Datina Biblia Romanilor | Dragusanul.ro - Part 3

Creaţia şi Naşterea Zeilor, în Datina Românilor 5

Pleiadele, transformându-se în Muze, în Hore, în Zile

Pleiadele, transformându-se în Muze, în Hore, în Zile

*

Într-un poem care s-a pierdut, „Legea Naturii”, dar pe care-l citează Herodot[1], Pindar spunea că „Legea strămoşească este stăpâna tuturora”, părintele istoriei ţinând să precizeze că, „dacă s-ar găsi cineva care să-i pună pe toţi oamenii din lume să-şi aleagă cele mai bune datini din câte se află pe pământ, fiecare – după o chibzuire îndelungată – le-ar alege pe ale lui; într-atât sunt încredinţaţi toţi că obiceiurile lor sunt cu adevărat cele mai bune”[2].

*

Datinile populaţiilor pământeşti, în ciuda aparenţelor, nu diferă între ele în mod semnificativ, „legile divine”[3], cele încredinţate unor „interpreţi ai voinţei zeilor”[4], fiind cam aceleaşi şi cu ritualuri de asumare asemănătoare, diferite fiind doar „legile ursite”, „îndemnurile” sau „regulile de cârmuire”[5], pe care le stabileau, pe care le stabileau oracolii, prorocii sau marii preoţi, cu o adaptabilitate perfectă la vremuri şi las nevoile diverselor populaţii, pe care le manipulau. De altfel, în timpurile vechi se recunoşteau împrumuturile spirituale, în contextul unor contribuţii proprii, chiar şi egiptenii recunoscând, în afară de rădăcinile pelasge ale unora dintre ei[6], fără să-i oblige nimeni, că ei au preluat misterele de la pelasgi şi că înşişi „zeii şi-au primit numele de la pelasgi”[7], dar că pe acest fond cosmogonic universal, ei, „egiptenii au fost cei dintâi oameni care au născocit anul şi l-au împărţit în douăsprezece părţi, ţinând seama de anotimpurile lui. Au făcut această descoperire – spuneau ei – călăuzindu-se după stele… Tot egiptenii sunt cei dintâi care au pus nume celor doisprezece zei”[8], zeii-zodiac fiind revendicaţi, cu aceeaşi patimă spirituală şi de către sumerieni, şi de către inzi.

*

„Anul este o roată cu 720 spiţe, reprezentând zile şi nopţi. Circumferinţa acestei roţi, reprezentată de douăsprezece luni, este fără sfârşit. Această roată este plină de iluzie şi nu cunoaşte deteriorare… Dar această roată a timpului este pusă în mişcare de voi”[9], zeii, iar „roata timpului, reprezentată de an, are un naos cu şase sezoane. Numărul de spiţe ataşate este de douăsprezece, aşa cum este reprezentat prin cele douăsprezece semne ale Zodiacului”[10].

*

Pe bună dreptate, dar şi cu o modernitate a spiritului dezarmantă, geograful Strabon întrezărea rostul de mai târziu al filosofiei culturii, susţinând că „orice discuţie despre zei cercetează păreri şi mituri vechi, deoarece oamenii, mai demult, îşi arătau mai pe ocolite părerile pe care le aveau despre natura lucrurilor şi împleteau mereu poveşti în desluşirile lor”.

*

Apoi, în acelaşi paragraf, Strabon întrezărea soluţia desluşirii de adevăr: „Negreşit, nu este uşor să dezlegi cu precizie enigmele, dar dacă se adună la un loc şi se compară un mare număr de mituri, unele concordând între ele, altele contrazicându-se, mai lesne s-ar putea descoperi adevărul din ele. De pildă, miturile care vorbesc despre plimbările prin munţi, atât ale slujitorilor unui cult, cât şi ale zeilor înşişi, şi despre cei cu adevărat posedaţi, decurg din acelaşi principiu pentru care zeii se socotesc locuitori ai cerului şi prevăzători ai altor lucruri, cât şi ai semnelor cereşti”[11].

*

Într-adevăr, muntele a născocit şi zeii, şi ritualurile cinstirii lor. Primul iniţiat, înainte de Spitama Zarathustra, cu care a vorbit Ahura Mazda şi care a primit Legea, aducând fericire Pământului, a fost „Marele Păstor” (Yima, care a trăit „300 de ierni şi a murit”[12]), dar, „când s-au înmulţit turmele şi cirezile, Yima a coborât „spre spaţiul luminos, spre sud”[13], acolo unde „el a adus seminţele fiecărui soi de copac, din cele mai mari, şi cele mai bune tipuri pe acest pământ; acolo a adus seminţele fiecărui fel de fruct, plin de saţ şi dulce la miros. Toate aceste seminţe le-a adus, câte două din fiecare fel, ca să fie păstrate inepuizabile acolo, atât timp cât acei oameni trebuie să rămână în Vara”[14]. Numele acesta, Vara, dat şi corăbiei cu care oamenii s-au salvat de îngheţul cosmic, dar şi ţinuturilor sudice (ca să nu mai vorbim de numele anotimpului), reprezintă, desigur, un ecumen care nu mai avea nevoie de traduceri în diferite limbi, atunci când „multe neamuri, fiecare vorbind altă limbă, a simţit nevoia de a traduce numele ei, pentru a i se închina”[15], dar Marele Păstor îşi află şi numele de „Enlil, al muntelui[16], suflet al cerului şi sufletul pământului”[17], din „mijlocul muntelui lumii”, acolo unde păstorii „au devenit puternici, înmulţindu-se peste măsură”[18].

*

Interesant este faptul că, la toate popoarele cu o îndelungată cultură scrisă, se produc şi pseudo-istoricizări zeistice (peste tot, zei devin strămoşii acelor popoare, unii cu depozite de memorie incredibile: Herodot povesteşte despre şirurile de strămoşi-zei ale egiptenilor, păstraţi ca statui de lemn, numite piromis – adică… oameni buni în înţelepţi, cum se formulează şi în documentele româneşti de cancelarii voievodale), dar şi golirea spiritualităţii de astral şi de dumnezeirea reală. Doar la popoarele fără o cultură scrisă, dar cu puternice practici şamanice, Legea, deci datul iniţial, pe care românii îl numesc Datină, funcţionează necontaminată, vreme de milenii, deşi dispar iniţierile, mereu şi mereu înlocuite de impulsuri totemice, de un subconştient al binefacerilor pe care le produce ansamblul de practici şi de simboluri, pe care „aşa le-am apucat”.

*

Am convingerea că, dacă s-ar urma sfatul lui Strabon şi „dacă se adună la un loc şi se compară un mare număr de mituri, unele concordând între ele, altele contrazicându-se”, şi s-ar încerca, pe osatura Datinii, o interpretare îndrăzneaţă, „mai lesne s-ar putea descoperi adevărul din ele”. De asta şi rescriu, cu atâta patimă şi neodihnă, cartea aceasta, care mi-a mai încercat sufletul cândva.

*


[1] Herodot, Istorii, I, Bucureşti, 1964, III, XXXVIII, p. 242

[2] Herodot, Istorii, I, Bucureşti, 1964, III, XXXVIII, p. 241

[3] themistes

[4] tomuri

[5] Strabon, Geografia, II, Cluj, 1974, 7, 11, p. 205

[6] Mulţi au afirmat că şi populaţiile Egiptului ar fi pelasge, în Strabon, Geografia, II, Cluj, 1974, 1, 4, p. 90

[7] Herodot, Istorii, I, Bucureşti, 1964, II, L, p. 156

[8] Herodot, Istorii, I, Bucureşti, 1964, II, IV, p. 134

[9] Mahabharata, III, p. 49

[10] Mahabharata, III, 50

[11] Strabon, Geografia, II, Cluj, 1974, X, 23, p. 442

[12] Zend-Avesta, în Vendîdâd, pp. 11, 12

[13] Zend-Avesta, în Vendîdâd, p. 13

[14] Zend-Avesta, în Vendîdâd, p. 19

[15] Young, Jean I., The Prose Edda, Cambridge, 1954, p. 16

[16] Împăratul tău este marele munte tată, Enlil, în Langdon, Stephen, Sumerian Liturgical Texts, Philadelphia, 1917, p. 114

[17] The Sacred Books, Cea mai veche istorie a Creaţiei, p. 65

[18] The Sacred Books, Legenda cuthaeană a Creaţiei, p. 181


„La răsărit s-au aşezat giganţii”

Trei Giganţi, pe o pictură murală din Castel Roncolo, Tirolul de Sud

Trei Giganţi, pe o pictură murală din Castel Roncolo, Tirolul de Sud

*

Într-o carte senzaţională, Paradise land of PreLunar Hypernorean Giants, scrisă de Irena Panger, există o iconografie incredibilă a mărturiilor despre lumea uriaşilor de altădată (din vremurile hyperboreice), atunci când „În vechiul sat de la răsărit s-au aşezat giganţii, / Dintre aceştia, unul cu înfăţişare de monstru / Avea să fure, în curând, soarele de pe cer” (Voluspo, 40, p. 18 – voluspo înseamnă fecioara înţeleaptă, deci un fel de sybilă a preistoriei). Materialul acesta nu înseamnă un capitol al cărţii, în rescriere, Datina, Biblia Românilor, ci doar o documentare pe care nu ştiu dacă o voi folosi vreodată.

*

Michael Tellinger, lângă o urmă pietrificată de Gigant, p. 9

Michael Tellinger, lângă o urmă pietrificată de Gigant, p. 9

*

Poveşti vechi îmi amintesc despre oamenii de demult

Îmi amintesc încă giganţii de altădată,

Care mi-au dat pâine în zilele trecute;

Nouă lumi ştiam, nouă în copacul

Cu rădăcini puternice în curgere.

(Voluspo, 1 şi 2, p. 3)

*

Schelet de gigant, p. 51

Schelet de gigant, p. 51

*

„În vremea vremilor a fost trăit Ymir; / Marea nici valuri reci, nici nisip nu avea; / Pământul nu exista, nici cerul de mai sus, / Doar un hău căscat, şi iarbă nicăieri” (Voluspo / The Wise-Woman’s Prophecy, strofa 3, p. 4)

Ymir a fost gigantul din trupul căruia zeii au făcut lumea.

*

Schelet de gigant, p. 51

Schelet de gigant, p. 51

*

„Generaţiile Devas, de exemplu, au fost 33.333” (Mahabharata / Adi Parva, I, p. 4)

*

Schelet de gigant, p. 51

Schelet de gigant, p. 51

*

Titanilor, copiii falnici născuţi de Glie şi de Cer,

Voi, bunii şi străbunii noştri, stând pe tărâmul celălalt,

Sortiţi Tartarului

(Orfeu către Titani, în Antologie lirică greacă, Bucureşti, 1970, p 207)

*

Schelet de gigant, p. 51

Schelet de gigant, p. 51

*

Titanilor, obârşia şi începutul mult încercatei omeniri,

Numai voi sunteţi părinţii oricăror neamuri de pe lume

(Orfeu către Titani, în Antologie lirică greacă, Bucureşti, 1970, p 207)

*

Schelet de gigant, p. 53

Schelet de gigant, p. 53

*

După Hesiod, titanii „locuit-au / Nemărginite ţinuturi, la a pământului margine… / Şi pe Gorgane, cu casa peste Oceanos departe, / Lângă hotarele nopţii”, deci în munţii nordici de dincolo de Dunăre, dar notorietăţile vremii lui Hesiod (secolul VII, î.H.) au alte repere decât cele iniţiale, iar invazia nordicilor ionieni (zeii) asupra civilizaţiilor nenumite din Europa Centrală (Titanii şi Giganţii) era, deja, uitată, ea fiind redescoperită abia peste vreo două milenii şi jumătate, când ivirea de noi mărturii arheologice confirmă un conflict iniţial între o civilizaţie polară, care migrează spre sud, şi una stabilă, de agricultori, numită boreală. Dacă între civilizaţia boreală şi cea pe care noi o numim precucuteniană sau cucuteniană există o identitate încă nu putem şti, deşi casele cu până la trei etaje ale cucutenienilor le puteau aduce acestora, din partea păstorilor şi vânătorilor ionieni, care locuiau în corturi, numele de uriaşi, de titani şi giganţi.

*

Schelet de gigant, p. 53

Schelet de gigant, p. 53

*

Legendarul Pelasg, cel care, conform lui Pausaniae, i-ar fi învăţat pe oameni să facă colibe, să coase pieile de oaie şi să nu se mai hrănească cu frunze verzi, cu buruieni şi rădăcini, ar fi „strămoşul hyperboreilor şi al Titanilor” (după speculaţia gramaticului Apollodor, care îl citează pe poetul Asius (sec. VII, î. H.), fiind citat, la rândul său, de Pausaniae), pentru că „Ţara cea neagră a născut pe Pelasg, cel asemenea zeilor, pe munţii cei cu culmile înalte, ca să fie începătorul genului omenesc”. Asta ar însemna că Pelasg s-ar fi născut în munţii Ardealului („ţara cea neagră”), ulterior civilizaţiei cucuteniene, deşi colibele, îmbrăcămintea din piei de oaie şi hrănitul cu frunze şi rădăcini ţin de începuturile omenirii. Mult mai probabil este ca legendarul iniţiator să fi aparţinut civilizaţiei polare, cea care intră în conflict cu agrara civilizaţie boreală, iar urmaşii săi, stabiliţi în „ţara cea neagră” (Ardeal), apoi răspândiţi în întreg spaţiul european, să însemne o civilizaţie târzie, pe care Homer, Hesiod şi Herodot au cunoscut-o, prin intermediul reminescenţelor.

*

Schelet de gigant, p. 53

Schelet de gigant, p. 53

*

Toţi autorii vechi (Herodot o face aproape violent) infirmă ipoteza existenţei unui panteon la populaţiile vechi: „nu numai că nu obişnuiesc să înalţe statui, temple şi altare, ci, dimpotrivă, socot că cei ce le ridică sunt curat nebuni, şi aceasta, cred eu, pentru că ei nu şi-au închipuit pe zei ca fiind înzestraţi cu fire omenească, aşa cum o fac elenii… Ei obişnuiesc să aducă jertfe… suindu-se pe cele mai înalte piscuri de munte… Aduc jertfe soarelui, lunii, pământului, focului şi vânturilor. Din vremuri străvechi, acestor singure divinităţi aduc jertfă” (Istorii, Cartea I, CXXXI); „Înainte vreme, pelasgii aduceau tot felul de jertfe, înălţând rugi zeilor, fără însă să-i dea vreunuia dintre ei porecle şi nume, pentru că nu auziseră încă de ele. Îi numeau doar zei, pentru că divinităţile, după ce au orânduit toate lucrurile din lume, le-au luat pe toate sub oblăduirea lor, prin bună împărţeală” (Istorii, Cartea II, LII) .

*

Schelet de gigant, p. 53

Schelet de gigant, p. 53

*

Pindar îi menţionează „pe ţărmurile Istrului de Jos”, iar Strabon precizează că „cei de întâi care au deschis diferite părţi ale lumii ne spun că Hyperboreii locuiau deasupra Pontului Euxin, a Istrului şi a Adriei” (Geografia, XI, 6.2), dar nici un autor antic nu-i localizează şi în timp, deşi menţionează ocupaţii agrare şi pastorale, dar şi existenţa unei capitale, „Piroboridava, pe Hieratus”, deci Tecuci, pe Siret. „Păstorii hyperborei, spune Pausaniae, au întemeiat Templul lui Apollo din Delphi; ei trimit, în tot anul, daruri la Delos din fructe şi din prima lor recoltă”, iar Hecateu Abderida, citat de Strabon, susţinea că „pe Apollo ei îl venerează mai mult decât pe oricare alt zeu”. De altfel Abaris, de pildă, celălalt iniţiator, alături de Zalmose, pe care unii îl dau drept scit, este cunoscut ca fiind „originar din ţara hyperboreilor şi preot al lui Apollon” (Eliade, Mircea, De la Zalmoxis, la Gingis Han, Humanitas, 1995, p. 45).

*

Articol de ziar canadian, din 21 iunie 2007, p. 63

Articol de ziar canadian, din 21 iunie 2007, p. 63

*

„Popor care practică justiţia”, cum consemna Hellanic, popor căruia Pindar îi inventaria calităţile (blânzi, ospitalieri, superstiţioşi, iubitori de profeţii şi descântece; la ceremonii religioase, ei cântă din fluiere, cimpoi şi din cobze; la hecatombele ce le dau în cinstea lui Apollo, cântă laude zeului cu o voce plăcută; de la echinoxul de primăvară, până la jumătatea lunii mai, în cinstea lui Apollo, ei joacă la hore până noaptea târziu), pare să fi lăsat după sine şi nişte vestigii arheologice, monumentele megalitice cunoscute, în antichitate, datorită lui Pindar, sub numele de Calea cea Demnă de Admiraţiune, care „duce la locul principal de adoraţiune al hyperboreilor”, iar în vremurile mai noi, sub numele de „Cheile Bâcului”.

*

Fotografia din ziarul canadian din 21 iunie 2007, p. 64

Fotografia din ziarul canadian din 21 iunie 2007, p. 64

*

CONCLUZIE: În tinereţe, scriam într-un poem: Vai, oameni, nu ştiţi nimic despre păsări, / Măcar dacă-aţi şti despre voi!


Hyperboreii şi urmaşii lor, în iconografie

Hyperborei din cele trei Nedei (oraşe) ale Munţilor Soarelui

Hyperborei din cele trei Nedei (oraşe) ale Munţilor Soarelui

*

Cele două civilizaţii primordiale, cea polară şi cea boreală, au stârnit imaginaţia artiştilor din lumea întreagă, care s-au simţit datori să încerce să traseze, pe baza scrierilor lui Herodot, contururile acelei lumi mitice, din care se trag multe dintre popoarele Europei. Sunt imagini frumoase (preluate din Maze Masters Guide), care valorifică miturile târzii druidice ale celţilor (populaţiile de la nord de cel mai nordic oraş grecesc, Keltoi, pe care romanii le-au numit gali) şi care, aşa cum se va vedea, purtau, de fapt, numele meşteşugarilor antichităţii, în frunte cu… celtul Hefaistos. Pentru că, în culturile primordiale, miticii Cain şi Abel (păstorul şi agricultorul) au fost mereu secondaţi de celt (meşteşugar). Dar acesta e un subiect lung, pe care îl documentez de ani şi ani, urmând să vi-l povestesc, în câteva zile.

*

Descendenţii Hyperboreilor: Celţii (Galii, pentru latini)

Descendenţii Hyperboreilor: Celţii (Galii, pentru latini)

*

Druidul, între războinici

Druidul, între războinici

*

Galii

Galii

 


Creaţia şi Naşterea Zeilor, în Datina Românilor 4

Omagierea Boului Apis, în Egyptian Mythology A to Z p 36

Omagierea Boului Apis, în Egyptian Mythology A to Z, p. 36

*

Cu câteva decenii înainte de naşterea lui Iisus, un roman genial, pe nume Titus Lucretius Carus (97-58 î. H.), statornicit în memoria omenirii prin cele opt cărţi ale poemului „De Natura rerum”; începu să se întrebe „care-i pricina ce-n lume la mari seminţii răspândit-a / cultul divin şi umplut-a cetăţile toate cu-altare”[1], punând sub semnul oprobriului, pentru prima dată în istorie, rolul religiilor în existenţa umanităţii: „Nenorocitule om, ce dat-ai puteri divine, / Astfel de fapte măreţe şi astfel de crudă mânie! / Câtă durere şi gemet făcutu-ţi-ai, omule, singur, / Ce suferinţi pentru noi, câte lacrimi copiilor noştri!”[2].

*

Lucreţius Carus înţelesese că „natura, urzitoarea lumii”[3], încetase să de mai dezvăluie fiinţei umane ca atare şi că „religia a fost aceea care / urzi nelegiuiri şi fapte impii”[4], pe fondul confuziei create, în fiecare individualitate spirituală, şi de vis, şi de teamă, şi de necunoaştere, în scopul anihilării şi subordonării necondiţionate a tuturor individualităţilor. Omul încetase să mai creadă în Spirit şi inversase sensurile (nu mai căuta în inima sa), iar Cerurile, care îl tot ajutaseră să se înţeleagă şi să le înţeleagă, tocmai fuseseră populate cu zeităţi, de parcă mulţi, tare mulţi nemuritori ar fi izbutit să identifice în ei înşişi răspunsurile la tragica întrebare a lui Gilgamesh: „Unde este omul care să se poată căţăra în cer?”, despovărându-se, astfel, de neliniştitul şi dezarmantul gând cum că „zilele noastre sunt numărate, îndeletnicirile noastre sunt o adiere de vânt”[5].

*

Sentimentul zădărniciei vieţii apare odată cu naşterea zeilor[6], pământenii dând crezare spuselor şamanice, care susţineau că „Zeii, Anu (Cerul) i-a a creat, la un moment dat; cetatea sfântă, locuinţa dorită de inimile lor, ei au proclamat-o supremă”[7]. Şi, astfel, constelaţiile şi planetele împrumută chipuri umane sau animaliere, ba chiar şi Cerul şi Pământul se transformă în făpturi nemuritoare, dar crude în relaţiile cu muritorii, care, încet, încet, îşi pierd şi cea din urmă fărâmă de demnitate, urmând drumul obedienţei, care, odinioară, fusese „drumul Soarelui, la creşterea lui, prin munte”[8], fusese călător fericit pe „calea din sud, care este Calea Strămoşilor” şi pe „calea din nord, care este Calea Astrală, Calea Nemuririi”[9] şi, râvnind la Cer, desconsideră bucuriile pământeşti, deci însăşi viaţa.

*

De la poezia prin care i se revelau Sinele Particular şi Sinele Universal (Spiritul OM), fiinţa pământeană decade la imn şi la rugăciune, ambele menite să îmbuneze fantasmelor care se substituiseră „Legilor lui Dumnezeu, scrise pe Cer”, iar simbolistica astrală conturează monştri mitologici, care impun şi cultivă teama, retezând brutal aripile revelaţiei. Naşterea zeilor înseamnă, de fapt, abandonarea omului metafizic într-un primitivism spiritual revoltător, dar cultivat de sacerdoţi drept esenţă a credinţei. Sumerienii încep să creadă în închipuiri umanoide încă din anul 3500 î. H., atunci când „Anu devine zeu”, după ce, ca şi urmaşii săi, „Enlil, Enki şi Nin-harsagga, a condus capetele negre”[10], adică pe pelasgi, „simboliza Cerul, Enlil – Aerul şi Pământul, iar Enki –  Apa şi Înţelepciunea; mai puţin importanţi au fost: Utu – Soarele, Nanna – Luna, Inanna – zeiţa dragostei şi a războiului (Venus), precum şi Ninhursag – mama zeilor”[11]. La fel se întâmplă şi la egipteni şi tot pe atunci, unde Osiris preia identitatea lui Anu (moştenită de la felaci) şi unde Jupiter sau „steaua Sudului”  „a fost un zeu”; Saturn sau „steaua de Vest, care traversează cerul”, îl simboliza pe „Horus, Taurul lui Anu”; Marte sau „steaua de Răsărit a cerului” îl simboliza pe Ra; Mercur îl simboliza pe Set; Venus sau „steaua navigatorilor” îl simboliza pe Osiris[12], iar dintre constelaţii, Dragonul era Hipopotamul, Ursa Mare era Boul[13] şi aşa mai departe.

*

Constelaţii zodiacale, în Egyptian Mythology A to Z, p. 220

Constelaţii zodiacale, în Egyptian Mythology A to Z, p. 220

*

Chiar şi Amen-Ra se transformă în „Taur Cerului („taurul lui Annu”, ulterior „taurul lui Osiris”[14], iar dacă „Anu a slobozit Taurul Cerului”[15], „un taur sălbatic, în pustie, care mugea şi învolbura praful”[16], pe care Gilgamesh l-a ucis, pedeapsa pentru omul care a învins Tunetul (Thor) fiind cumplită, pierderea lui Enkidu însemnând, de fapt şi într-o traducere nepoetică, pierderea tinereţii proprii.

*

Zodiacul, în Egyptian Mythology A to Z, p. 221

Zodiacul, în Egyptian Mythology A to Z, p. 221

*

Cunoaşterea Cerului şi descifrarea semnelor sale au presupus gruparea stelelor sub diverse denumiri, funcţie de conturul zoomorf pe care-l sugerau poziţionările, dar denumirile acestea au fost receptate, abia timpurile moderne, drept idolatrii. Oamenii, după cum o probează şi Datina, nu s-au închinat niciodată animalelor, ci unei anumite epici astrale. „Cerbul” şi „Capra”, de pildă, omagiază moartea şi învierea Timpului, la solstiţiul de iarnă, în Capricorn (Cernunos sau Cronos), Urşii, mai ales cei de paie, omagiază constelaţia de deasupra Europei continentale, Ursa Mare, Căiuţii omagiază planeta Marte, „zeitatea” războinicilor călăreţi din munţi, cărora li s-a zis centauri, iar Mascaţii omagiază Primăvara, în complexa ei ciclicitate. Dar, de toate elementele Datinii mă voi ocupa în capitolele care vor urma.

*


[1] Lucretius Carus, Titus, Fenomenele Naturii şi Religia, în Antologia poeziei latine, Bucureşti, 1967, p. 32

[2] Lucretius Carus, Titus, Fenomenele naturii şi religia, în Antologia poeziei latine, p. 33

[3] Lucretius Carus, Titus, Începuturile şi progresele agriculturii, în Antologia poeziei latine, p. 35

[4] Lucretius Carus, Titus, Junghierea Ifigeniei, în Antologia poeziei latine, p. 21

[5] The Epic of Gilgamesh, II, p. 7

[6] Oamenii cred că şi zeii se nasc şi că poartă veşminte şi, deopotrivă la chip, vorba la fel şi-o-ntocmesc, Xenofan, Ospăţul, în Antologia poeziei latine, p. 145

[7] The Sacred Books, Cea mai veche istorie a Creaţiei, p. 67

[8] The Epic of Gilgamesh, IV, p. 16

[9] Prashna-Upanidhad, 2, p 40

[10] The Sacred Books, Cea mai veche istorie a Creaţiei, p. 63

[11] Kassak, Enn; Veede, Raul, Understanding Planets in Ancient Mesopotamia, vol. 16, Folklore, Tartu, 2001, p. 12

[12] The Planets and their Gods, Wallis Budge, E. A., Gods of the Egyptians, Londra, 1904, pp. 302, 303

[13] Ibidem, p. 312

[14] Hymn to Amen-Ra, Wallis Budge, E. A., Gods of the Egyptians, Londra, 1904, p. 6

[15] The Epic of Gilgamesh, III, p. 12

[16] The Epic of Gilgamesh, II, p. 8


Creaţia şi Naşterea Zeilor, în Datina Românilor 3

*

Că în simbolul (cuneiforma sumeriană veche – 3500 î. H.) pentru Dumnezeu-Cerul (cele două cruci suprapuse) întâlnim doar Cerul şi Pământul, în reprezentări simbolice, şi nicidecum Soarele şi Luna, aşa cum şi eu crezusem, cândva, o probează mărturiile vechilor cărţi religioase ale omenirii.

*

La sumerieni, „genealogia” creaţiei, cuplul creator Cer-Pământ (An-Ki), îl are pe Anu drept Cer şi pe Ki, numită şi Ninhursag, drept Pământ, Luna, numită Nanna sau Sîn, fiind fiica lui Enlil (aerul, vântul), fiul Cerului şi al Pământului, şi al zeiţei cerealiere Ninlil sau Mulliltu, iar fata acestora, Iştar sau Inanna, fiind zeiţa dragostei (iar mitologiile popoarelor, după cum se va vedea, îi stabilesc statut de Eftepir, de Maia, de Lucia, deci o identitate lunară).

*

„Soarele este viaţă, iar Luna este materie; Lumea mobilă şi imobilă este materie, iar materia este formă”[1], dar şi „Luna, de asemenea, este Creator, viaţa fiind pe jumătate luminoasă, pe jumătate, materie întunecată. Înţelepţii îşi ţin ritualurile lor în prima jumătate, cea luminoasă; proştii, în întuneric”[2].  „Soarele este lebăda care locuieşte în Cer; el este sacrificiul (focul), vatra locuinţei, el locuieşte în oameni, în zei, în sacrificii, în Cer, în Apă, pe Pământ şi pe Munte. El este adevărul cel mare”[3], „Soarele este ochiul lumii”[4], „ochiul deschis mereu asupra vieţii”[5], dar „cu Soarele, împreună, Glia mai zămisli şi alţi copii”[6], Pământul, „umbrita Glie, maica zeilor din Cer”[7], „divina Glie, bună mamă de zei şi de oameni”[8], fiind şi creatoarea timpului uman[9]. „Anu a făcut omenirea. Zeiţa Aruru, împreună cu el (Anu), a creat sămânţa omenirii”[10], ştiut fiind că „Cerul şi Pământul sunt părinţii tuturor creaturilor, şi dintre toate creaturile omul este cel mai înzestrat, sincer şi inteligent”[11].

*

Conform unui mit slav, Pământul ar fi avut o fată, Primăvara, care se numea Luna Mai (Maia, în slavă). În mai, odată cu răsăritul Pleiadelor, începea primul an nou al omenirii. Închisă într-o peşteră, pentru o vinovăţie în dragoste, Maia este eliberată de unchiul ei, Soarele, şi pusă Crăiasă a Florilor în palatul de cleştar de deasupra norilor. Identic este şi mitul dacic al Crăiesei Zăpezii, Eftepr (Lucia, în latină), dar şi mitul zeiţei Iştar (Ishtar):

*

„Zeita Ishtar, ca marele zeiţă-mamă, este zeiţa vegetaţiei şi a fertilităţii printre oameni şi animale. Se spune că ea petrece jumătate de an pe pământ, când natura este în floare şi animalele nasc puii, în timp ce în jumătatea de an rămasă, când natura pare moartă, ea este închisă în lumea inferioară, cunoscută sub numele de Aralu. Mitul coborârii ei în Aralu simbolizează trecerea de la vară la iarnă, în timp ce eliberarea ei sugerează trecerea de la iarnă la vară. Povestea pare să aibă ca sugestie principală posibilitatea reînvierii morţilor; se poate să fi fost compus în legătură cu un ritual în cinstea zeului sumerian vechi Tammuz sau Dumu-Zi-Apsu, „copilul spiritului (sau viaţa) din Deep”, „zeul-soare al primăverii, a cărui plecare a fost jelită şi a cărui întoarcere a fost salutată cu ceremonii adecvate. În alte povestiri, Tammuz este prezentat ca iubit al zeiţei Ishtar, ucis de zeiţă, din cauza respingerii dragostei ei”[12].

*

„Locuind” în Cer, simbolul lunar, al rotaţiei ei spre stânga, nu poate fi decât cel legat de simbolul ceresc, crucea dreaptă, cu rotire spre stânga, deci zvastica inversă.

*
Simbolul rotaţiei Lunii prin lunistiţii

Simbolul rotaţiei Lunii prin lunistiţii

*


[1] Prashna-Upanisad, IV, 1, p. 40

[2] Prashna-Upanisad, IV, 3, p. 40

[3] Katha-Upanishad, IV, 2, 18

[4] Katha-Upanishad, 2, p. 36

[5] Orfeu, Soarelui, în Hesiod-Orfeu / Poeme, Bucureşti, 1987, p. 190

[6] Hesiod, Teogonia, în Hesiod-Orfeu / Poeme, Bucureşti, 1987, p. 9

[7] Solon, Legiuitorul, în Antologie lirică greacă, Bucureşti, 1970, p. 30

[8] Orfeu, Zeiţei Pământului, în Hesiod-Orfeu / Poeme, Bucureşti, 1987, p. 201

[9] Vlăstarul odrăslit de Glie şi Cerul năpădit de astre, în Orfeu, Către Zeul Timpului, în Hesiod-Orfeu / Poeme, Bucureşti, 1987, p. 194

[10] Legge, James, The Sacred Books, Cea mai veche istorie a Creaţiei, p. 67

[11] Legge, James, The Sacred Books of China. The Texts of Daoism, Oxford, 1891, vol. XI, The Shu King, p. 81

[12] Legge, James, The Sacred Books, Coborârea zeiţei Ishtar în lumea adâncurilor, notă de subsol, p. 235


Pagina 3 din 41234