Datina Biblia Romanilor | Dragusanul.ro - Part 3

Colindele „Naşterii Luminii Întărite” (II)

Ardeleni, în 1838 – desen de Stephen Catterson Smith

 

Că primele cântece închinate, cu onoare şi demnitate, „Naşterii Luminii Întărite” (Ka Lin Da) au fost instrumentale o probează, pe lângă mărturiile psaltice („psalom” sau „psalm” definea, în hebraică „harfa”, instrumentul cu zece coarde, de care se folosea David, cel care folosise, în faţa lui Saul, harfa, pentru a slobozi „cântarea gonitoare de draci”, cântarea care „potoleşte turburarea gândurilor, îmblânzeşte mânia sufletului” [1]), de mărturiile dintr-un poem pierdut al lui Pindar, dar citat de Homer[2] şi astfel salvat parţial, în care se spunea că, „la toate ceremoniile lor, hyperboreii se folosesc de scripci, cobze şi naiuri”, dar şi cuvintele vechi ale limbilor primordiale, care nu sunt decât expresii de tip propoziţie, dar fără verb, care, ca şi în cazul expresiei „kalynda”, din care provine şi „calenda” romanilor, dar fără a fi rădăcină etimologică, ci doar „derivaţiunea unei vorbe”[3], deci un oarecare sinonim adaptat într-o limbă complementară. Există, de pildă, în limbile scandinave şi în unele limbi baltice, cuvântul „lätar”, lăutar – în română, cu trimitere directă la „cântecele luminii”, pentru că „Lä ut’Ar” înseamnă „credinţa venită de la Venus”, Venus fiind atestată drept preoteasa muntelui-templu, în care, cu acceptul lui Dumnezeu[4], „Soarele şi-a aşezat scaunele şi masa lui”, în cea mai veche scriere hitită, „Cântecul lui Ullikummi”[5]. În aceeaşi serie de mărturii, se spune că, după oamenii s-au salvat, din calea marelui diluviu, plecând cu „arca Vara”[6], „Ar Ca Va Ra” însemnând „credinţa născută de puternicul Soare”, expresii similare aflându-se în „Deva-yana”, deci „calea venusiană spre puternicii zei” (partea superioară a Columnei Cereşti), „Dava” – „puternica întăritură”, „călugăr” (cu trimitere la chaldeeni), „Ca Lu Ga Ar” însemnând „naştere limbii zidită de credinţă”, limba religioasă fiind un produs lingvistic articulat, spre deosebire de semnele de limbă anterioare, care ţineau de ritualuri ceremoniale, reprezentate de dans, de muzică şi de scandări aparent onomatopeice.

 

 

Cel mai vechi imn dedicat „zeiţei” Venus datează din anii 2300 înainte de Hristos, deci din perioada sumeriană Kassite[7], în vreme ce primul imn creştin închinat Naşterii-Crăciun datează din secolul IV de după Hristos, fiind compus de episcopul Milanului, Ambrozie[8]. În general, pe teritoriul întregii Europa, „până la sfârșitul secolului al XIII-lea, nu întâlnim poezie solstiţială de Crăciun importantă. Versurile trubadurilor (troubadours and trouvères – n. n.) din Franța secolului al XII-lea au avut puțin de-a face cu creștinismul; melodiile lor erau, în mare parte, despre păcătoasa iubire pământească. Menestrelii (Minnesingers) germani din secolul al XIII-lea au fost, într-adevăr, pioși, dar cântările lor devoratoare au fost adresate Fecioarei ca Regină a Cerurilor (deci, ancestralei Fecioare Cereşti, adică Venus – n. n.), femeii ideale, ținând glorios Copilul divin în brațele ei, mai degrabă Babe și Mama Sa, în mare smerenie şi în Betleem”[9]. Şi, pentru că veni vorba, acest Babe sau Bel, întemeietorul cetăţii Babylon – în traducere: „zidit de Dumnezeu”, era, conform inscripţiilor din Gudea[10], nu o zeitate nouă, ci numele nou al Fiului Muntelui, dar şi al Cerului Anu (Enlil), primul Mare Păstor, care a trăit „300 de ierni şi apoi a murit”, dar căruia Sfântul Cer i-a încredinţat Legile[11], înainte de a le dărui lui Spitama Zarathustra. Schimbarea numelui lui Enlil în Bel s-a făcut, prin anii 1000 înainte de Hristos, la „festivalul de Anul Nou”, în care s-a înlocuit un dumnezeu cu un altul, „pe care poporul îl va onora cu libaţii”[12].

 

Gândirea, 1 aprilie 1925, p 374

 

Într-o splendidă colindă românească, mitul naşterii Pruncului Sfânt din „Maica Sfântă Vinerea”[13], deci din Venus, Fecioara Cerească (Maria înseamnă Fântână şi desluşeşte, pe Pământ, concreteţea Celui Veşnic, după cum scria Sfântul Ioan Damaschin) s-a petrecut într-o primăvară, la începutul perioadei (capul) în care Soarele răsărea din constelaţia zodiacală a Taurului[14], care marca locul Soarelui în echinocţiul de primăvară. În acea perioadă, a patra generaţie de oameni vorbitori, „cu mult mai dreaptă şi mai bună, / divină seminţie de oameni-eroi, numiţi semizei”[15], închinată planetei Venus, a existat în timpul zodiacal al Taurului, ultimii ei eroi fiind Moise (care „distrugea” Taurul, anunţând era în care Soarele va răsări din Constelaţia Berbecului – „mielul” biblic) şi Osiris, ultimul Osiris fiind Rhamses al II-lea, sau Sesostris, cum îl numeau grecii, noi adăpostindu-l în tradiţii drept Ostrea Novac-Jidovul. Iisus făcea parte din următoarea generaţie de „oameni din vârsta a cincia” – „asta-i seminţia de fier”[16], închinată lui Marte, a existat în timpul zodiacal al Berbecului, fiind urmată de generaţia modernă, din care facem parte, închinată lui Jupiter şi existând, sub semnul lui Iisus Hristos, în timpul zodiacal al Peştilor, însuşi Iisus anunţând „omul cu ulciorul”, deci generaţiile „New Age”, închinate lui Saturn, când soarele va răsări în Constelaţia Vărsător.

 

Dar colindele populare nu au beneficiat de mărturii scrise, represiuni bisericeşti, cele mai multe dintre fiind „numeroasele reminiscenţe tradiționale care, deși uneori sunt „colorate” de creștinism, nu au nici o legătură cu Nașterea Mântuitorului. Această suită de obiceiuri a fost deseori, în special în primul mileniu din epoca noastră, condamnată de către ecleziaşti și reprezintă vechiul păgânism, pe care creștinismul nu a reușit să-l stingă. Biserica a jucat un dublu rol, pe de o parte, prin antagonismului său acerb, forțând obiceiurile păgâne să treacă în umbră, iar pe de altă parte, prin adaptare, botezându-i în Hristos, dându-le nume şi interpretări creștine, adesea prin modificarea formei lor”[17].

 

Supravieţuirea colindelor, în formulele mistico-mitologice primordiale doar la români, probează, fără putinţă de tăgadă, că limba românilor este continuatoarea limbii totemice în care au fost create, aşa numita „limbă a zeilor”, în care muzica a fost şi este „un instinct al naturii, o necesitate a inimii, ce înveselește singurătatea și încântă societatea, animează deodată răzbelul și amorul, ne face viața câmpenească mai plăcută”[18]. Iar păstrătorii anonimi ai colindelor, mărturisitori ai trecerii prin „centrul a tot ceea ce este nemuritor” şi de înzestrare cu „lumina cunoaşterii”[19], au trăit mereu repetabila naştere şi renaştere a spiritului şi a materiei,  la echinocţiul de primăvară, atunci când ei urcau, căci şi „Dumnezeu Se suie în mijlocul strigătelor de biruinţă” [20], generaţie după generaţie, pe „măgura sfântă” sau colină şi se împărtăşeau, mărturisindu-se „Domnului în alăute” [21], din „bucuria a tot pământul” [22], odată cu revelaţia că spiritul materiei, Fecioara Cerească, „tot coase şi chindoseşte, / cu fir verde împleteşte, / cu cel galben isprăveşte[23]… basma lui Dumnezeu”[24], „şi-mi cântă un cântecel / şi-mi lucră firicel / … / de trei ori până la zori / şi-o dată-n cântători / versul ei în nuori s-ascunde, / nime-n lume n-o aude”[25].

 

„Unde mai este spirit, acolo mai este încă şi viaţă”[26], pentru că şi „sufletul nostru este alcătuit în trup după armonia muzicii”, pentru că „şi Planetele Cerului, mişcându-se, fac un glas cu mare armonie, care din pronia dumnezeiască s-a oprit a nu se auzi de oameni, fiindcă, din dulceaţa acestei armonii nu s-ar fi putut oamenii a se mai mişca, rămânând pururi ascultând-o” [27].

 

Mutarea cântărilor de pe kalinda (colină) echinocţiului de primăvară în cetăţile solstiţiului de iarnă s-a făcut „la Roma, cam pe la mijlocul secolului al IV-lea, iar respectarea zilei de 25 decembrie s-a răspândit, din Vest, până la Biserica răsăriteană, care, anterior, fusese obișnuită să păstreze 6 ianuarie ca pomenire comună a Nașterii și a Botezului Mântuitorului. Prima mențiune despre o sărbătoare a Nașterii Domnului în 25 decembrie se găsește într-un document roman, cunoscut sub numele de Calendarul Filocalian, datând din anul 354, dar care cuprinde un document mai vechi, aparținând anului 336. Nu se știe la ce an se face referința Nașterii, dar după anul 336, toate evenimentele sărbătoririi pot fi urmărite. Din Roma, Crăciunul s-a răspândit în tot Occidentul, odată cu convertirea barbarilor”[28], deşi „religia practică a analfabeţilor creştini, după cum spune un alt istoric bisericesc, Dr. W. R. W. Stephens, a fost, în multe privințe, doar o supraviețuire a vechiului păgânism, discret deghizat. Pentru ei predomina credința în vrăjitorie, în magie, în sortire, în vrăji, farmece, talismane, credinţă în care se amestecau, în moduri ciudate, idei și închinări creștine” [29].

 

Gândirea, 1 aprilie 1925, p 377

 

Dar „festivalurile” păgâne, deci săteşti, „pagan” însemnând sat, au continuat, cale mai lungă sau mai scurtă, în toată lumea creştină. „Epifanie (secolul al IV-lea), relata o ciudată ceremonie păgână, sau poate, în realitate, un rit gnostic, ținut la Alexandria, în noaptea de 5 spre 6 ianuarie. În templul lui Kore (Fecioara Cerească), ne spune el, închinătorii au petrecut noaptea cântând din fluiere, iar în zori au adus, dintr-un sanctuar subteran, o statuetă de lemn a unei fecioare, așezată dezbrăcată pe o litieră. Avea semnul crucii, în aur, în cinci locuri: pe frunte, pe mâini și pe genunchii. Această statuetă a fost purtată de șapte ori, în jurul încăperii centrale a templului, cu cântece de fluier, de tobe și imnuri, apoi a fost dusă înapoi în camera subterană. În explicația acestor ritualuri ciudate, se spunea: „Astăzi, la această oră, Kore (Fecioara Cerească) l-a născut pe Aeon (Io-Anu – ştiutorul de cer – n. n.)”. Există o legătură între acest festival și misterele eleusine? Cea din urmă era o sărbătoare nocturnă, cu multe lumini aprinse, iar strigătul era „Sfânta Brimo (Fecioara Cerească) a născut un copil sacru, Brimos”. Detaliile date de domnișoara Harrison, în „Prolegomena”, despre închinarea copilului Dionysus prezintă un interes extraordinar, iar o comparație minunată a acestui cult cu cea a Copilului Hristos ar putea duce la rezultate remarcabile”[30].

 

Care alte „rezultate remarcabile”, în afară de cel al „Nașterii divine în sufletul credinciosului”, prin care „sufletul intră în unire imediată cu Dumnezeu prin „nașterea Fiului” în sine; Hristos istoric este simbolul umanității divine, la care ar trebui să se ridice sufletul, căci atunci când sufletul îl va naște pe Fiul, sufletul va fi mai fericit decât Maria”[31]?

 

 

[1] Predoslovie la Psaltirea întru care să cuprind cathismele, cântările şi psalmii aleşi împreună cu rânduelele lor, Vienna 1793, pp. 2-6

[2] Herodot, Istorii, III, XXXVIII, p. 241

[3] Petriceicu-Hasdeu, B., Etymologicum magnum romaniae / Dicţionarul limbei istorice şi poporane a Românilor, Tomul I, Bucureşti, 1887, pp. XIX, XX

[4] „când Soarele, Zeul Cerului, a văzut templul de piatră din munţi, care îi fusese închinat… a mers la Puternicul Dumnezeu” – în Guterbock, Hans Gustav, The Song of Ullikummi Revised Text of the Hittite Version of a Hurrian Myth, Chicago, 2009, p. 159

[5] Guterbock, Hans Gustav, The Song of Ullikummi Revised Text of the Hittite Version of a Hurrian Myth, Chicago, 2009, p. 161

[6] Au călătorit cu corabia Vara (Soarele), spre spaţiul luminos, spre sud (Zend-Avesta, Vendîdâd, p. 13). Acolo, el a adus seminţele fiecărui soi de copac, din cele mai mari, şi cele mai bune tipuri pe acest pământ; acolo a adus seminţele fiecărui fel de fruct, plin de saţ şi dulce la miros. Toate aceste seminţe le-a adus, câte două din fiecare fel, ca să fie păstrate inepuizabile acolo, atât timp cât acei oameni trebuie să rămână în Vara, adică în Ţinutul Soarelui – în Zend-Avesta, Vendîdâd, p. 19

[7] Black, Jeremy; Green, Anthony, Gods, Demons and Symbols of Ancient Mesopotamia, Illustrations by Tessa Rickards, The British Museum Press 2012, p. 109

[8] „Crăciunul, așa cum am văzut, a avut începutul la mijlocul secolului al patrulea, la Roma. Noua sărbătoare şi-a aflat rapid un imn, care să întruchipeze, în nemurirea latină, emoțiile retrăirii Nașterii Domnului. Veni, redemptor gentium este unul dintre cele mai timpurii imnuri latine, unul dintre puținele care ne-au rămas de la părintele cântecului bisericesc, Ambrozie, Arhiepiscopul Milanului (d. 397)” – în Miles, Clement A., Christmas in Ritual and Tradition Christian and Pagan, London 1912, p. 31

[9] Miles, Clement A., Christmas in Ritual and Tradition Christian and Pagan, London 1912, p. 36

[10] Jastrow, Morris, The Sacred Books and Early Literatury of the East, I, London, 1917, p. 50

[11] Vendidad (Vidēvdād) or Laws against the Demons Avesta — The Sacred Books of Zoroastrianism, Book 3, Translated by James Darmesteter (From Sacred Books of the East, American Edition, 1898.). Edited by Joseph H. Peterson, Zend-Avesta, pp. 11, 12

[12] Jastrow, Morris, The Sacred Books and Early Literatury of the East, I, London, 1917, p. 53

[13][13] Tocilescu, Gr. G., Materialuri folkoristice, I, Bucureşti 1900, p. 1460

[14] „Dară unda ce aduce? / Lucru mândru, ce străluce: / Legănior topit de aur, / Ce mi-l poartă-n cap un taur” – în Alecsandri, Vasile, Poezii populare ale românilor, Bucureşti 1866, p. 57

[15] Hesiod, Munci şi zile, pp. 46

[16] Hesiod, Munci şi zile, pp. 47

[17] Miles, Clement A., Christmas in Ritual and Tradition Christian and Pagan, London 1912, p. 161

[18] Burada, Theodor Th., Conservatorul de musică din Iași,  în Almanahu musicalu 1875, Iași 1874, p. 25

[19] „Eu sunt poetul care alătură cele două Căi (Deva-Yana – Calea Zeilor şi Pitr-Yana – Calea Părinţilor – n. n.), eu sunt poet, eu sunt poetul! Eu sunt primul născut din dreptate. Înainte de zei am fost în centrul a tot ceea ce este nemuritor. Cel care îmi dă dreptate, el singur mă păstrează. Am străbătut lumea şi am înzestrat-o cu lumina cunoaşterii. Cel care ştie acest lucru atinge toate acestea” – în The Upanishads, I / Katha, Isa, Kena şi Mundaka, traducere din sanscrită de F. Max Muller, Oxford, 1884, Taittirîyaka-Upanishads, p. 69

[20] Cornilescu, Dumitru, Biblia sau Sfânta Scriptură / a Vechiului şi Noului Testament, Oradea 2007, Psalmii, p. 580

[21] Psaltirea întru care să cuprind cathismele, cântările şi psalmii aleşi împreună cu rânduelele lor, Vienna 1793, p. 30

[22] Psaltirea de la Alba Iulia 1651, Alba Iulia 2001, pp. 270-273

[23] Bârseanu, Andrei, Cincizeci de colinde, Braşov 1890, p. 26

[24] Bârseanu, Andrei, Cincizeci de colinde, Braşov 1890, p. 27

[25] Marienescu, Marianu At., Legănuţul în Poesie populară. Colinde, Pesta 1859, Bucureşti 1861, pp. 143

[26] Marienescu, Marianu At., Poesie populară. Colinde, Pesta 1859, Bucureşti 1861, p. V

[27] Predoslovie la Psaltirea întru care să cuprind cathismele, cântările şi psalmii aleşi împreună cu rânduelele lor, Vienna 1793, pp. 2-6

[28] Miles, Clement A., Christmas in Ritual and Tradition Christian and Pagan, London 1912, p. 20

[29] Miles, Clement A., Christmas in Ritual and Tradition Christian and Pagan, London 1912, p. 36

[30] Miles, Clement A., Christmas in Ritual and Tradition Christian and Pagan, London 1912, notă de subsol, p. 21

[31] Miles, Clement A., Christmas in Ritual and Tradition Christian and Pagan, London 1912, p. 43


Colindele „Naşterii Luminii Întărite” (I)

 

Un cărturar englez, Albert Churchward[1], susţinea că dansul şi muzica sunt semne de limbă anterioare limbajului articulat, iar un cărturar român, mitropolitul-poet Dosoftei, confirma, încă de pe la 1650, spusele târzii ale lui Churchward, vorbind, în „Psalomulu lui David 46” despre ceremoniile totemice primordiale, care, „precum ne spun moşii”, se desfăşurau „pre vârfuri de munte”, acolo unde Dumnezeu le vorbea oamenilor, care veniseră să-l întâlnească, prin „glasuri multe / de bucine mare / cu naltă strigare”, iar credincioşii îi cântau „în lăute, / în zicături multe”[2], omagierea, săvârşită „cu onoare şi demnitate”[3], fiind una pur instrumentală.

 

Urcuşul ritualic pe munte şi celelalte „alte forme ale ritului de înălțare”[4] pe „locuri sacre de contact cu divinitatea”[5] însemnând şi desemnând „Imanentul care urcă”[6] prin „urcările solstițiale și echinocțiale pe munți, care marcau simbolic ascensiunea periodică, ritmică spre cer a credincioșilor”[7]. În vremea moşilor, anul avea doar două anotimpuri, vara şi iarna, despărţite, în Berbec şi, respectiv, în Balanţă, de „lanţurile îngheţului”, cum aveau creştinii să numească sărbătorile ancestrale „intrarea” şi, respectiv, „ieşirea şarpelui în/din pământ”, „şarpele” (îngheţul) fiind reprezentat ca spirit de Constelaţia Dragonului, care indică nordul, prin triunghiul „cap de lup”. Ieşirea „şarpelui” (îngheţului) din pământ, săvârşită în timpul „Argimpasa” (trecerea zăpezii în păşuni sau trecerea iernii în primăvară”), se făceau pe măguri sau coline, deci pe înălţimi nu prea mari, nivelate manual în vârf. De la locaţia desfăşurării acestei ceremonii („drumul spre munte înseamnă apropierea de sacru, de real, de absolut; într-un cuvânt, este o consacrare”[8]), au apărut, în diverse limbi, definirea toponimelor, „gora” sau „hora” însemnând în limbile slave deal, muncel, şi colina, care provine din akkadianul „kalynda”, ceea ce înseamnă şi astăzi, în toate limbile semitice, colină. Dar cuvântul sumero-akkadian „kalinda” s-a răspândit în multe limbi europene, cu înţelesul de ceremonii sau de festivaluri solstiţiale de iarnă. „Provensalele Calendas sau Calenos, Kolenda poloneză, Kolyada rusă, Koleda cehă și Kalledos lituanian, ca să nu vorbim despre Calenig-ul galez, pentru sărbătorile Crăciunului și galicul Calluinn, pentru Revelion, sunt toate derivate din latinescul Kalendae și sugerează conectarea Crăciunului cu Ziua Anului Nou roman, Kalendele sau prima zi a lui ianuarie, timp sărbătorit cu multe obiceiuri festive”[9].

 

 

Acesta e marele păcat al istoriei culturii, veşnica raportare etimologică la vocabularul limbilor sanscrită, elină şi latină, prin totala ignorare a limbii totemice monosilabice, „Luga suryana”, pe care Guenon o numise plastic „limba iluminării”, deşi „Lu Ga s’Ur Ya Na” înseamnă, în limbajul monosilabic al începuturilor omenirii „Limba (lu) Zidită (ga) pe Roata Cerului (ur) de Calea (ya) lui Venus (Na)”. În acelaşi limbaj totemic, „Kalynda” înseamnă ritualul ceremonial al „Naşterii Luminii Întărite” (la acest „lyn” se referă superbul colind românesc „Linu-i lin şi iarăşi lin”, care este un fel de „crez”, de asumare a principiului „lumina-i lumină şi iarăşi lumină”), la echinocţiul de primăvară, desigur, pentru că, la solstiţiul de iarnă, se sărbătorea „Kali”, adică „Naşterea Luminii”, din negura nopţii, cuvânt păstrat în limbile scandinave doar cu înţelesul de „negru” şi cu identificarea numelui primului iniţiator şamanic, Kali Calusar ca fiind „Marte cel Negru” sau „Centaurul Negru”, deşi „Ka (naştere) Li (Lyn, lumină) Ka (Ca, naştere) Lu (limbă) s’Ar (a credinţei)” s-ar putea traduce prin expresia „Naşterea Luminii prin Naşterea Limbii Credinţei” (iniţierea, deci).

 

La ruşi, unde există, ca denumire a ceremoniilor de Crăciun, „Kolyada”, adică „Calea Muntelui”, nu se dă o definiţie completă, mult mai economicosul „Koleda” al polonezilor sau „Kolada”, la ucraineni, vorbind despre „Muntele lui Venus”, „Lada” fiind, în cadrul „eresului dacilor” despre „Lado şi Mado” (vocative) nu, aşa cum îşi închipuia Cantemir, „Venus şi Cupido, ca păzitori ai dragostei de nuntă”[10], ci „Întărita Venus” şi „Întărita Primăvara”, iar nuntirea fiind cea pelasgă, preluată de egipteni, dintre spirit (Venus) şi materie[11] (Primăvara, numită în toate limbile „Ma”, adică Luna Mai, dansurile cu măşti legate de această ceremonie numindu-se, cu un termen aparent slav, categoric celtic, „Malănci”). În 1943, Constantin Brăiloiu descoperea, în Basarabia, cântecul miresei cosmice „Lado, Lado, nu mai plânge”, „plânsul” Fecioarei Cereşti fiind întâlnit în mai multe colinde româneşti, într-una dintre acestea spunându-se: „De la noi, a treia casă, / şade fata cea frumoasă, / şade la gherghef şi coasă; / nu ştiu, coasă, ori descoasă, /dar la lacrimi ştiu că varsă”. Există, în acest text, „casele” (cerurile), „de la noi” – Pământul, apoi Cerul Zilei, Deaus, din care elinii l-au „extras” pe Zeus, şi „a treia casă”, Ur Anu (Roata Cerului), pe care grecii au transformat-o în Uranus, pe cerul înstelat cosând „pe ghergheful primăverii”, Venus, Fecioara Cerească[12], spiritul fertilităţii şi al dragostei, inclusiv a sexualităţii, şi tocmai datorită acestor caracteristici, numită de sumerieni NaNa (pentru că există Venus drept „steaua strălucitoare a dimineţii”, dar şi ca „steaua serii” sau „a ciobanului”, în înţelesul de Păstor, adică de conducător religios). În limba română, mai ales în Ardeal şi în Muntenia, dar şi în multe părţi de prin Moldova, „nana” înseamnă „iubită” şi, mai rar, „nănaşă”, deci… spirit cosmic al materiei.

 

Invocaţiile adresate principiului feminin al planetei Venus şi, implicit, Primăverii, se numeau „cântece de Stea”, care nu trebuie confundate cu cele din alegoriile născocite de catolicism, şi răspândite în spaţiul românesc prin Germania şi Ungaria, precum „Cu Steaua, Împăraţii, Magii sau Irozii, și care se găsesc, sub diferite forme, la Limoges, Rouen, Laon, Compiègne, Strasburg, Le Mans, Freising, în Bavaria, și alte locuri”[13]. În compilaţiile acestea bisericeşti se păstrează doar primele două versuri vechi, „Steaua sus răsare / Ca o Taină mare”, încreştinarea lui Venus (simbolul vechilor altare de sinagogi, dar şi a Bisericii lui Hristos), făcându-se şubred de către protopopii Caransebeşului Ioan Tincovici (1794), Ioan Tomici (1805), apoi cu talent, în variante pe care o ştim şi astăzi, de către Anton Pann (1830).

 

 

[1] Churchward, Albert, The Origin and Evolution of Primitive Man, London, 1912, p. 29

[2] Bianu, Prof. I, Psaltirea în versuri întocmită de Dosofteiu Mitropolitul Moldovei / 1671-1686, Bucureşti 1887, pp. 153, 154

[3] Sramana Bhagavan Mahavira, Volumul 4,  Nihnava-Vada, cu comentarii de Dhirubhäi P. Thaker, West bengal Puclic Library 1944, p. 12

[4] Eliade, Mircea, Șamanismul și tehnicile arhaice ale extazului, Humanitas, 1997, p. 141

[5] Ibidem

[6] Blaga apud Vulcănescu, Romulus, Mitologie Română, București, 1987, capitolul 11. Imanentul care urcă, p. 362

[7] Vulcănescu p. 358

[8] Eliade, Mircea, Cosmologie și alchimie babiloniană, Iași 1991, p. 27

[9] Miles, Clement A., Christmas in Ritual and Tradition Christian and Pagan, London 1912, p. 24

[10] Cantemir, Dimitrie, Descrierea Moldovei, Bucureşti 1967, p. 221

[11] Guyot, Arnold, The Biblical Cosmogony in the Light of Modern Science, New York 1884, pp. 61, 62

[12] Spence, Lewis, Myths and Legends of Babylonia and Assyria, New York 1916, pp. 28, 29

[13] Miles, Clement A., Christmas in Ritual and Tradition Christian and Pagan, London 1912, p. 125

 


Pre-Christian Winter Festiwals – Pagan Survivals (I)

Gods Demons and Symbols of Ancient Mesopotamia: Istar sau Inana (Venus sau Fecioara Cerească)

 

Un fragment din atotcuprinzătoarea documentare pentru prezentarea concertului de colinde „Steaua sus răsare”, pe care îl vor susţine, ca în vremurile imemoriale, „Zicălaşii”, luni, 16 decembrie 2019, ora 14, la sediul Centrului Cultural „Bucovina”:

 

 

Cele mai multe dintre „numeroasele reminiscenţe tradiționale care, deși uneori sunt „colorate” de creștinism, nu au nici o legătură cu Nașterea Mântuitorului. Această suită de obiceiuri a fost deseori, în special în primul mileniu din epoca noastră, condamnată de către ecleziaşti și reprezintă vechiul păgânism, pe care creștinismul nu a reușit să-l stingă. Biserica a jucat un dublu rol, pe de o parte, prin antagonismului său acerb, forțând obiceiurile păgâne să treacă în umbră, iar pe de altă parte, prin adaptare, botezându-i în Hristos, dându-le nume şi interpretări creștine, adesea prin modificarea formei lor”[1].

 

„Găsim multe practici păgâne ascunse sub un creștinism superficial –adesea sub mantaua unui sfânt – dar împreună cu acestea sunt multe obișnuințe niciodată creștinizate, nici măcar în aparență, și, în mod evident, identice cu obiceiurile păgâne, împotriva cărora Biserica a dus lupte brutale în zilele tinereții ei. Învechită și tolerantă, cu excepția noutăților, ea a încetat de mult să le mai atace și, astfel, ele au pierdut de la sine toate semnificațiile religioase iniţiale. Pe măsură ce vechea credință păgână a decăzut, dogmele ei au devenit, într-un sens literal, „superstiții”, ceva ca niște scoici goale, din care a plecat ocupantul viu. Ele sunt adesea simple „supraviețuiri”, din punct de vedere folcloric, piese obișnuite, desprinse de credințele care le-au dat cândva sens, interpretate doar pentru că, într-un fel vag, se presupune că aduc noroc. În multe cazuri, cei care le practică ar fi destul de incapabili să explice cum sau de ce funcționează în bine.

 

Din inerție mentală, din instinctul de a face și de a crede în ceea ce a existat dintotdeauna, s-a făcut și crezut, şi s-a păstrat, uneori animarea, credința, precum și forma externă a acestor practici, dar de multe ori toate semnificațiile profunde au dispărut. Ceea ce a fost cândva un ritual religios sau magic, beneficiind de respectul comunitar cuvenit, a devenit o simplă distracție, adesea chiar un simplu joc de copii. Uneori, spiritul unei epoci ulterioare a lucrat asupra acestor obiceiuri păgâne, revigorându-le și transformându-le, dăruindu-le farmec. Adesea, însă, nu se găsește în ele poezia, umanitatea caldă, umorul, care marchează creațiile misticismului popular. Sunt fosile, iar interesul lor este cel al fosilelor: sunt înregistrări ale unei lumi dispărute și ne ajută la o reconstrucție imaginativă a acesteia. Dar mai departe, la fel ca mai departe, un strat de sedimente, bogat în fosile, nutreşte noi pajiști, grădini și livezi, cu specificul lor, dezgolind natural conturul stâncii de dedesubt; la fel și aceste produse religioase antice, în mare parte, au furnizat solul în care, mai spiritual și mai mult, au înflorit ideile frumoase. Pe fondul acestora, așa cum bine s-a spus, „ele încă apar, neschimbate și neschimbătoare, ca afecțiunile ciudate ale unor formațiuni de roci străvechi, în mijlocul vegetației bogate și a florilor aromate”.

 

Supraviețuirile religiei păgâne prin festivalurile creștine nu se referă la închinarea unor divinități definite, împotriva acestui lucru misionarii au făcut eforturile cele mai hotărâte și numele vechilor zei au dispărut practic, în ceea ce privește cultele care au precedat dezvoltarea zeilor antropomorfi, cu nume și atribute. Aceste culte, iniţiate şi mai puțin concepute personal, aveau o poziție mai veche și fără îndoială aveau rădăcini mai adânci în mintea populară. Asociate fundamental cu agricultura și cu viața pastorală, ele au fost, în multe cazuri, păstrate de elementul cel mai conservator din populație, țărănimea.

 

Multe dintre obiceiurile cu care ne vom întâlni sunt magice, mai degrabă decât religioase, în sensul propriu; ele nu sunt direcționate către concilierea ființelor spirituale, dar izvorăşte din omul primitiv credința că, pentru a produce marile fenomene ale naturii, de care depindea viața lui, el nu trebuia decât să le imite. Chiar și atunci când au un caracter categoric religios și sunt conectate cu un anumit spirit, în ele se găsesc adesea elemente magice.

 

Înainte de a lua în considerare în detaliu aceste obiceiuri, va fi necesar să se cerceteze festivalurile păgâne, la care s-a făcut referire pe scurt, şi să notăm diversele idei și practici care le-au caracterizat, și să se studieze atitudinea Bisericii față de supraviețuitoarele acestor practici, în timp ce convertirea Europei era în desfășurare, dar și în Evul Mediu.

 

Dezvoltarea obiceiurilor religioase și a credinței în Europa este o problemă de o complexitate atât de vastă, încât nu pot să încerc, într-o carte de acest fel, mai mult decât ce mai dur contur al probabilului faţă de originile obiceiurilor pur păgâne sau pe jumătate creștinizate, aglomerate de Crăciun. În starea actuală de cunoaștere, este dificil să distingem în mod clar contribuțiile diferitelor popoare la obiceiurile tradiționale ale Europei și chiar, în multe cazuri, pentru a spune dacă un anumit obicei este „arian” sau pre-arian.

 

Proporția aristocrației militare ariene față de popoarele pe care le-a cucerit nu era uniformă în toate țările și probabil că era adesea mic. În timp ce familiile cuceritorilor au reușit să-și impună limba, în niciun caz nu înseamnă neapărat că practicile populare ale țărilor de acum, ariene în vorbire, au venit în întregime sau chiar în principal din surse ariene. Tradiția religioasă are o minunată putere de persistență și trebuie amintit faptul că pământurile cucerite de către oamenii de vorbire ariană fuseseră ocupați, anterior, pentru perioade imense. În mod similar, în țări ca a noastră, care au fost invadate succesiv de celți, romani, anglo-saxoni, danezi și normanzi, este adesea extraordinar de greu de spus chiar la ce sursă națională ar trebui atribuit un anumit mit.

 

Însă, în ca încercare și cu mâini tremurătoare, savanții încearcă să separe tulpinile rasiale din tradițiile populare ale Europei, iar aici nu pot face decât să subliniez trei elemente formative în obiceiurile creștine: eclesiastica, clasicul (grecesc și roman) și barbarul, luând ultimele în discuţie pe larg și fără nici măcar o fugară analiză rasială. Până acum, că ritualul, în afară de mitologie, ne preocupă, se pare dintr-un motiv comun larg de tradiție, în rândul vorbirii ariene moştenită de popoare. Cât de departe se datorează datul iniţial unei derivări comune, nu aici este nevoie să se decidă. Povestea populară a întregii lumi dezvăluie, pentru aceleași etape ale civilizației, o minunată uniformitate și omogenitate. Această uniformitate nu se datorează totuși unei uniformități presupuse a originii, ci, într-o mare măsură, faptului că reprezintă starea de echilibru, ajunsă în minți la un anumit nivel, și mediul lor.

 

Studiul științific al religiei primitive este încă aproape la început și o cantitate mare de conjunctură trebuie să intre în orice explicații ale ritualului popular care poate fi oferit. Încercând să luăm în discuţie obiceiurile de Crăciun, trebuie să fim atenți la natura încercărilor de a prezenta anumite teorii. Şi iarăşi este important să ne amintim că practicile ritualice sunt mult mai durabile decât explicațiile care se dau ulterior. „Religiile antice”, pentru a cita cuvintele lui Robertson Smith, „au fost, în cea mai mare parte, fără crez; ele constau în totalitate din obiceiuri și practici… şi, de regulă, aflăm, în timp, despre ce practică era riguros fixat sensul atașat; de aceea analizăm oameni vagi și același rit, dar care au fost explicați în moduri diferite”. Astfel, dacă putem ajunge la semnificația unui rit, într-o anumită perioadă, nu rezultă, în niciun caz, că pentru cei care l-au început a însemnat același lucru. În momentul conflictului religiile păgâne cu structuri elaborate ale creștinismului, mitologia se dezvoltase în jurul unor ceremonialuri tradiționale, atribuindu-i-se semnificații care, de multe ori, nu prea aveau legătură cu scopul inițial. Adesea, de asemenea, când scopul a fost schimbat, au fost adăugate noi ceremonii, astfel încât un rit poate părea foarte diferit, faţă de ce a fost la început. Cu aceste precauții și rezerve, trebuie să încercăm, acum, să urmărim conexiunea dintre evenimentele actuale sau cele recente cu obiceiurile străvechi”[2].

 

Myths and Legends of Babylonia and Assyria, p 125 – cele trei caracteristici ale Fecioarei Cereşti: mamă, războinic, iubită

 

[1] Miles, Clement A., Christmas in Ritual and Tradition Christian and Pagan, London 1912, p. 161

[2] Miles, Clement A., Christmas in Ritual and Tradition Christian and Pagan, London 1912, pp. 161-165


Cântece de stea: Cântecele Miresei

Pe când Dimitrie Cantemir ne avertizase asupra existenţei, în vremea sa, a unor cântece închinate „idolului cel vechi al dacilor” Venus[1], prin cântece de nuntă[2], ceremonialul în sine, cu rădăcini ancestrale, era deja descris, de către mitropolitul Dosoftei[3], printr-o falsă trimitere la Psalmul 46 al lui David[4]: „Precum ne spun moşii, / Pre vârfuri de munte / S-aud glasuri multe / De bucine mare / Cu naltă strigare, / Că s-a suit Domnul / Să-l vadă tot omul. / Cân­taţi în lăute, / În zicături multe, / Cântaţi pre-mpăratul, / Că nu-i ca dânsul altul / Să domnească-n lume, / Cu sfântul său nume. / Cântati să-nţeleagă / Preste lume largă, / Că Dumnezeu poate / Pre limbi preste toate, / De le îmblânzeşte, / Şi le-mpărăţeşte”[5]. Precum se vede, bizuindu-se pe ceea ce „ne spun moşii”, Dosoftei descria, în versuri, ceremoniile echinocţiale de „pe vârfuri de munte”, adică pe euro-asiaticele măguri, cu înţelesul Primăvara, pe Muntele Soarelui (Ma Go Ra), numite se sumeriano-akkadieni kalynde sau kolynde[6] (în limbile semitice înseamnă coline, deşi numele vine de la Go Lado, adică Muntele lui Venus), ceremonii care începeau cu „glasuri multe / de buciume mari, cu-naltă strigare”, care invocau Dumnezeirea, însemnând şi răspunsul Cerului şi al Muntelui, apoi continuau cu cântări lăutăreşti „în lăute / în zicale multe”, ştiut fiind faptul că boreazii, „la ceremoniile religioase în onoarea zeilor, cântă din fluiere, din cimpoi şi din cobze[7], că melodiile lor sunt dulci şi armonioase. La hecatombele sau praznicele ce le dau în onoarea lui Apollo, ei cântă în continuu laudele zeului cu o voce plăcută[8]. Iar în timpul sărbătorilor celor mari ale acestui zeu, începând de la echinocţiul de primăvară şi până la jumătatea lunii mai, ei joacă la hore până noaptea târziu[9]”.

 

Despre patru dintre psalmii lui Dosoftei, care înseamnă creaţii poetice proprii cu inspiraţii psaltice, un autor bisericesc de astăzi susţine că ar fi devenit „texte de colinde şi cântece de stea şi se folclorizează”, iar „textele acestor colinde şi cântece de stea au fost editate, prima dată, în 1830, de către Anton Pann, în notaţie psaltică”[10]. Ceea ce nu este adevărat, pentru că Anton Pann, după cum singur mărturisea, în 1830, când publica prima ediţie a cărţii „Versuri musiceşti ce să cântă la Naşterea Mântuitorului nostru I(sus) Hs şi în alte sărbători ale anului”, că „aceste versuri, neavându-le tipărite, din mână în mână şi din auzite scriindu-le, atât le smintise din calea lor, încât mai nici un înţeles nu avea într-însele. Pre aceste, într-acest chip eu văzându-le, m-am îndemnat şi, pe cât am putut, culegându-le, le-am îndreptat. Şi ca să nu rămână   puţina mea osteneală în deşert, le-am dat în ţipar dimpreună cu gla­surile lor”. Dar versurile acestea aveau autori bisericeşti cunoscuţi, textul „Steaua sus răsare / Ca o Taină mare” fiind publicat, drept contrafacere creştină, înainte de a-l fi şlefuit Anton Pann, în anii 1747[11], în 1815[12] şi în 1827[13], ştiut fiind faptul că, în timp, creştinismul, „laolaltă cu alte credinţe păgâneşti, care nu s-au putut înlătura de creştinism, au făurit o mare câtime de legende şi superstiţii”[14], dar, pentru că „nu trebuie trecut cu vederea faptul că unele colinde cuprind şi reminiscenţe ale miturilor păgâne, iar altele nu conţin nici un element creştin, ci sunt numai răsunete ale miturilor păgâne din vechime”[15], datoria noastră ar fi să „cunoaştem originea lucrurilor”, pentru că, reactualizând „evenimente fabuloase, exaltante, semnificative, asistăm la operele creatoare ale fiinţelor supranaturale”[16].

 

Venus, Ocrotitoarea Muntelui, la Bogdania

 

Ca Taină mare sau Arcană[17], cuvânt care în sumeriană, latină, ba chiar şi în engleza de astăzi înseamnă taină, taina naşterii şi renaşterii, desigur, cântecele de stea au fost iniţial, ca şi colindele, după cum sublinia şi Dosoftei, cântări din „lăute, / În zicături multe”[18], numite şi „cântecele împrumutate” [19], cel mai vechi text fiind „compus probabil în perioada Kassite”, atunci când numele ei ţinea, în primul rând, de caracteristica „planetei Venus, steaua de dimineață și de seară[20]. Lecturând, cu arcuşul, partiturile unor vechi cântece de stea, Zicălaşii au putut constata că toate au fost concepute, prin trioleţi, într-un ritm vioi şi plin de viaţă, asemănător celui al melodiilor numite, din 1815, când le-a analizat Otto Wagner în Allgemeine Musikalische Zeitung, încoace, sârbe, deşi toate aceste melodii echinocţiale, numite, de-a lungul timpului, jocuri de brâu, rămăseseră ceea ce au fost dintotdeauna, sherba (miel, în sensul de mire cosmic) sau syrba (brâu), adică melodii ceremoniale de nuntă, închinate, în egală măsură, miresei Primăvara, sugestionată de Venus şi de Lună, şi mirelui „June-Junelaş”, deci luminii cereşti, sugestionată de Soarele în aparentă renaştere şi tinereţe. Cântecele acestea, ale vestirii fecundităţii, prin faptul că „steaua sus răsare ca o taină mare”, într-o anumită arcană zodiacală, a şasea în istoria conştientă a omenirii, au supravieţuit, parţial şi ca mesaj al textelor, dar, mult mai important, ca melodii primare, ca „zicături multe”, cântate „pe alăute”, de către moşii care urcau „pre vârfuri de munte”, în cadrul ceremoniilor în care Hora „Buciumul” sau, cum zicea mitropolitul Dosoftei, prin „glasuri multe / De bucine mare / Cu naltă strigare” [21], se omagia echilibrul spirit-materie, „în cursul unui interval de timp sacru” [22], printr-o „cunoaştere pe care o trăim în chip ritual” [23].

 

În toate mitologiile vechi, „Venus a fost mereu confundată, prin atribute, cu Luna”, dar în dualitatea materie-spirit („Primul produs al armoniei lui Kneph și Neith, spirit și materie, a fost Phtah, focul primitiv, sub acțiunea căruia s-au dezvoltat toată activitatea și viața din lumea interioară” [24]) sau „nuntire cosmică” [25], pe care o reprezintă, în fond, religia şi pe considerentul că „toate miturile vor să fie într-un anumit fel relevări ale misterelor”[26],  şi Venus, şi Luna sunt nu doar simbolul, ci şi spiritul materiei în renaştere, adică al începutului de vară, anul având, în epoca veche a omenirii, doar două anotimpuri şi, tocmai de aceea, se făcea „împărţirea zodiacului în două emisfere (Halbkugel germ.), în cea de miazănoapte a puterilor luminate, şi în cea de miazăzi a puterilor întunecate. Zodiacul devine, în solstiţii, curmat în două jumătăţi (emisfere). O jumătate, de la Berbec, până la Cumpănă, cuprinde în sine cele şase luni de vară (în vechime au împărţit popoarele anul numai în vară şi iarnă), care se ţin de emisfera luminată de miază-noapte (nordică) a puterilor luminate, binefăcătoare. Cealaltă jumătate, de la Cumpănă, până la Berbec, cuprinde cele şase luni de iarnă, care se ţin de emisfera întunecată de miază-zi (sudică) a puterilor întunecate şi răutăcioase”[27].

 

Venus, ca stea de seară şi de dimineaţă, deci ca reper şi ca vestitor între zi şi noapte, se substituie Lunii, ca Fecioară Cerească şi ca Spirit al Primăverii, ocazie cu care capătă două atribute, fiind percepută „ca bărbat (Luceafărul – n. n.), cât și ca femeie (Venera – n. n.). Sexul a fost, la ei, o problemă de forță: zeul cel puternic era privit ca masculin, iar cel mai slab ca feminin”[28]. Principiul feminin nu a deranjat niciodată, dualitatea Venus/Primăvara reprezentând Mireasa cosmică a Soarelui Tânăr, nuntirea cosmică fiind celebrată printr-un Festival al Bucuriei, prototip pentru „unirea lui Hristos cu cuπνύα, deci cu Biserica[29], simbolul Stelei care sus răsare, Venus, steaua în şase colţuri fiind reprezentat peste tot în bisericile creştine, inclusiv pe arcadele de piatră de la intrări, Venus, ca Mireasă, deci ca Biserica lui Iisus, beneficiind de onoruri şi de sacralitate, deşi o sacralitate difuză, de tip „Vineri și recuperarea alterității”[30], prin care se constată că „cultul sfintei Vineri este vechi la poporul nostru și se pare că în veacurile trecute era și mai accentuat decât astăzi”[31], iar „legenda sfintei Vineri a trebuit să fie, în timpuri vechi, foarte răspândită în popor, se vede și din faptul că ea a împrumutat material până și pentru colindele populare”[32]. „De unde vine această denumire? De la cuvântul grecesc paraschevi care înseamnă pregătire în vederea întâmpinării sau trăirii unui eveniment, sau a unei sărbători (pentru Sfânta Parascheva, viața toată a fost o pregătire spre sfințenie). În terminologia grecească, Parascheva înseamnă ziua a cincea a săptămânii, care este vinerea”[33].

 

Caracterul fertilităţii, încifrat în „Steaua sus răsare / ca o taină mare”, deci şi de vestitor (Daina)[34], şi de Dïpikä, de lampa care iluminează Taina, în „orizonturile spaţiale care se rotesc prin mijlocirea muzicii nu sunt totdeauna unul şi acelaşi, ci foarte variate”[35], este acceptat şi continuat, pentru că simbolizează, în faţa ultimelor două milenii, nu doar Spiritul Primăverii, ci şi pe cel al Bisericii, ca Mireasă a lui Hristos, iar „narațiunea biblică, prin simplitatea, caracterul său istoric, pozitiv, istoric, este în contrast perfect cu cosmogoniile fanteziste, alegorice, complexe ale tuturor religiilor păgâne, fie că ele sunt născute în comunitățile extrem de civilizate din Egipt, Orient, Grecia sau Roma, sau printre triburile sălbatice, care ocupă încă o mare parte a planetei noastre. Prin măreția sa sublimă, prin planul său simetric, prin dispoziția profund filozofică a acesteia și poate la fel de mult prin minunata sa prudență, în expunerea faptelor, care lasă loc tuturor descoperirilor științifice, Biblia reliefează îndrumarea supremă, care a îndreptat pana scriitorului și a păstrat-o în limitele adevărului”[36].

 

Alternanţa Cer cu Venus (steaua în şase colţuri), Protectoarea Muntelui Sfânt

 

În schimb, caracterul fertilizant al aceluiaşi semnificant astral avea să fie stigmatizat şi refuzat, şi datorită unei confuzii simbolice ale atributelor lui Marte (steaua în cinci colţuri), Luceafărul, „Steaua strălucitoare a Dimineţii[37], cu care se identificase Hristos, şi al cărui nume „a fost explicat de greci ca însemnând cel care merge deasupra noastră”, fiind „aliat cu Dumnezeu, conform etimonului: Yfwer-Ion sau Yper Ion, adică homo terrae natus (om născut pe pământ), sau terrae dominus (stăpânul pământului)”[38], devenind, pe vremea creştinismului absurd păgânizat, „Satana, carele era înger şi să numiia Luceafăr, pentru multă lumină ce avea”[39], iar odată cu satanizarea caracterului fertilizant, considerat masculin, al stelei care, „sus răsare ca o Taină mare”, au fost stigmatizate şi interzise şi cântecele mirelui, deci ale Spiritului tânăr al nuntirii cosmice, cântece de pe măguri (hore) sau coline (kolynde), apoi, pentru că nici un cântec străvechi nu dispărea, s-au creat texte la ceea ce se cântase ritualic doar instrumental şi, astfel, „cântecele religioase care erau obişnuite încă din timpuri antecreştine”, „creştinismul, cu încetul, cu încetul, a reuşit a le depărta cu totul şi a le înlocui prin alte, care poate n-au păstrat din cele vechi decât unele urme slabe, lipsite de orice caracter religios, precum sunt: refrene, întorsături, figuri şi altele, şi, pe lângă aceasta, forma ritmică înrădăcinată în popor”[40].

 

Melodiile care, în vremuri cărunte, „au făcut parte dintr-un mare ritual al templului” munte, marcau două faze echinocţiale de primăvară, „luna de așteptare”, care „a corespuns perioadei noastre februarie-martie”, cu precizarea că „perioada sumeriană a plângerii este prototipului postului creștin”, şi cea de după echinocțiu, a începutului de vară (prin primăvară), când omagierile astrale „culminau cu un festival al bucuriei, prin care s-a sărbătorit fericita „reîntâlnire a lui Dumuzi și a lui Ishtar”, pe parcursul echinocțiului de primăvară” [41]. Numele inventatelor zeităţi, prin care se manifestau atributele naşterii şi renaşterii, au diferit de la o gintă la alta şi, în cadrul aceloraşi ginţi, de la un secol la altul, chiar dacă zeitatea închipuită capătă însuşiri pământeşti şi, tocmai de aceea, ea „tot coase şi chindoseşte, / cu fir verde împleteşte, / cu cel galben isprăveşte”[42] „basmaua lui Dumnezeu”[43], care nu este altceva decât Primăvara. Sau, din postura de Lună-Venus, „Verde trei smicele, / Sunt nouă argele / Ţeasă Iana-n ele, / Ţeasă Iana-n ele, / La mijlocul lor, / O mică argea, / Ţeasă Iana-n ea, / Ţeasă Iana-n ea”, „Într-un ostrov de mare / Ţeasă Iana ţeasă / Sculuri de mătasă / Să facă lui Soare cămaşă”[44].

 

Pornind de la o demonstraţie etimologistă a lui Aron Densuşianu, care stabilea, credibil de altfel, că Numele Ileana derivă din numele grecesc „Ilia – sora soarelui Ilios, care primind sufixul –iana a devenit Ili-ana, iar prin constrângere, Ileana”, cât și de la numele latin Iana sau Diana Iana, sora Soarelui la latini și zeiță a lunii. Iar partea a doua a numelui, adică Cosânzeana, derivă din termenul latin „consens” (= sfătuitor, consilier divin), titlu particular ce se dădea zeilor de sfat ai Olimpului (în număr de 12), dintre care făcea parte și Diana. Din epitetul Iana Consulens sau Iana Consens derivă numele care primește sufixul – ana, Cosentiana, iar prin aspirarea lui t, Cosenzeana, Cosânzeana”[45], Mircea Vulcănescu atribuie Lunii atributul de spirit cosmic al primăverii, Luna, „doamna florilor / ș-a garoafelor, / sora Soarelui, spuma laptelui”, fiind, desigur, „mândră și frumoasă, / a nopții dalbă crăiasă”[46], dar în marea majoritate a mitologiilor lumii, atributele Lunii au fost acaparate de Venus, inclusiv în mitologia românească, în care Nana (iubita, nănaşa) înseamnă memoria subconştientă a zeiţei dragostei şi a sexualităţii Nana sau Inana, care personaliza „steaua” Venus. Deci Iana  este în egală măsură, ca element al dualităţii pelasge spirit/materie, şi Luna, şi Venus, materia fiind Primăvara, deşi, prin cele două repere cosmologice, şi Primăvara devine spirit, dar, de data asta, spiritul izvorât din materie şi care se revarsă pe cer sau, cum ziceau egiptenii, preluând cosmogonia de la pelasgi, revărsarea „apelor de dedesubt” peste „apele de deasupra întinderii Universului” [47].

 

Zeitatea închipuită, care se substituia Primăverii (Fiica Mamei Terra), printr-o confuzie de atribute lunaro-venusiene, care supravieţuiesc şi astăzi, în melodii de tipul „Steaua sus răsare / ca o Taină mare”, adică, după spusa lui Herodot[48], „celesta Venus”, pe care el o considera ca fiind „Afrodita Cerească”[49], însemna nu o zeitate, ci un timp cosmic, pe care sciţii îl numeau Argimpasa, adică, în baza descifrării făcută de sumerologul rus Serghei V. Rjabchikov[50], timpul „trecerii iernii în primăvară” sau, altfel spus, al „trecerii zăpezii în păşuni”, în cadrul conceptului „Fertilitatea e Osiris” (Soarele, ca fiu al Timpului).

 

 

Un englez, John Jamieson[51], care izbutea să stabilească, în 1814, „similitudinile denumirilor” planetei Venus la diferite ginţi euro-asiatice, considera că „Venus a fost cunoscută, în mod obișnuit, de către greci sub numele de Afrodita”[52], dar în alte culturi primordiale şi, în plus, mărturisitoare prin cunoaşterea scrisului, Venus s-a numit Ištar, la akkadieni, şi Inana, la sumerieni[53]. Ca trecere a iernii în primăvară, deci ca Timp Argimpasa, Venus era şi „Artemis, numele sub care era cunoscută Diana printre greci” şi care, după Platon, „denota modestia manierelor de a deveni virgin”, iar după Clemens Alexandrinus, avea caracteristica „de a „tăia aerul”, respectând mișcarea lunii”. „Goţii antici numeau pe Venus Iordem-asa şi Ardem-asa, iar alteori terrae dea (zeiţa pământului); uneori, deși rar, Ardem-basa. Prima parte a cuvântului provine din arda, jarda, iord, care înseamnă pământ; în cel priveşte pe asa, acest cuvânt desemna o prințesă”, iar națiunile nordice o numeau „Fro, Freia, Frigga, se presupune că la nordici Venus și-a luat numele din goticul jro, jroe, termen care înseamnă spumă.. Serenius dă fra ca termen suedez pentru spumă. Frogga înseamnă și înspumare. Prin urmare, Rudbeck consideră că numele Afrodita și Aphrodisium sunt formate din fro și din dea. Trebuie reamintit că, dacă la greci Venus era fiica lui Neptun, Freia era considerată fiica lui Niord, adică a Neptun-ului din nord. Festus explică termenul Frutinal  ca Templum Veneris Fruti. După cum mărturisește Solinus, „Eeneas a consacrat imaginea lui Laurentum, când i-a adus, din Sicilia, mamei sale pe Venus”; în unele exemplare se adaugă „care se numește frutis”, în vreme ce primul mare teoretician al creştinismului, „Sfântul Augustin ne informează că romanii „s-au închinat divinităților rurale, că ar putea avea culturi abundente, iar printre acestea se numără Fruti-seja”. Acest nume este explicat ca însemnând  Dea semenans (zeiţa semănăturilor). Plinius spune că Venus a primit numele de Seia de la semănat: și, într-adevăr, termenul trebuie privit ca având aceeași origine cu moeso-goticul sai-an, din Islanda și Danemarca sau belgianul saey-en etc., cuvinte care înseamnă a semăna. Rudbeck consideră că Frutinal, numele templului, este format din Frutis şi goticul all, hall, desemnând pe Veneris regia domus[54].

 

Avem, deci, un adevărat talmeş-balmeş mitologic, irosit de popoarele lumii, dar care încă pot şi „vor să fie într-un anumit fel relevări ale misterelor”[55], mai ales la români, unde patrimoniul spiritual iniţial şi iniţiatic al Euro-Asiei se păstrează aproape integral, mai ales prin melodii, prin oraţii ritualice, prin dansuri şi prin o parte dintre obiceiurile aproape mimetic supravieţuitoare. Am mai scris şi am capitole distincte despre cântecele venusiene ale rumânilor, cântece ale Nuntirii Cosmice, şi am revenit asupra subiectului doar pentru că aveam de scos la iveală şi mărturii specifice ale cântecelor de tip „Steaua sus răsare ca o Taină mare”, acum, în preajma concertului Zicălaşilor „Steaua sus răsare”, concert prin care vor fi retrezite la viaţă 45 de astfel de melodii, care încă se mai aud prin albăstrimile atemporale, dinspre care „spre noi ticăloşii, / precum ne spun moşii, / pre vârfuri de munte / s-aud glasuri multe / de bucine mare / cu naltă strigare”.

 

 

După cum mi-i obiceiul, pun la dispoziţia celor care vor avea nevoie de ea, documentaţia specială, de care m-am folosit în tentativa trăirii ritualice, cum zicea Eliade, a originii lucrurilor:

 

„Zeița Inana sau Istar a fost cea mai importantă zeitate feminină din Mesopotamia antică, în toate perioadele. Numele ei sumerian Inana provine probabil dintr-o presupusă Nin-ana, „Doamna cerului” (Fecioara Cerească – n. n.); apare și ca Innin. Semnul pentru numele Inanei (ring-post) se găsește în primele texte scrise. Istar (mai devreme Estar), numele ei Akkadian, este legat de cel al zeității sud-arabe (masculine) Athtar și cu cea a zeiței siriene Astarte (Ashtoreth biblic), de care ea era fără îndoială legată.

Principala tradiție referitoare la Inana a făcut-o fiica lui Anu și a fost strâns legată de orașul sumerian Uruk. Conform unei alte tradiții, era fiica zeului lunii Nanna (Sîn) și sora zeului soare Utu (Šamaš). De asemenea, a fost considerată fiica lui Enlil sau chiar a lui Enki în tradiții variate. Sora Inanei era Ereš-kigal, regina lumii subpământene. Slujitoarea ei era zeița Ninsubur. Faptul că în nici o tradiție Inana nu are un soț este strâns legat de rolul ei de zeiță a iubirii sexuale. Chiar și Dumuzi, care este adesea descris drept iubitul ei, are o relație foarte ambiguă cu ea și ea este, în cele din urmă, responsabilă pentru moartea sa. Nici un copil nu i-a fost atribuit (cu o posibilă excepție, Sara).

Se pare că, odată în persoana zeiței clasice Inana / Istar, o serie de zeițe locale, inițial independente, erau sincretizate. Cea mai importantă dintre acestea a fost cu siguranță Inana din Uruk[56].

 

„Al treilea aspect al Inanei este cel al planetei Venus, steaua de dimineață și de seară. „Eu sunt Inana răsăritului”, declară ea în Coborârea în lumea subpământeană. În această formă, ea era uneori cunoscută sub numele Nin-sianna. Transformarea ei în această planetă este celebrată într-un poem, compus probabil în perioada Kassite”[57].

 

„Narațiunea biblică, prin simplitatea, caracterul său istoric, pozitiv, istoric, este în contrast perfect cu cosmogoniile fanteziste, alegorice, complexe ale tuturor religiilor păgâne, fie că sunt născute în comunitățile extrem de civilizate din Egipt, Orient, Grecia sau Roma, sau printre triburile sălbatice, care ocupă încă o mare parte a planetei noastre. Prin măreția sa sublimă, prin planul său simetric, prin dispoziția profund filozofică a acesteia și poate la fel de mult prin minunata sa prudență, în expunerea faptelor, care lasă loc tuturor descoperirilor științifice, Biblia reliefează îndrumarea supremă, care a îndreptat pana scriitorului și a păstrat-o în limitele adevărului”[58].

 

„Este de regretat că versiunea în limba engleză a tradus cuvântul ebraic rakiah (extensie) prin cuvântul firmament. Acest lucru se datorează influenței latinei vulgare, care are firmamentum ca echivalent al inexact στερωμα a celei de-a şaptea ginţi. Acest ultim cuvânt se referă la concepția egipteană actuală a unei bolți solide a cerului, care separă lumea vizibilă inferioară de lumea superioară a materiei subtile, invizibilă dincolo. Această opinie a fost preluată de traducătorii greci, dar nu este justificată de textul ebraic și o face neinteligibilă. Dacă ar fi corect, cum s-ar putea spune că Dumnezeu a numit acea boltă solidă „ceruri”?; și, mai departe, versetul 20, că Dumnezeu a creat păsările pentru a zbura în „firmamentul” deschis al cerului?”[59].

 

Conform mitologiei egiptene, preluată de la pelasgi, în Prima zi, „Universul, care urma să fie dezvoltat, a fost conceput sub forma unei sfere grozave – oul primitiv (oul cosmic – n. n) – înconjurat de cea mai subtilă substanță, Kneph, care pregătea, în jurul ei, transformările ulterioare.

În sânul acestei zeități invizibile, care s-a divizat, pe parcursul vechilor ere, de elementele mai grosiere, materiale, din care universul vizibil trebuie să fi fost modelat de o dezvoltare treptată. Primul produs al armoniei lui Kneph și Neith, spirit și materie, a fost Phtah, focul primitiv, sub acțiunea căruia s-au dezvoltat toată activitatea și viața din lumea interioară.

Următorul pas a fost separarea acelui material vast în două divinități – bolta cerului, firmamentul Pe, şi masa pământului încă neformat, Anuke. Deasupra bolții cerului se aflau substanțe subtile, întunecate, eterice ale zeității invizibile primitive. Acestea erau apele de deasupra cerurilor, despre care vorbeau majoritatea cosmogoniilor antice. Masele de materie de dedesubt, în special Anuke, erau apele de sub ceruri, din care Soarele și Luna s-au dezvoltat ulterior.

Toate aceste transformări au durat îndelungate perioade de timp. Durata primei perioade, cea a lui Phtah (focul primitiv – n. n.) sau lumina universală, nu a putut fi determinată, spun egiptenii, pentru că nu exista Soare, care să o măsoare. Odată cu formarea Soarelui, apar două zeități noi, Sate sau jumătatea iluminată a Lunii, şi Hator, jumătatea întunecată a Lunii, lipsită de razele soarelui. După acestea, a avut loc organizarea treptată a pământului, pământul ocupând centrul universului”[60].

 

A doua zi: „1). Forma gazoasă originală și întunericul materiei.

2). Transformările succesive.

3). Phtah, lumina, ca prim pas în această dezvoltare.

4). Separarea vizibilului de universul invizibil sau a apelor de dedesubt de apele de deasupra întinderii Universului.

5). Perioadele de dezvoltare a lungimii nedeterminate.

6). Soarele, Luna și Pământul s-au organizat ultimele”[61].

 

„Există foarte puține îndoieli că faima Semiramisei s-a amestecat cu cea a zeiței Ishtar; ea prezintă aceleași atribute cu Venus, porumbelul este emblema ei, iar povestea ei a devenit atât de inextricabil legată de cea a zeiței babiloniene, încât ea a devenit în cele din urmă o variantă a ei. Povestea Semiramisei este o revendicare triumfătoare a modului în care, prin anumite procese mitice, o ființă umană poate atinge rangul de zeu sau zeiță, pentru că Semiramis era inițial foarte reală. O columnă, descoperită în 1909, o descrie ca „o femeie a palatului Samsi-rammon a Regelui Lumii, Regelui Asiriei, Regelui celor patru sferturi ale lumii”. Această omagiere indică faptul că Semiramis, sau, pentru a-i da titlul asirian, Sammuramat, a avut, evident, o influență imensă asupra soțului ei, Samsi-rammon, și, apoi, ca regină-mamă, această influență a durat mai mult de o domnie, astfel încât legenda spune că, după o regență de patruzeci și doi de ani, ea a predat regatul fiului ei, Ninyas, ceea ce poate însemna un adevăr. Se pare că a făcut război împotriva Mezilor și a Chaldeilor. Se povestea că, renunțând la puterea ei, s-a transformat într-un porumbel și a dispărut, şi poate că numele ei asirian, Sammuramat, a fost atribuit cuvântului „porumbel”; iar pentru o persoană cu faima ei legendară ulterioară, se raportează cu ușurință legătura mitică cu Ishtar”[62].

 

„Ishtar apare printre semiți atât ca bărbat (Luceafărul – n. n.), cât și ca femeie (Venera – n. n.). Sexul a fost, la ei, o problemă de forță: zeul cel puternic era privit ca masculin, iar cel mai slab ca feminin”[63].

 

„Ishtar era, fără îndoială, o zeiță de origine semitică și simboliza fertilitatea pământului (primăvara, deci – n. n.). Ea a fost „maica mare”, care a încurajat toată vegetația și agricultura. Este probabil ca cultul ei să aibă originea în Erech, iar în decursul secolelor și, cu multe schimbări de nume, s-a răspândit pe toată lungimea și lățimea Asiei de Vest și chiar în Grecia și Egipt. Este probabil ca o serie de zeițe mai mici, precum Nana și Anunit, să fi putut fuziona în conceperea acestei divinități și ca zeități locale, mai puține, dar simbolizând același personaj ca ea, să fi luat numele și să o ajute pentru a-și consolida renumele. Ea este adesea invocată ca mamă a zeilor și, într-adevăr, numele „Ishtar” a devenit un nume generic pentru „zeiță”. Dar acestea au fost onoruri ulterioare. Atunci când cultul ei s-a centrat pe Erech, se pare că a înflorit rapid şi în multe direcții și, așa cum s-a spus, cultele mai mici probabil s-au identificat în pripă cu cel al marii mame pământești, astfel încât, în timp, închinarea ei a devenit mai mult decât un cult babilonian. Într-adevăr, oriunde se găseau oameni de limbă semită, exista şi închinarea la Ishtar. Ca Ashteroth sau Astarte, ea era cunoscută canaaniților, fenicienilor și grecilor și există o probabilitate ca cultul Afroditei să-şi aibă începuturile în cel al „zeiţei” Ishtar. Mai târziu vom întreba dacă ea poate fi Estera Scripturilor.

Astrologic, ea a fost identificată cu planeta Venus, dar atât de numeroase au fost însușirile din jurul ei, luate de la alte zeițe, cu care a fost identificată, încât au amenințat să-i falsifice adevărata semnificaţie, care era cea a mamei mari și fertile. Mai ales identificarea ei cu Nin-lil, consoarta lui En-lil, zeul furtunii (Fiul Muntelui, primul Mare Păstor, care a primit primul Legile de la Sfântul Cer – n. n.), a amenințat să-i modifice natura reală, întrucât, în ​​această ipostază, ea era privită ca o zeiță a războiului (rol pe care l-a avut Marte, paznicul Muntelui Solar, Venus fiind Marea Vrăciţă Ku-La – n. n.). Rar s-a întâmplat ca o zeiță a fertilității sau a iubirii să atingă şi un astfel de statut. Numai că zeii care au o semnificație agricolă sunt aproape întotdeauna şi zei de război, dar asta se datorează faptului că aduc norii de fecundare și, de aceea, posedă săgeata fulgerului. Dar Ishtar este în mod special o zeiță a clasei de Persefone sau de Isis (personaje lunare – n. n.), iar atribuirea unor însuşiri războinice trebuie considerată pur accidentală. În vremurile ulterioare, în Asiria, a fost concepută ca consoarta lui Asshur, șeful panteonului asirian, într-o epocă în care un zeu sau o zeiță care nu puteau fi cinstiţi în război nu prea foloseau unui popor precum asirienii, care erau angajați constant în ostilități, iar această împrejurare i-a sporit în mod firesc reputația de divinitate războinică”[64].

 

Tabletele sumeriene, cunoscute drept „textele Dumuzi” sunt, de fapt, „cântecele sumeriene împrumutate” şi „au făcut parte dintr-un mare ritual al templului şi au fost scandate de Ishtar și însoţitoarele sale în „luna de așteptare”, Ululu… luna aceasta a corespuns perioadei noastre februarie-martie (Peşti – n. n.), iar aceste lamentaţii culminau cu un festival al bucuriei, prin care s-a sărbătorit fericita „reîntâlnire a lui Dumuzi și a lui Ishtar”, pe parcursul echinocțiului de primăvară; nu este deloc dificil de observat că perioada sumeriană a plângerii (lamentaţiilor – n. n.) este prototipului postului creștin, iar „reîntâlnirea lui Dumuzi cu Ishtar”, unirea lui Hristos cuπνύα, deci cu „Biserica”, „Mireasa Mielului”, cu atât mai mult cu cât Dumuzi însuși a fost, după concepția sumeriană, „Mielul (sherba) lui Dumnezeu (Anu)”, în timp ce Ishtar era „Mireasa” lui, în perioada următoare celebrându-se „Festivalul Bucuriei”, numit şi Mireasa Mielului[65].

 

Hyperion a fost, după unii, un nume al însuşi Soarelui, iar după alţii, al tatălui său. Diodorus Siculus îi leagă nașterea de ținuturile cretanilor, care l-au considerat unul dintre Titani. Numele lui a fost explicat de greci ca însemnând pe cel care „merge deasupra noastră”. El este aproape aliat cu Dumnezeu, conform etimonului: Yfwer-Ion sau Yper Ion, adică homo terrae natus (om născut pe pământ), sau terrae dominus (stăpânul pământului)”[66].

 

„Celesta Venus, după cum aflăm de la Herodot, a fost numită de sciți Arippasa (trecerea zăpezii în iarbă – n. n.), sau, conform unei alte lecturi, care este în general preferată, Artimpasa (termenul corect era argimpasa – n. n.). Există o similitudine remarcabilă între această denumire și cea a lui Artemis, numele sub care era cunoscută Diana printre greci. Acest nume este explicat de Platon ca denotând modestia manierelor de a deveni virgin, și de Clemens Alexandrinus, de a „tăia aerul”, respectând mișcarea lunii. Este bine cunoscut faptul că Diana și Venus au fost diferit identificate de înseși atributele lor și că Venus a fost mereu confundată, prin atribute, cu Luna. Să presupunem, atunci, că grecii au păstrat pentru Diana numele scitic al lui Venus?

Hesychius scrie Artimaeasa. Goţii antici numeau pe Venus Iordem-asa şi Ardem-asa, iar alteori terrae dea (zeiţa pământului); uneori, deși rar, Ardem-basa. Prima parte a cuvântului provine din arda, jarda, iord, care înseamnă pământ; în cel priveşte pe asa, acest cuvânt desemna o prințesă.

Venus a fost cunoscută, în mod obișnuit, de către greci sub numele de Afrodita, care, potrivit lui Hesiod și Platon, s-a născut din spuma mării, Neptun fiind tatăl ei. Acest etimon este, fără îndoială, mai natural decât majoritatea celor date de greci, fiind congruent cu fabula. Cum Venus este denumită de națiunile nordice Fro, Freia, Frigga, se presupune că la nordici Venus și-a luat numele din goticul jro, jroe, termen care înseamnă spumă.. Serenius dă fra ca termen suedez pentru spumă. Frogga înseamnă și înspumare. Prin urmare, Rudbeck consideră că numele Afrodita și Aphrodisium sunt formate din fro și din dea. Trebuie reamintit că, dacă la greci Venus era fiica lui Neptun, Freia era considerată fiica lui Niord, adică a Neptun-ului din nord. Festus explică termenul Frutinal  ca Templum Veneris Fruti. După cum mărturisește Solinus, „Eeneas a consacrat imaginea lui Laurentum, când i-a adus, din Sicilia, mamei sale pe Venus”; în unele exemplare se adaugă „care se numește frutis”.

Sfântul Augustin ne informează că romanii „s-au închinat divinităților rurale, că ar putea avea culturi abundente, iar printre acestea se numără Fruti-seja”. Acest nume este explicat ca însemnând  Dea semenans (zeiţa semănăturilor). Plinius spune că Venus a primit numele de Seia de la semănat: și, într-adevăr, termenul trebuie privit ca având aceeași origine cu moeso-goticul sai-an, din Islanda și Danemarca sau belgianul saey-en etc., cuvinte care înseamnă a semăna. Rudbeck consideră că Frutinal, numele templului, este format din Frutis şi goticul all, hall, desemnând pe Veneris regia domus[67].

 

„Patru dintre psalmii lui Dosoftei: 46, 48, 96 şi 136 (în Biblia Cornilescu 47, 49, 97 şi 137), prescurtaţi şi adaptaţi, devin texte de colinde şi cântece de stea şi se folclorizează. Textele acestor colinde şi cântece de stea au fost editate, prima dată, în 1830, de către Anton Pann, în notaţie psaltică”[68].

 

Psalomulu lui David 46. Acesta psalom cu glas apostolesc îndeamnă pre toţi păgânii către cunoştinţa binelui lui Dumnezeu cu mulţămită de bucurie întru ce i-au primit la credinţă.

 

Limbile să salte / Cu cântece nalte, / Să strige-n tărie / Glas de bucurie. / Lăudând pre Domnul / Să cânte tot omul. / Domnul este tare, / Este-mpărat mare / Preste tot pământul /Şi-şi ţine cuvântul. / Supusu-ne-au gloate / Şi limbile toate, / De ni-s supt picioare / Limbi de pre supt soare. / Alesu-şi-au sie / Parte de moşie / Ţara cea dorită / Care-i juruită / Lui Iacov iubitul / Ce-i ţine cuvântul. / Mila să-şi arate / Cea de bunătate / Spre noi ticăloşii, / Precum ne spun moşii. / Pre vârfuri de munte / S-aud glasuri multe / De bucine mare / Cu naltă strigare, / Că s-a suit Domnul / Să-l vadă tot omul. / Cân­taţi în lăute, / În zicături multe, / Cântaţi pre-mpăratul, / Că nu-i ca dânsul altul / Să domnească-n lume, / Cu sfântul său nume. / Cântati să-nţeleagă / Preste lume largă, / Că Dumnezeu poate / Pre limbi preste toate, / De le îmblânzeşte, / Şi le-mpărăţeşte”[69].

 

[1] „Norodul este foarte plecat spre eres şi încă nu s-a curăţat desăvârşit de necurăţia cea veche, încât se mai închină şi acuma în poezii şi cântece, la nunţi, îngropăciuni şi alte întâmplări ştiute, la câţiva zei necunoscuţi şi care se vede că se trag din idolii cei vechi ai dacilor. Aşa sunt Lado şi Mado, Zâna” etc., în nota de subsol precizând, despre Lado şi Mado, că „se obişnuieşte ca numele lor să fie pomenit de babe mai cu seamă la nunţi; de aceea, se poate presupune că prin ele trebuie să se înţeleagă Venus şi Cupido, ca păzitori ai dragostei de nuntă”. Apoi, fără să ştie că tot despre Venus vorbeşte, Cantemir spune, despre zâne, că „acest cuvânt ar putea să se tragă din numele Diana. Totuşi rareori se vorbeşte despre ea singură, de obicei se vorbeşte de mai multe; le zic Zâne şi le socotesc nişte fecioare frumoase, care dăruiesc frumuseţe” – Cantemir, Dimitrie, Descrierea Moldovei, Bucureşti 1967, p. 221.

[2] În 1943, Constantin Brăiloiu avea să culeagă, din sudul Basarabiei, „iertăciunea” din ceremonia nunţii „Lado, Lado, nu mai plânge, / Nu mai plânge, Lado”, dovadă că mitul încă supravieţuia prin cântec.

[3] Bianu, Prof. I, Psaltirea în versuri întocmită de Dosofteiu Mitropolitul Moldovei / 1671-1686, Bucureşti 1887, pp. 153, 154

[4]Psalomulu lui David 46. Acesta psalom cu glas apostolesc îndeamnă pre toţi păgânii către cunoştinţa binelui lui Dumnezeu cu mulţămită de bucurie întru ce i-au primit la credinţă”.

[5] Textul integral: „Psalomulu lui David 46. Acesta psalom cu glas apostolesc îndeamnă pre toţi păgânii către cunoştinţa binelui lui Dumnezeu cu mulţămită de bucurie întru ce i-au primit la credinţă. // Limbile să salte / Cu cântece nalte, / Să strige-n tărie / Glas de bucurie. / Lăudând pre Domnul / Să cânte tot omul. / Domnul este tare, / Este-mpărat mare / Preste tot pământul /Şi-şi ţine cuvântul. / Supusu-ne-au gloate / Şi limbile toate, / De ni-s supt picioare / Limbi de pre supt soare. / Alesu-şi-au sie / Parte de moşie / Ţara cea dorită / Care-i juruită / Lui Iacov iubitul / Ce-i ţine cuvântul. / Mila să-şi arate / Cea de bunătate / Spre noi ticăloşii, / Precum ne spun moşii. / Pre vârfuri de munte / S-aud glasuri multe / De bucine mare / Cu naltă strigare, / Că s-a suit Domnul / Să-l vadă tot omul. / Cân­taţi în lăute, / În zicături multe, / Cântaţi pre-mpăratul, / Că nu-i ca dânsul altul / Să domnească-n lume, / Cu sfântul său nume. / Cântati să-nţeleagă / Preste lume largă, / Că Dumnezeu poate / Pre limbi preste toate, / De le îmblânzeşte, / Şi le-mpărăţeşte”.

[6] Der Koleda-Tag, în Géržetić, Nikolaus, Űber Medicin und Sonnencultus des Alterhums, Karansebes 1894, p. 62.

[7] La Hyperborei mai aflăm, totodată, şi un „colegiu al cântăreţilor cu cobza” pentru ceremonii religioase şi care corespunde „collegium tibicinum” al romanilor. Despre aceştia din urmă se exprimă astfel Mommsen (Röm. Gesch. I., p. 203): „Auch sie (die Flötenbläser) fehlten bei keinem Opfer, bei keiner Hochzeit, und bei keinem Begräbniss” (N. n.: ceea ce s-ar traduce „Și ei (cântăreţii din flaut) nu lipsesc de la nici un sacrificiu, de la orice nuntă sau înmormântare”).

[8] Pindar, Pyth., X, p. 30.

[9] Despre caracterul festivităţilor religioase latine, Mommsen scrie: „Die latinische Gottesverehrung beruht wesentlich auf dem Behagen des Menschen am Irdischen… sie bewegt sich darum auch vorwiegend in Aeusserungen der Freude, in Liedern und Gesängen, in Spielen und Tänzen, vor allem aber in Schmäusen… Aber die Versehwedung wie alle Überschwänglichkeit des Jubels ist dem gehaltenen römischen Wesen zuwider” (Röm. Gesh., I, 1856, p. 159) – deci, n. n.: „Cultul latin al zeilor se bazează, în esență, pe plăcerea omului în viața pământească… prin urmare, se mișcă, în mod predominant, în expresii de bucurie, în versuri și cântece, în jocuri și dansuri, dar mai ales în pofte… rar neglijarea, precum și toată exuberanța jubilației, contravine naturii romane”.

[10] „Patru dintre psalmii lui Dosoftei: 46, 48, 96 şi 136 (în Biblia Cornilescu 47, 49, 97 şi 137), prescurtaţi şi adaptaţi, devin texte de colinde şi cântece de stea şi se folclorizează. Textele acestor colinde şi cântece de stea au fost editate, prima dată, în 1830, de către Anton Pann, în notaţie psaltică” – Moldoveanu, Nicolae, Cântările Psalmilor, Deva 2000, p. VII.

[11]Katavasiiriu / acum într-acest chip tipărit / în zilele Prea Luminatului Domn / Io Constantin Nicolae Voevod / cu blagoslovenia Prea Sfinţitului / Mitropolit Cv. Neofit / şi cu cheltuiala temătorului de Dumnezeu / Cv. Klimenti Episcop Râmnicului / în sfânta Episcopie a Râmnicului /  la anul 1747 // S-au tipărit de cucernicul între preoţi, popa Mihai Afanasie / Popovici tipograful Râmnicului”

[12] Tincovici, Ioan, Cântări dumnezeieşti, Buda, 1815

[13] Thomici, Ioan, Scurte învăţături pentru creşterea şi buna purtare a tinerimii române, precum şi nişte alese cântări bisericeşti, şi unele cuvioase şi desfătătoare lumeşti, Pesta, 1827

[14] Pamfile, Tudor, Cerul şi podoabele lui, după credinţele poporului român, Bucureşti 1915, p. 2.

[15] Rosetti, Al., Colindele religioase la români, Bucureşti 1920, p. 9

[16] Eliade, Mircea, Aspecte ale mitului, Bucureşti 1978, p. 19

[17] Sharma, Dr. Narinder, Arcana Dïpikä, Mathurä 1887, p. IX

[18] „Diaconul Paul de Aleppo, în călătoria sa prin Moldova şi Ţara Românescă, 1630-1660, întovărăşind pe Macarie, Patriarhul Antiohiei, spune că „e de observat că, în această ţară, se obişnuieşte, în seara dinspre naşterea lui Christos, ca toţi preoţii din diferite târguri, însoţiţi de sărmani, de ceteţi şi de corişti, să se adune în bande, purtând icoane, şi să umble prin politie, toată noaptea, vizitând casele boierilor şi urându-le bucurie… Astfel umblă ei toată noaptea, cântând naşterea lui Christ. Tot asemenea făceau lăutarii, toboşarii, flautiştii, colindând în cete, toată noaptea următoare, cu lanterne, pe la casele boierilor celor mari; mulţi dintre muzicanţi sunt din ţara turcească” – Hasdeu, Arch. Ist. Rom., 1865, Document 310, p. 89 – apud Ollănescu, Dimitrie C., Teatrul la Români, în Analele Academiei Române, Seria 2, Tom 18, Bucureşti 1895-1896, p. 77

[19] Hilprecht, Hermann Vollrat, The Babylonian Expedition, Volume XXX, Part 1, München 1913, p. VII

[20] Black, Jeremy; Green, Anthony, Gods, Demons and Symbols of Ancient Mesopotamia, Illustrations by Tessa Rickards, The British Museum Press 2012, p. 109

[21] Bianu, Prof. I, Psaltirea în versuri întocmită de Dosofteiu Mitropolitul Moldovei / 1671-1686, Bucureşti 1887, p. 154

[22] Eliade, Mircea, Aspecte ale mitului, Bucureşti 1978, p. 10

[23] Eliade, Mircea, Aspecte ale mitului, Bucureşti 1978, p. 19

[24] Guyot, Arnold, The Biblical Cosmogony in the Light of Modern Science, New York 1884, pp. 59, 60

[25] Hilprecht, Hermann Vollrat, The Babylonian Expedition, Volume XXX, Part 1, München 1913, p. VII

[26] Blaga, Lucian, Trilogia culturii, Humanitas, Bucureşti 2011, p. 370

[27] Mangiuca, Simeon, Colinda. Originea şi însemnătatea ei astronomică şi calendaristică, în Foaia Diecezană, Anul XVII, Nr. 51, Caransebeş, 22 decembrie calendar vechi 1902, p. 6

[28] Spence, Lewis, Myths and Legends of Babylonia and Assyria, New York 1916, p. 111

[29] Hilprecht, Hermann Vollrat, The Babylonian Expedition, Volume XXX, Part 1, München 1913, p. VII

[30] Pleșu, Andrei, Minima Moralia, Catea Românească 1988, p. 121

[31] Cartojan, N., Cărțile populare în literatura românească / Epoca influenței sud-slave, București 1974, p. 201

[32] Cartojan, N., Cărțile populare în literatura românească / Epoca influenței sud-slave, București 1974, p. 2013

[33] Necula, Nicolae D., Biserică și cult pe înțelesul tuturor, București nedatat, p. 106

[34] Daina / Doina înglobează întreaga spiritualitate euro-asiatică, în care „toată literatura populară este doină” – Pascu, G., Doina / Caracterul şi locul ei în literatura populară, în Viaţa Românească, Volumul IX, Anul III, Iaşi 1908, p. 422.

[35] Blaga, Lucian, Trilogia culturii, Humanitas, Bucureşti 2011, p. 158.

[36] Guyot, Arnold, The Biblical Cosmogony in the Light of Modern Science, New York 1884, pp. 2, 3

[37] „Eu, Iisus, l-am trimis pe îngerul Meu să vă mărturisească vouă acestea cu privire la Biserici. Eu sunt rădăcina şi odrasla lui David, Steaua strălucitoare a Dimineţii” – Biblia sau Sfânta Scriptură, Ediţia Bartolomeu Valeriu Anania, 2012, Apocalipsa 22.16, p. 2114.

[38] Jamieson, John, Hermes Scythicus or The Radical Affinities of the Greek and Latin Language to the Gothic, Edinburg 1814, p. 115

[39] Ivireanu, Antim, Opere, p. 49, apud Picioruş, Gianina, Antim Ivireanul / Avangarda literară a Paradisului // Viaţa şi opera, Bucureşti 2010, p. 463.

[40] Gaster, M. Dr., Literatura populară română, Bucureşti 1883, pp. 459, 460

[41] Hilprecht, Hermann Vollrat, The Babylonian Expedition, Volume XXX, Part 1, München 1913, p. VII

[42] Bârseanu, Andrei, Cincizeci de colinde, Braşov 1890, p. 26

[43] Ibidem, p. 27

[44] Păsculescu, Nicolae, Literatură populară românească, Bucureşti 1910

[45] Vulcănescu, Romulus, Mitologie Română, București, 1987, capitolul 11. Imanentul care urcă, p. 396

[46] Ibidem, p. 397

[47] Guyot, Arnold, The Biblical Cosmogony in the Light of Modern Science, New York 1884, pp. 61, 62

[48] Herodot, Istorii, I, II, Bucureşti 1961, 1964, Cartea III, CXXXIII

[49] Herodot, op. cit., Cartea IV, XXXI

[50] Rjabchikov, Serghei V., The Scythians, Sarmatians, Meotians, Russans and Circassians / Inerpretation of the ancient Culture, Moscow 1980, p. 72

[51] Jamieson, John, Hermes Scythicus or The Radical Affinities of the Greek and Latin Language to the Gothic, Edinburg 1814

[52] Ibidem, , pp. 119-121

[53] Black, Jeremy; Green, Anthony, Gods, Demons and Symbols of Ancient Mesopotamia, Illustrations by Tessa Rickards, The British Museum Press 2012, p. 5

[54] Jamieson, John, Hermes Scythicus or The Radical Affinities of the Greek and Latin Language to the Gothic, Edinburg 1814, pp. 119-121

[55] Blaga, Lucian, Trilogia culturii, Humanitas, Bucureşti 2011, p. 370

[56] Black, Jeremy; Green, Anthony, Gods, Demons and Symbols of Ancient Mesopotamia, Illustrations by Tessa Rickards, The British Museum Press 2012, p. 108

[57] Black, Jeremy; Green, Anthony, Gods, Demons and Symbols of Ancient Mesopotamia, Illustrations by Tessa Rickards, The British Museum Press 2012, p. 109

[58] Guyot, Arnold, The Biblical Cosmogony in the Light of Modern Science, New York 1884, pp. 2, 3

[59] Guyot, Arnold, The Biblical Cosmogony in the Light of Modern Science, New York 1884, pp. 54, 55

[60] Guyot, Arnold, The Biblical Cosmogony in the Light of Modern Science, New York 1884, pp. 59, 60

[61] Guyot, Arnold, The Biblical Cosmogony in the Light of Modern Science, New York 1884, pp. 61, 62

[62] Spence, Lewis, Myths and Legends of Babylonia and Assyria, New York 1916, pp. 28, 29

[63] Spence, Lewis, Myths and Legends of Babylonia and Assyria, New York 1916, p. 111

[64] Spence, Lewis, Myths and Legends of Babylonia and Assyria, New York 1916, pp. 124, 125

[65] Hilprecht, Hermann Vollrat, The Babylonian Expedition, Volume XXX, Part 1, München 1913, p. VII

[66] Jamieson, John, Hermes Scythicus or The Radical Affinities of the Greek and Latin Language to the Gothic, Edinburg 1814, p. 115

[67] Jamieson, John, Hermes Scythicus or The Radical Affinities of the Greek and Latin Language to the Gothic, Edinburg 1814, pp. 119-121

[68] Moldoveanu, Nicolae, Cântările Psalmilor, Deva 2000, p. VII

[69] Bianu, Prof. I, Psaltirea în versuri întocmită de Dosofteiu Mitropolitul Moldovei / 1671-1686, Bucureşti 1887, pp. 153, 154


Hasdeu confirmă: Doina e religia primordială!

A fost o bucurie pentru mine să constat că omul total al culturii române, Bogdan Petriceicu Hasdeu, ştia, cu un secol şi jumătate în urmă, că „identitatea de formă şi de semnificaţiune între românul daina şi litvanul daina, ca şi aceea între litvanul daina şi zendicul daenā, e perfectă”, că şi „forma cea veche a vorbei doina este dară acea con­servată în Transilvania: daina”, dar, din păcate, în Europa vremii lui, ca şi în Europa vremii noastre, „filologii n-au cunoscut vorba română daina”, chiar dacă ne este „daina, una din moştenirile cele mai frumoase ale primordialei ario-europee, care ne arată pe străbunii noştri comuni, cu mult mai înainte de cele mai vechi inscripţiuni mo­numentale, numind poezia cugetare şi viziune, după cum numeau pe Dumnezeu luminos”.

 

Hasdeu, care înţelesese că nimic din spiritualitatea românilor nu are origine romană, ci dacică şi, prin daci, boreală, admiţând că principele „Cantemir avea dreptate de a căuta doina la Daci”, înţelesese că, dacă vrem să aflăm adevărul despre moştenirile străbune, „trebuie să plecăm prin lume, înarmaţi cu toată rigurozitatea metodei comparative, căutând pretutindeni pe surorile dainei, fără care dânsa ar rămânea în veci un mister”, dar şi subliniind şi „constatând ori­ginea nelatină a „doinei” române”. Care, în fond, nici nu s-a numit doină, ci daină, „Aina daina şi dainare!” – cum scria Bariţ, dar fără să facă legătura între Aina şi Ainu din scrierile vedice, în care „Ainu a inventat Şarpele Îngheţului (Constelaţia Dragonului, a cărei „cap” triunghiular arată nordul polar – n. n.), ca să asuprească luminile create”, Aina şi Ainu definind complementarităţile zi/noapte, vară/iarnă, lumină/întuneric, viaţă/moarte, rai/iad, d’Aina şi d’Ainu, ca şi în cazul nevestei d’Ochioşele a preotului solar troian, fiind derivatele unor aderări la scenariile mitice primordiale şi transformate, tocmai de aceea, şi în cântec, şi în lege, cu înţelesul de religie, deci de viziune, de perspectivă cosmologică.

 

Şi tot George Bariţ mărturisea, în calitatea lui de transilvan exponenţial, că ardelenii, „când le venia să horiască, începeau mai întâi cu Aina ori Haina daina etc. ca cu o introducţiune, aşa precum încep, în alte părţi, cu Frunză verde etc., şi numai după aceea continuau cu propriul cântec sau hore ori horie”. Hasdeu preţuia atât de mult această atentă observaţie, încât avea să intre într-o adevărată dezbatere cu clujeanul care a copilărit prin comitatele Turdei şi Albei, ca să răspândească lumină lină din mândra cetate carpatică a Braşovului.

 

Un singur lucru a ignorat Hasdeu, şi anume faptul că Datina înseamnă ceea ce ne-a fost dat de către un iniţiator Dipika (Lumina sare iluminează), numit, de la o populaţie la alta, Kali Calusar sau Karapan, Ktitostai, Druid etc., şi tocmai de aceea concluziona că „aşadar, la toţi neo-latinii Doina e autohtonă; la Apus, celtică, la Răsarit, dacică…”. Este drept, undeva, în sud-estul regatului Saba, există provincia şi localitatea Datina, cu un dialect propriu: „și l-a învins în Datina și i-a ars toate orașele (Datinas); și a lovit și a distrus și a ars oraşul Ted“[1], dar nici un studiu, în marea lor majoritate dialectale[2], nu probează că ar exista vreo legătură între provincia Datina şi Datina strămoşească, în care Daina are o valoare sinonimică.

 

La ce şi de ce este nevoie să ştim câte ceva despre vremurile vechi, ale incantaţiilor d’Aina sau Frunză verde, în loc să ne mulţumim cu cântecele de jale şi cu celelalte aburcări folclorice? Dacă nu înţelegeţi, nici nu are rost să formulaţi întrebări.

Foaia ilustrată, 8 septembrie 1891: Bogdan Petriceicu-Hasdeu

 

Hasdeu, B. P. Doina. Originea poesiei populare la români

 

„Dar de unde vine cuvântul doina? Scriitorii noştri au emis, până acum, în această privinţă, o mulţime de păreri deosebite.

 

După Lexiconul Budan (pag. 163) doina se datoreşte grecilor, din forma dorică δην sau δαν „Jupiter”. Δην sau δαν se întrebuinţau, în adevăr”, în Beoţia şi pe insula Creta, ca variante din δεος, precum şi alături cu ζεος exista varianta ζαν; dar în ce mod părintele Olimpului din Teba lui Cadmu sau de la Cnosul cel cu labirintul lui Dedal va fi trecut în Dacia, pentru a se metamorfoza aci într-un „cântec”, aceasta este o ghicitoare pe care nici chiar beoţianul Oedip n-ar fi fost în stare s-o dezlege.

 

Şi mai ciudată e opiniunea răposatului boier Iordache Malinescu din Moldova, care zicea, în Foaia pentru minte de la Braşov, 1842, p. 98, că doina deriva sau din „donativum”, o sumă de bani ce o primeau ostaşii romani în dar de la împăraţi, după o biruinţă, sau din numele Dunării, sau, în fine, de la zeiţa Diana; o triplă etimologie, de trei ori neadmisibilă.

 

Dicţionarul Laurian-Massimu aduce pe doina din latinul „doleo”, de unde, după un articol, publicat în ziariul „Familia” de la Pesta, din 1869, ea va fi decurs printr-o formă ipotică „dolina”, ca şi moina, dintr-o „mollina”, de la „mollis”. Din nenorocire, nu nu­mai dolina mollina nu ne întâmpină nicăieri în vre­un fel de latinitate şi nici într-un dialect romanic vechi sau nou, dar e greşit până şi termenul de comparaţiune, căci moina, la romani, este un curat slavism, însemnând loc spălăcit, de la rădăcina slavică my- „a spăla”, de unde masculinul moinu şi femininul moina, după text nici doina, nici dolina, deşi ambele rimează chiar în poezia lui Negruzzi.

 

Din toate etimologiile, însă, cea mai extravagantă este cea propusă de dl Cihac (t. 2, p. 98), care, după ce afirmă că rolul fundamental al „doinei” este de a fi cântat „sur des flutes”, conchide apoi că doina derivă din sârbescul dvoinitza „flute duble”, de la slavonicul dvoinu „duble”. Dar atunci, în loc de a alerga la slavicul dvoi-, de ce oare să nu preferăm o derivaţiune din romanul doi, sub pretext că rolul fundamental al „doinei” ar fi fost de a fi cântat de doi: de un flăcău şi de o fată? Este o glumă mai potrivită, în orice caz, decât gluma pe care ne-o dă dl Cihac, fără a avea aerul de a glumi.

 

Ca să isprăvim, odată, cu acest registru de păreri, mai adaog pe a bătrânului Cantemir. El credea (Descript. Mold., ed. Papiu, p. 141), că doina se va fi chemat, la Daci, zeul sau zâna războiului, fiindcă acest cuvânt începe, totdeauna, la români, cântecele lor de luptă: „praeponitur enim cunctis quae fortiter in bello referunt canticis”.

 

Opiniunea lui Cantemir, oricât de arbitrară, are un merit. Ea deştepta o întrebare foarte serioasă: părinţii noştri moştenit-au ei puternica lor inspiraţiune poetică de la Romani ori de la Daci?

 

Istoria a constatat de mult că nimic n-a fost mai prozaic ca severa naţiune de soldaţi şi jurisconsulţi, crescută de sălbatica lupoaică pe ţărmii Tibrului. „Peu de nations – zice Michelet – me semblent s’être trouvées dans des circonstances moins favorables à la poésie. Des populations hétérogènes, enfermées dans les mêmes murs, empruntant aux nations voisins leurs usages, leurs arts et leurs dieux; une société tout artificielle, récente et sans passé; la guerre cotinuelle, mais une guerre de cupidité plus que d’enthousiasme; un génie avide et avare. Le Clephte, après le combat, chante sur le mont solitaire. Le Romain, rentré dans sa ville avec son butin, chicane le sénat, prête à usure, plaide et dispute. Ses habitudes sont celles du jurisconsulte, il interroge grammaticalement la lettre delà loi, ou la torture par la dialectique, pour en tirer son avantage. Rien de moms poétique que tout cela. La poésie ne commença pas dans Rome par les patriciens, enfants ou disciples de la muette Etrurie, qui dans les fêtse sacrées défendaient le chant et ne permettaient que la pantomime. Magistrats et pontifes, les pères devaient porter dans leur langage cette concision solemnelle des oracles, que nous admirerons dans leurs inscriptions. Quant aux plébéiens, ils représentent dans la cité le principe d’oposition, de lutte, de négation. Ce n’est pas encore là que nous trouverons le génie poétique”[3]. (Hist. romaine, t. II ch. 6).

 

Poezia poporană a Romei se poate judeca destul de bine după următorul nonsens, reprodus de Flavius Vopiscus, şi pe care legionarii îl cântau lui Aurelian:

 

„Mille, mille, mille, mille, mille, mille decollavimus.

Unus homo mille, mille, mille, mille decollavimus.

Mille, mille, mille, vivat, qui mille, mille occidit.

Tantum vini habet nemo, quantum fudit sanguinis”[4].

 

Alte bucăţi analoage a se vedea în colecţiunea lui Edelstand du Méril a poeziilor poporane latine, anterioare secolului XII, iar despre cea mai veche fază vezi dizertaţiunea celebrului Corssen (Origines poësis romanae, Berl. 1846), unde se constată (pag. 7) că Roma: „adversaria erat incrementis popularis poesis”.

 

Fost-au tot atât de prozaici Dacii? Las la o parte pe Orfeu, pe Museu, pe Tamiris, miticii fundatori ai poeziei şi muzicii grece, pe care însuşi Elenii îi recunoşteau a fi fost toţi din marea gintă tracică, de unde erau şi Dacii. Mă mărginesc a cita o singură autoritate, dar care se refera directamente la Tracii de la Dunare. Teopomp, scriind pe la anul 360, înainte de Crist, ne spune că „Geţii merg în ambasadă ţinând harpe şi zbârnâind din ele” (Theo-pomp. Fragm. 244, ed. Didot p. 419).

 

Dacă vom pune dar în cumpănă natura prozaică a Romanilor şi geniul poetic al Dacilor, va fi legitim a conchide că admirabilele noastre doine negreşit, ca gen, nu ca materie, sunt moştenite de la aceştia din urmă. Astfel, Cantemir avea dreptate de a căuta doina la Daci.

 

Mai întâi, însă, care este forma cea primitivă a acestui cuvânt? În Transilvania, alături cu doina, se aude până astăzi daina, după cum atestă dl Baritiu[5] în Foaia pentru minte, 1842, p. 101[6]. Acesta e foarte important. Limbile ario-europene admit trecerea so­nului mai înalt a la sonul mai scăzut o, niciodată însă nu se justifică cazul contrariu, de urcare a lui a la o, afară de unele excepţiuni explicabile şi câteodată numai părute, bunăoară româneşte chiar în cuvântul pe care l-am întrebuinţat acuma: „afară”. Afară vine din „ad-foras”, prin intermediul emfaticului afoara, ca şi masa din mensa, prin intermediul emfaticului „measa”. În afară de „afoara” nu s-a schimbat o în a, ci s-a supres o cel primitiv, rămânând numai a din emfază. Forma cea veche a vorbei doina este dară acea con­servată în Transilvania: daina.

 

Odată restabilit acest prototip, ne împiedicăm, în daina, la diftongul ai, asupra căruia cade tonul. În graiurile din familia ario-europea diftongul ai este mai adesea o emfază sau aşa numita gunificaţiune din i; însă poate fi şi altceva. Dintâi, poate să fie un i strămutat de aiuri, ca în metateza aiba în loc de abia din latinul „habeat”. Al doilea, poate să fie ceea ce gramaticele noastre numesc un i epentetic, ca în maine din „mane”. Dacă e gunificaţiune, cuvântul se reduce la dina; dacă e metateză, la dania; dacă e epenteză, în dina. Pe care să alegem? Cum vom descoperi adevărul? Trebuie să plecăm prin lume, înarmaţi cu toată rigurozitatea metodei comparative, căutând pretutindeni pe surorile dainei, fără care dânsa ar rămânea în veci un mister.

 

Vom începe prin a înlătura ipoteza cea metatetică, de vreme ce „dania”, din care să se poată deduce daina, prin strămutarea lui i, nu se găseşte nicăieri. Chiar de s-ar găsi, „dania” n-ar diferi de „dana” prin rădăcină, ci prin sufix. Ne mai rămân dară celelalte două: „dana” şi „dina”. Ambele oferă multe probabi­lităţi; însă numai una din ele rezistă până în fine la toate operaţiunile analizei critice.

 

Am spus că i în daina poate fi o epenteză din „dana”. În adevăr, în dialectul celto-irlandez dan este „cântec” sau „poem”, iar la capătul opus al lumii ario-europee, în limba persiană, danah însemnează, printre mai multe altele, o arie cântată de un cor de femei: „vox mulierum concentum edentium” (Vullers, Lex. pers. t. I, p. 914). Ambele forme presupun o temă dana „cântec”, din care ar veni directamente, prin epenteză, dacicul daina. Celticul d şi persianul d corespunzând, într-un mod regulat, sanscri­tului dh, această temă ne conduce la rădăcina dhan „a suna”, de unde „cântec”, în sens de sunet, întocmai ca vechiul francez sonet, italianul sonetto „cântec”, din latinul „sonus”. Nimic nu poate fi mai normal ca această etimologie a dainei.

 

Admiţându-se însă ca prototip forma dina, noi găsim în limba zendică daenā (= daina), gunificaţiune din dina, de la rădăcina di „a vedea”, însemnând „lege”, de unde, prin o tranziţie logică posterioară, persianul din şi armeanul den „religiune”. De la lege până la cântec distanţa se pare a fi cam mare, deşi, în anii trecuţi, nu ştiu cine de la Iaşi, într-o bună dimineaţă, s-a apucat a versifica codul nostru civil, eram să zic codul lui Napoleon. Ceea ce e ridicol, în secolul XIX, a fost însă foarte serios în anticitate. Strabone (III I. §. 6) ne spune că Turdetanii, în Spania, aveau legi în versuri, νóμoνς εμμεττϙονς cu mai multe mii de ani anterioare lui Crist. Chiar aci, la noi, în aurifera Oltenie, înainte de stabilirea Dacilor, locuia poporul Agatârşii, care avea de asemenea legi în versuri, după cum ne asigură Aristotele (Problem 28). Este dară legitim de a conchide că zendicul[7] daenā (= daina) însemna mai întâi „cântec”, mai în urmă „lege”. Aceasta se potriveşte şi cu derivaţiunea sa din rădăcina di „a vedea”, căci tot aşa elenicul άοιδóς şi sanscritul kavi, ambele cu accepţiune posterioară de „cântăreţ”, însemnează propriamente pe „văzător”. Ceva mai mult. În textele zendice citate de Justi (Handb. p. 143) daina nu figurează nicăieri cu sensul de „cân­tec”; din fericire însă această semnificaţiune, ba încă anume acea de „cântec consacrat prin tradiţiune”, o constată Haug, în alte texte zendice, dintre care unul, anume din Vendidâd[8], codul moral al religiunii zoroastrice, îndemna pe fete de a învăţa „daine”. Cu această ocaziune, Haug observa (Zeitsehr. d. d. morgenländ. Gesellsch. t. 9, 1855, d. 692): „Merk­würdigerweise hat sich dieses daenā in seiner ältern Bedeutung Lied noch in dem Litthauischen daina, womit gewöhnlich die schönen „Volkslieder der Litthauer bezeichnet werden, erhalten“[9].

 

Pas acum de mai alege una din două! Daina este ea epenteza din dana, de unde celto-irlandezul dán şi persianulu danah, ori fi-va ea o gunificaţie din dina, de unde zendicul daenā, persianul din şi armeanul den? Care să fie criteriul de preferinţă?

 

Exista câte un argument pentru fiecare din am­bele ipoteze. În limba maghiară, danolni însemnează a cânta. Dacă ungurii vor fi împrumutat cuvântul de la Romani, atunci l-au primit sub forma dana şi, prin urmare, i din daina ar fi o epenteză posterioară secolului IX. Filologia comparativa probează însă, prin maghiarul dal „cântec”, că verbul danolni este un denominativ, a cărui formă corectă e dalolni, de unde danolni, prin disimilaţiune, pentru a înlătura vecinătatea a doi l în „dalolni” (cfr. Boller in Sitzungsber, d. wien. Akad. hist. Kl. 1857, t. 23, p. 409). Între al nostru daina şi maghiarul danolni rezultă dară o asemănare de hazard.

 

Ipoteza de gunificaţiune se susţine printr-un ar­gument mult mai solid. La litvani, cântecul poporan, după cum am văzut-o deja mai sus, din cele zise de Haug, se cheamă daina, de unde dainoti – a cânta cântece poporane, dainotojis – cântăreţ, daininkas – poet etc. Oricât de tare ar pretinde dl Cihac (t. 2 p. 98) că „ces mots ne paraissent pas identiques”, identitatea de formă şi de semnificaţiune între românul daina şi litvanul daina, ca şi aceea între litvanul daina şi zendicul daenā, e perfectă. În limba litvană însă nu există deloc epenteticul i, astfel că prototipul dana pentru daina ar fi acolo o imposibili­tate, afară numai când litvanii vor fi împrumutat cu­vântul gata de la Romani. Acest împrumut s-ar jus­tifica prin următoarele două împrejurări: 1). vorba daina nu se afla în limbile slavice, cu care litvanii sunt în cea mai strânsă încuscrire; 2). românii şi litvanii cată să fi trăit odată în vecinătate, deşi în relaţiuni ostile unii cu alţii, de vreme ce limba noastră exprimă, până astăzi, ideea de inamic şi de păgân prin „lifta rea”, „lifta pă­gână”, „lifta spurcată” etc., după cum o ştie şi dl Cihac (t. 2, p. 173). Dacă însă i în daina nu e epenteză, ci gunificaţiune, atunci motivele de a admite împrumutul devin slabe. Dacii şi litvanii puteau să fi conservata vorba, fiecare pe o cale independentă, din zestrea co­muna ario-europea, cu atât mai mult că numirile poporane de cântec nu prea se iau de la străini; oricât de îndelungată a fost vecinătatea noastră cu slavii, noi n-am primit de la dânşii nici un termen de această natură.

 

Vedeţi, dar, că argumentele pentru şi contra între dana şi dina rămân până aci aproape de forţă egală, deşi cumpăna începe deja a se pleca în favoarea lui dina. Filologii n-au cunoscut vorba română daina. Ei s-au mărginit, prin urmare, a cerceta originea dainei litvane. Johannes Schmidt (ap. Fick, Vergi. Wörterb. ed. 2 p. 96) bănuieşte formaţiunea ei din leticuli di-t „a dansa”. Schleicher (Litauische Gram. p. 120) zice că ea poate să derive din litvanul deja „plângere”, dejouti „a se plânge”. Ambele aceste păreri, nesusţinute prin nimic, izolează cu totul pe daina de restul limbilor ario-europee. Pictet (Origines, t. 2 p. 487) o înrudeşte cu celto-irlandezul dan şi persianul danah, dar nu explică pe i din „daina”, ceea ce răpeşte acestei etimologii orice valoare. Albert Werber, un indianist de primă ordine, combate pe Pictet, identificând pe daina cu zendicul daenā. El mai adaugă (Kuhn, Beiträge, t. 4, p. 278) un fapt foarte ponderos. Deşi, în sanscrita clasică, lipseşte corespondentul regulat al zendicului daenā, se află totuşi în dialectul mai vechi din imnele vedice, unde figurează sub forma dhainā. Fick (loc. cit.) se pronunţa şi el pentru iden­titatea litvanului daina cu zendiculu daenā, admiţând ca prototip comun forma daina. Iată dar că iarăşi nu mai ştii cui să dai preferinţă: gunificaţiunii sau epentezei?

 

Dosarul trebuie revăzut. Am comis, poate, vreo scăpare din vedere. Este adevărat că i în mâine din „mane” e epentetic; dar acest i să fie oare comparabil cu i din daina? În mâine, câine, pâine etc. i se intercalează înainte de n, acest n fiind însă urmat de o vocală moale, nu de un a sau ă ca în „daina”. Apoi i se intercalează acolo după un ă sau â, nu după un a clar. Oare se află în limba română un singur exemplu de i epentetic, precedat de un a clar şi succes de unu na sau ? Nu se află. Din contra, una sin­gură din aceste două clausule ajunge pentru a împiedica naşterea epenteticului i. Astfel, în mâna din „manus”, vocala ce precede e obscură, dar epenteza totuşi nu in­tervine, din cauza finalului a, pe când la plural, ea îşi face loc în mâinile, fiindcă după n urmează, de astădată, o vocală moale. Chiar de înaintea nazalei labiale m în faima din latinul „fama” i nu este epentetic, ci metatetic, furişându-se prin analogie din defăima în loc de defamia din „diffamia”. Aşadar, i în daina nu poate fi epenteză. Gunificaţiunea a câştigat procesul.

 

Acum să formulăm sentinţa. Radicalul dhi însemnează, în limba sanscrită, „a cugeta”; în zendică, di şi, în perso-achemenidică, dhi „a vedea”; persianul didan. Forma participială este dhîna sau dina „cugetat, văzut”. De aci, femininul cu gunificaţiune dhainā, daenā, daina „ceva cugetat sau văzut”[10], în înţelesul de „cântec” deja în acea epocă preistorică, în care familia ario-europea nu se trunchiase încă în diverse ramuri. Ginta tracică, cel puţin fracţiunea sa dacică, căci cuvântul nu se găseşte la albanezi, conserva această antică semnificaţiune, transmiţând-o apoi Romanilor. Pe de altă parte, o conservă şi litvanii. Ginta persană, din contra, modifica sensul primitiv al cuvântului, schimbând „cântec” în „lege”, după cum şi latineşte carmen „cântec” a căpătat, cu timpul, înţelesul de formulă judiciară: „cruciatus carmina” sau „rogationis carmen”, pe când exemple contrarii de trecere logică de la „lege” la „cântec” nu ne întâmpină nicăieri. Dacii şi litvanii au fost, dar, dintre toate neamurile congenere singurii care au păstrat intactă, în fond şi în formă, pe daina, una din moştenirile cele mai frumoase ale primordialei ario-europee, care ne arată pe străbunii noştri comuni, cu mult mai înainte de cele mai vechi inscripţiuni mo­numentale, numind poezia cugetare şi viziune, după cum numeau pe Dumnezeu luminos.

 

Dar rezultatul studiului de faţă, constatând ori­ginea nelatină a „doinei” române, prezintă un alt interes mai imediat, mai special, mărginit în sfera fa­miliei romanice. Dacă poezia poporană, la noi, şi anume aceea lirică, nu este de provenienţă latină, atunci ea nu poate fi de provenienţă latina nici la fraţii noştri din Occident, deoarece Romanii au fost o naţiune prozaică pretutindeni. Acolo însă substratul etnic ante-latin n-a fost tracic, ca la Dunăre, ci a fost parte iberic, parte nedeterminat încă, dar mai cu seamă celtic. În Galia şi într-o regiune întinsă din Spania şi Italia, latinii s-au impus celţilor întocmai după cum în Carpaţi ei s-au suprapus Dacilor. Deci poezia poporană lirică, în Francia, aproape peste tot, acea spaniolă şi italiană – mai pe jumătate, negreşit nu ca limbă, ci ca inspiraţiune, ca gen şi ca spirit, trebuie să fie de provenienţă celtică. Cercetări serioase în acest sens s-au început deja de câtva timp, dintre care vom indica aci remarcabilul studiu al lui Nigra. „La poesia poporale italiana” (Ro­mania, t. 5, p. 417-52), unde dovedeşte că muza lirică a poporului din Italia nordică este de o natură emina­mente celtică. A se vedea, de asemenea, articolul lui Bartsch, „Ein keltisches Versmass im Provenzalischen und Französischen“ (Zeitschr. f. roman. Philologie, t. 2, 1878, p. 195-219).

 

Aşadar, la toţi neo-latinii Doina e autohtonă; la Apus, celtică, la Răsarit, dacică…“ (Hasdeu, B. P. Doina. Originea poesiei populare la români, în Transilvania, Nr. 5-6, Anul XIV, Sibiu 1.15 martie 1883, pp. 45-48, apud Columna lui Traianu).

 

 

[1] Rhodokanakis, Nikolaus, Altsabäische Texte I, în Sitzungsberichte, Wien und Leipzig 1930; O’Leary, Lacy, Comparative grammar of the Semitic Languages, London 1923; Barth, Jakob, Sprachwissenschaftliche Untersuchungen, Leipzig 1911

[2] Ritter, Hermann, Allgemeine illustrierte Encyklopädie der Musikgeschichte, Leipzig 1901; Herrmann, Antal, Ethnologische Mitteilungen aus Ungarn. Illustrierte Zeitschrift für die Völkerkunde Ungarns und der damit in ethnographischen Beziehungen stehenden Länder, Budapest 1887

[3] Puține națiuni mi se par să se fi găsit în circumstanțe mai puțin favorabile poeziei. Populații eterogene, închise în aceleași ziduri, împrumutând de la națiunile vecine obiceiurile, artele și zeii lor; o societate cu totul artificială, recentă și fără trecut; războiul continuu, dar un război mai curând din lăcomie, decât din entuziasm; un geniu avid și lacom. Muza, după luptă, cântă singură pe munte. Romanul s-a întors în orașul său cu pradă, şicanând Senatul şi, gata să poarte o dispută de uzură, pledează și argumentează. Obiceiurile sale sunt cele ale jurisconsultului, el pune gramatical la îndoială litera legii sau o chinuie dialectic, pentru a-şi atrage avantajul. Nimic mai puțin poetic decât toate astea. Poezia nu a fost începută la Roma de către patricienii, copiii sau discipolii din Etruria mută, care, din festivitățile sale sacre a îndepărtat cântecul și a permis doar pantomima. Magistrați și pontifici, părinții au trebuit să poarte în limbajul lor această concizie solemnă a oracolelor, pe care le vom admira în inscripțiile lor. Cât despre plebei, ei reprezintă, în oraș, principiul opoziției, al luptei, al negației. Nu aici vom găsi geniul poetic.

[4] O mie, o mie, o mie, o mie, o mie, şi încă o mie am fost răpuşi până acum. / Unul dintr-o mie, o mie, şi încă o mie de decapitaţi. / O mie, o mie, o mie, că el trăiește, care a răpus o mie şi m-a ucis. / Deci o mare parte din vinul ce curge măsoară sângele vărsat.

[5] Baritiu se scria în ortografia etimologistă, stabilită de George Bariţ, în care „ti” se pronunţă „ţ”, iar „u” este mut.

[6] „După ce dn. coleg Hasdeu pune, precum se vede, pe reflexiunea mea, din a. 1842, la cuvântul Daina atât de mult temei, încât partea cea mai mare a studiului său de faţă se învârte pe lângă acela, acum, după 40 de ani, mai repet şi acilea că eu, care sunt născut în Transilvania, în comitatul Clujului, crescut, până la etate de 24 de ani, în comitatele Turda şi Alba, încă din anii prunciei mă dedasem să aud nu numai juni, ci şi bărbaţi până la etate de 40-45 de ani, cântând cam de jale: „Aina daina şi dainare! Cin’a zis întâia Daina –  D’arsă i-a fost inima-re”. Îmi mai aduc bine aminte că, mergând la drum, cu săteni, şi anume cu câte-un servitor de al tată-meu, dat lângă noi, doi fraţi, spre a ne însoţi până la şcoală, la oraş, şi a se întoarce cu caii, când le venia să horiască, începeau mai întâi cu Aina ori Haina daina etc. ca cu o introducţiune, aşa precum încep, în alte părţi, cu Frunză verde etc., şi numai după aceea continuau cu propriul cântec sau hore ori horie, d. ex.: „Vine-mi dorul uneori, să mă sui pe munţi de flori. Vine-mi dorul câteodată, să mă sui pe munţi de piatră, să-mi fac ochişorii roată, să mă uit în lumea toată” etc. Cântec de dor, de care se aud multe în Tran­silvania, care se numesc şi hori. / G. Baritiu”.

[7] Trimitere la Zend Avesta; europenii numesc textele zoroastrismului Avestane, dar Hasdeu a preferat să le numească zendice  – n. n.

[8] În traducere – „Legile”, pe care Sfântul Cer (Ahura Mazda) le încredinţează lui Spitama Zarathustra; pot fi citite în Vendidad (Vidēvdād) or Laws against the Demons Avesta The Sacred Books of

Zoroastrianism, Book 3, Translated by James Darmesteter (From Sacred Books of the East,

American Edition, 1898.). Edited by Joseph H. Peterson – n. n.

[9] În mod ciudat, această daenā, în sensul său mai vechi, a fost păstrată în daina lituaniană, care înseamnă, de obicei, frumoasele „Cântece populare lituaniene”.

[10] „Sensul termenului daēnā (MP. Dēn) poate fi interpretat ca „suma atributelor spirituale ale omenirii și ale individualităţii; viziunea, sinele interior, conștiința, religia”, și, cel mai frecvent, reflectă noțiunea de „religia cuiva”. Cu toate acestea, Skjaervt a propus ca Avestana daēnā să fie înțeleasă mai degrabă drept „o facultate mentală care „vede” în cealaltă lume”, iar în mod obişnuit, drept „totalitatea tradițiilor (orale) persane” – în Hertel, Johannes, Die Arische Feuerlehre, Leipzig 1925, p. 159 – n. n.


Pagina 3 din 1512345...10...Ultima »