Datina Biblia Romanilor | Dragusanul.ro - Part 4

„Limba zeilor”, în cuprinsul limbii române

 

Horowitz, Wayne: Mesopotamian Cosmic Geography

 

Inscripţiile feniciene din Mediterana, dedicate „zeilor care prezidează diferite zile ale lunii”[1], scrise toate în limbajul monosilabic al totemismului primordial[2], înlesnesc descifrarea rădăcinilor monosilabice din cuvintele Datinii, care încă mai supravieţuiesc în limba română, iar altele doar în limba greacă, limba noastră preluând şi păstrând sinonime greceşti pentru un cuvânt străvechi. De pildă, expresia PY ANU (Străbunii din Cer, de la „Pytr-Anu”), care s-a păstrat în greacă drept PE ANU şi PI ONU, avea să fie continuată în limba românilor cu atributul de „colenda” (colindă[3]), Strabon susţinând că străvechile colinde, imnuri religioase primordiale, sunt numite de greci „peanurile tracilor” sau „imnele titanilor” („Şi totuşi, această avuţie naţională românească este, azi, mai mult ca oricând mai înainte, ameninţată cu eterna înmormântare în noianul uitării”[4]).

 

Faptul că avuţia spirituală primordială a celor două civilizaţii totemice, polară (nordică) şi boreală (continental euro-asiatică) supravieţuieşte, prin rădăcini lingvistice şi, mai ales, prin cântece şi dansuri ceremoniale doar în limba română, ne îndreptăţeşte să susţinem că doar limba noastră continuă „limba zeilor”, cunoscută, ulterior, drept „latina vulgară”, pentru că păstorii şi agricultorii triburilor de sorginte tracică nu ar fi avut cum şi de ce păstra imnurile ceremoniale iniţiatice, cale de milenii de istoricizată izolare, dacă toate acele texte, în care se derulau naraţiuni astrale, nu ar fi însemnat tot atâtea peceţi ale identităţii, ale descendenţei din „străbunii din Cer” (Py Anu), însuşi muntele primordial, care constituie, prin cele trei vârfuri ale sale, modelele ziguratelor, numindu-se, până pe la anul 1880, Pionul, denumirea referindu-se la Troy-Anu („Sacerdoţii Soarelui”), numiţi, după originea lor din ramura troiană balcanică, pioni.

 

Munţii ceremoniali din toată Europa şi din o bună parte din Asia încă se mai numesc „măguri”, „magore”, „maguri”, de la MA GO RA (Primăvara pe Muntele Soarelui), din ceremoniile maiale (primăvara se numea, în toate limbile, Ma, adică luna mai) păstrându-se şi GO RA (HO RA), fie cu înţelesul de „munte”, „deal”, „colină”, fie cu cel de fenomen horistic ceremonial („hora”, „horos”, „horus” – în română, în greacă, în hebraică). GO RA (Muntele Soarelui) s-a mai păstrat şi în toponimul Ararat şi Rarău (valea prăbuşită de lângă muntele Rarău încă se mai numeşte Ararau), propoziţia monosilabică AR RA AR AUM însemnând „Slujeşti Soarelui, slujeşti lui Dumnezeu”, susţinerea aceasta putând fi regăsită, într-o formulare mai sofisticată, datorată lui David, şi în „Biblie”, Psalmi 18[5]. Numele „Muntelui Zidit de Ştiutorul de Cer”, GO GA IO ANU, încetăţenit în limba română, prin împrumuturi lingvistice mai târzii, drept „Kogaion”, este cel al „Strămoşilor Primordiali” de tip Adam şi Eva, numiţi BaBa, „Ba” însemnând „strămoş”, iar „BaBa”, „strămoş şi strămoaşă”, în sensul de pereche primordială.

 

Sunt multe astfel de expresii în limba română, cu rol de pecete sacră, inclusiv pentru neam, pe care le ignorăm şi din suficienţă intelectuală, şi din pricina sărăciei în informaţii, datorată netraducerii cărţilor vechi, religioase şi laice, inclusiv a „Cărţii Shu”, începută pe la anul 2700 înainte de Hristos şi abandonată târziu de Confucius. Cu siguranţă, colindele şi celelalte oraţii sacre (de nuntă, de înmormântare, descântece şi vrăji) au grupat cuvintele monosilabice în fraze, cu statut ulterior de cuvinte silabice, iar pe acestea în propoziţiile versificate, care se mai cântă şi astăzi. Câtă vreme nu vom trece de fazele grecească şi latină, care nu reprezintă „vremile cărunte, ba poate şi mai cărunte”, ci doar ferestre târzii spre acele vremi, nu vom şti mare lucru despre propria noastră identitate. Iar datoria mea nu este decât aceea de a atenţiona, prin cele câteva exemple de mai sus, că demersul acesta arheologic este posibil şi, mai ales, obligatoriu.

 

Giza-Egypt: Satellite Imaging Corporation

 

[1] Cooke, G. A., A Text-Book of North-Semitic Inscriptions, Oxford, 1903, p. 69

[2] De exemplu: „to na ti ri a ta ne to nu e to ke ne / ka se o ne te ke ne ma na se se / o no me ni o ne to i ti o i / to i a pe i lo ni to i e le i / ta i i tu ka i” ceea ce înseamnă, în traducere, „Această statuie, pe care Menahem, fiul lui Ben-Hodesh, fiul lui Menahem, fiul lui Araq, a dat-o şi a înfiinţat-o stăpânul său, Reshef din Eliyath, în luna Etanim, în al treizecilea an al domniei lui Milk-yathon, rege în Kition şi în Idalion, pentru că am auzit că glasul lui poate să binecuvânteze” – Cooke, G. A., A Text-Book of North-Semitic Inscriptions, Oxford, 1903, pp. 88 şi 89

[3] „Colinda noastră, atât ca cuvânt, cât şi ca datină, nu este decât vechiul festum calendarium, sau mai bine zis calenda(e) romanilor, iar cine a auzit nu mai mult, ci chiar şi numai o colindă românească, ştie că formula de urare, la finea fiecărei colinde, e aproape aceeaşi, până în ziua de azi, la poporul nostru” – N. Sulica, Gazeta de Transilvania apud Foaia Diecesană, Anul XVI, nr. 1 din 7 ianuarie 1901, p. 4

[4] Dr. Gregoriu Silasi, Transilvania, Anul VIII, nr. 5 din 1 martie 1875, pp. 51, 52

[5] „1. Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor lui o vesteşte tăria.

  1. Ziua zilei spune cuvânt, şi noaptea nopţii vesteşte ştiinţă.
  2. Nu sunt graiuri, nici cuvinte, ale căror glasuri să nu se audă.
  3. În tot pământul a ieşit vestirea lor, şi la marginile lumii cuvintele lor.
  4. În soare şi-a pus locaşul său; şi el este ca un mire ce iese din cămara sa.
  5. Bucura-se-va ca un uriaş, care aleargă drumul lui.

De la marginea cerului ieşirea lui, şi oprirea lui până la marginea cerului;

Şi nu este cine să se ascundă de căldura lui”


Piramidele din Carpaţi (III)

Prehistoric drawings in the Magura cave Bulgaria

 

Există tradiţii locale care atribuie măgurile unor uriaşi[1], care le-ar fi durat drept morminte, există şi măguri săpate în care s-au descoperit oseminte, fie aşezate în vase de lut[2] – dovadă a practicii „înmormântării în cer” prin expunerea cadavrelor şi dezgolirea cadavrelor de către păsări, aşa cum există, cu provenienţe mai târzii, şi depozite subterane de oseminte[3], dar toate acestea, fiind descoperite întâmplător şi de către neaveniţi, nu au fost cercetate, ci s-au pierdut ca „antichităţi” ciudate[4] ale moştenitorilor proprietarilor de moşii care şi-au primit partea din „recolta” căutătorilor de comori.

 

Tot pe aceste măguri sunt rămăşiţe de temple de piatră, înglobate sau nu în „cetăţi”, presupuse mai cu seamă pe baza unor toponime, toate spulberate de vremuri şi de nepăsare, deşi măgurile, atunci când au, pe platoul lor, câteva movile conice, dispuse precum anumite constelaţii omagiate, atrag energii stranii, în care sunetele se amplifică şi vibrează în fragilitatea făpturii omeneşti până la nelinişte, până la nevoia despovărării pripite de atingerile stranii ale netimpului. În preajma unor astfel de construcţii astrale, cum sunt şi cele de la Şona Făgăraşului, paranormalul face parte din normalitatea tot mai ocolită de oameni a unei falii senzoriale care întrezăreşte existenţe pe care nici o minte nu are curajul sau putinţa să le şi contureze. Printre localnici circulă discret teoria vrajei străvechi a blestemului uriaşilor, care nu este altceva decât „neputinţa minţii noastre de a înţelege”, după cum observa René Guenon[5]. La Şona, movilele nu adăpostesc morminte, nici măcar pe cele târzii ale descendenţelor scitice, ci structura energetică a unei constelaţii, concepută ca atare în căruntele vremuri iniţiatice şi menţinute din întâmplare. Movilele nu înseamnă măgura, ci mesajul de pe măgură, iar numele folosit de localnici, „guruieţi” sau „gruieţi”, face indirect trimitere la un alt Novac, fiul celui care a brăzdat pe scoarţa Asiei şi a Europei două troiene  protectoare ale munţilor Carpaţi şi care, în fond, delimitau teritoriile civilizaţiei boreale, numite, în toate cărţile sacre ale omenirii, Paradesha.

 

Prehistoric drawings in the Magura cave Bulgaria

 

„Din nenorocire, starea informaţiunilor noastre arheologice nu este ajunsă la un grad care să ne permită a determina epoca şi ginţile cărora aparţin aşa uriaşe lucrări. În ori ce caz, ele ni se par a nu fi depăşit termenii istoriei necunoscute”[6], o istorie care va rămâne veşnic necunoscută, datorită golirii absolute de metafizic a civilizaţiei umane. Acolo, în măguri, în starea de primăvară, de reînviere pe Muntele Soarelui, încă se mai păstrează interacţiunile cosmice, stările de tip Coloana Celestă, pe care o vedem atât de bine reprezentată pe prima carte religioasă a omenirii, Oul Cosmic, bagatelizat drept oul încondeiat, un similar simbolic al Horei Buciumul, încă păstrată neştiut, datorită lui Dimitrie Cantemir, Karol Mikuli şi Alexandru Voievidca. Nu avem de unde şti dacă şi măgurile de pe Troian au aceleaşi particularităţi energetice precum măgurile ritualice străvechi, dar e de presupus că da, că Muntele Sfânt – Centrul Lumii era protejat şi prin două hotare energetice, şi nu doar prin două banale brazde de pământ. Se spune că omul a săvârşit cea mai mare greşeală a sa în clipa în care, în loc de forţele ochiului intuitiv, a început să se folosească de cele ale braţelor, golindu-se total şi de puterile sale dumnezeieşti şi de intrările în armonie cu Universul.

 

Fără îndoială că pe măguri s-au ridicat, dar fără dispuneri astrale, şi gorgane, deci şi morminte ale unor căpetenii târzii ale populaţiilor euro-asiatice[7], care au sfârşit prin vecinătatea Carpaţilor, dar măgurile grupate, indiferent dacă se află dispuse pe la poalele Carpaţilor sau pe cele două „brazde” energetice, care poartă numele de Troiane (dintre troienii balcanici, numiţi pioni, se alegeau preoţii solari, ei atribuind numele de Pionul muntelui fundamental, cunoscut, de la Asachi, încoace, drept Ceahlăul, muntele cu cele trei vârfuri care constituie prototipul piramidelor drepte, strâmbe şi în trepte). Dar convingerea mea este că în adevăratele măguri (Ma Go Ra) nu se vor găsi oseminte, ci doar „peşteri” iniţiatice şi dispunerile piramidale astrale de pe „învelişul lumii”, dispuneri care provoacă senzaţii de paranormal, deci de dincolo de învelişul definitiv obturat al ochiului nostru intuitiv.

 

Măgura Humorului, cu rămăşiţa templului solar de tip Densuş „ascunsă” de natură

 

[1] La E. de Ibăneşti şi la V. de la Pomârla, în plasa Coşului, pe locul zis şesul Jijiei, în moşia Curt, ca la un sfert de poştă de Ibăneşti, se vede o ridicătură de pământ ca de un stânjen şi jumătate (3,35 m) înaltă, având o lungime de mai bine de 30 stânjeni (66,90 m) şi aproape 6 stânjeni înălţime (13,38 m). Acest loc se numeşte Mormântul Uriaşului şi tradiţiunea zice că acolo ar fi îngropat un copil de uriaş, în vârstă de şapte ani; se adaugă că sora copilului ar fi pus să înalţe acest mormânt, scoţând pământul dintr-un loc învecinat, unde astăzi se află un fel de groapă mare, numită Balta-Mare. Acea groapă este pe un podiş, la S. E. de satul Cristineşti – Odobescu, Al., Opere complete, Volumul IV, Istoria Arheologiei (apărută în 1877), cu o prefaţă şi indice de C. Damianovici, Minerva, Bucureşti 1919, pp. 127-130

[2] Comuna Pomârla se află mai spre apus, în lunca Jijiei; la răsărit de sat, pe locul numit Ruginosul, sunt acolo trei movile, aşezate în direcţiune dreaptă; cea mai mare din ele are 3 stânjeni (6,69 m) înălţime şi 19 stânjeni (35,68 m) periferie la bază; vârful ei este oval şi găurit (fără îndoială, de căutătorii de comori); celelalte două, egale între ele, au abia 2 stânjeni (4,16 m) înălţime şi 4 stânjeni (8,92 m) circumferinţă la bază; şi ele au vârful de formă ovală. În această comună, spre V., este un deal păduros, numit Dealul Comorilor, unde se văd o mulţime de gropi de diferite dimensiuni, făcute de cercătorii de comori de pe vremi. Pe un alt deal, zis Dealul Cărămizilor, cu suprafaţa înclinată spre N. E., săpând nişte oameni, la 1858, au găsit oale de lut de formă lunguiaţă, conţinând oseminte omeneşti. Acea oală îndată a fost îngropată, cu vreo 40 de stânjeni (89,20 m) mai spre V – Odobescu, Al., Opere complete, Volumul IV, Istoria Arheologiei (apărută în 1877), cu o prefaţă şi indice de C. Damianovici, Minerva, Bucureşti 1919, pp. 127-130

[3] Mai înspre N. de Miculinţi, tot pe malul Prutului, se află satul Horodişte, situat pe o coastă înaltă şi râpoasă, sub care trece râul. Despre această localitate găsim într-o relaţiune a colonelului Guriţă, publicată în Buletinul Instrucţiunii publice al dlui V. A. Ureche (anul 1865 şi 1866, p. 285), următoarele însemnări: „Locul numit Bitca, de pe moşia Horodiştei, proprietate acum a dlui George Baltă, este o culme de deal, al cărui capăt face mal la râul Prutul; din mâncătura apei, o parte din acel mal, acum câţiva ani, s-a năruit, unde s-a văzut o catacombă cu o mulţime de oseminte omeneşti. Se vede acolo ca un fel de zidărie cu grinzi groase de lemn de stejar (devenite acum ca abanosul), unde s-au găsit vreo câteva săgeţi de fier, pentru răzbel. Dl George Baltă posedă vreo două din acele săgeţi. Se presupune că întinderea acelei catacombe s-ar trage în lăuntrul dealului; încercarea pe la năruitură este periculoasă, din cauza malului, care vine drept în apă, şi a aerului de acolo. Cercetarea s-ar putea face pe deasupra culmii, mai cu depărtare de mal, prin săpări şi sfredeliri în pământ, însă se cere mult lucru şi cheltuieli. Tot în acel deal se găseşte şi săpunul de pământ”.

Voi observa că numirea acelei localităţi dă însăşi o foarte întemeiată bănuială cum că aci a fost o întăritură sau mai bine o cetăţuie. Numele satului Horodişte este chiar cuvântul polon horodyszcze, care înseamnă o asemenea veche lucrare de pământ, precum se găsesc foarte multe în Ucraina în toate ţările circumvecine. Denumirea de Grădişte, aşa de frecventă în toate părţile locuite de Romani, în regat, precum şi în Ardeal, Basarabia etc., are şi ea acelaşi înţeles în limbile slavone de miazăzi şi răsărit (gorod, grad înseamnă oraş, cetate şi, prin urmare, grădişte, loc de cetate). Trebuie dar să considerăm ca un fapt netăgăduit că toate locurile ce poartă astfel de numire, la noi, precum şi în ţările slavone, au fost, în vechime, prevăzute cu întărituri, cu cetăţui, pe care le-au găsit în fiinţă sau le-au clădit popoarele de gintă slavonă, ce au venit, sunt acum ca la douăsprezece secole, să conlocuiască cu poporaţiunea Romană sau Daco-romană de pe malurile Dunării de Jos. Deşi, în studiul său manuscris, dl inginer Filipescu-Dubău vorbeşte mai pe larg despre vechile rămăşiţe de la Horodişte şi despre catacombele din localitatea Bitca, ar fi bine să se mai facă, în acele localităţi, exploraţiuni cu scop curat arheologic” – Odobescu, Al., Opere complete, Volumul IV, Istoria Arheologiei (apărută în 1877), cu o prefaţă şi indice de C. Damianovici, Minerva, Bucureşti 1919, pp. 130-133

[4] Grămeşti. În această comună sunt două dealuri însemnate, din care unul se numeşte dealul Cudrina, iar altul dealul Movilei, precum şi un loc foarte întins de bătălie, numit Podişul Horaiţului. În cătunul Verpole este asemeni o movilă, la poalele căreia s-au găsit mânere de săbii antice. Ruşii au înălţat pe acea veche movilă o mare cruce de piatră, la 1849” – Odobescu, Al., Opere complete, Volumul IV, Istoria Arheologiei (apărută în 1877), cu o prefaţă şi indice de C. Damianovici, Minerva, Bucureşti 1919, pp. 125 şi 126;

Movila Herţanului. La anul 1865, s-a găsit aci, într-o movilă care a dat şi numele său acestui cătun, spre E. de târgul mare, Herţei, o sabie de fier ca de 2 şi jumătate coţi (1 m, 60) lungime şi 0,1 m lăţime; muchia-i era groasă şi ruginită; dl Alecu Georgiu din Botoşani, fiind atunci subprefect, a luat acest obiect. În pârâul Băranca, spre S. de târgul Herţei, se zice că s-ar fi găsit o bucata de pieptar de fier – Ibidem;

[5] Guenon, René, Simboluri ale ştiinţei sacre, Bucureşti, 1998

[6] Odobescu, Al., Opere complete, Volumul IV, Istoria Arheologiei (apărută în 1877), cu o prefaţă şi indice de C. Damianovici, Minerva, Bucureşti 1919, p. 135

[7] Pe valea Calului, un afluent dinspre răsărit al Volovăţului, se întinde comuna Coţuşca, în care se află patru movile, situate toate în arături; una din ele poartă numirea de movila Armeanului, fiindcă s-ar fi îngropat acolo un Armean; ea este spre S. de moşia Puţureni, pe deal, lângă şleahul Ştefăneşti: are 60 stânjeni (133,80 m) diametru la bază şi 10 stânjeni (22,30 m) înălţime; forma ei este conică – Odobescu, Al., Opere complete, Volumul IV, Istoria Arheologiei (apărută în 1877), cu o prefaţă şi indice de C. Damianovici, Minerva, Bucureşti 1919, pp. 130-133


Piramidele din Carpaţi (II)

 

Măgurile în sine, şi cele naturale, şi cele înălţate manual în zonele premontane, aveau meniri ceremoniale şi, tocmai de aceea, pe crestele lor netezite aveau să apară temple sau doar movile cu rol de temple, de înălţimi dedicate oficierilor şamanice. Mult mai târziu, odată cu potenţarea cultului străbunilor, avea să se producă o dublă „fixare”, a veşnicului cosmic şi a vremelnicului uman, în megieşia comunitară, urcările ceremoniale pe munte însemnând nu doar „călătorii pe cer”, ci şi „Drumul spre Paradis”, care „este același drum spre munte, aceeași „ascensiune”, care, de cele mai multe ori, se face în mod simbolic”, pentru că, în fond, „drumul spre munte înseamnă apropierea de sacru, de real, de absolut; într-un cuvânt, este o consacrare”[1]. Tocmai de aceea cuvântul măgura, magora, magura avea să supravieţuiască în toate limbile europene şi asiatice, în ciuda faptului că gora sau hora aveau să desemneze, în diferite limbi, fie muntele, dealul, colnicul, fie ceremonialul horistic, în cadrul căruia „dansul exprimă întotdeauna o călătorie în văzduh”[2]. Folosirea „movilelor” (termen impropriu, preluat din limba slavonă) ca tumuli, deci că „movile funerare”, avea să se facă mult mai târziu, odată cu constituirea organizărilor tribale, în cadrul cărora şamanul devine stăpân pământesc, „buric al pământului”, cum zice un vechi frazeologism, încă funcţional în limba română, locuţiunea „buric al cerului” devenind inactivă încă de la începuturile ei, pentru că oficiantul nu s-a putut substitui şi simbolului Universului, Sfântul Soare, „ochiul lumii”[3], reprezentat simbolic drept „cruce, trupului stricăcioasă”[4].

 

Cântecele solare, care asigurau „magia muzicală”[5] a fenomenului horistic, numite de greci „imnele Titanilor”, deci ale „Uriaşilor”, au fost colindele („vechile imne religioase numite colinde”[6]; „Colindele în fond sunt imne religioase din epoca păgână, adresate Soarelui ca zeu, cântând bunătăţile lui şi lăudându-i faptele ca erou, întocmai precum se cântă şi se laudă Soarele sau Agni în imnele vedice”[7]), textele colindelor fiind concepute în „limba zeilor”, deci în limba numită, mai târziu, „latina vulgară”. Şi cum colindele au dispărut din toate limbile europene, dar s-au păstrat cu încrâncenare, în pofida anatemizării bisericeşti[8], doar în limba română, concluzia firească se impune de la sine, şi anume aceea că spiritualitatea românească este continuatoarea celei ancestrale, care a durat „limba zeilor”.

 

 

Măgurile aveau peşteri iniţiatice[9], naturale sau săpate, care să permită dubla iniţiere a sfinţeniei, în peşteră şi în cer, dar fără ca aceste incinte să fie folosite şi ca morminte, cum avea să se întâmple, ulterior, în peşterile tuturor măgurilor din lume, impunând concluzii pripite şi din partea unor cărturari cu mult superiori vremurilor în care au trăit, precum Alexandru Odobescu, cel care îşi luase ca reper „gorganul scitic”, pe fondul mărturiilor lui Herodot despre astfel de „înveşniciri”: „Desenele reduse din această pagină reprezintă planurile la baza secţiunile verticale a două măguri de pământ, cuprinzând în sânul lor bolţi mormântale de formă circulară. Una (a), are vreo 7 sau 8 metri înălţime şi 50 metri la bază, conţine zece bolţi de piatră în lăuntrul său. Ea se află în Normandia, lângă Caen, în localitatea Fontenay-le-Marmion. Cealaltă (b) este movila numita Kub-Oba sau Muntele-de-Aur, de lângă Kerci, în Crimeea. Unica-i boltă interioară are 7 metri în diametru şi 12 înălţime. Prin urmare, tot gorganul scythic este cu mult mai mare decât tumulul celtic din Normandia”[10].

 

 

Existau, în afară de măguri, şi munţi dedicaţi strămoşilor iniţiali, BaBa – Babele din Bucegi păstrează memoria antecesorilor de tip Adam şi Eva (Ba însemna strămoş, iar funcţie de numărul lor se compunea cuvântul) – dar şi Spiritului Universal, numit OM (se scria AUM, dar se citea OM)[11], deci primului nume ale Atoateziditorului[12], căruia, de milenii, i se spune „Stăpân al Zeilor”, deci Dumnezeu. Dar exista, cu urme vizibile şi astăzi, o adevărată cartografiere pe scoarţa pământului a zonei paralelor globale care delimitau munţii Carpaţi[13], acea Paradesha boreală, care începe „tocmai de unde apune soarele şi se sfârşeşte la răsăritul soarelui”[14], delimitările acestor valuri de pământ, vegheate, din loc în loc, de câte două sau mai multe măguri cu movile sau tumuli deasupra[15], putându-se încă observa, în ciuda ravagiilor produse de dezvoltarea agriculturii. Novac[16] sau Ostrea Novac Jidovul nu este decât Rhamses al II-lea, ultimul Osiris, numit Sesostris în greacă, iar în română Ostrea, cel care a durat, conform mărturiilor vechi, Calea cea demnă de admiraţiune a Zeilor, confundată, inclusiv de Dimitrie Cantemir, cu valul sudic, care străbate Ţara Românească, pe la poalele Carpaţilor, continuă prin sudul Moldovei, prin vecinătatea Tecucilor (Piroboridava) şi a Chişinăului şi răzbate spre Don (Alexandru Macedon a cercetat-o dinspre Don, înspre Geţia, conform cronicarului său). Numai că există şi troianul care delimitează Carpaţii înspre nord, mai jos de Cameniţa, prin nordul Moldovei. „Pe multe din aceste ruine au crescut copaci bătrâni, care, împodobind peisagiul, ne arată că viforul vremii a lucrat îndelung asupra lor. Poporul nostru, în neştiinţa lui, minunat de tăria şi ades de mărimea acestor clădiri străvechi, nu şi le-a putut închipui zidite decât de oameni cu braţe mai vânjoase şi minte mai isteaţă decât a celor de astăzi. De aci numirile de „cetatea Uriaşilor” sau „cetatea Jidovilor”, sub care tradiţia mai totdeauna le cunoaşte”[17].

 

Alexandru Odobescu

 

[1] Eliade, Mircea, Cosmologie și alchimie babiloniană, Iași 1991, p. 27

[2] Eliade, Mircea, Șamanismul și tehnicile arhaice ale extazului, Humanitas, 1997, p. 221

[3] Katha-Upanishad 2, p. 36

[4] leitmotiv în Eesha-Upanishad, pp. 15, 16

[5] Eliade, Mircea, Șamanismul și tehnicile arhaice ale extazului, Humanitas, 1997, p. 171

[6] Densuşianu, Ar., Istoria limbei şi literaturei române, Ediţiunea a doua, Iaşi, 1894, pp. 111, 112

[7] Densuşianu, Ar., Istoria limbei şi literaturei române, Ediţiunea a doua, Iaşi, 1894, p. 161

[8] „La câte crime n-a-ndemnat religia!” – Carus, Titus, Lucretius, Junghierea Ifigeniei, în Antologia poeziei latine, Ed. Albatros, Bucureşti 1968, p. 22

[9] Mitul intrării în peşteră: Zalmoxe, ca şi „Minos a fost un imitator al unui Rhadamanthys, din timpuri străvechi” – Strabon, Geografia, II, X, 6, p. 446

[10] Odobescu, Al., Opere complete, Volumul III, Minerva, Bucureşti 1908, cu trimitere la Notice sur les antiquités de la Roumanie, apărută în 1867, p. 286

[11] „Cel care meditează primele două litere, A şi U, şi scandează Yajur-Veda, merge pe lună şi, după ce se bucură de plăcerile sale, se întoarce, din nou şi din nou, pe Pământ. / Celui care meditează cele trei litere, A, U, M, ca pe Dumnezeu îi este destinată lumina Soarelui… El trece prin acea lumină, cu ajutorul cântării Sama-Veda, la Împărăţia Cerurilor” – Prashna-Upanishad 6, p 46) // „Cel care meditează cele trei litere separate primeşte stigmatul morţii; cel care le meditează împreună, inseparabile, interdependente, păşeşte dincolo de moarte” – Prashna-Upanishad 6, p 46. // „Cuvântul OM este nedegradabil. Toate câte există sunt manifestările lui. Trecut, prezent, viitor, totul este OM” – Mandookya-Upanishad, p. 59 // „Dincolo de cuvinte este cuvântul suprem OM; deşi indivizibil, acela poate fi împărţit în trei litere, care corespund celor trei condiţii ale Sinelui, litera A, litera U şi litera M. / Condiţia stare de veghe, numită stare materială, corespunde literei A… Condiţia de vis, numită stare mentală, corespunde literei U… Starea de somn, numită condiţia intelectuală, corespunde literei M… A patra condiţie a Sinelui corespunde lui Om ca Unu indivizibil” – Mandookya-Upanishad, p. 61.

[12] „Om este condiţionat, doar Duhul este necondiţionat” – Prashna-Upanishad 6, p 46.

[13] „În România se află mai multe linii sau şiruri de valuri sau troiene, care străbat ţara în direcţiuni diverse; dar cele mai însemnate sunt cele două mari brazde, din care una taie ţara Românească de-a lungul ei, în paralel cu apa Dunării, şi se pierde, dincolo de hotare, în Rusia meridionala (aceasta se numeşte, în unele părţi ale sale, brazda lui Novac); iar cealaltă străbate nordul Moldovei şi Basarabia, urmând o direcţiune convergentă cu a celei dintâi… Construcţiunea valurilor, deoarece şanţul e săpat dinspre miazăzi, arată că ele au fost înălţate ca să serve de apărare locuitorilor din Carpaţi, în contra unor duşmani ce îi ameninţau dinspre părţile meridionale” – Odobescu, Al., Opere complete, Volumul III, Minerva, Bucureşti 1908, cu trimitere la Notice sur les antiquités de la Roumanie, apărută în 1867, p. 107

[14] „Calea de piatră a lui Traian, Craiul de Rouă din poveste, urcând Oltul în sus, cu şiruri de movile şi de cetăţi”. Ea „vine de la Vest, mergând spre Est. Tradiţia poporană se exprimă într-astfel despre acest şanţ, numit Brazda lui Novac: „Brazda lui Novac vine tocmai de unde apune soarele şi se sfârşeşte la răsăritul soarelui. Novac a tras cu plugul această brazdă, având înjugaţi doi bivoli albi, care au tras brazda chiar pe Olt, mai adăugând că Oltul face şi acum valuri pe unde a trecut această brazdă”. Se înşeală, dar, rău acei din învăţătorii săteşti care zic Troian acestei mitice brazde, dând-o pe seama împăratului Traian” – Odobescu, Al., Opere complete, Volumul III, Minerva, Bucureşti 1908, cu trimitere la Notice sur les antiquités de la Roumanie, apărută în 1867, p. 223

[15] „De-a lungul acestei căi sunt răspândite şi măguri, şi vechi cetăţi” – Odobescu, Al., Opere complete, Volumul III, Minerva, Bucureşti 1908, cu trimitere la Notice sur les antiquités de la Roumanie, apărută în 1867, p. 220

[16] „De cine a fost făcută această brazdă, şi pentru ce ea poartă numele enigmatic a lui Novac, care, în România mică, s-a păstrat ca o denumire geografica în plaiul Novacilor, din nordul judeţului Gorj, iar aiurea, între românime, pare a fi sinonim cu epitetul de Uriaş? Acestea sunt chestiuni pe care abia dacă constatări arheologice, purtate prin toate ţările de la Dunărea de jos, le vor putea vreo odinioară elucida” – Odobescu, Al., Opere complete, Volumul III, Minerva, Bucureşti 1908, cu trimitere la Notice sur les antiquités de la Roumanie, apărută în 1867, p. 224

[17] Antonescu, Teohari, Columna Traiană studiată din punct de vedere arheologic, geografic şi artistic, Iaşi 1910, pp. 36 şi 37


Piramidele din Carpaţi (I)

Ziguratul de la Densuş, împrumutând contururile vârfului Toaca din Ceahlău

 

În toată lumea, dar mai des decât oriunde în România, se află o mulţime de forme piramidale, durate din piatră şi/sau din pământ, unele cu bază pătrată, altele cu bază circulară, care stârnesc imaginaţia generaţiilor de localnici[1], întotdeauna atrase şi intimidate de mistere şi, deci, de superstiţii, pentru că, aşa cum scria poetul latin Caius Lucilius (180-103 î. H.), cu peste o sută de ani înainte de Hristos, „drept adevăr socoate gloata tot ce eresul născoceşte”[2]. De regulă, în formele acelea ciudate poporul „vede” creaţii ale „uriaşilor”[3], care, după cum o probează arheologia, chiar au existat, deşi, la Congresul de la Copenhaga din 1869, savantul italian Capellini susţinea că, în imaginaţia naivă, „uriaşii peşterilor sunt în genere mamiferele cele colosale din timpii preistorici”[4]. Poezia elinilor vedea în uriaşi „copii falnici născuţi din Glie şi din Cer… / bunii şi străbunii noştri, stând pe tărâmul celălalt, / Sortiţi Tartarului”[5], deci „obârşia şi începutul ancestralei omeniri”[6], ei, uriaşii, fiind „părinţii oricăror neamuri de pe lume”[7], iar formulările acestea lirice străvechi întrezăresc „paralelismul dintre urmele cultului solar şi cultul strămoşilor: aceste două complexe religioase îşi află o expresie comună în înălţarea monumentelor megalitice”, ştiut fiind faptul că „monumentele megalitice sunt întotdeauna în relaţie cu cultul solar”[8].

 

Structurile arhitectonice primordiale, de tip piramidal, cunoscute drept zigurate („ziqqurat” se traduce prin „zidirea muntelui în munte”) sau cromlech-uri[9], purtau, într-o vechime şi mai căruntă, numele de Kogaion sau Gogaion, Go Ga Io Anu însemnând, în limbajul monosilabic al primelor generaţii totemice de oameni vorbitori, „Muntele zidit de ştiutorul de Cer”, formula aceasta fiind mai complexă şi mai explicită decât cea sanscrită, dar care se bucură de notorietate mondială. Despre originea tradiţiei megalitice planetare, Mircea Eliade sugera „relaţii istorice, generice (poate indirecte) cu cultura megalitică a preistoriei europene”[10], iar în aceasta din urmă, aidoma majorităţii filosofilor europeni, întrezărea rădăcini în arhitecturile primare spaniole şi nord-africane, deşi, aşa cum scria, cu neaşteptat temei, în 1873, cărturarul ieşean George Panu, tocmai tumulii carpatici, incluzând măgurile şi movilele, ar putea fi primele structuri piramidale care le-au inspirat pe toate celelalte ale umanităţii[11].

 

Fără a şti ceva despre civilizaţiile primordiale polară şi boreală, fără a găsi mărturii vechi despre interacţiunea dintre semnificaţiile interacţiunii cultului solar cu cultul străbunilor[12], în cadrul căruia elementul central îl reprezenta Tatăl Tuturora, cărora „i-au dat multe nume, deoarece multe neamuri, fiecare vorbind altă limbă, au simţit nevoia de a traduce numele lui, pentru a i se închina”[13], istoricii şi filosofii culturii secolului al XIX-lea şi chiar cei din prima parte a celui următor, au descifrat în arhitecturile piramidale străvechi doar morminte şi nicidecum temple[14], deşi, în cazul în care unele au rol de morminte, „aceste monumente megalitice funerare au ca scop să „fixeze” sufletul mortului şi să-i stabilească un locaş provizoriu, care să-l menţină în vecinătatea celor vii”[15]. Darwin, de pildă, chiar le banaliza[16], pentru că nu putea înţelege că „Muntele are şi înţelesul de „pragul Tărâmului celălalt”. Pe acolo, prin munte, trec sufletele în lumea morţilor… Soarele apune între munţi şi pe-acolo trebuie să fie drumul mortului către lumea cealaltă. Dar alături de această valenţă funerară, simbolul muntelui are şi un sens metafizic cu mult mai important. Muntele este centrul lumii şi de aceea, după moarte, sufletul este atras către „centru”, adică realitatea absolută”[17].

 

În opera „părintelui istoriei”, există o singură mărturie despre civilizaţia boreală de după „Epoca de Piatră” a lui Keller, referitoare la înmormântarea „regilor sciţi”[18], în Epoca Bronzului – desigur, iar această relatare avea să fie extinsă definitoriu asupra tuturor enigmaticelor străvechi structuri arhitectonice ale Europei. Pornindu-se unilateral şi, aş zice, tendenţios de la mărturia lui Herodot, în cercetările culturale europene se fac confuzii incalificabile. Măgura, de pildă, care în toate limbile europene defineşte toponime care se referă la culmi cu vârfurile netezite manual, în scopuri ceremoniale, devine sinonim cu movilele şi cu tumulii[19], ba şi „nume arhaic al muntelui” – pentru unii erudiţi contemporani, cărora le va rămâne pururi străină complexa interacţiune iniţiatică a ceremoniilor de tip Ma Go Ra („Primăvara, pe Muntele Soarelui”).

 

În faţa unor astfel de erori, bazate pe concepte stranii, deşi nu lipsite de poezie, precum „antichităţi estetice”[20] şi „antichităţi etice”[21], asimilate ca atare de erudiţii zilei, pare inutil efortul lui Mircea Eliade de a proba că „ziqqurat-ul este de fapt Lumea, întrucât el simbolizează muntele Cosmic. Iar muntele Cosmic nu este decât o perfectă imago mundi… Muntele sacru este adevăratul tron, căci acolo domneşte zeul, stăpânul şi creatorul Universului. „Tron”, „templu”, „munte cosmic” nu sunt decât formule sinonimice ale aceluiaşi simbolism al Centrului[22].

 

„Piramidele” de la Şona Făgăraşului

 

[1] „lângă tumuli preistorici sau monumente megalitice întâlnim izvoare considerate de populaţie ca miraculoase sau binefăcătoare” – Eliade, Mircea, Tratat de Istorie a Religiilor, Humanitas 1995, p. 165

[2] Lucilius, Caius, Contra superstiţiei, în Antologia poeziei latine, Ed. Albatros, Bucureşti 1968, p. 7

[3] „pe povârnişurile meridionale ale şirei Carpaţilor, un număr destul de însemnat de peşteri, pe care tradiţiunile poporane le arata ca fostele locuinţe ale Uriaşilor de odinioară” – Odobescu, Al., Opere complete, Volumul III, Minerva, Bucureşti 1908, cu trimitere la Notice sur les antiquités de la Roumanie, apărută în 1867, p. 112

[4] Odobescu, Al., Opere complete, Volumul III, Minerva, Bucureşti 1908, cu trimitere la Notice sur les antiquités de la Roumanie, apărută în 1867, p. 113

[5] Orfeu, Către Titani, în Antologia poeziei greceşti, p. 207

[6] Orfeu, Către Titani, în Antologia poeziei greceşti, p. 207

[7] Orfeu, Către Titani, în Antologia poeziei greceşti, p. 207

[8] Eliade, Mircea, Tratat de Istorie a Religiilor, Humanitas 1995, p. 119

[9]Cromlech, un soi de clădiri megalitice, un fel de îngrădituri de diferite extensiuni, făcute din pietre mari necioplite, aşezate simplu sau împlântate în pământ. Unii cred că Cromlech au fost loc pentru cultul divin sau pentru adunări, alţii le ţin de cimitire preistorice” – Diaconovich, C., Enciclopedia Română, Tomul II, Sibiu 1900, p. 52

[10] Eliade, Mircea, Tratat de Istorie a Religiilor, Humanitas 1995, p. 178

[11] „ne-au şi rămas de la popoarele preistorice numai morminte, de la popoarele vechi mai cu seamă, morminte şi temple, pe când locuinţele indivizilor au dispărut… Morminte cele vechi erau în peşteri… Altă formă de morminte sunt tumulii, în locurile unde nu erau peşteri. Din această formă se dezvoltară piramidele la mexicani, egipteni etc. ” – Panu, G., Prelecţiunile populare, în Convorbiri literare, Anul VII / 1 aprilie 1873 – 1 martie 1874, Iassi 1874, p. 130

[12] „Structura sintetică a gândirii „primitive” îşi găseşte un excelent instrument de exprimare în simbol, care unifică niveluri felurite de realitate cosmică, fără ca, prin aceasta, să le „neutralizeze”. Polivalenţa simbolului face posibilă coexistenţa sensurilor” – Eliade, Mircea, Cosmologie şi alchimie babiloniană, Ediţia a II-a, Iaşi 1991, p. 23

[13] The Prose Edda, Traducere de Jean I. Young, Cambridge, 1954, p. 16

[14] „Aceste morminte megalitice sunt ultimele manifestări ale Epocii de Piatră… cel mai celebru sanctuar al Epocii Megalitice – Templul Soarelui de la Stonehenge – acel gigantic cerc de pietre de lângă Salisbury” – Keller, Werner, Şi Biblia are totuşi dreptate, Hamburg 1955, p. 10

[15] Eliade, Mircea, Tratat de Istorie a Religiilor, Humanitas 1995, p. 178

[16] „în multe părţi ale lumii, oamenii au ales în general vârful colinelor înalte pentru a înălţa mormane de pietre, fie ca amintire a unui eveniment remarcabil, fie pentru a-şi îngropa morţii” – Darwin, Charles, Descendenţa omului şi selecţia sexuală, Editura Academiei, Bucureşti 1967, p. 153

[17] Eliade, Mircea, Cosmologie şi alchimie babiloniană, Ediţia a II-a, Iaşi 1991, p. 24

[18] „În a patra carte, cea care, sub numele Melpomenei, muza tragică, vorbeşte despre Traci, Geţi, Sciţi şi despre toate popoarele ce se pierdeau, în timpii depărtaţi, prin ceaţa locurilor pe „unde aerul, zice Herodot, mai multe luni de-a rândul, se umple de fulgi şi unde pământul cărunţeşte”, în a patra carte a sa, Herodot ne spune cum se îngropau regii Sciţilor şi ce fel de morminte li se înălţau:

Mormintele regilor, zice el, sunt în tara Gerrilor, acolo unde Boristenele începe a fi pluteţ. Acolo, când la dânşii moare un rege, ei sapă o groapă mare pătrată în pământ şi, sfârşind-o, iau pe mort, cu trupul scăldat în ceară, îi despintecă şi-i curăţă pântecele, umplându-le cu izmă pisată, cu miresme, cu seminţe de selină sălbatică şi de anason, îl cos la loc şi îi duc într-o căruţă până la alt popor. Apoi aceia la care duc în trăsură pe mort fac şi ei ca Sciţii cei regali, adică îi taie bucăţele din urechi, îşi tund părul jur-împrejurul capului, îşi crestează cu cuţitul braţele, îşi sfâşie fruntea şi nasul şi îşi străpung mâna stângă cu săgeţi. De aci duc, tot în căruţă, trupul regelui la alt popor peste care el a domnit, iar cei la care a sosit mai întâi îl urmează. După ce au purtat trupul pe la toate popoarele, în sfârşit ajung şi la Gerri, care sunt cel mai depărtat din neamurile supuse lor, şi unde îl îngroapă. Acolo, dar, depunând trupul în groapa ce i-a fost pregătită, întins pe un aşternut de verdeaţă şi înfigând, ici şi colea, împrejurul mortului, suliţe, ei aşează deasupra lemne şi le acoperă cu ramuri verzi de răchită. În locul cât mai rămâne gol în groapă, ei depun pe una din ţiitoarele regelui, sugrumată, pe pimnicerul, pe bucătarul, pe comisul, pe slujitorul, pe vestitorul lui, vreo câţiva cai de ai săi, prinoase din toate avuţiile lui şi mai multe vase de aur, căci argint şi aramă ei nu întrebuinţează. După ce au făcut acestea, ei înalţă deasupra o mare movilă, lucrând toţi împreună cu mare sârguinţă şi silindu-se a o face cât se va putea mai înaltă” – Herodot, Istorii, IV, p. 71, apud Odobescu, Al., Opere complete, Volumul IV, Istoria Arheologiei (apărută în 1877), cu o prefaţă şi indice de C. Damianovici, Minerva, Bucureşti 1919, p. 33

[19] „Odobescu spune că, în patria sa, se văd foarte numeroşi tumuli, printre care par a se distinge vreo trei specii, osebiţi fiind unii de alţii prin formele şi dimensiunile lor, şi purtând în graiul local denumiri speciale. Cei mai mici, îndeobşte grămădiţi în preajma ruinelor de vechi cetăţi sau rânduiţi de-a lungul căilor antice, sunt mai adesea morminte din epoca Romanilor şi conţin, în mare parte, sarcofage de piatra văroasă; acei tumuli se cheamă, mai pretutindeni, de către locuitori, măguri sau măgule; ei n-au, în genere, mai mult de trei, până la cinci metri înălţime. A doua specie se compune din grămezi de pământ, tot conice, dar cu mult mai proeminente decât tumulii funerari din epoca romană. Li se zice, mai adesea, movile, şi acestea au atras băgarea de seamă a poporaţiunilor întru atâta, că mai toate au câte-o denumire a sa proprie. Abia se poate zice că ele au fost cercetate, căci, şi dacă s-au făcut într-unele din ele ceva săpături, acelea nu s-au executat decât pe muche sau în coastele lor şi n-au dat alte rezultate decât aflarea unor fărâme de arme de fier, lăncii, paloşe, săgeţi, zale şi alte mărunte obiecte de metal, care sunt toate, fără îndoială, din epoci cu mult mai apropiate de noi decât clădirea primitiva a movilelor. Judecând după monumentele de acelaşi fel, în care s-au făcut, prin ţările vecine, precum în Ungaria, Polonia şi Rusia, săpături regulate şi minuţioase, avem tot dreptul să afirmăm că asemenea înălţături artificiale au fost lucrate de mâinile unor poporaţiuni cu mult mai vechi decât acelea care au purtat armele şi obiectele, în genere puţin interesante, ce se găsesc uneori în straturile superficiale ale movilelor din ţările româneşti… / Tumuli din a treia şi ultima specie observată au proporţiuni încă mai mari decât ale movilelor. Ei ating uneori o înălţime de douăzeci şi cinci până la treizeci metri şi chiar mai mult, şi se află dispuşi sau în cercuri lungăreţe sau în pătrare cu feţe neregulate. Li se zice, mai îndeobşte, gorgane” – Odobescu, Al., Opere complete, Volumul III, Minerva, Bucureşti 1908, cu trimitere la Notice sur les antiquités de la Roumanie, apărută în 1867, pp. 108-110

[20] Ibidem, p. 18

[21] Ibidem, p. 14

[22] Eliade, Mircea, Cosmologie şi alchimie babiloniană, Ediţia a II-a, Iaşi 1991, p. 21


„Dumnezeu adevărat: Soare în raze luminat”

Dumnezeu-Soarele – Garcia, Cesar, Gonzales; Belmonte, Juan Antonio, Thinking Hattusha

„Zeul suprem dacic este fără nume, fără calificare”[1], susţinea Vasile Lovinescu, preluând o afirmaţie a lui Strabon, dar fără să observe, sub influenţa mitologiei greceşti, că dacii şi, mai ales, străbunii lor, nu aveau zeităţi, religia „pagana” (sătească, adică), numită „naturală” de către Heidegger, fiind una astrală şi care, tocmai de aceea, opera cu naraţiunii, ceremonii şi mistere cosmice, care ţin de o cosmologie rudimentară, imaginată drept un „copac cosmic, care umbrit întreaga lume”[2]. În paralel, existau, desigur, aşa-zisele „zeităţi etnice”[3], care nu erau decât „strămoşii din ceruri”, onoraţi dar fără a fi substituţi astralului, fără a fi consideraţi zei, ci spirite, deci şi ca fundatori ai unei spiritualităţi străvechi, inclusiv cântările ceremoniale numite colinde (grecii le numeau „peanurile tracilor” şi vedeau în ele „imnurile Titanilor”[4]). Venind din „vremuri cărunte, ba poate şi mai cărunte”, colindele şi riturile ceremoniale ale primenirii Timpului au rezistat prin milenii, iar „creştinismul, neputând înlătura şi extermina din uzul poporului nici colindele, precum nici cele mai multe uzanţe păgâneşti, se sili măcar a le transfera la idei creştine”[5], deşi era imposibilă armonizarea „lumescului care ascende spre divinitate, ca o dominantă spirituală proprie culturii autohtone”[6] cu „transcendentul care coboară”, simetric, desigur, dar „”, caracteristic ortodoxiei și în general creștinismului”[7]. Chiar dacă se încerca o „mijlocire”, după tentativele eşuate de exterminare a moştenirilor strămoşeşti, o mijlocire prin care s-a admis că şi „colindele sunt oareşicum mijlocitoare între vechile păgâne credinţe şi între noua învăţătură creştinească. De aici curioasa amestecătură a zeităţilor etnice cu sfinţii creştini”[8], între producţiile spirituale ale datului iniţial şi cele ale datului creştin, dincolo de degradarea sau de simetria sensurilor, există incompatibilitatea dintre invocarea „zeităților niciodată chemate pe nume”[9], şi tocmai de aceea nereceptate drept zei, şi „lamentaţiile pentru un Dumnezeu care a murit el însuşi înşelat: un Dumnezeu care a fost condamnat de judecători drepţi şi condamnat cu cruzime să moară de cel mai rău dintre decese”[10]. S-a produs, deci, un „proces de iudaizare şi de păgânizare a creştinismului primitiv”, prin acapararea „masivă a simbolurilor şi a elementelor cultuale solare sau caracteristice structurii misterelor”[11] şi prin crearea unei confuzii totale, în care domină persuasivul şi dezrădăcinarea, în dauna cunoaşterii. Iar a încerca o arheologie spirituală pare o imposibilitate, în faţa mlaştinii bigotismului agresiv de astăzi, sau, cum zice Augustin că ar fi zis Apolo, am „fi mai în măsură, poate, să scriem durabil pe apă sau pe lumină, să deschidem aripile şi să zburăm prin aer ca o pasăre, decât” să convingem bigotismul „profan în firea lui”[12]. Şi totuşi, de-a lungul vremii, s-a tot încercat această arheologie spirituală, cu rezultate spectaculoase, marii maeştri ai identificării de rădăcini fiind cărturarii ardeleni ai secolului al XIX-lea.

Hora (Corona Borealis), în mitologia românească

Cărturarii ardeleni şi, în primul rând, Dr. Simeon Mangiuca[13] şi Dr. Grigore Silaş[14], înţelegând substratul străvechi identitar al spiritualităţii aparent mitologice, se foloseau, în descifrarea colindelor, şi de studii ale unor autori români, precum Alecsandri[15] sau Marienescu[16], dar şi europeni, de talia lui Grimm[17], Schmidt[18], Du Cange[19], Schuller[20], lăsându-se antrenaţi în aparenţe mitologice, chiar şi atunci când se găsesc în faţa unor astralităţi de netăgăduit. Ei ştiau că ansamblul de ritualuri ceremoniale ancestrale, dedicate morţii şi învierii Timpului, durau, în vremea solstiţiului de iarnă, două decade, anul nou şi anul vechi fiind separaţi de ziua de 25 decembrie. „Cu privinţă la cuprinsul acestor cântări de colindă, se înseamnă aci cum că nu numai în secolele prime după Crist, ci unele popoare până în secolele din urmă au serbat anul nou în 25 Decembrie. Despre aceasta adevereşte Grimm[21]. Dar Kassel[22] dovedeşte, cum că chiar şi Curia papei de la Roma, până în al 17-lea secol, a început anul nou în 25 Decembrie, şi cum că împăraţii germani, până la începutul secolului 17, asemenea au început anul nou. Nork[23] încă arată cum că Carol al XI-lea, din Francia, a orânduit, în anul 1564, începerea anului cu 1 Ianuarie, şi cum că tot aceasta a orânduit Petru cel Mare din Rusia, în anul 1706. Din aceste împrejurări apoi se explică pentru ce se colindă, pe alocurea, şi la Crăciun, şi la Anul nou, fiindcă în vechime s-a serbat Anul nou odată cu Crăciunul, în 25 Decembre. Şi Ovid încă zice: „Începutul iernii (bruma) este prima zi a soarelui nou şi cea din urmă a soarelui bătrân”[24]. De la Iulius Caesare începând, au serbat Romanii ziua de frunte a saturnaliilor la prima Ianuarie, iară nu în solstiţiul de iarnă, 25 Decembrie[25][26].

Crucea solară, în câteva străvechi variante

Pentru vechii înţelepţi ai neamului românesc încă nu funcţiona distincţia între colindele lunare, cântate, şi cele solare, scandate şi numite, de regulă, în strânsă legătură cu plugul, cuvânt celtic sinonim cu aratrul roman (Iraclie Porumbescu îşi numea „Pluguşorul”, în 1848, „Aratru”). Dar se ştia că „această colindă a pluguşorului adevereşte chiar şi luminat despre simbolica serbare a Soarelui personificat ca zeu. Nork[27] ne spune, cum că plugul a fost atributul zeilor de Soare Vişnu şi Osiris, şi cum că aceste zeităţi ţin plugul în mână. Zeul Buddha se zice că a purtat.numele de „Halivahana”, de la „hala”, ce înseamnă plug. Şi mântuitorul nostru Isus Cristos a purtat predicatul de „Arator”, latină, adică arător, în litaniile primei biserici creştine.

Ishtar si simbolul solar

Tibul cânta despre zeul de soare Osiris şi despre plugul lui arător în următorul mod: „Primus aratra manu sollerti fecit Osiris / Et teneram fero solicitavit humum”[28].

 

Nork[29] adevereşte cum că lui Ceres, greceasca zeiţă a grânelor şi a secerişului, i-a fost consacrat plugul şi cum că şi carul ei, în formă de plug, a fost tras de doi balauri. Triptolem, care a stat în strânsă legătură cu Ceres, însemnă chiar „plug”, trisulcus lat.

 

Zeiţa Ope, soţia lui Saturn, a fost identică cu Ceres, şi Osiris ar fi chiar Cronos-Saturn, laolaltă cât toţi zeii de soare (Sonnengötter, germ.)…

 

În cultul şi religiunile popoarelor vechi s-a crezut, cum că soarele personificat cu razele sale ca un plug despică pământul şi apoi îl însămânţează[30]. De aici se înţelege pentru ce a fost plugul simbolul zeilor de soare şi pentru ce li s-au făcut cult şi ceremonii cu plugul, mai vârtos la începerea anului, când soarele a reînviat şi a început iară a-şi recâştiga puterea luminii sale” [31].

Simboluri solare străvechi de pe teritoriul Ungariei

Dincolo de fondul mitologic universal, pe care grecii l-au golit, treptat, „de orice valoare religioasă şi metafizică”[32], s-au găsit argumente inspirate în „uzanţele” limbii române pentru colinde, dar nu şi pentru Crăciun – pentru că nu s-a folosit acelaşi procedeu al uzanţelor, preferându-se etimologia, fără a se ţine cont de modificările periodice de conotaţii, deci de „legea degradării sensului, înțelegând prin aceasta orice alterare, orice pierdere sau uitare a unei semnificații originale”[33]. În 1902, când apărea, în „Foaia Diecesană”[34], studiul „Colinda. Originea şi însemnătatea ei”, care pornea de la constatarea că „nici un popor creştin nu a păstrat, cu atâta tenacitate, obiceiurile cele vechi, cele mai multe din era păgână, ca poporul român”, se opina că „originea colindei trebuie căutată chiar în înţelesul cuvântului acestuia în limba română. Verbul „a colinda” înseamnă, pretutindeni în graiul românesc, „a umbla jur-împrejur”, „a înconjura” un loc, căutând ori lucrând ceva. Astfel, în poveştile (basmele) române, se zice cum că feciori de împărat au colindat toată lumea, umblând după Ileana Cosânzeana ori alte zâne, spre a le lua loru-şi de soţie. Dar, în graiul de toate zilele, se zice despre orişicine, care umblă împrejurul unui loc, căutând pe cineva ori ceva, cum că a colindat tot locul respectiv şi nu a aflat ce a căutat. Drept aceste, ideea şi conceptul „colindei” este şi nu poate fi altul decât „a umbla jur-împrejur”, căutând ori efectuând ceva. Acest concept al „colindei” se adevereşte şi din acea împrejurare cum că „colinda” şi „a colinda” este cult de soare şi nu înseamnă altceva, decât „soarele” personificat ca Zeu, în curgerea sa jur-împrejur prin zodiac”.

Totemuri străvechi, la Moldoviţa

În cazul lui Moş Crăciun, nu s-a căutat „înţelesul cuvântului acestuia în limba română”, deşi „a crăci” înseamnă „a lăstări”, a face crengi noi, în condiţiile în care, dintotdeauna, „natura, urzitoarea lumii”[35], s-a extins prin lăstărire, prin crăcire (de unde şi expresia vulgară de mai târziu), „dară apoi Crăciunul fără îndoială se concepe, în multe colinde, după idee şi privinţe străvechi păgâneşti, ca renaşterea Soarelui fizic, cu turma sa de stele strălucitoare, pe cerul senin de primăvară şi vară, când într-una se zice:

*

Coborât-au coborât

De mai sus, din răsărit

Dumnezeu din cer pe scări,

Pe miruri şi lumânări.

Cu-o turmă de oi domneşti

Şi o paşte în serin

Şi-o adapă în nuor lin[36]

(Ploaia cu foc[37], în Transilvania 1877, p. 58)

*

se concepe ca renaşterea şi reîntoarcerea Soarelui aducător de dulce primăvară şi vară, cu suavele flori, cu rândunelele şi cântăreţele selbelor înverzite, când într-ală colindă se zice:

*

Vă aduc un Dumnezeu

(Florile dalbe),

Un Dumnezeu nou născut

Cu flori de crin învăscut,

Dumnezeu adevărat:

Soare în raze luminat…

Că pe ceri s-a arătat

Un luceafăr de-mpărat,

Stea comată strălucită

Pentru fericiri menită…

Iată lumea înfloreşte,

Pământul că întinereşte,

Cântă-n luncă turturele,

La fereastră rândunele”[38].

*

*

[1] Strabon apud Lovinescu, Vasile, Dacia hiperboreană, Editura „Rosmarin”, Bucureşti 1996, p. 34

[2] Murray-Aynsley, Harriet, G. M., Symbolism of the East and West, London, 1900, p. 110

[3] Transilvania, Anul X, Nr. 5, 1 martie 1877, p. 56

[4] Strabon, Geografia, II, XII. 12,13

[5] Transilvania, Anul VIII, Nr. 5, 1 martie 1875, p. 51

[6] Vulcănescu, Romulus, Mitologie Română, București, 1987, capitolul 11. Imanentul care urcă, p. 357

[7] Blaga apud Vulcănescu, Romulus, Mitologie Română, București, 1987, p. 362

[8] Transilvania, Anul X, Nr. 5, 1 martie 1877, p. 56

[9] Iorga, N., Istoria poporului românesc, București, 1922, p. 299

[10] Saint Augustin, Cité de Dieu, libri XXII, Paris, 1854, p. 954

[11] Eliade, Mircea, Aspecte ale mitului, Univers, Bucureşti, 1978, p. 154

[12] Saint Augustin, Cité de Dieu, libri XXII, Paris, 1854, p. 954

[13] Călindariu Iulianu, gregorianu şi poporalu românu, cu comentariu, pe anul 1882, Oraviţa 1881

[14] Silaş, Grigore, Însemnătatea literaturii române tradiţionale, în gazeta Transilvania 1875

[15] Alecsandri, Vasile, Poezii populare ale românilor, Bucureşti 1866

[16] Marienescu, At. M., Colinde, Pesta 1859; Balade poporale române, Pesta 1858

[17] Grimm, Iac., Kleinere Schriften; Deutsche Mythologie, ediţia 4, Berlin, 1875

[18] Wilhelm Schmirt, Das Jahr und seine Tage in Meinung der Romänen Siebenbürgens, Hermannstadt 1866

[19] Du Cange, Calendae

[20] Schuller, I. C., Kolinda, Hermannstadt 1860

[21] Grimm, Deutsche Mythologie, edit. 4., Berlin 1875, tom. I, p. 522

[22] Kassel, Weihnachten, Berlin 1856, p. 259

[23] Nork, Mythologie des alten und neuen Testaments, Stuttgart 1842, tom. I, p. 184

[24] Kassel, Weihnachten, Berlin 1856, p. 62

[25] Nork, Bibl. Mythol., II. p. 376, provocând pe Ovid şi Macrobiu

[26] Foaia Diecesană, Anul XVII, Nr. 50, 15 decembrie vechi 1902

[27] Nork, Bibl. Mythol. des alten und neuen Testaments, Stuttgart, 1842. tom. II. p. 364

[28] Cele două versuri se găses şi în „Cartea egipteană a morţilor”, în care Horus moşteneşte toate „gloriile” tatălui său, cea mai importantă fiind aceea de a fi „arat şi semănat primul” – n. n.

[29] Nork, Etymol. symbol. mythol. Real-Wörterbuch, Stuttgart 1843, tom. III, p. 335

[30] Nork, Bibl. Mythol. des alten und neuen Testaments, Stuttgart, tom. II, p. 368

[31] Foaia Diecesană, Anul XVII, Nr. 50, 15 decembrie vechi 1902, p. 4

[32] Eliade, Mircea, Aspecte ale mitului, Univers, Bucureşti, 1978, p. 1

[33] Eliade, Mircea, Cosmologie și alchimie babiloniană, Iași 1991, p. 13

[34] Foaia Diecesană, Anul XVII, Nr. 50, 15 decembrie vechi 1902

[35] Lucretius Carus, Titus, Începuturile şi progresele agriculturii, în Antologia poeziei latine, p. 35

[36] Wilhelm Schmirt, Das Jahr und seine Tage in Meinung der Romänen Siebenbürgens, Hermannstadt 1866

[37] Fragmentul de colind figura şi în cartea „Anul și zilele lui în tradiţia românilor din Transilvania”, publicată de Wilhelm Schmidt, la Sibiu, în 1866.

[38] Alecsandri, Vasile, Poezii populare ale românilor, Bucureşti 1866, p. 394


Pagina 4 din 9« Prima...23456...Ultima »