină, şi învăluită în întuneric total, a intrat, ca fiind cauza primară a creaţiei, un ou tare, inepuizabil în seminţe ale tuturor fiinţelor create”[23].

*

Oul cosmic - foto Victor T. Rusu

Oul cosmic – foto Victor T. Rusu

Odată cu Creaţia, se individualizează şi Timpul Cosmic, deci o altă dimensiune a Spiritului Universal. „Timpul este Creatorul”[24], dar Timpul Cosmic, ulterior simbolizat de Cerul Îndepărtat (Cernunos, cum îl numeau celţii, sau Cronos), nu trebuie confundat cu timpul pământesc, pentru că „Nimic din ceea ce este etern nu poate fi obţinut prin ceea ce este efemer”[25], timpul pământesc fiind „vlăstarul odrăslit de Glie şi de Cerul năpădit de astre”[26].

*

Genealogia sumeriană a Creaţiei

Genealogia sumeriană a Creaţiei

*

Timpul Cosmic se auto-creează, odată cu timpul pământesc, „după ce aţi creat Soarele, aţi ţesut pânza minunată a anului, prin intermediul firului alb al zilei şi a firul negru al nopţii! Şi cu pânza ţesută aţi stabilit două căi, spre Deva şi spre Pitris. Pasărea Vieţii a fost confiscată de Timp, care reprezintă puterea infinitului din suflet, voi aţi eliberat-o pentru a atinge marea fericire”[27], „apoi, aţi plasat Soarele şi Cerul, deasupra! În funcţie de cursul aceluiaşi Soare, făceau jertfele lor şi zeii, şi oamenii[28], în raport cu ceea ce le-a fost dat să facă, pentru ca, prin jertfele lor, să se bucure, de asemenea, de roadele acestor acte”[29]. „Soarele, din sud, a încălzit pietrele şi pământul / Şi verde a fost pe pământ iarba în creştere. / Soarele şi sora lui, Luna, în sud / Mâna dreaptă le-a aruncat peste buza cerului; / Nu e nevoie să ştim unde ar trebui să fie casa ei, / Luna nu ştia ce poate face şi ce era. / Stelele nu ştiau unde le este locul”[30], „natura, iscusita mamă, zămislitoarea lumii întregi”[31], dar şi a „zeilor din Cer”[32], desăvârşind procesul Creaţiei, prin intermediul elementelor ei fundamentale.

*
NOTĂ: Postez acest început de capitol, pe care îl voi dezvolta în multe episoade, cu intenţia clară de a uşura lectura pentru toţi cei care obişnuiesc să frecventeze acest blog (I. D.)
*


[1] un ou tare, inepuizabil în seminţele tuturor fiinţelor create, Mahabharata, I, p. 3

[2] Tradiţia primordială care a adus conceptul de spaţiu şi timp ţine de misterele ciclurilor vieţii şi ale morţii, Swami, Purohit; Yeats, W. B., The Ten Principal Upanishads, Faber and Faber Limited, London, p. 10

[3] rotitoare dansuri, Orfeu, Cele trei hore: Orânduiala, Dreptatea şi Pacea, în Hesiod-Orfeu / Poeme, Bucureşti, 1987, p. 210, născocite, ca şi colindele, de tracul Preafericit Pean, Orfeu, Către Apollo, p. 205

[4] totul se învârte în lume, fără început, şi fără sfârşit, pe această roată care provoacă distrugerea tuturor lucrurilor, Mahabharata / Adi Parva, I, p. 3

[5] Guenon, Rene, Simboluri ale ştiinţei sacre, p. 37

[6] Blaga, Lucian, Trilogia cosmologică, Bucureşti 1988, p. 26

[7] Eliade, Mircea, De la Zalmoxis la Gengis-Han, p. 208

[8] Mitra, în iraniană, înseamnă „legământ”, Stephens, V. L, The Rise and Fall of the Mithraic Mysteries, Rosicrucian Digest, No. 2, 2010, p. 1

[9] Mithra – sinonim cu Varuna sau cu Ahura (lumina cerului, cerul zilei), ulterior şi Adevăr, Cumont, Franz, The Mysteries of Mithra, Chicago, 1903, p. 1

[10] Dumnezeu Anu (Cerul), The Sacred Books, Povestea Creaţiei, p. 151

[11] Young, Jean I., The Prose Edda, Cambridge, 1954, p. 16

[12] Generaţiile Devas au fost 33.333, Mahabharata / Adi Parva, I, p. 4

[13] Wallis Budge, E. A., The Book of Am-Tuat, London 1905

[14] Simonide, Veşnica trudă, în Antologie lirică greacă, Bucureşti, 1970, p. 145

[15] „La început de începuturi fu Chaosul”, preciza Hesiod, Teogonia, în Hesiod – Orfeu / Poeme, Bucureşti, 1987, p. 7

[16] Ovidius Naso, Publius, Metamorfoze: Haosul şi facerea lumii, în Antologia poeziei latine, p. 170

[17] În vremea vremilor a fost trăit Ymir; / Marea nici valuri reci, nici nisip nu avea; / Pământul nu exista, nici cerul de mai sus, / Doar un hău căscat, şi iarbă nicăieri, Voluspo / The Wise-Woman’s Prophecy, strofa 3, p. 4

[18] The Sacred Books, Povestea Creaţiei, p. 151

[19] La început de începuturi fu Chaosul, Hesiod, Teogonia, în Hesiod-Orfeu / Poeme, Bucureşti, 1987, p. 7

[20] „Cel care există de la început”, adică Soarele

[21] „Cel care este născut”, Mercur

[22] „Fata în viaţă”, Luna

[23] Mahabharata / Adi Parva, I, p. 3

[24] Prashna-Upanidhad, 2, p 40

[25] Mundaka-Upanishad, I, 12, p. 32

[26] Orfeu, Către zeul timpului, în Hesiod-Orfeu / Poeme, Bucureşti, 1987, p. 194

[27] Mahabharata / Adi Parva, II, p. 7

[28] Părinţii şi Zeii sunt una, în Mahabharata, VII, p. 65,

[29] Mahabharata, III, p. 50

[30] Voluspo, 4 şi 5, p. 4

[31] Orfeu, Naturii, în Hesiod-Orfeu / Poeme, Bucureşti, 1987, p. 191

[32] Solon, Legiuitorul, în Antologie lirică greacă, Bucureşti, 1970, p. 30


Ecumen sau „Căminul Soarelui”

Harta lumilor cunoscute, în vremea lui Strabon

Harta lumilor cunoscute, în vremea lui Strabon

*

Cum nu am răbdare, nu mai aştept să treacă 7 ianuarie 2015, pentru a trece la rescrierea cărţii „Datina, Biblia Românilor„, care mi se tot cere, în ultimele luni şi, cum nu mai am decât un singur exemplar, va trebui să o retipăresc, dar nu oricum, ci după o rescriere temeinică.

*

Primul capitol, cu caracter introductiv, nu necesită mari schimbări, ci doar câteva trimiteri la texte sacre anterioare „Bibliei”, care vorbesc despre lumea anterioară zeilor, care, aşa cum se va vedea într-un alt capitol, nu sunt decât strămoşii comuni ai tuturor seminţiilor, cultul lor fiind primul care, prin cele două căi astrale, încă păstrate pe oul încondeiat, îi conferă Pământului un loc distinct în Univers.

*

*

*

Ecumen sau „Căminul Soarelui”

 *

 *

Undeva, într-o patrie primitivă europeană[1], în „terra extrema”[2] (Paradesha sau Airyana Vaejo-Vaija) sau „pământul de sub ursă” (Varâha), au trăit străbunii tuturor neamurilor europene („la race nordic”, cum le numeşte Hermann Wirth). Lao-Tse sau Lieh-Tzu, cum îl numesc europenii, scrie, în „Testi taosti” (Texte taoiste), că oamenii aceia blonzi „nu cunosc tristeţea şi durerea”, că „iubesc muzica şi cântă toată ziua”, trăind „în vecinătatea apelor”, separaţi bătrânii de tineri, dar fără a ara şi semăna. Ei, „le nostre radici” (rădăcinile noastre, cum le spune italianul Alberto Lombardi), nu aspiră spre perfecţiune, dar nici nu cunosc păcatul, ci trăiesc într-o deplină simbioză cu natura[3], conform unei morale simple, respectând tradiţiile unei religii populare arhaice (neolitice?) a cultului solar[4] şi a cultului lunii[5], deci o religie de tip uranic şi olimpic. Consideră Steaua Nordului drept „ax al lumii”, „coloană a lumii”, „coloană a cerului” sau „axă celestă”[6], desenând-o pe amulete, pe ceramici şi pe menhire (pietrele căzute din cer) sub formă de crin stilizat, apoi sub formă de treflă, de „cruce celtică”[7]) şi adoră, de pe „Colina Cerului” („gorgone” în greacă, „kurgan” în slavă) sau „Muntele lui Dumnezeu”[8], cerul diurn, cerul crepuscular şi cerul nocturn, stabilind anume geografii cereşti, respectiv „cerul căminului” sau al vetrei (Hestia), „cerul polar” şi „cerul navigatorilor”. Vulturul, în zbor planat, devine „vulturul cerului” (îngerul de mai târziu[9]), al cerului alcătuit din Abis (Abzu) şi din Sfântul Cer (Anu, tatăl anotimpurilor-hore şi, de aceea, rămas în memoria obştească drept an), separaţi de o cupolă de piatră, din care se desprind, uneori fragmente care cad pe pământ (menhire). Soarele şi Luna sunt făcute din substanţa „lil” (spirit), iar celelalte corpuri cereşti sunt alcătuite din „pete negre” (bibbu).

*

Divinitatea supremă a acestei civilizaţii matriarhale, agricole, egalitare şi pacifiste este „Mama Mare”, „Mama Terra” (Demetra, la greci) sau „Terra Celeste” (cum scrie islamicul Hurqaly), Babba Natale a celţilor sau Baba Dochia a urmaşilor pelasgilor.

*

Cerul Sfânt este Ur-Anu, „roata cerului”, Ur fiind „montagna gialla”, adică un oval neregulat, deci o roată, iar Anu[10] – Cerul. În „Coran”, dar şi în scrierile islamice ale geografului Yaqut, muntele sacru, „montagna gialla”, se numeşte Qaf, adică „Mama tuturor munţilor”, stăpânitorul tuturor neamurilor fiind „al-Acraf”, adică „Alteţa”, cuvântul acesta însemnând „foarte puternic”. Grecii aveau să numească „Muntele Sacru” Kronion, pelasgii Kogaion, toate neamurile europene dedicându-i cultului virginităţii (Rosalia, respectiv Rusalii).

*

Acest Paradesha (sanscrită) în care oamenii nu cunosc durerea şi nefericirea (rahmani, rohmani, rucmani, arryani, Blajini) durează până prin anul 3.800 î.e.n., când se produce marele diluviu (Woolley) şi când se instaurează mari friguri[11] în Paradesha (Hermann Wirth), „când marea atinge însuşi cerul, / când inundă pământul, când aerul e de gheaţă, / când troianele sunt aduse de vânturi aspre, / când ploaia domină Calea Destinului” (Hyndluljoth, 44). Şi pentru că „arrive le grand froid dans l’Arryana Vaejah”[12] (sosesc mari friguri în Hyperboreea), pentru că „l’hiver se répand sur toute la Terre” (iarna se răspândeşte pe întreg pământul), arryenii au plecat, în luna „Farvar” (Februarie?), în „zilele regelui Ani-ran”, când „au venit la domnie regii popoarelor din munţi”, spre „Căminul Soarelui”[13], adică spre sud-est, drumul durând „trei generaţii ale tinerilor şi şase generaţii ale bărbaţilor” (Hermann Wirth). O parte dintre arryeni (brahmani) au revenit, apoi, în munţii lor[14], bătrânii brahmani devenind „ctisti” ai rahmanilor, adică oameni sfinţi (Blajinii), iar tinerii populând Ardealul şi repetând, din generaţie în generaţie, ritualul întoarcerii acasă prin tradiţia „Piţărăilor” (pitarai însemnând taţi, în sanscrită), tradiţie din care au rezultat, ulterior, toate jocurile cu măşti ale sărbătorilor româneşti de iarnă.

*

Până la Ani-ran (Saturn, la greci, Cronos la latini, tatăl lui Osiris la egipteni), „rasa nordică” a beneficiat de organizări statale, iar „i nomi degli otto re pre-diluviani sono” (numele unor regi pre-diluviani sunt): Alulim, Alalgar, Enmenluanna, Enmengalanna, Dumuzi, Ensipadzidanna, Enmeduranna, Ubara-Tutu”. Regii aceştia sunt străbunii tuturor europenilor şi ai tuturor statalităţilor europene, sub conducerea lor dezvoltându-se „rădăcinile profunde”, care explică şi dezvăluie, în plan spiritual şi nu doar în atât, „unitatea fundamentală nu numai a Europei, dar şi a întregului ecumen care se întinde din Portugalia până în China şi din Scandinavia până în Ceylon” (Eliade, Încercarea labirintului).

*

Toţi istoricii şi filosofii culturii europeni îşi exprimă consensul asupra acestei „unita d’origine dei popoli Indo-Europei” (G. Gorresio, G. Kossinna, P. Thieme, L. Keian, A. Romualdi, A. Lombardi, H. Wirth etc., plus filosofii culturii grupaţi în „Center for the Ancient Mediterranean”), asupra unor „leggendari prodigi” comuni, orgoliile zonale manifestându-se doar în chestiuni care privesc „cerul căminului” şi vatra de sub axa celestă a acestui cer. Sumerologii slavi bat monetă pe teoria „Kurgan”-ului şi localizează Varâha sau Arryana Vaejah în stepele pravoslavnice. Sumerologii occidentali, pornind de la simbolul svasticii (a doua reprezentare a lui Anu-Cerul), care ar simboliza poziţiile soarelui văzute de la Polul Nod, optează pentru poziţionarea patriei iniţiale în Laponia, în sudul Scandinaviei, în nordul Germaniei, ba chiar şi în Anglia sau în Islanda.

*

Mai imaginativi, dar şi cu argumente mult mai serioase (Tăbliţele de la Tărtăria, vestigiile civilizaţiilor neolitice descoperite pe teritoriul României), istoricii noştri, sumerologi sau nu, trag vârtos de pulpana străbunilor europeni pentru a-i aşeza mai curând în Carpaţii prezentului nostru decât în Carpaţii prezentului lor. În esenţă, poziţia noii istoriografii româneşti faţă de „unitatea originii popoarelor indo-europene” este cea a domnului Constantin N. Bărbulescu, care, în studiul „Tărtăria, prima reşedinţă regală atestată din lume”, stabileşte că Badtabira, menţionată în „Lista din Larsa” a dinastiilor sumeriene, ar fi Tărtăria, scrierea de pe celebrele tăbliţe, datate în anul 4.500 î.e.n., permiţându-i şi o traducere personală, apropiată în esenţă celorlalte două, făcute de sumerologi din centre universitare planetare de mare prestigiu.

*

Pe baza listei din Larsa, Constantin N. Bărbulescu stabileşte următoarea cronologie (cu localizări carpatice şi cu interesante traduceri de toponime şi patronime):

*

„7551 î. H. (43200 „ani lunari” x 30 : 365 + anii până la Potop, 4000). Oraşul Badtabira era reşedinţa regelui ENMEENLUANNA (EN-ME-EN-LU-ANNA = „Domnul preoţilor, cel care proclama transformarea în mod miraculos a lucrurilor înconjurătoare de omul Cerului”, în perioada când existau „Zeii fundamentali” (AN, ENKI, ENLIL-I);

*

6559 î. H. (36000 „ani lunari”). În acelaşi loc domnea regele DUMUZI – păstorul (DU-MU-ZU = „Păstorul care conduce şi este renumit pentru cunoştinţele sale”). Este perioada în care apar „Cei şapte zei” – IGIGI (I-GIGI/ru/ = „Umbrele oamenilor răi, demoni, de la râu”), fiii lui AN şi strămoşii lui ANU, descrişi ca nişte demoni cu înfăţişare monstruoasă. Primii dintre aceşti zei, Igigi, au fost zeiţele GULA (GU-LA/1/ = „Cea care poartă cuvântul”), marea vrăciţă, doamna care reda viaţa, zeiţa patroană a medicinii şi tămăduitoare a capetelor negre”, împreună cu sora ei NINANNA („Regina zeului lunii”, zeiţa pământului).

*

Au urmat fraţii LAHAMA (Lakhama) şi LAHMU (Lakhmu) care, după o anumită tradiţie, au fost sacrificaţi pentru a crea omul, eveniment remarcat prin a 4-a crestătură – de la dreapta la stânga – de pe răbojul de la Tărtăria.

*

6366 î. H. (28800 „ani lunari”). Tot la Badtabira avea reşedinţa şi regele ENMEENGALANNA („Domnul preoţilor, cel care proclamă transformarea în mod miraculos a lucrurilor înconjurătoare de către preoţii bocitori ai Cerului”) sub patronajul celui de-al 5-lea zeu Igigi, numit ZABAR (Zababu, Ninurta, Susinar), soţul zeiţei Gula, „Stăpânul pământului”, zeul plugar şi al războiului. Este perioada în care, potrivit lui Ion Micu, a fost „Epoca de pionierat a omenirii” (69 – Revista fenomenelor paranormale, nr.24/1996, p. 7) şi s-a realizat tăbliţa de la Tărtăria.

*

5726 î. H. (21000 „ani lunari”). Au urmat cei doi zei Igigi, fraţii: ANSAR – „Totul de sus”, care au rămas pe loc, în acelaşi oraş, Badtabira, rebotezat Tărtăria („Aşezarea aflată sub protecţia mezinului”), un autentic eponim pentru miticul TARTAROS (Hesiod, „Theogonia”, versurile 666-673), KISAR – „Totul de jos”, un posibil eponim pentru oraşul Kis (azi Tall al-Uhameir, Iraq), unde l-a urmat pe regele ENMEENDURANNA („Domnul preoţilor, cel care proclama transformarea în mod miraculos a lucrurilor înconjurătoare adaptate de păstorul Cerului”), în noua reşedinţă din Sippar (azi, Abu-Habba, Iraq), „către 5000 î. H.”.

*

Ipoteza este susţinută şi prin acel „răboj” orizontal de la Kis, cu 6 „crestături” şi un singur „D” (Dingir – „Zeu”), alături de un punct ce pare a indica nordul ca origine a zeului. Interesant este că, în India şi la semiţi, „răbojul”, uşor înclinat spre stânga, cu numai 4 „crestături” şi un singur „D”, constituie grafemele „DA-ŞA”, care au format termenul „DAŞA” – „Demon, barbar, necredincios”.”.

*

Afişul despovărărilor din 7 ianuarie 2015, cu rol de invitaţie pentru toţi cititorii acestui blog

Afişul despovărărilor din 7 ianuarie 2015, cu rol de invitaţie pentru toţi cititorii acestui blog

*

Există o sumedenie de interpretări ale rădăcinilor toponimice sumeriene în spaţiul românesc, toate credibile şi, probabil, toate adevărate. Numai că la fel de adevărat este că, după fundamentarea noţiunii de „limbă sumeriană”, cu referire la populaţiile indo-europene, de către indianistul englez Jones Wiliam (1746-1794), toate popoarele europene s-au grăbit să-şi inventarieze lexicul şi să constate că aproximativ 90 la sută dintre termenii onomastici şi topomastici provin din sumeriană, celelalte 10 procente având rădăcini hitite sau sanscrite. În fond, dacă tot vorbim despre un singur neam, care se diferenţiază prin efectul de „Turn Babei” (naşterea limbilor din dialecte), patrimoniul rămâne unitar în toate aplicaţiile umane, inclusiv în mituri şi în tradiţii, adică în acele identităţi culturale care, graţie politeismului iniţial, au permis o lectură imaginativă analitică a naturii („politeismo come fantasiosa lettura analitica della natura”, Ovidiu, în „Metamorfoze”). Prin urmare, date fiind rădăcinile comune („le notre radici”), strigătul lui Tacit, „Fecisti patriam divertis gentibus unam!” (Faceţi oamenilor o patrie comună!), rămâne de actualitate pentru fiecare generaţie irepetabilă în irepetabilă succesiune.

*

Cândva, a existat „patriam divertis gentibus unam”, cu Legea-Datină, stabilită de Anu („omul integru… care a dat regulile de lângă râul cu apă… în oraşul arbore” (conform Tăbliţelor de la Tărtăria; alt legiuitor anterior lui Anu nu este pomenit în scrierile vechimii), cu mituri, obiceiuri şi tradiţii iniţiale comune. După înstrăinări (Turnul Babei), s-au creat Legi-Datini noi, moştenite prin alte obiceiuri şi prin alte tradiţii, iar „memoria obştească” scrisă a omenirii, respectiv patrimoniul Bibliotecii din Alexandria, a fost incendiată şi distrusă pentru totdeauna în primăvara anului 415, când „bande di cristiani fanatici incendiavano i templi, uccidevano i sacerdoţi, costringevano i pagani a fuggire dalie loro case e si impadronivano dei loro beni” (nu cred că mai este nevoie de traducere). Numai datina, obiceiul şi tradiţia au rămas, ici-colo (la pelasgi, la fenicienii-feaci, la ionieni şi la ahei, la celţi, la sciţi şi la traco-daci), intacte pentru a se mărturisi mileniilor, pentru a retrăi misterele superbe ale uitatului Paradesha. O moştenire sacră, pe care cei mai mulţi au abandonat-o, dar care încă supravieţuieşte în Carpaţii noştri. Numai în Carpaţii noştri.

*

Moştenind Legea-Datină prin obiceiuri şi prin tradiţii, noi ne legitimăm drept continuatori în „lecturarea” imaginativă şi analitică a naturii (Ovidiu). Nu dobândim o vechime mai mare decât a altora şi nici nu mai contează unde anume s-a aflat „Muntele Sacru” al protopărinţilor. Egiptenii, fideli principiului „plin-deşert”, obişnuiau să spună că toate câştigurile în planul civilizaţiei umane înseamnă tot atâtea (şi de aceeaşi mărime) goluri în plan metafizic. Nu cred că tradiţiile şi obiceiurile, ca retrăiri ale Legii şi ale Datinii, ne mai conservă capacitatea de „lecturare” a naturii, că mai suntem capabili şi de trăiri metafizice similare celor ale protopărinţilor. Mai curând, obiceiul şi datina împrăştie difuz norii furişaţi între noi şi „cerul căminului”, cerul Pleiadelor, pe care l-am tot mutat pe pământ prin construcţia de case, dar fără să mai ştim să unim coama acoperişului, streşinile şi temeliile în „pentagrama dacică”, adică într-o sacralitate care să ne poziţioneze corect în univers, deci în spaţiu, în timp şi în dumnezeire. Retrăirea Legii şi a Datinii înseamnă doar o nobilă legitimare, o subconştientă regăsire a identităţii culturale iniţiale şi doar atât.

*



[1] În această lume, atunci când pământul a fost lipsit de strălucire şi lumină, şi învăluit în întuneric total, ei au venit în această lume şi au adus, cauză primară a creaţiei, un ou tare, inepuizabil în seminţele tuturor fiinţelor create. (Mahabharata, I, p. 3). Din acest ou s-au întrupat seminţiile.

[2] trei regiuni din lume (Mahabharata, I, p. 3)

[3] Ce este această lume? Pământul – jos, Cerurile – sus, Aerul între ele şi Vântul care le uneşte (Taittireeya-Upanishad, I – Admonestare, 3, p. 66)

[4] Soarele este lebăda care locuieşte în Cer; el este sacrificiul (focul), vatra locuinţei, el locuieşte în oameni, în zei, în sacrificii, în Cer, în Apă, pe Pământ şi pe Munte. El este adevărul cel mare (Katha-Upanishad, IV, 2, 18); Soarele ademeneşte toate fiinţele şi toate fiinţele ademenesc Soarele (Brihadâranyaka-Upanishad, V, 5, 114); Soarele, ochiul lumii (Katha-Upanishad 2, p. 36)

[5] Soarele este viaţă, Luna – materie (Prashna-Upanidhad 2, p 40); Regina Întunericului, din casa din care nici unul care intră nu se mai întoarce, casa de pe drumul fără întoarcere (The Epic of Gilgamesh, III, p. 14)

[6] Creaţia eternă este un copac, cu rădăcinile în Cer şi cu ramurile pe Pământ (Katha-Upanishad 2, p. 37)

[7] cruce, trup stricăcios (leitmotiv în Eesha-Upanishad, pp. 15, 16)

[8] O, munte, locuinţă a zeilor (The Epic of Gilgamesh, II, p. 9); Părinţii şi Zeii sunt una, dar se sărbătoresc, la Luna nouă, părinţii (Pitris), la Luna plină, zeii (Devas) (Mahabharata,VII, p. 65)

[9] Pasărea Vieţii, confiscată de timp, care reprezintă puterea Infinitului asupra sufletului, voi aţi eliberat-o, îndrumând-o spre mare fericire (Mahabharata,III, p. 49)

[10] În Uruk, a făcut templu pentru zeul cerului Anu (The Epic of Gilgamesh, p. 1); Anu i-a acordat cunoaşterea deplină (The Epic of Gilgamesh, I, p. 1); Este puternic precum un menhir al lui Anu (The Epic of Gilgamesh, I, p. 3)

[11] Descrierea marelui diluviu, în scrierile vechi: zeii au hotărât să extermine omenirea (The Epic of Gilgamesh, V, p. 20) – povestea lui Noe, povestea lui Shurrupak, care şi-a făcut din „coliba roşie” o barcă, în şapte zile; furtuna a venit odată cu noaptea, iar în zori, un nor negru a transformat ziua în noapte (The Epic of Gilgamesh, V, p. 21), iar diluviul curgea din ceruri ca mareea; Timp de şase zile şi şase nopţi au suflat vânturile, torentele şi furtunile, iar inundaţiile au copleşit lumea; furtuna şi inundaţii au devastat împreună pământul. În a şaptea zi, furtuna s-a domolit spre sud, marea a devenit calmă şi potopul s-a fost potolit (The Epic of Gilgamesh, V, p. 21); În jurul zidurilor, s-au făcut şerpi de vânt (Voluspo, 38, p. 7), Întunericul avea să crească până la soare, / Iar în timpul verii au venit furtuni puternice (Voluspo, 41, p. 18), apoi Un cutremur puternic a înspăimântat drumeţii (Voluspo, 46, p. 20). Soarele s-a schimbat într-o pată neagră, pământul în mare, / Stelele din cerul de sus se răsuciră; / Creştea aburul şi flacăra din cer dătătoare de vieţi / Arzând a sărit în mare, desprinsă din ceruri. / Lanţurile s-au rupt şi lupul alerga liber. / Mai multe ştiu eu şi mai pot vedea / Soarta zeilor, cei puternici în luptă, / Pământul nu se mai zărea, / Întinderile lui verzi fuseseră acoperite de valuri / Căci ploaia curgea în cascade, iar vulturii / Vânau peşti de pe stâncile în care îşi aveau cuibul (Voluspo, 57, 58 şi 59, p. 24). Apoi s-a auzit un huruit puternic, care semăna cu vuietul norilor la dizolvarea universului. Diferite animale acvatice au fost duse de mare şi strivit de munte, şi au renunţat la fiinţa lor în apa sărată. Şi mulţi locuitori din regiunile joase ale lumii au fost ucişi… Copaci uriaşi s-au dezrădăcinat şi zburau ca păsările, apoi au căzut în apă. Izbindu-se între ei, copacii au produs un incendiu uriaş, care a înconjurat muntele. Şi muntele arăta ca o masă de nori negri, încărcată de fulgere. Focul a crescut şi a ars creaturile care erau pe munte. Şi cadavrele pluteau pe ape. Până ce ploile în descreştere au stins focurile (Mahabharata, XVIII, p. 80).

[12] Ahura Mazda îi mărturisea lui Spitama Zarathustra: Am făcut fiecare ţară dragă locuitorilor ei, chiar dacă aceasta era lipsită farmec. Dacă nu aş fi făcut fiecare ţară dragă locuitorilor ei, atunci întreaga lume ar fi invadat Airyana Vaego (Zend-Avesta, Vendîdâd, p. 4)

[13] Au călătorit cu corabia Vara (Soarele), spre spaţiul luminos, spre sud (Zend-Avesta, Vendîdâd, p. 13). Acolo, el a adus seminţele fiecărui soi de copac, din cele mai mari, şi cele mai bune tipuri pe acest pământ; acolo a adus seminţele fiecărui fel de fruct, plin de saţ şi dulce la miros. Toate aceste seminţe le-a adus, câte două din fiecare fel, ca să fie păstrate inepuizabile acolo, atât timp cât acei oameni trebuie să rămână în Vara, adică în Ţinutul Soarelui (Zend-Avesta, Vendîdâd, p. 19).

[14] tatăl zeilor, Enil al muntelu” (The Epic of Gilgamesh, VII, p. 24), iar ceilalţi zei au fost descendenţii lui, muntenii

 


Pagina 4 din 41234