Datina Biblia Romanilor | Dragusanul.ro - Part 3

Sub semnul Soarelui (I)

Dumnezeu-Timpul, ulterior Soarele-Timp

Dumnezeu-Timpul, ulterior Soarele-Timp

*

Încă nu existau zei. Existau doar Cerul-Tată, Pământul-Mamă şi Văzduhul-Fiu (toate religiile încep de la Trinitate[1]), iar între cer şi pământ se trăia într-o irepetabilă comuniune cu natura (doar practicile druizilor, deja redescoperite în Anglia, mai amintesc de acele trăiri). Apoi au apărut vrăciţele („la început, profeţii erau bărbaţi”[2]) şi liderii formulelor asociative (frăţii şi neamuri, adică ginţi şi triburi), care oficiază în numele Cerului-Tată, al Pământului-Mamă şi al Văzduhului-Timp (Ira sau Hera, devenit, ulterior, Fântână, adică Maria, în creştinism), care au impus jertfa (dania) drept primă formulă de impozitare, şi încă una benevolă. Ulterior, unii oameni s-au substituit dumnezeirii, „pentru că la ei era socotit cel mai de temut şi cel mai puternic acela care avea cei mai mulţi oameni care-1 cinsteau şi i se supuneau”[3]. Zeificarea începe cu întemeietorul de neam (trib), cu Anu, cu Neikoy sau Badita (înţeleptul, deci Budha), moş-strămoşul civilizator, apoi se continuă cu căpetenii obşteşti care împlinesc rolul de mare preot, de Zal Mox (Saturn sau Cronos, Osiris sau Apollo), fiecare element al naturii sau al firii umane (Minerva, deci înţelepciunea, se naşte din capul lui Saturn, al timpului, deci) fiind valorificat de către un om pentru a fi cinstit de cât mai mulţi, pentru că, deşi se crede cel mai iscusit „dintre toate vieţuitoarele, omul… este cel mai uşor de înşelat”[4].

*

Debutul în manipularea obştească îl fac femeile, „mama” (străbuna), precum, Cula sau Suae, cea care va fi în „oraşul arbore de la locul de acces sub mâna zeiţei Cula, Marea vrăciţă, Doamna care redă viaţa, zeiţa patroană a medicinii şi tămăduitoare a capetelor negre, Prinţesa omului celui mai integru, Anu, care ştie să proclame reguli lângă râul cu apă”[5]. Bărbatul încă nu este zeu, în anul 4.500 î.e.n. (de când datează tăbliţele de la Tărtăria), ci „bărbatul cel mai integru”. Abia după despărţirea neamurilor (efectul „turnului Babel”), asocierile îşi personalizează zeii pământeşti, dându-le nume şi porecle (pe care le află şi alte neamuri, asumându-le), ba chiar şi identităţi, de cele mai multe ori multiple, prin sinteza manifestărilor (stabilite de rit, de datină, de lege) marilor preoţi din câteva generaţii pe teritoriul spiritual al aceleeaşi obşti. Tocmai de asta regăsim acelaşi Cer-Soare şi sub numele lui Anu, sumerianul, şi sub numele lui Uranos, grecul, şi sub cel al lui Osiris, felahul (pelasgul) egiptean. Numai Pelasg, Neikoy-ul, Badita, străbunul comun al tuturor neamurilor europene, care-şi învăţase contemporanii cum să-şi facă îmbrăcăminte prin coaserea pieilor şi case prin folosirea lemnului şi a lutului, nu capătă statut de zeu, iniţierile lui nefiind fixate prin ritual, prin datină şi lege.

*

Tocmai de asta, naşterea zeilor pământeşti începe odată cu iniţierile ritualice, începe cu Saturn, cel numit şi Anu, şi Cronos, tatăl lui Osiris, de la care Osiris, împreună cu Isis, preiau gloria de a-i fi învăţat pe oameni, cu un ritual anume, cum să are, să semene, să culeagă, să macine seminţele, să facă şi să coacă pâine.

*

Sub semnul Soarelui

Sub semnul Soarelui

*

Sub semnul Soarelui, ritualurile agrare sunt asumate, ulterior, de alte cupluri de preoţi Osiris-Isis, Apollo-Artemis sau Troian-Dochia (preoţii Soarelui fiind, deci, troieni din localităţile balcanice de sub hegemonia Troiei, iar partenera lui, soră sau nevastă, fiind oacheşă, adică „d’ochioşică, negri-s ochii”).

*

Cuplul Cer-Tată şi Pământ-Mamă (inversat în perechea sumeriană An-Ki) se regăseşte, repetat şi contemporaneizat, în continuitatea datinii prin obicei, chiar dacă prin alte relaţii (în tradiţiile noastre, de pildă, prin Făt-Frumos – Sânziana sau prin Făt-Frumos – Sfânta Vineri, Miercuri sau Duminică, prin Dragoş – Uţa, prin Ştefan – Mama etc.). Fiecare timp îşi retrăieşte miturile ancestrale sub alte identităţi, apoi încep rătăcirile, înstrăinările şi dezrădăcinările.

*

Povestea naşterii zeilor pământeni (dave sau devas, generaţii spirituale la sumerieni) începe, în toate religiile mitologice, la nord de Dunăre şi de Marea Neagră, Dunărea şi Marea Neagră, privite ca un tot unitar, fiind numite „noianul care-ncinge pământul”[6], acolo unde „haos a fost la-nceput. Pământul cu largile-i coapse, / Casă temeinică dată nemuritorilor care / Au pus stăpânire pe culmea Olimpului (Caraiman? Buzăului? Ceahlău? Bucegi? Rarău?) plin de troiene”[7]. „Nemuritorii”, adică primii oameni care „au pus stăpânire în sfântul şi marele munte / Şi împrejurul fântânii limpezi”[8] şi care erau „deopotrivă (cu Zeus), prin el neştiuţi sau cu faimă”[9], „neamu-unor oameni de aur, cu duh şi cuminte / Care-au fost într-o vreme”[10], oameni care „netulburaţi de vreo grijă, trăiau asemeni cu zeii, / Nu cunoşteau suferinţa ori truda şi nici bătrâneţea / Nu-i dobora, ci de-a pururi cu zdravene mâini şi picioare / Se veseleau în petreceri, feriţi de orice amaruri. / Moartea uşoară ca somnu-i primea şi averile toate. / Ei stăpâneau, căci pământul cel rodnic din propria-i voie / Fructe dădea din belşug, paşnici trăiau şi în tihnă, / Roadele îşi împărţeau cu cei deopotrivă de vrednici”[11].

*

Dumnezeu-Timpul, o primă hartă sumeriană a Cerului - Horowitz, Wayne, Mesopotamian Cosmic Geography, Eisenbrauns, 1998

Dumnezeu-Timpul, o primă hartă sumeriană a Cerului – Horowitz, Wayne, Mesopotamian Cosmic Geography, Eisenbrauns, 1998

Generaţiile strămoşilor, grupate de Hesiod[12] într-un mod asemănător modelului sumerian[13], încep cu „întâia seminţie de oameni cuvântători (cea care) a fost de aur”, datând, conform sumerienilor, în era când Soarele răsărea din Constelaţia Leului, generaţie pe deplin solară. O generaţii de oameni pe deplin fericiţi, care „neputincioasa bătrâneţe / n-o cunoşteau” şi care, „murind, părea că-i fură somnul”, ei „convieţuind în armonie”[14], fără să cunoască Timpul şi degradările pe care el le produce.

*

„Mai necăjită seminţie veni pe urmă, cea de argint”[15], o generaţie montană[16] (a lui Aruru, a lui Enil al muntelui[17], fiul lui Anu[18], şi a lui Gilgamesh), care „nici vorbă să aducă zeilor cinstire”[19], iar epoca respectivă a fost cea a descoperirii calendarului lunar, exista sub semnul Lunii, în era în care Soarele răsărea din Constelaţia Racului.

*

În epoca generaţiilor de argint, „muntele de Răsărit” (Ra, cu extensiile ulterioare Ararat şi Rarău, şi care or mai fi fost), cu pajiştile strălucitoare din vârf ocupate de Venus (Inana) şi de Marte, (Nergal), Marte fiind menţionat în imnuri drept „stăpânul marelui munte”, „al muntelui de unde răsare Soarele”[20], avea să reprezinte şi templul, dar şi modelul templelor viitoare[21]. I se mai spunea şi „Muntele Lumii”, Mircea Eliade identificând în el şi arborele lumii: „Simbolismul Arborelui Lumii este complementar cu cel al Muntelui Central. Uneori, cele două simboluri coincid; de obicei, se completează reciproc. Dar ambele sunt formulările mitice mai dezvoltate ale Axei Cosmice (Stâlpul Pământului)”[22].

*

„A treia generaţie de oameni cuvântători… a fost de aramă”[23], generaţii (fiecare generaţie a lui Hesiod cuprindea zeci de generaţii) de Eroi, dedicate planetei Mercur şi care au trăit în era în care Soarele răsărea din Constelaţia Gemenilor.

 *

A patra generaţie, „cu mult mai dreaptă şi mai bună, / Divină seminţie de oameni-eroi, numiţi semizei”[24], închinată planetei Venus, a existat în timpul zodiacal al Taurului, ultimii ei eroi fiind Moise (care „distrugea” Taurul, anunţând era în care Soarele va răsări din Constelaţia Berbecului – „mielul” biblic) şi Osiris, ultimul Osiris fiind Rhamses al II-lea, sau Sesostris, cum îl numeau grecii, noi adăpostindu-l în tradiţii drept Ostrea Novac-Jidovul.

*

Următoarea generaţie, de „oameni din vârsta a cincia” – „asta-i seminţia de fier”[25], închinată lui Marte, a existat în timpul zodiacal al Berbecului, fiind urmată de generaţia modernă, din care facem parte, închinată lui Jupiter şi existând, sub semnul lui Iisus Hristos, în timpul zodiacal al Peştilor, însuşi Iisus anunţând „omul cu ulciorul”, deci generaţiile „New Age”, închinate lui Saturn (Cronos!), când soarele va răsări în Constelaţia Vărsător.

*


[1] adorarea universală a globului solar  – Murray-Aynsley, Harriet, G. M., Symbolism of the East and West, London, 1900. pp. 14, 15

[2] Strabon, Geografia, II, 7, 12, p. 207

[3] Polybius, Istorii, Bucureşti, 1966, 11, p. 17

[4] Polybius, Istorii, Bucureşti, 1966, V, p. 75

[5] Tăbliţele de la Tărtăria, în traducerea sumerologilor ruşi

[6] Homer, Iliada, XVIII, p. 595

[7] Hesiod, Teogonia, p. 28

[8] Hesiod, Teogonia, p. 25

[9] Hesiod, Munci şi zile, p. 59

[10] Hesiod, Munci şi zile, p. 62

[11] Hesiod, Munci şi zile, p. 62

[12] Hesiod, Munci şi zile, pp. 43-47

[13] Swami, Purohit; Yeats, W. B., The Ten Principal Upanishads, Faber and Faber Limited, London, p. 5

[14] Hesiod, Munci şi zile, pp. 43

[15] Hesiod, Munci şi zile, pp. 43

[16] muntele Cerului şi al Pământului – Finkel, I.; Geller, M., Sumerian Gods and Their Representation, Groningen, 1997, p. 13

[17] Anu şi Enlil, suflet al cerului şi sufletul pământului, vor fi cu tine cu tine – în The Sacred Books, Cea mai veche istorie a Creaţiei, p. 65

[18] După Anu, Enlil, Enki şi Nin-harsagga au condus capetele negre – în The Sacred Books, Cea mai veche istorie a Creaţiei, p. 63

[19] Hesiod, Munci şi zile, pp. 44

[20] Sjöberg, A.; Bergmann, E, The Collection of the Sumerian Temple Hymns, Locust Valley, 1969, p. 88

[21] În culturi din întreaga lume, templele au fost frecvent concepute după modelul Muntelui Lumii – Ebeling, E., Reallexikon der Assyriologie, Vol. 3, Berlin, 1957, p. 177; Templul (casa) este un munte mare, care ajunge până la cer – Werr, L., Studies in the Chronology and Regional Style of Old Babylonian Cylinder Seals, Malibu, 1988, p. 38

[22] Eliade, Mircea, Myths, Rites, and Symbols, New York, 1975, p. 380

[23] Hesiod, Munci şi zile, pp. 46

[24] Hesiod, Munci şi zile, pp. 46

[25] Hesiod, Munci şi zile, pp. 47


Legile de „lângă râul de apă”

„Cerul şi Pământul sunt părinţii tuturor creaturilor, şi dintre toate creaturile omul este cel mai înzestrat, sincer şi inteligent”

„Cerul şi Pământul sunt părinţii tuturor creaturilor, şi dintre toate creaturile omul este cel mai înzestrat, sincer şi inteligent”

*

Există un teritoriu de sacralitate, Datina[1], în care sunt înveşnicite tainele pe care nici măcar pietrele sau cărţile nu le-ar fi putut păstra mai temeinic, mai întru puritate, mai întru adevăr[2]. Există în Datină un mesaj ancestral, cel stabilit şi rostit de „divinităţile bătrâne” (Cartea egipteană a morţilor) şi retrăit, generaţie după generaţie, printr-o neostenită „cunoaştere trăitoare”[3] (Bădescu) a ordinii spirituale a lumii[4], „mutată în cuvântul explicativ, în concepte clare şi în raţionamente bine închegate” (Bădescu). Un mesaj pe care îl tot abandonăm în favoarea „deprinderii colective” (Bernea), deşi ştim că „legendele sunt tradiţie vie, aproape întotdeauna mai adevărată decât ceea ce numim istorie” (Thierry) şi că „basmele nu sunt numai un produs al fanteziei, ci şi documente istorice de mare preţ” (Grimm). Dar dincolo de mesaj mai există ceva, există mărturia unei anume continuităţi, probată doar prin Datină[5], prin obicei, prin tradiţie, „cunoaşterea trăitoare” reprezentând, în fond, un argument mult mai convingător decât cele pe care le poate aduce istoria. Istoria, veşnicul recurs al veacurilor însângerate şi înlăcrimate la mâinile curate cu care îşi vor îmbrăţişa, ipocrit, urmaşii.

*

Ca teritoriu de sacralitate destoinic marcat de „divinităţile bătrâne”, Datina probează cât se poate de convingător vârstele neamurilor, ale neamurilor care şi-au încrustat în pietre mereu alte nume, dar n-au abandonat niciodată „ordinea spirituală”[6], acel „dar”[7] şi acea „virtualitate”[8] ale vieţii (Bădescu) în absenţa cărora se creează „dezordinea” şi rătăcirea înspre alte teritorii de sacralitate[9]. Cunoaştem astfel de îndepărtări de un anume „loc spiritual”[10] (Bădescu), soldat cu individualizarea altor teritorii de sacralitate, istoria şi mitologia (mai nou, şi lingvistica) căutând cu încrâncenare rădăcinile carpatice ale civilizaţiilor feniciană, sumeriană, egipteană, hitită şi elenistică, dar ignorând cu nonşalanţă rădăcinile carpatice ale spiritualităţii carpatice contemporane. Iar între rădăcină şi clipă stau măcar vreo şapte milenii, deja uitate în lada cu vechituri a istoriei.

*

„Dumnezeu Anu" (Cerul)

„Dumnezeu Anu” (Cerul)

*

Teoretizăm, îmbrăcăm haina fastuoasă, dar de împrumut a clipei, inventăm abordări ştiinţifice noi (noologia), dar ignorăm mărturiile aflate sub ochii noştri, de parcă noologia (ştiinţă nouă şi, de aceea, o altă trufie a… divinităţilor viitoare) nu ar „începe cu studiul actelor trăitoare, în şi prin care omul se întâlneşte cu ceilalţi tocmai pentru că şi ei sunt trăitori şi astfel se găsesc deja acolo, în acelaşi loc spiritual cu el” (Bădescu). Un „loc spiritual” în care „datina vine din ce este dat, din exterior, gata făcut şi constatat obiectiv” (Bernea) şi supravieţuieşte prin obicei, adică prin acel „act repetat, cu scopul de a conserva şi organiza viaţa socială… în forme moştenite din bătrâni” (Bernea) şi care se retrăieşte prin „tradiţie vie”[11]. În fond, „obiceiul este un act social, care dă viaţă şi actualizează datinile”, reprezentând „o tradiţie în act, o tradiţie vie”. Dar datina, acel „ceva stabil, cu caracter de permanenţă pe linie tradiţionalistă” (Bernea), să nu mai însemne oare nimic altceva decât o nevoie şi o plăcere estetică, adică un fel de răsfăţ al clipei care-şi conştientizează orgolios apartenenţa la veşnicie, deşi nu are nici conştiinţa eternităţii[12] şi nici capacitatea „cunoaşterii trăitoare”[13]?

*

Rob al clipei şi părticică insignifiantă din consistenţa sa, eu îngenunchez în faţa Datinii, în faţa darului şi în faţa virtualităţii, şi pipăi cu buzele urmele paşilor „celui mai perfect dintre divinităţile bătrâne” (Cartea egipteană a morţilor), încercând să-i aflu numele şi să măsor, apoi, între numele lui şi numele nostru calea datinii, cea trăită, după obicei, prin tradiţii. Şi clipa se sparge, îngăduindu-mi să păşesc în „oraşul arbore de la locul de acces sub mâna zeiţei Cula, Marea vrăciţă, Doamna care redă viaţa, zeiţa patroană a medicinei şi tămăduitoare a capetelor negre, Prinţesa omului celui mai integru, Anu[14], care ştie să proclame reguli lângă râul cu apă” (Tăbliţele de la Tărtăria). Poposesc în tărâmul de sacralitate stabilit de Anu („cel care guvernează în cer”[15]) şi de prinţesa lui, Cula sau Saue[16]. Între clipa căreia îi aparţin şi clipa astrală a proclamării de „reguli lângă râul cu apă” (Mureş), undeva, prin Ardeal, s-au stivuit vreo 6.500 ani şi tot atâtea uitări. Regăsirea e imposibilă, calea zeilor fiind definitiv uitată.

*

"Marele Păstor Enlil al Muntenului", părintele zeilor şi fiul lui Anu

„Marele Păstor Enlil al Muntenului”, părintele zeilor şi fiul lui Anu

*

Şi, totuşi, calea zeilor există[17], dar mărturiile zac uitate prin vremuri. De pildă, Legea.

Tăbliţele de la Tărtăria doar menţionează naşterea Legii, în „oraşul arbore”, în care locuiau „capetele negre”[18] (nume sub care erau cunoscuţi viitorii sumerieni, dar şi „dumnezeieştii pelasgi” ai lui Homer), adică în practica socială a unor popoare care se pregăteau de migraţie[19] şi care aveau să-şi piardă identitatea în favoarea unui nou început. „Capete negre” se numeau şi sumerienii, şi pelasgii, care, spre deosebire de danai, erau bruneţi şi care, deşi vor coloniza India, vestul european, Asia Mică şi chiar o parte din litoralul nordic al Africii, sub numele de „felahi”[20], deci pelasgi, lasă în locurile de baştină suficiente frăţii (giniţi) care să le înveşnicească memoria. După câte se pare, „regulile” lui Anu[21] au fost moştenite de la pelasgi, Hestia încredinţându-i marelui preot Zal Mox[22] „legile bune” sau „belagine”, cum le numesc anticii Eladei. De fapt, nu „belagine” (Pythagoras a grafiat greşit), adică nu „războinice”, ci „belasgine” sau „pelasgine”, Hestia (Histia, Vesta) fiind o divinitate pelasgă, zeiţa vetrei şi, indirect, a ritualurilor sacre de tip horă[23]. Nu putem afla dacă Hestia a fost sau nu „Cula, Marea vrăciţă, Doamna care redă viaţa, zeiţa patroană a medicinei şi tămăduitoare a capetelor negre”, dacă a primit „regulile” de la Anu, deci de la o civilizaţie anterioară celei sumeriene, sau de la rahmani (rohmani, rocmani, rugmani), adică de la ginţile care s-au întors din Sumer pentru a se aşeza în nordul Transilvaniei (Năsăud, Maramureş, Cluj, Sălaj), ginţi care au adus şi numele lui Dumnezeu-Omul[24], acel „Oi” enigmatic din colindele maramureşene, care derivă din „OM”[25] (AUM[26]), din legătura fiinţei supreme, imaterială, cu cea materială, silabă sacră şi aparent enigmatică cu care încep toate invocaţiile zeului suprem (Upanişadele, traducere engleză: „OM (KATHA)… / May Brahman protect us, / May He guide us, / OM- PEACE, PEACE, PEACE…”).

*

"Taurul lui Anu" (Fulgerul)

„Taurul lui Anu” (Fulgerul)

*

Rahmanii sau Blajinii („boni genii”, deci Blajini, cum îi numeşte Sbiera, sau „ctisti”, cum îi aflase Strabon, care „sunt onoraţi şi socotiţi sacri”; dacă nu cumva sub numele de „blajini” se ascund „belasginii”, deci pelasgii) ţin de cultul Moşilor (chiar şi romanii se revendicau din rahmani) şi conturează în spiritualitatea românească un ansamblu de datini, obiceiuri şi tradiţii despre care vom vorbi într-un alt capitol. Oricum, de la aceşti susţinători ai „stâlpilor pământului” par să ne fi venit, prin intermediul Hestiei, legile belasgine, care, aşa cum urmează să o demonstrez, aveau să capete valoare de datină şi să se permanentizeze în memoria obştească, chiar dacă peste milenii (în 1334 d. H., de pildă), „regulile” proclamate prin anul 4.500 î.e.n. „lângă râul cu apă” aveau să se numească „drept valah” (valaskim).

*

Polybios

Polybios

*

Ambiţiosul şi inegalabilul Polybios[27], istoric, filosof şi sociolog înnăscut care visa să scrie o istorie universală a antichităţii, pornind de la premiza că „dintre toate vieţuitoarele, omul, care crede că este cel mai iscusit, este cel mai uşor de înşelat” (V. 75), susţine că anticii „puneau mare preţ pe asocieri, pentru că la ei era socotit cel mai de temut şi cel mai puternic acela care avea cei mai mulţi oameni care-1 cinsteau şi i se supuneau” (11.17). Îl cinsteau şi i se supuneau, recunoscându-1 rege, mare preot şi zeu, aşa cum s-a întâmplat şi în cazul lui Anu („cel care guverna în cer”, adică sumerianul), şi în cazul lui Zal Mox, zeul moş, cel atât de bine agrumentat de Nicolae Densuşianu. „La arieni, Zatharustes[28] susţine că o zeiţă bună i-a dat legile întocmite[29]. La aşa-numiţii Geţi, care se cred nemuritori, Zalmoxis susţine că Hestia i-a dat legile, iar la Iudei Moise spune că a intrat în legătură cu Iahve”, consemnează Diodor din Sicilia, Sicul (21), semn că primele asocieri  ale antichităţii,  despre care vorbea Polybios, deja valorificaseră credulitatea celui „mai uşor de înşelat… dintre toate vieţuitoarele”, fiinţa umană.

*

Gilgamesh şi Enkidu (propria-i tinereţe!), ucigând Taurul lui Anu

Gilgamesh şi Enkidu (propria-i tinereţe!), ucigând Taurul lui Anu

*

Şi Anu[30], şi Zatharustes (Zarathustra), şi Zalmoxis, şi Moise se impuseseră drept „locţiitori ai zeului care stăpânea cetatea” (Daniel, 89), dar îşi exercitau puterea cu sprijinul sfatului „bătrânilor” (preoţilor, căpeteniilor obşteşti) şi al „adunării luptătorilor” (Ghilgameş[31] şi Aga din Kiş). Formulele asociative impuneau sistemul tributar, cel numit „asiatic” (eliminând sclavagismul), obştile (ginţile) având obligaţii faţă de „mai marele pământului”, conducătorul tribului, al reuniunii de triburi şi, ulterior, al statului. În cadrul obştii se practica devălmăşia, ieşirile ulterioare din indiviziune conducând la apariţia muncii salariate („tot seceră lanuri argaţii”, Iliada, XVIII, 567), şi nu la sclavagism.

*

Mitras, adică Ahura Mazda, adică Anu, preluând şi una dintre gloriile lui Gilgamesh

Mitras, adică Ahura Mazda, adică Anu, preluând şi una dintre gloriile lui Gilgamesh

*

Încălcările legii, deci ale datinii, se sancţionau de judeţul conducătorului obştesc. Din nefericire, „legile se cântau[32], ca să nu se uite[33]” (Aristotel), refuzându-se consemnarea acestora în scris (Cezar). Asta înseamnă că nu le putem afla direct, identificarea fiind posibilă doar cu ajutorul intermediarilor, cel mai credibil fiind Homer, care descrie o civilizaţie pelasgă încă unitară, cea din vremea sa (cca. 800 î. H.) şi cea din vremea războiului troian (cca. 1193-1183 î. H.) pe care numai noi, românii, o mai moştenim drept datină, prin obiceiuri şi prin tradiţie.

*

În vremurile acelea ancestrale, „răscumpărarea gâtului”, cum este numită răscumpărarea vinovăţiei de omor în dreptul valah, sau „răscumpărarea unui omor”, cum este numit actul juridic în „Iliada” se face la fel. Scrie Homer:

*

 

Homer, British Museum

Homer, British Museum

*

„Gloata s-adună-ntr-un loc în sobor, între doi e o sfadă,

Dânşii se judecă pentru răsplata cu care să fie

Răscumpărat un omor. I-asigură unul că dase

Plata, o spune-n vileag celălalt că nimic nu primise;

De-asta vor ei amândoi ca judeţul s-aleagă de crede,

Oamenii strigă, fac gură, fiind pentru unul sau altul,

Crainicii însă-i opresc şi fac linişte.

Judecătorii şed la judeţul lor sfânt pe treptele netede de piatră,

Ia fiecare în mână toiagul strigacilor crainici

Şi se ridică-n picioare şi judecă după olaltă.

Stau între dânşii talanţii, doi bulgări de aur, răsplata

Judeţului care, rostind judecata, mai drept o să fie”

(Iliada, XVIII, 486-497).

 *

În Polonia, în satele vlahe ale anului 1334 î. H., nici un locuitor nu putea fi judecat după legea polonă, ci după legea „cea din veac”, românii spunând: „Duceţi-mă la domnul meu, fiindcă eu posed dreptul valah!” (Augustyn Maciey). Mai precise, mai apropiate de textul homerian prin detalii, documentele moldoveneşti precizează că răscumpărarea capului se face „după legea românească”, numită „valaskim” (Documente, 1, 369-370), judeţul, adică boierii din sfatul domnesc, ţinând „în mână toiagul strigacilor crainici”, după datina străveche.

*

Răscumpărarea vinovăţiei pentru omor prin plata unor bani este, ca şi în vremurile troiene, o practică în exerciţiul dreptului valah până pe la anul 1700 al istoriei românilor. Din sumedenia de documente similare textului homerian şi care demonstrează că, în materie de răscumpărarea vinovăţiei pentru omor, legile belasgine supravieţuiesc prin dreptul valah (valaskim) o să aleg doar câteva, răspândite în timp şi dând consistenţă tradiţiei.

*

În 20 decembrie 1431, în faţa scaunului domnesc de judecată al voievodului Moldovei s-a prezentat „Giurgiu din Tămârtaşinţă” (Şoldăneşti) pentru a răscumpăra o crimă săvârşită pe teritoriul său obştesc. În urma sentinţei, „a rămas Giurgiu să-şi răscumpere gâtul de la noi. Şi pentru această gloabă, acest Giurgiu a dat înaintea noastră partea sa din sat din Tamârtăşinţi slugilor noastre Balotă şi Oancea, şi ei l-au răscumpărat din această gloabă” (Documente, 1, 95). Deci, pentru că Giurgiu nu avea bani, el cedează teritoriul obştesc boierilor Balotă şi Oancea, care plătesc şi-l răscumpără „din această gloabă”, care, aşa cum vom afla din documente târzii, se numea „adetul morţii de om din veac” , iar ulterior „hultamo judeţului”.

*

În 14 octombrie 1473, avem un alt caz de „răscumpărare a gâtului”, vinovăţia fiind lăsată moştenire urmaşei, Ilca, fiica stolnicului Petrea Ponici. Cum Ilca „nu a tăgăduit această moarte a lui Andriţă, pe care 1-a ucis Petrea Ponici, tatăl Ilcăi, ci s-a ridicat… şi a plătit în mâinile slugii noastre, pan Petrea Stolnic, moartea lui Andriţă”, responsabilitatea crimei a fost anulată „prin tocmală bună şi înţelegere şi pace veşnică” (Documente, 1, 398, 399), „precum este adetul morţii de om din veac” (Bălan, III, 5).

*

Şi mai târziu, în 7 august 1696, dreptul valah funcţionează precum legile pelasgine din vremea războiului troian, neamul Tolovenilor din Pojorîta plătind pentru „ace moarte” ce a făcut-o unul dintre ei „fără nici un cuvânt să aibă a da gloabă care se chiamă hultamo judeţului, 30 ughi (ducaţi ungureşti) şi 12 oi negre breză cu 12 mei negri breji” (Stefanelli, 15, 16).

*

Deci, în 1193-1183, conform legii pelasgine, „răsplata judeţului” consta în „talanţi, doi bulgări de aur”. Peste aproape trei mii de ani, pentru aceeaşi crimă, în baza aceleiaşi legi, dar care se numeşte, acum, în 1696, „valaskim” sau drept valah, se dă „gloabă care se cheamă hultamo judeţului, 30 ughi” (ducaţi ungureşti) şi 12 oi cu miei. Toate neamurile europene, deşi pornesc în istorie cu o aceeaşi lege (Licurg a stabilit legile greceşti pornind de la legile belasgine, iar romanii pornind de la legile greceşti), deşi reprezintă sinteze etnice ale aceloraşi componente, abandonează datina, o datină care rămâne vie în teritoriul carpatic până foarte aproape de vremurile noastre.

*

Dreptul valah însemna, printre altele, în vremea începuturilor statelor feudale româneşti, un statut obştesc, care-1 îndreptăţea pe cel din frăţie (gintă, obşte) să fie „slobod şi în bună voie şi fără nici o nevoie… şi să nu dea şi să nu plătească niciodată nimic după dreptul robilor şi al Tătarilor, nici coloade, nici dare să nu plătească niciunui boier al său la care va trăi… să nu plătească nici o ajutorinţă mai mult, ci să plătească după legea românească, cum este legea românească, iar mai mult să nu dea nimănui nimic şi să nu plătească, ci să fie în legea noastră după legea românească (valaskim)” (Documente, XIV-XV, 1, 369, 370). Legea stabilea „să nu dea aceşti oameni nici dare, nici posadă, nici iliş, nici la morile noastre să nu lucreze, nici la cetate, nici să nu dea deseatină dela albine, nici din vii şi nici alta nimic să nu dea, niciodată, în veci” (Documente, XIV-XV, 1, 260, 261).

*

Strabon

Strabon

*

Un alt principiu al legilor pelasgine, regăsit şi în dreptul valah, dar şi în datina românească până spre anul 1900 al erei noastre, îl reprezenta interdicţia de a sacrifica anumite animale domestice şi de a le consuma carnea. În antichitate, după cum consemnează Strabon, citându-1 pe Posidonius, „misii (nume generic pentru toţi tracii) se feresc, din cucernicie, de a mânca vietăţi; şi iată deci motivul pentru care nu se ating de carnea turmelor lor. Se hrănesc însă cu miere, lapte şi brânză, ducând un trai liniştit, pentru care pricină au fost numiţi „theosebi” şi „capnobaţi”.” (Geografia, VII, B, 3)”.

*

Preferinţa pentru produsele lactate, devenită tradiţie, o consemnează şi Columella (20-70 e.n.): „Turmele nu numai că-i satură pe ţărani cu belşugul brânzei şi al laptelui, ci acoperă şi mesele bogaţilor cu mâncăruri numeroase şi plăcute… de aceea cei mai mulţi dintre nomazi (sciţi) şi dintre geţi se numesc băutori de lapte”.

*

Peste un mileniu şi jumătate, în 1564, la români încă „este socotit un mare păcat să se taie viţeii”, deşi „belşugul de vite e de necrezut”, iar „oamenii înjugă câte doisprezece boi la plug şi se îndeletnicesc mai degrabă cu creşterea lor decât cu lucrarea pământului” (Antonio Măria Graziani). în 1653, postul românilor începea „în sâmbăta lăsatului de sec al brânzei” (Paul de Alep), iar în 1887 „mâncarea lor este, în primul rând, mămăliga, nedespărţită de suflarea românească… Ca udătură, întrebuinţează mai ales lăptarii de tot felul: brânză, lapte dulce, acru, unt, smântână etc. Ca mâncare mai de lux au balmoşul, un fel de mămăligă pregătită în smântână… Mai mănâncă, apoi, carne, arareori de vită, mai des de mascur (porc) sau cârlan; adeseori taie păsări, cu deosebire raţe şi gâşte” (A. D. Xenopol). Sacrificare vitelor însemna, în fond, în anii aceia târzii, o contaminare huţulă, dar săvârşită „arareori”.

*

Între „veacul de om” al lui Strabon şi cel al lui Xenopol se întind aproape două milenii, în care Legea, cel mai adesea statornicită prin Datină, încă se manifestă ca obicei, în buna tradiţie a „legii din bătrâni”.

*

„Legea din bătrâni” reprezintă un dat, un ansamblu de reguli stabilite de cei (Suae? Anu? Hestia? Zalmoxis?) care „puneau foarte mare preţ pe asocieri” pentru a fi socotiţi cei mai puternici. „Legea din bătrâni” funcţiona, în vremea lui Anu (simbolizat de o cruce şi în „Templul cu trei stâlpi” de la Cucuteni, şi în spiritualitatea sumeriană), într-un spaţiu european apreciabil, în care Carpaţii şi vecinătăţile sale aveau să se constituie drept „tărâm al zeilor” (Hesiod) şi datorită uriaşelor rezerve de sare, şi datorită „apropierii de cer”, pe care o îngăduiau cu generozitate. Prin urmare, din aceeaşi civilizaţie, pe care o putem numi sau carpatică, sau europeană, funcţie de orgolii şi de blazări istorice, au făcut parte pământurile „Daciei viitoare”, cele cuprinse între Rin şi Don, între Marea Nordului şi Dunăre, cu enclave sud-dunărene apreciabile. Descoperirile arheologice, deşi nu deschid ferestre decât spre cronologii şi spre speculaţii pe seama simbolurilor folosite într-o artă tulburătoare („o simfonie a culorilor”), marchează, totuşi, un perimetru istoric ancestral, leagăn al ştiinţei Arienilor, „Vedica”, şi al „Teogoniei” greceşti, al naşterii zeilor, deci al conştientizării de sine de care s-a învrednicit umanitatea (parabola „mărului” cosmic, desemnând cunoaşterea): Mitoc-România (27.000 î.e.n.), Mezin-Ucraina (18.000 î.e.n.), Cuina Turcului-România (11.000 î.e.n.), Schela Cladovei-România (7.500 î. H.), Lepenski Vir-Jugoslavia, Sesklo-Grecia (6.500 î. H.), Starcevo-Jugoslavia, Criş-Romania, Criş-Ungaria (6.000 î. H.), Karanovo-Bulgaria (6.000 î. H.), Vinca-Jugoslavia, Turdaş-România, Rast-România, Rast-Jugoslavia (5.500 î. H.), Hamangia-România, Dănceni-Moldova (5.000 î. H.), Gumelniţa-România (4.500 î. H.), Cucuteni, România (4.000 î. H.), Trypolie-Ucraina (3.500 î. H.).

*

Zalmoxis

Zalmoxis

*

Pe actualul nostru teritoriu statal, s-au dezvoltat, simultan, trei culturi, cea Precucuteniană (între Carpaţi şi Nistru), Gumelniţa (între Carpaţi şi Dunăre, dar şi în sudul Dunării) şi Petreşti (în Transilvania), toate înglobate unitar în spiritualitatea europeană de dinainte de „turnul Babel”, adică de despărţirea şi de individualizarea neamurilor cu rădăcină comună într-un trecut ancestral, într-un trecut în care „oamenii de Cucuteni erau paşnici, spirituali, luminoşi, agricultori, nu războinici” (Vartic), pentru că aşa a fost, în plan european arhaic, ceea ce numim şi numesc şi alţii „civilizaţie matriarhală cucuteniană, paşnică, agricolă, nerăzboinică, nonviolentă” (New York Times). O civilizaţie care deja încearcă un dialog cu noi prin „soliile în timp” receptate de contemporaneitate drept „Adunarea Zeiţelor”, colecţie de „statuete feminine precucuteniene”, descoperită la Isaiia, Iaşi, în anul 2000, „Soborul Zeiţelor”, complex de statuete ritualice, descoperit la Poduri, „Axul lumii”, adică două „columne infinite”, din suprapuneri de romburi, pe un ovoid din piatră, descoperit la Lepenski Vir, Jugoslavia (6.000 î. H.), „Madona cu prunc”, de la Rast, pe malul Dunării, în România, „Templul pe trei stâlpi”, micul altar circular de incintă de la Cucuteni, cu o cruce (simbolul lui Anu) în interior, „Hora” de la Frumuşica, „Gânditorul de la Hamangia” sau amuletele şi obiecte de ceramică incizate cu scrieri încă neînţelese (precum amuleta de la Mitoc-Botoşani, din anul 28.000 î. H., sau statuetele de la Cărbunata-Basarabia), pe care erudiţi de talia lui Andrei Vartic se străduiesc să le descifreze, pornind de la similitudini şi de la coincidenţe culturale ulterioare. Şi, astfel, geometriile superbe, statornicite în „tricromatismul cucutenian[34]” (alb-roşu-negru), sunt înţelese drept învăţături despre ordinea lumii, Unghiul fiind interpretat drept „acţiune orientată şi simetrică”, Rombul „ca fuziune a patru forţe opuse în vederea Creaţiei”[35], Triunghiul ca „semn al Cerului, Pământului şi Omului”[36], iar Spirala ca „limită a Curgerii Ireversibile”[37]. Şi mai sunt elementele sacre, precum Cercul, simbol al divinităţii, al Cerului, al Soarelui, marcând acelaşi teritoriu de sacralitate pe care-1 reconfirmă celebra pentagramă dacică (Cercul care devine, odată cu naşterea zeilor pământeni, Horă, H’uray-ul sumerian sau Horos-ul grecesc, „roata cerului” pe pământ), Liniile Paralele (dar şi Unghiuri Paralele), incizii ale Arborelui Vieţii (bradul) şi, totodată, simbol al Pământului-Mamă, Crucea sau Zvastica, ambele simboluri ale lui Anu (Cerul Zilei, în tandemul sumerian An-Ki) sau Stâlpii Pământului, adică nişte columne formate din romburi suprapuse, prezente pe numeroase amulete şi vase. „Ce au mai lăsat cucutenieii după ei? Cele mai mari vase de lut ale Neoliticului predinastic, cele mai geniale (sic!) poeme geometrice pictate în culori, în „acel Neolitic”, minunate picturi care au rezistat intemperiilor 5000-6000 de ani (ce tehnologie superioară de facere a acelor oale mari, ce tehnică magnifică de folosire a materialelor şi a vopselelor!), uriaşe cunoştinţe arhitectonice (temple, sate fără bordeie, cu multe case în 2 şi 3 nivele) şi cosmogonice, tehnici agricole pe care le-ar invidia şi Evul Mediu european, inginerie metalurgică etc., etc.” (Vartic). Şi au mai lăsat stâlpi totemici, rituri consacrate, reprezentări simbolice şi un sistem de credinţe, în centrul cărora se afla Marea Zeiţă a Pământului, toate ca expresii spirituale ale unei civilizaţii care, în anul 4.200 î. H., deja inventase războiul de ţesut şi râşniţa, arheologul Marin Nica descoperind, recent, la Sucidava-Celei, bucăţi de ţesătură, seminţe de in, trei greutăţi pentru războiul de ţesut, şase fusaiole, două pietre de râşniţă şi o groapă cu grâu carbonizat.

*

Dar toate aceste dovezi ale apariţiei unei civilizaţii magnifice pe teritoriul nostru obştesc nu ne îndreptăţesc la nimic. În fond, ele puteau reprezenta creaţii ale frăţiilor (ginţilor) care au migrat spre cele patru puncte cardinale, întemeind neamuri distincte, individualizându-se prin limbă şi prin datină nouă, prin ritul consacrat de un alt sistem de credinţe, unul mai evoluat filosoficeşte şi, deci, cu o capacitate de manipulare apreciabil lărgită în spaţiu şi timp. Singura şansă de a ne revendica străbuni printre carpizii pelasgi (termenul e târziu, dar recomandabil pentru ceea ce am de spus) epocilor precucuteniană şi cucuteniană o reprezintă Datina. Deci, dacă vom izbuti să identificăm înfăţişările iniţiale ale Datinii, cele care durează până la „turnul Babei” (pe axul Dunării, inclusiv în Elada), până dincoace de războiul troian, până la hegemonia doriana, şi dacă vom constata că înfăţişările acelea ale Datinii încă supravieţuiesc în spaţiul românesc (numai în spaţiul românesc), în ciuda înglobării obiceiurilor străvechi în tradiţiile creştine sau a contaminărilor folclorice ulterioare, ne vom dovedi, prin continuitatea Datinii, urmaşi şi moştenitori de necontestat ai acelor superbe civilizaţii ancestrale. Ca să nu mai luăm în discuţie şi folclorul, această îndepărtare de Datină, de sacrul impus în favoare sacrului trăit şi, în cele din urmă, în favoarea unui răsfăţ sărbătoresc, valoros din punct de vedere estetic, dar din ce în ce mai sterp ca mesaj şi, de ce nu?, ca nemurire prin continuitate. Relaţia Cerc-Spirală (continuitate în sacru), ca asumare istorică, poate fi neproductivă (inerţia mioritică), dar, dacă tot există şi funcţionează, poate că avem obligaţia de a redescoperi cucutenienismul nu doar ca loc al casei natale, ci şi ca o identitate a sângelui şi a spiritului.

*

S-a întâmplat ca din munţii noştri să coboare spre lume şi spre viitorime „în ritmuri sacre Poezia, Legile, Artele”, Datina fiind împământenită aici şi durând în munţii[38] ei, munţi[39] care, în vremuirea vremurilor, se întâmplă să fie şi ai noştri. Uimirea lui Eduard Schure (Mari iniţiaţi), la care am mai făcut referire, ne priveşte doar în măsura în care am deprins obiceiul şi am menţinut tradiţia, în ciuda faptului că, asemeni tuturor neamurilor lumii, şi noi suntem un popor de sinteză.

*

„De ce oare Tracia a fost considerată mereu de către greci ca o ţară cu deosebire sfântă, ţară a liniştii şi adevărata patrie a Muzelor? Pentru ce aceşti munţi înalţi păstrau cele mai vechi sanctuare…; de acolo coborâseră în ritmuri sacre Poezia, Legile, Artele”.

*

Ochiul lui Osiris

Ochiul lui Osiris

*

Scrierile vechi contrazic retorismele lui Schure, fiind, la rândul lor, contrazise de miracolul datină-obicei-tradiţie. Herodot, de pildă, opina că, în ceea ce priveşte începutul unor „serbări populare, alaiuri şi procesiuni religioase, egiptenii sunt cei dintâi oameni care le-au creat datina şi de la ei le-au învăţat şi elenii” (II, LVIII), dar egiptenii recunoşteau că le-au luat de la pelasgi[40]. Herodot se înşeală şi uită că „egiptenii au căzut la învoială că fenicienii (neam pelasg ca şi sumerienii, ca şi hitiţii, ca şi tracii, ca şi danaii) sunt mai vechi decât ei” (Herodot, II, 11), pentru că el trăieşte într-o spiritualitate în care datina sumeriano-pelasgo-danaică nu mai beneficiază de obicei şi de tradiţie, pentru că deja se încetăţenise mentalitatea că „nu mai trebuie să ne slujim pentru cele necunoscute de mărturii poetice sau mitice” (Polybios, IV, 40). Omenirea avea să redescopere târziu, prin 1865, că „legendele sunt tradiţie vie, aproape întotdeauna mai adevărate decât ceea ce numim istorie” (Thierry) şi să afle, în baza recursului la „mărturii poetice sau mistice”, că în pământ există dovezi arheologice care confirmă faptul că „totul aparţine unui neam de oameni care au locuit în mijlocul Europei, uitat de mult de istorici” (Bernard).

*

Osiris şi Iisis (Soarele şi Luna)

Osiris şi Iisis (Soarele şi Luna)

*

Neamul acela de oameni, al cărui nume nu-1 mai ştim (pelasgii, egiptenii, fenicienii, hyperboreii, sumerienii, carpizii etc. sunt neamuri târzii, desprinse din frăţiile neamului ancestral) au devenit deja „devas”, „zei”[41], enigme, ei fiind, în fond, cele două rase de oameni imateriale despre care vorbesc „Vedele”, „Teogonia”, „Biblia”, „Coranul” şi celelalte texte străvechi care transformă omul în vietatea cea mai lesne de manipulat, îmbrâncindu-l din istorie şi din datină într-o taină nouă, în taina asumării de istorie şi de altă datină prin obicei şi prin tradiţie.

*



[1] Legi divine sau Themiste, primite prin intermediul unor interpreţi ai zeului – Strabon, Geografia, II, 7, 11, p. 205, în condiţiile în care, la început, profeţi erau bărbaţii – Strabon, Geografia, II, 7, 12, p. 207

[2] Legea strămoşească este stăpâna tuturor – Pindar, Legea Naturii, poem pierdut, citat de Herodot, Istorii, III, XXXVIII, p. 242 

[3] Cunoaşterea naturală aduce un rezultat, cunoaşterea supranaturală, altul – în Eesha-Upanishad, p. 16

[4] Nouă lumi ştiam, nouă în copacul / Cu rădăcini puternice în curgere – în Voluspo, 1 şi 2, p. 3

[5] Tradiţia primordială care a adus conceptul de spaţiu şi timp ţine de misterele ciclurilor vieţii şi ale morţii – în Swami, Purohit; Yeats, W. B., The Ten Principal Upanishads, Faber and Faber Limited, London, p. 10

[6] Cerul şi Pământul sunt părinţii tuturor creaturilor, şi dintre toate creaturile omul este cel mai înzestrat, sincer şi inteligent – în Legge, James, The Sacred Books of China. The Texts of Daoism, Oxford, 1891, vol. XI, The Shu King, p. 81

[7] Dincolo de simţuri sunt obiectele, dincolo de obiecte există mintea, dincolo de minte este intelectul, iar Sinele este dincolo de intelect – în Katha-Upanishad, III, 10, 13

[8] Nimic din ceea ce este etern nu poate fi obţinut prin ceea ce este efemer – în Mundaka-Upanishad, I, 12, p. 32

[9] Cu certitudine, fiinţa umană care poate vedea toate creaţiile în ea însăşi, faţă de toate creaţiile nu cunoaşte durerea – în Eesha-Upanishad, p. 15

[10] Adevărul se află dincolo de cunoscute, dincolo de necunoscut. Îl ştim prin cei care l-au predicat, învăţând de la tradiţie – în Kena-Upanishad, 1, p. 19

[11] Trecutul şi prezentul sunt o stare de somn, dar existăm şi în trecut, şi în viitor, prin Spiritul nemuritor, deci prin Sinele universal – în Katha-Upanishad, 2, p. 35

[12] Spiritul se cunoaşte prin revelaţie. Aceasta duce la libertate. Aceasta duce la putere. Revelaţia este biruinţa asupra morţii – în Kena-Upanishad, 2, p. 21

[13] comuniunea cu Duhul, a fi una cu spiritul – în Kena-Upanishad, 1, p. 19

[14] Anu a făcut omenirea. Zeiţa Aruru, împreună cu el (Anu), a creat sămânţa omenirii – în The Sacred Books, Cea mai veche istorie a Creaţiei, p. 67

[15] Dumnezeu Anu (Cerul) – în The Sacred Books, Povestea Creaţiei, p. 151; Anu, Domnul Cerului – în The Epic of Gilgamesh,V, p. 20

[16] Aruru – în The Sacred Books, Cea mai veche istorie a Creaţiei, p. 67

[17] Există două căi, de nord şi de sud… calea din sud este Calea Strămoşilor… calea din nord este Calea Astrală, Calea Nemuririi – în Prashna-Upanidhad, 2, p 40

[18] După Anu, Enlil, Enki şi Nin-harsagga au condus capetele negre – în The Sacred Books, Cea mai veche istorie a Creaţiei, p. 63

[19] Confirmată şi de textele sacre chineze: după ce voi lua sfaturi de la oamenii cu părul de culoare galbenă, nu voi mai săvârşi erori – în Legge, James, The Sacred Books of China. The Texts of Daoism, Oxford, 1891, vol. XI, The Shu King, p. 116

[20] Mulţi au afirmat că şi populaţiile Egiptului ar fi pelasge – Strabon, Geografia, II, 1, 4, p. 30

[21] În Egipt, zeii şi-au primit numele de la pelasgi (Herodot, Istorii, II, L, p. 156), iar Egiptenii au fost cei dintâi oameni care au născocit anul şi l-au împărţit în douăsprezece luni, ţinând seama de anotimpurile lui. Au făcut această descoperire – spuneau ei – călăuzindu-se după stele… tot egiptenii sunt cei dintâi care au dat nume celor doisprezece zei (Herodot, Istorii, II, IV, p. 134), dar folosindu-se de numele pelasge ale constelaţiilor, după cum rezultă din citatul anterior

[22] Mitul inventării şi al promulgării legilor în faţa oamenilor ca şi cum ar proveni de la zei (Strabon, Georgrafia, II, X, 4, 19, p. 454) îi vizează şi pe Minos, şi pe scitul Anacharsis, dar şi Minos a fost un imitator al unui anumit Rhadamanthys (Strabon, Georgrafia, II, X, 6, 8, p. 446); în fond, la fel a fost „desluşit” şi Codul de legi (282, la număr) al lui Hammurapi, care se păstrează intact în scrierile vechi (The Sacred Books, Crearea Soarelui şi a Lunii, pp. 116-141

[23] Horele sau Muzele, fiicele Timpului-Soare, puzderia de legi o cântă – Hesiod, Teogonia, p. 5

[24] Sinele Universal, Spiritul: Om este spirit. Totul este Om. Om îngăduie, Om dă semnalul. Om începe ceremonia. Toate cântările încep cu Om. Toate imnurile încep cu Om. Preotul începe cu Om. Legile lui sunt în numele Om, în Taittireeya-Upanishad, I – Admonestare, 8, p. 67

[25] 1. Om înseamnă Brahman (respiraţie). 2. Om înseamnă toate acestea. 3. Om înseamnă ascultare. Când a fost rostit „Om, vorbesc!”, se vorbeşte. 4. După Om ei cântă liturghiile. 5. După Om ei recită imnuri. 6. După Om Adhvaryu dă răspunsul. 7. După Om preotul stabileşte ordinea ritualurilor. 8. După Om sacrificiul este permis – în Taittirîyaka-Upanishad, VIII, 1, 50;

Om este arcul, Sinele este săgeata, Brahman (răsuflarea) este scopul său – în Mundaka-Upanishad, II, 4, 38;

În el (Om) sunt cerul şi pământul, în el sunt ţesute cu mintea şi cu toate simţurile… El este Calea spre nemurire – în Mundaka-Upanishad, II, 5, 38;

Meditează asupra Sinelui ca Om! Bucură-te de tine, ca să treci dincolo de întuneric – în Mundaka-Upanishad, II, 6, 38;

Viaţa fiecăruia este plină de Om. El nu vă cere nimic; bucuraţi-vă, el nu cere nimic din ceea ce-i aparţine – în Eesha-Upanishad, p. 15;

De la el vine respiraţia, care este durata de viaţă a tuturor lucrurilor. / Nemişcat, se mişcă; el este departe, dar în apropiere; este în toate şi în afara totului – în Eesha-Upanishad, p. 15;

Cu certitudine, fiinţa umană care poate vedea toate creaţiile în el însuşi, faţă de toate creaţiile nu cunoaşte durerea – în Eesha-Upanishad, p. 15;

[26] Cuvântul Om este Duh veşnic… este fundamentul final, este Sinele care ştie totul, care nu se naşte, nu moare şi care nu este efectul nici unei cauze; este etern, existent prin Sine, nepieritor şi fără vârstă. Se scrie AUM şi se pronunţă OAM ca în „foam” (spumă), se precizează în subsolul paginii – Katha-Upanishad, I, p. 30;

El este mai mic decât ceea ce este mic şi mai mare decât ceea ce este mare. El trăieşte în toate inimile – în Katha-Upanishad, I, p. 31;

Om nu se proclamă. El este secretul tuturor. / Înţeleptul îşi aşterne cuvintele în minte, mintea în intelect, intelectul în natură, natura în Om şi aşa îşi găseşte pacea – în Katha-Upanishad, I, p. 32;

Om este condiţionat, doar Duhul este necondiţionat – în Prashna-Upanishad, 6, p 46;

Cel care meditează primele două litere, A şi U, şi scandează Yajur-Veda, merge pe lună şi, după ce se bucură de plăcerile sale, se întoarce, din nou şi din nou, pe Pământ.

Celui care meditează cele trei litere, A, U, M, ca pe Dumnezeu îi este destinată lumina Soarelui… El trece prin acea lumină, cu ajutorul cântării Sama-Veda, la Împărăţia Cerurilor – în Prashna-Upanishad, 6, p 46;

Cel care meditează cele trei litere separate primeşte stigmatul morţii; cel care le meditează împreună, inseparabile, interdependente, păşeşte dincolo de moarte – în Prashna-Upanishad, 6, p 46;

Cuvântul Om este nedegradabil. Toate câte există sunt manifestările lui. Trecut, prezent, viitor, totul este Om – în Mandookya-Upanishad, p. 59;

Dincolo de cuvinte este cuvântul suprem Om; deşi indivizibil, acela poate fi împărţit în trei litere, care corespund celor trei condiţii ale Sinelui, litera A, litera U şi litera M.

Condiţia stare de veghe, numită stare materială, corespunde literei A… Condiţia de vis, numită stare mentală, corespunde literei U… Starea de somn, numită condiţia intelectuală, corespunde literei M… A patra condiţie a Sinelui corespunde lui Om ca Unu indivizibil – în Mandookya-Upanishad, p. 61;

[27] Polybios, Istorii, Bucureşti, 1966

[28] Spitama Zarathustra primeşte legile de la Ahura Mazda (viitorul Mithra), cel care a făcut fiecare ţară dragă locuitorilor ei, chiar dacă aceasta era lipsită farmec. Dacă nu aş fi făcut fiecare ţară dragă locuitorilor ei, atunci întreaga lume ar fi invadat Airyana Vaego – în Zend-Avesta, Vendîdâd, p. 4

[29] Eroare, cartea legilor Vendîdâd sau Vendidad, fiind un dialog între protagoniştii menţionaţi mai sus; eroarea se justifică printr-o probabilă trimitere a autorului din care a citat la chipul de fată, Zeiţa Înţelepciunii, despre care se vorbeşte în Kena-Upanishad (4, p. 22), cu trimitere directă la Ishtar, care, în simbolistici târzii, se substituie lui Dumnezeu-Cerul. Fecioarele înţelepte, prezente şi în mitologia greacă, ţin de Voluspo (Fecioara Înţeleaptă, în traducere), carte sacră a Nordului, în care se spune că, De acolo, de sub copacul sfânt, / Au venit fecioarele tari în înţelepciune / Şi au făcut legile pentru fiii oamenilor / Şi au stabilit cursul sorţii lor – în Voluspo, 20, p. 9. Dar, după cum mărturisea Ahura Mazda însuşi, primul pământean care a beneficiat de Legile lui a fost Marele Păstor Yima (Zend-Avesta, Vendîdâd, pp. 11, 12), sinonim pentru tatăl zeilor, Enil al muntelui (The Epic of Gilgamesh, VII, p. 24); un alt sinonim posibil ar fi cel de Gilgamesh, care era păstor şi căruia Anu i-a acordat cunoaşterea deplină (The Epic of Gilgamesh, I, p. 1)

[30] Zeii, Anu (Cerul) i-a a creat, la un moment dat; cetatea sfântă, locuinţa dorită de inimile lor, ei au proclamat-o supremă – în The Sacred Books, Cea mai veche istorie a Creaţiei, p. 67; Annu, stăpânul tuturor zeilor (Hymn to Amen-Ra, Wallis Budge, E. A., Gods of the Egyptians, Londra, 1904, p. 6), tu iluminezi cele două ţări şi sălăsluieşti în ceruri cu pace (p. 7); O, tu, creator al zeilor, care ai întins cerurile şi ai făcut pământul solid (p. 8); ziditor de bărbaţi şi creator al zeilor, şi Tatăl care a fost la început, prin care sunt lucrurile care sunt, creatorul lucrurilor care trebuie să fie, sursa lucrurilor care există, Tată al părinţilor, precum şi Maica mamelor, Părintele părinţilor zeilor şi zeiţelor, Domnul care a creat lucrurile din el însuşi, Creatorul Cerului şi al Pământului, al Apelor şi al Munţilor (Wallis Budge, E. A., Gods of the Egyptians, Londra, 1904, pp. 50, 51)

[31] Acesta a fost omul care au cunoscut toate lucrurile; aceasta a fost regele care a ştiut ţările lumii. El a fost înţelept, el a văzut mistere şi ştia lucruri secrete, el ne-a adus o poveste din zilele de dinainte de potop. El a mers pe un drum lung, era obosit, uzat cu muncă şi, întorcându-se pentru odihnă, el a gravat pe o piatră întreaga poveste – în The Epic of Gilgamesh, p. 1

[32] Muzica, în întregimea ei, este tracă şi asiatică… întreaga Asie, până în India, au împrumutat cea mai mare parte a muzicii – Stabon, Geografia, II, X, 17, p. 438

[33] Muzica, apoi, care însoţeşte dansul, ritmul şi melodia, ne uneşte cu divinitatea prin desfătarea şi, totodată, prin frumuseţea artei – Stabon, Geografia, II, X, 3, 9, p. 433

[34] Prin amestecarea celor trei culori, voi aţi făcut toate obiectele vizibile! – în Mahabharata, III, p. 50

[35] Rombul consfinţeşte dubla natură a Omului Sfânt, cosmică şi pământească, dar şi a Soarelui, care este fiul Cerului şi al Pământului

[36] Triunghiul cu unghiul în sus semnifică iniţierea în astral, iar cel cu vârful în jos, iniţierea în peşteră; Sinele individual şi Sinele universal trăiau împreună în grota inimii, ca lumină şi umbră – în Katha-Upanishad, I, p. 31

[37] Impulsul iniţial, redat şi ca şarpe, dar interpretat ca respiraţie: respiraţia, care este durata de viaţă a tuturor lucrurilor – în Eesha-Upanishad, p. 15; Dumnezeu trăieşte în scorbura inimii, umplându-ne cu nemurire, lumină, inteligenţă – în Taittireeya-Upanishad, I – Admonestare, 6, p. 66

[38] O, munte, locuinţă a zeilor – în The Epic of Gilgamesh, II, p. 9

[39] Popoarele au adus  instrumentele muzicale din munţii pelasgilor – în Strabon, Geografia, II, X, 3. 16, p. 437

[40] Strabon, Geografia, II, 7, 40, p. 220

[41] Părinţii şi Zeii sunt una, dar se sărbătoresc, la Luna nouă, părinţii (Pitris), la Luna plină, zeii (Devas) – în Mahabharata,VII, p. 65


Creaţia şi Naşterea Zeilor, în Datina Românilor 5

Pleiadele, transformându-se în Muze, în Hore, în Zile

Pleiadele, transformându-se în Muze, în Hore, în Zile

*

Într-un poem care s-a pierdut, „Legea Naturii”, dar pe care-l citează Herodot[1], Pindar spunea că „Legea strămoşească este stăpâna tuturora”, părintele istoriei ţinând să precizeze că, „dacă s-ar găsi cineva care să-i pună pe toţi oamenii din lume să-şi aleagă cele mai bune datini din câte se află pe pământ, fiecare – după o chibzuire îndelungată – le-ar alege pe ale lui; într-atât sunt încredinţaţi toţi că obiceiurile lor sunt cu adevărat cele mai bune”[2].

*

Datinile populaţiilor pământeşti, în ciuda aparenţelor, nu diferă între ele în mod semnificativ, „legile divine”[3], cele încredinţate unor „interpreţi ai voinţei zeilor”[4], fiind cam aceleaşi şi cu ritualuri de asumare asemănătoare, diferite fiind doar „legile ursite”, „îndemnurile” sau „regulile de cârmuire”[5], pe care le stabileau, pe care le stabileau oracolii, prorocii sau marii preoţi, cu o adaptabilitate perfectă la vremuri şi las nevoile diverselor populaţii, pe care le manipulau. De altfel, în timpurile vechi se recunoşteau împrumuturile spirituale, în contextul unor contribuţii proprii, chiar şi egiptenii recunoscând, în afară de rădăcinile pelasge ale unora dintre ei[6], fără să-i oblige nimeni, că ei au preluat misterele de la pelasgi şi că înşişi „zeii şi-au primit numele de la pelasgi”[7], dar că pe acest fond cosmogonic universal, ei, „egiptenii au fost cei dintâi oameni care au născocit anul şi l-au împărţit în douăsprezece părţi, ţinând seama de anotimpurile lui. Au făcut această descoperire – spuneau ei – călăuzindu-se după stele… Tot egiptenii sunt cei dintâi care au pus nume celor doisprezece zei”[8], zeii-zodiac fiind revendicaţi, cu aceeaşi patimă spirituală şi de către sumerieni, şi de către inzi.

*

„Anul este o roată cu 720 spiţe, reprezentând zile şi nopţi. Circumferinţa acestei roţi, reprezentată de douăsprezece luni, este fără sfârşit. Această roată este plină de iluzie şi nu cunoaşte deteriorare… Dar această roată a timpului este pusă în mişcare de voi”[9], zeii, iar „roata timpului, reprezentată de an, are un naos cu şase sezoane. Numărul de spiţe ataşate este de douăsprezece, aşa cum este reprezentat prin cele douăsprezece semne ale Zodiacului”[10].

*

Pe bună dreptate, dar şi cu o modernitate a spiritului dezarmantă, geograful Strabon întrezărea rostul de mai târziu al filosofiei culturii, susţinând că „orice discuţie despre zei cercetează păreri şi mituri vechi, deoarece oamenii, mai demult, îşi arătau mai pe ocolite părerile pe care le aveau despre natura lucrurilor şi împleteau mereu poveşti în desluşirile lor”.

*

Apoi, în acelaşi paragraf, Strabon întrezărea soluţia desluşirii de adevăr: „Negreşit, nu este uşor să dezlegi cu precizie enigmele, dar dacă se adună la un loc şi se compară un mare număr de mituri, unele concordând între ele, altele contrazicându-se, mai lesne s-ar putea descoperi adevărul din ele. De pildă, miturile care vorbesc despre plimbările prin munţi, atât ale slujitorilor unui cult, cât şi ale zeilor înşişi, şi despre cei cu adevărat posedaţi, decurg din acelaşi principiu pentru care zeii se socotesc locuitori ai cerului şi prevăzători ai altor lucruri, cât şi ai semnelor cereşti”[11].

*

Într-adevăr, muntele a născocit şi zeii, şi ritualurile cinstirii lor. Primul iniţiat, înainte de Spitama Zarathustra, cu care a vorbit Ahura Mazda şi care a primit Legea, aducând fericire Pământului, a fost „Marele Păstor” (Yima, care a trăit „300 de ierni şi a murit”[12]), dar, „când s-au înmulţit turmele şi cirezile, Yima a coborât „spre spaţiul luminos, spre sud”[13], acolo unde „el a adus seminţele fiecărui soi de copac, din cele mai mari, şi cele mai bune tipuri pe acest pământ; acolo a adus seminţele fiecărui fel de fruct, plin de saţ şi dulce la miros. Toate aceste seminţe le-a adus, câte două din fiecare fel, ca să fie păstrate inepuizabile acolo, atât timp cât acei oameni trebuie să rămână în Vara”[14]. Numele acesta, Vara, dat şi corăbiei cu care oamenii s-au salvat de îngheţul cosmic, dar şi ţinuturilor sudice (ca să nu mai vorbim de numele anotimpului), reprezintă, desigur, un ecumen care nu mai avea nevoie de traduceri în diferite limbi, atunci când „multe neamuri, fiecare vorbind altă limbă, a simţit nevoia de a traduce numele ei, pentru a i se închina”[15], dar Marele Păstor îşi află şi numele de „Enlil, al muntelui[16], suflet al cerului şi sufletul pământului”[17], din „mijlocul muntelui lumii”, acolo unde păstorii „au devenit puternici, înmulţindu-se peste măsură”[18].

*

Interesant este faptul că, la toate popoarele cu o îndelungată cultură scrisă, se produc şi pseudo-istoricizări zeistice (peste tot, zei devin strămoşii acelor popoare, unii cu depozite de memorie incredibile: Herodot povesteşte despre şirurile de strămoşi-zei ale egiptenilor, păstraţi ca statui de lemn, numite piromis – adică… oameni buni în înţelepţi, cum se formulează şi în documentele româneşti de cancelarii voievodale), dar şi golirea spiritualităţii de astral şi de dumnezeirea reală. Doar la popoarele fără o cultură scrisă, dar cu puternice practici şamanice, Legea, deci datul iniţial, pe care românii îl numesc Datină, funcţionează necontaminată, vreme de milenii, deşi dispar iniţierile, mereu şi mereu înlocuite de impulsuri totemice, de un subconştient al binefacerilor pe care le produce ansamblul de practici şi de simboluri, pe care „aşa le-am apucat”.

*

Am convingerea că, dacă s-ar urma sfatul lui Strabon şi „dacă se adună la un loc şi se compară un mare număr de mituri, unele concordând între ele, altele contrazicându-se”, şi s-ar încerca, pe osatura Datinii, o interpretare îndrăzneaţă, „mai lesne s-ar putea descoperi adevărul din ele”. De asta şi rescriu, cu atâta patimă şi neodihnă, cartea aceasta, care mi-a mai încercat sufletul cândva.

*


[1] Herodot, Istorii, I, Bucureşti, 1964, III, XXXVIII, p. 242

[2] Herodot, Istorii, I, Bucureşti, 1964, III, XXXVIII, p. 241

[3] themistes

[4] tomuri

[5] Strabon, Geografia, II, Cluj, 1974, 7, 11, p. 205

[6] Mulţi au afirmat că şi populaţiile Egiptului ar fi pelasge, în Strabon, Geografia, II, Cluj, 1974, 1, 4, p. 90

[7] Herodot, Istorii, I, Bucureşti, 1964, II, L, p. 156

[8] Herodot, Istorii, I, Bucureşti, 1964, II, IV, p. 134

[9] Mahabharata, III, p. 49

[10] Mahabharata, III, 50

[11] Strabon, Geografia, II, Cluj, 1974, X, 23, p. 442

[12] Zend-Avesta, în Vendîdâd, pp. 11, 12

[13] Zend-Avesta, în Vendîdâd, p. 13

[14] Zend-Avesta, în Vendîdâd, p. 19

[15] Young, Jean I., The Prose Edda, Cambridge, 1954, p. 16

[16] Împăratul tău este marele munte tată, Enlil, în Langdon, Stephen, Sumerian Liturgical Texts, Philadelphia, 1917, p. 114

[17] The Sacred Books, Cea mai veche istorie a Creaţiei, p. 65

[18] The Sacred Books, Legenda cuthaeană a Creaţiei, p. 181


„La răsărit s-au aşezat giganţii”

Trei Giganţi, pe o pictură murală din Castel Roncolo, Tirolul de Sud

Trei Giganţi, pe o pictură murală din Castel Roncolo, Tirolul de Sud

*

Într-o carte senzaţională, Paradise land of PreLunar Hypernorean Giants, scrisă de Irena Panger, există o iconografie incredibilă a mărturiilor despre lumea uriaşilor de altădată (din vremurile hyperboreice), atunci când „În vechiul sat de la răsărit s-au aşezat giganţii, / Dintre aceştia, unul cu înfăţişare de monstru / Avea să fure, în curând, soarele de pe cer” (Voluspo, 40, p. 18 – voluspo înseamnă fecioara înţeleaptă, deci un fel de sybilă a preistoriei). Materialul acesta nu înseamnă un capitol al cărţii, în rescriere, Datina, Biblia Românilor, ci doar o documentare pe care nu ştiu dacă o voi folosi vreodată.

*

Michael Tellinger, lângă o urmă pietrificată de Gigant, p. 9

Michael Tellinger, lângă o urmă pietrificată de Gigant, p. 9

*

Poveşti vechi îmi amintesc despre oamenii de demult

Îmi amintesc încă giganţii de altădată,

Care mi-au dat pâine în zilele trecute;

Nouă lumi ştiam, nouă în copacul

Cu rădăcini puternice în curgere.

(Voluspo, 1 şi 2, p. 3)

*

Schelet de gigant, p. 51

Schelet de gigant, p. 51

*

„În vremea vremilor a fost trăit Ymir; / Marea nici valuri reci, nici nisip nu avea; / Pământul nu exista, nici cerul de mai sus, / Doar un hău căscat, şi iarbă nicăieri” (Voluspo / The Wise-Woman’s Prophecy, strofa 3, p. 4)

Ymir a fost gigantul din trupul căruia zeii au făcut lumea.

*

Schelet de gigant, p. 51

Schelet de gigant, p. 51

*

„Generaţiile Devas, de exemplu, au fost 33.333” (Mahabharata / Adi Parva, I, p. 4)

*

Schelet de gigant, p. 51

Schelet de gigant, p. 51

*

Titanilor, copiii falnici născuţi de Glie şi de Cer,

Voi, bunii şi străbunii noştri, stând pe tărâmul celălalt,

Sortiţi Tartarului

(Orfeu către Titani, în Antologie lirică greacă, Bucureşti, 1970, p 207)

*

Schelet de gigant, p. 51

Schelet de gigant, p. 51

*

Titanilor, obârşia şi începutul mult încercatei omeniri,

Numai voi sunteţi părinţii oricăror neamuri de pe lume

(Orfeu către Titani, în Antologie lirică greacă, Bucureşti, 1970, p 207)

*

Schelet de gigant, p. 53

Schelet de gigant, p. 53

*

După Hesiod, titanii „locuit-au / Nemărginite ţinuturi, la a pământului margine… / Şi pe Gorgane, cu casa peste Oceanos departe, / Lângă hotarele nopţii”, deci în munţii nordici de dincolo de Dunăre, dar notorietăţile vremii lui Hesiod (secolul VII, î.H.) au alte repere decât cele iniţiale, iar invazia nordicilor ionieni (zeii) asupra civilizaţiilor nenumite din Europa Centrală (Titanii şi Giganţii) era, deja, uitată, ea fiind redescoperită abia peste vreo două milenii şi jumătate, când ivirea de noi mărturii arheologice confirmă un conflict iniţial între o civilizaţie polară, care migrează spre sud, şi una stabilă, de agricultori, numită boreală. Dacă între civilizaţia boreală şi cea pe care noi o numim precucuteniană sau cucuteniană există o identitate încă nu putem şti, deşi casele cu până la trei etaje ale cucutenienilor le puteau aduce acestora, din partea păstorilor şi vânătorilor ionieni, care locuiau în corturi, numele de uriaşi, de titani şi giganţi.

*

Schelet de gigant, p. 53

Schelet de gigant, p. 53

*

Legendarul Pelasg, cel care, conform lui Pausaniae, i-ar fi învăţat pe oameni să facă colibe, să coase pieile de oaie şi să nu se mai hrănească cu frunze verzi, cu buruieni şi rădăcini, ar fi „strămoşul hyperboreilor şi al Titanilor” (după speculaţia gramaticului Apollodor, care îl citează pe poetul Asius (sec. VII, î. H.), fiind citat, la rândul său, de Pausaniae), pentru că „Ţara cea neagră a născut pe Pelasg, cel asemenea zeilor, pe munţii cei cu culmile înalte, ca să fie începătorul genului omenesc”. Asta ar însemna că Pelasg s-ar fi născut în munţii Ardealului („ţara cea neagră”), ulterior civilizaţiei cucuteniene, deşi colibele, îmbrăcămintea din piei de oaie şi hrănitul cu frunze şi rădăcini ţin de începuturile omenirii. Mult mai probabil este ca legendarul iniţiator să fi aparţinut civilizaţiei polare, cea care intră în conflict cu agrara civilizaţie boreală, iar urmaşii săi, stabiliţi în „ţara cea neagră” (Ardeal), apoi răspândiţi în întreg spaţiul european, să însemne o civilizaţie târzie, pe care Homer, Hesiod şi Herodot au cunoscut-o, prin intermediul reminescenţelor.

*

Schelet de gigant, p. 53

Schelet de gigant, p. 53

*

Toţi autorii vechi (Herodot o face aproape violent) infirmă ipoteza existenţei unui panteon la populaţiile vechi: „nu numai că nu obişnuiesc să înalţe statui, temple şi altare, ci, dimpotrivă, socot că cei ce le ridică sunt curat nebuni, şi aceasta, cred eu, pentru că ei nu şi-au închipuit pe zei ca fiind înzestraţi cu fire omenească, aşa cum o fac elenii… Ei obişnuiesc să aducă jertfe… suindu-se pe cele mai înalte piscuri de munte… Aduc jertfe soarelui, lunii, pământului, focului şi vânturilor. Din vremuri străvechi, acestor singure divinităţi aduc jertfă” (Istorii, Cartea I, CXXXI); „Înainte vreme, pelasgii aduceau tot felul de jertfe, înălţând rugi zeilor, fără însă să-i dea vreunuia dintre ei porecle şi nume, pentru că nu auziseră încă de ele. Îi numeau doar zei, pentru că divinităţile, după ce au orânduit toate lucrurile din lume, le-au luat pe toate sub oblăduirea lor, prin bună împărţeală” (Istorii, Cartea II, LII) .

*

Schelet de gigant, p. 53

Schelet de gigant, p. 53

*

Pindar îi menţionează „pe ţărmurile Istrului de Jos”, iar Strabon precizează că „cei de întâi care au deschis diferite părţi ale lumii ne spun că Hyperboreii locuiau deasupra Pontului Euxin, a Istrului şi a Adriei” (Geografia, XI, 6.2), dar nici un autor antic nu-i localizează şi în timp, deşi menţionează ocupaţii agrare şi pastorale, dar şi existenţa unei capitale, „Piroboridava, pe Hieratus”, deci Tecuci, pe Siret. „Păstorii hyperborei, spune Pausaniae, au întemeiat Templul lui Apollo din Delphi; ei trimit, în tot anul, daruri la Delos din fructe şi din prima lor recoltă”, iar Hecateu Abderida, citat de Strabon, susţinea că „pe Apollo ei îl venerează mai mult decât pe oricare alt zeu”. De altfel Abaris, de pildă, celălalt iniţiator, alături de Zalmose, pe care unii îl dau drept scit, este cunoscut ca fiind „originar din ţara hyperboreilor şi preot al lui Apollon” (Eliade, Mircea, De la Zalmoxis, la Gingis Han, Humanitas, 1995, p. 45).

*

Articol de ziar canadian, din 21 iunie 2007, p. 63

Articol de ziar canadian, din 21 iunie 2007, p. 63

*

„Popor care practică justiţia”, cum consemna Hellanic, popor căruia Pindar îi inventaria calităţile (blânzi, ospitalieri, superstiţioşi, iubitori de profeţii şi descântece; la ceremonii religioase, ei cântă din fluiere, cimpoi şi din cobze; la hecatombele ce le dau în cinstea lui Apollo, cântă laude zeului cu o voce plăcută; de la echinoxul de primăvară, până la jumătatea lunii mai, în cinstea lui Apollo, ei joacă la hore până noaptea târziu), pare să fi lăsat după sine şi nişte vestigii arheologice, monumentele megalitice cunoscute, în antichitate, datorită lui Pindar, sub numele de Calea cea Demnă de Admiraţiune, care „duce la locul principal de adoraţiune al hyperboreilor”, iar în vremurile mai noi, sub numele de „Cheile Bâcului”.

*

Fotografia din ziarul canadian din 21 iunie 2007, p. 64

Fotografia din ziarul canadian din 21 iunie 2007, p. 64

*

CONCLUZIE: În tinereţe, scriam într-un poem: Vai, oameni, nu ştiţi nimic despre păsări, / Măcar dacă-aţi şti despre voi!


Hyperboreii şi urmaşii lor, în iconografie

Hyperborei din cele trei Nedei (oraşe) ale Munţilor Soarelui

Hyperborei din cele trei Nedei (oraşe) ale Munţilor Soarelui

*

Cele două civilizaţii primordiale, cea polară şi cea boreală, au stârnit imaginaţia artiştilor din lumea întreagă, care s-au simţit datori să încerce să traseze, pe baza scrierilor lui Herodot, contururile acelei lumi mitice, din care se trag multe dintre popoarele Europei. Sunt imagini frumoase (preluate din Maze Masters Guide), care valorifică miturile târzii druidice ale celţilor (populaţiile de la nord de cel mai nordic oraş grecesc, Keltoi, pe care romanii le-au numit gali) şi care, aşa cum se va vedea, purtau, de fapt, numele meşteşugarilor antichităţii, în frunte cu… celtul Hefaistos. Pentru că, în culturile primordiale, miticii Cain şi Abel (păstorul şi agricultorul) au fost mereu secondaţi de celt (meşteşugar). Dar acesta e un subiect lung, pe care îl documentez de ani şi ani, urmând să vi-l povestesc, în câteva zile.

*

Descendenţii Hyperboreilor: Celţii (Galii, pentru latini)

Descendenţii Hyperboreilor: Celţii (Galii, pentru latini)

*

Druidul, între războinici

Druidul, între războinici

*

Galii

Galii

 


Pagina 3 din 41234