Datina Biblia Romanilor | Dragusanul.ro - Part 3

ZICĂLAŞII 2019/2020: Concertul STEAUA SUS RĂSARE

Concertul de cântece de stea şi colinde precreştine, cu o prezentare de început, interpretate de trupa ZICĂLAŞII, în 16 decembrie 2019.


Dicţionarul limbii monosilabice a iluminării

Prehistoric drawings in the Magura cave Bulgaria

 

Limbajul totemic primordial, folosit de pământeni în epoca în care Soarele răsărea din constelaţia Leu, era monosilabic, iar combinaţia silabelor în expresii de tip propoziţie, dar fără verb, avea să se soldeze, în timp, cu crearea unor cuvinte, deci a unui limbaj articulat, ulterior dansului şi cântecului, care au reprezentat, în istoria civilizaţiei pământeşti, primele semne de limbă ale devoţiunii, singurele care pot fi identificate cu ajutorul cuvintelor care încă mai există în mai multe limbi, cu suspiciunea falsă a unor contaminări lingvistice, deja consacrate de etimologişti şi folclorişti ca adevăruri „ştiinţifice” de tipul „colindele românilor se trag din calendele romanilor”, când ambele cuvinte au o origine comună în expresia Naşterea Luminii Întărite, sau „originea căluşarilor trebuie căutată în ritualul roman Coli Salii”, când amândouă aceste ceremonii se trag din Naşterea Limbii Credinţei, desigur cu păstrarea subconştientă, în misterul dansului, a şamanului care a impus acest limbaj coregrafico-muzical.

 

Această stupidă eroare se datorează faptului că nimeni nu şi-a putut vreodată închipui că ar fi existat, anterior civilizaţiilor egipteană, feniciană, sumeriană, akkadiană, hitită, elină şi latină, o civilizaţie la fel de temeinică, în care îşi au rădăcinile toate celelalte, deşi mitologiile respective vorbesc despre un tărâm „Luana”, din care au plecat străbunii lor „piromis”, păstoriţi de Anu, sau de fiul acestuia, Enlil. Şi, deşi în toate aceste mitologii Anu era definit drept „Zeul Cerului”, tărâmul „Luana”, situat în zona Vrancea, nu a fost identificat drept cel al „limbii cereşti”, deci al „limbii zeilor”, în care s-au şi săvârşit primele ritualuri ceremoniale ale „Nuntirii Cosmice”, acolo unde pământul atinge cerul, deci pe culmea înălţimilor sacre, măgurile sau colinele cu statut de munţi sacri, statut preluat, în culturile celor plecaţi, de zigurate şi de turnurile templelor şi bisericilor, care, pentru a putea beneficia de statutul de „cort al lui Dumnezeu” (asta înseamnă templu sau biserică), deci de reproduceri în miniatură ale cerului celor trei ceruri supra-pământene, aveau nevoie şi de turnurile care să simbolizeze şi să concretizeze concreteţea muntelui sacru.

 

Prin Datină, care nu înseamnă doar ceea ce ne-a fost dat (pe limita comună a Europei şi Asiei, încă mai există provincia şi populaţia Datina, cu un dialect atât de interesant, încât a fost temeinic cercetat de lingvişti englezi, francezi şi germani, în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea), ci mult mai mult, adică un mesaj limpede al moş-strămoşilor despre Întărita (Da) Cântare (Ti) Cerească, mesaj confirmat de Aristotel şi de Iulius Cezar, care spuneau că, la populaţiile nord-dunărene, „legile se cântau, ca să nu se uite”. Deci, Întărita Cântare Cerească desemna Legea (Ler), adică Religia, care se cânta, ca să nu se uite, cântarea ceremonială fiind finalizată cu formula sacramentală „Ler, Oi, Ler”, adică „Legea, Doamne, Legea” să garanteze veşnicia străvechilor litanii. Dar, atunci când s-a ajuns la o religie, aceeaşi ca şi creştinismul, după cum spunea Augustin, limbajul monosilabic primordial deja despărţea, prin asamblare în cuvinte, limbile (efectul „turnului Babel”), individualizându-le, în ciuda păstrării unui uriaş fond lexical comun din moştenirea „ariană”, cuvântul născocit de Max Muller şi care a produs atâta dispută, mai ales după politizarea lui, însemnând, de fapt, „Credinţa Căii Cereşti”, care, ca perspectivă a iluminării prin cântări ceremoniale, a fost numită şi „Daina” (Întărita Cale Cerească), termen care însuma toate cântările devoţionale care constituiau credinţa.

 

Un prim dicţionar al cuvintelor monosilabice sacre, în baza cărora s-au format terminologiile mistico-mitice ale popoarelor moderne, arată astfel:

 

AN – cer

ANU – zeul cer

AR – credinţă

AT – primit

BA – bătrân, strămoş

BEL – războinic

CA – naştere

DA – întărit

DE – zeu

DI – stea, lampă, iluminare, Lună

EN – fiu

GA – zidit

GO (scris, uneori, KO) – munte

IA (YA) – cale

IO – ştiutor

KA – împământenit

KI – pământ

LA – mireasă

LER – lege

LI ­– lumină

LIN – lumina cerului

LO – negru, întunecat, furtunos

LU – limbă

MA – primăvară, mamă

NA ­– iubire, cerească,

OI – invocarea lui OM

OM (se scria AUM) – Dumnezeu

PI – taţi

RA – Soare

TA – închinare, omagiere

TI – cântec

UR – roată

UT – început

VA – puternic

 

Fără îndoială că în cuvintele limbajului uzual aceste mono-cuvinte şi-au pierdut sau banalizat înţelesul iniţial şi iniţiatic, dar ele ne îngăduie să descifrăm înţelesul, cu adevărat etimologic, al unor frazeologisme (în fond, asta sunt combinaţiile de cuvinte monosilabice) străvechi ale tainelor (arcana) sacrelor ceremonii primordiale:

 

ARCANACredinţa Născută Ceresc, cuvânt care înseamnă „taină” în sanscrită, latină şi engleză;

CALINDA (CALENDE) – Naşterea Luminii Întărite, cuvânt care, în limbile semitice, înseamnă „colină”;

CALOIANNaşterea Întunecatului Cer, cu sensul de „furtunos”:

CĂLUŞAR Naştere Limbii Credinţei, cu trimitere la şamanul care îl întruchipa pe Marte;

COLINDA (KOLYNDA) – Muntele Luminii Întărite, pe care se cântau melodiile devoţionale, iar la alte popoare, cu înţelesul de cântările devoţionale interpretate pe colină;

DAINA (DOINA, DAIANA) – Întărita Cale Cerească a Zilei, cea a tuturor cântărilor devoţionale; ulterior, la scandinavi şi la baltici, prin „daina” se înţelegea doar cântecul vocal;

DAINU – Întărita Cale Cerească a Nopţii, cu semnificaţia de spirit al îngheţului;

DATINA Întărita Cântare Cerească, deci „legile care se cântau ca să nu se uite”;

DAVA Întăritură Puternică, cu sensul de „cetate”;

DEVA Zeul Puternic;

DI Zei, în sensul de întemeietori ai luminii cereşti;

GORA, HORA Muntele Soarelui, în unele limbii, iar în altele ceremonia de pe Muntele Soarelui, deci fenomenul horal;

LĂUTAR Mireasa Începutului Credinţei, în sensul de „Cântecele Miresei”; ulterior, sensul avea să fie acela de interpret al muzicii instrumentale;

MĂGURĂPrimăvara pe Muntele Soarelui, desemnând, acum, în multe limbi, înălţimea cu vârful nivelat manual

NANA – Fecioara Iubită, dar şi zeiţa dragostei şi a fertilităţii;

NATALĂ – Cereasca Închinare a Miresei, adică fertilitatea;

PIŢĂRĂI  – Taţii Începutului Credinţei, adică Rahmanii sau Blajinii

VARA Puternicul Soare, în înţelesul de anotimpul, dar şi de ţinutul însorit.

 

Dicţionarul acesta poate fi completat, dar niciodată întregit, pentru că multe cuvinte sacre nu au lăsat vestigii şi în limba română; de exemplu, Arcana Dïpikä[1], în care Dïpikä se traduce, de către specialiştii englezi în limba sanscrită, drept „lampa care luminează”, deci „lampa cerească”, adică Luna, Arcana înseamnând mister, taină, misterul cosmic putând fi accesat prin revelaţie, dobândită de săvârşirea „celor nouă procese ale serviciului devoțional”[2], s-ar putea traduce, în româneşte, prin expresia Credinţa Născută Ceresc din Zeii Taţi Împământeniţi sau din Zeii Născuţi Taţi, dacă luăm în calcul că monosilabicul cuvânt KA (împământenit) s-ar fi scris Ca (născut). Dar avem cu toţii şansa de a profita de o nouă daenā („focul inimii bune” [3], dar şi de un nou punct de vedere, de „viziunea, sinele interior, conștiința, religia” [4] la care suntem îndreptăţiţi), pentru a încerca, după puteri, rădăcinile spiritualităţii pământeşti, în care cea românească încă ocupă locul celei mai onorante şi mai depline îndreptăţiri.

 

Prehistoric drawings in the Magura cave Bulgaria

 

[1] Sharma, Dr. Narinder, Arcana Dïpikä, Mathurä 1887

[2] „Titlul acestei cărți Arcana Dïpikä, înseamnă „lampa care luminează arcana”. Termenul arcana semnifică onoare sau închinare. Ca unul dintre nava-lakșana, cele nouă procese ale serviciului devoțional se referă la închinarea formei zeității Domnului. Arcana Dïpikä ne învață exact cum este îndeplinită această slujbă și cum să-L mulțumim pe Domnul prin aceste proceduri de cult” – Sharma, Dr. Narinder, Arcana Dïpikä, Mathurä 1887, p. IX

[3] Hertel, Johannes, Die Arische Feuerlehre, Leipzig 1925, p. 159

[4] Shenkar, Michael, Intangible Spirits ang Graven Images: The Iconography of Deities in the Pre-Islamic Iranian World, Leiden-Boston 2014, p. 94


Colindele „Naşterii Luminii Întărite” (II)

Ardeleni, în 1838 – desen de Stephen Catterson Smith

 

Că primele cântece închinate, cu onoare şi demnitate, „Naşterii Luminii Întărite” (Ka Lin Da) au fost instrumentale o probează, pe lângă mărturiile psaltice („psalom” sau „psalm” definea, în hebraică „harfa”, instrumentul cu zece coarde, de care se folosea David, cel care folosise, în faţa lui Saul, harfa, pentru a slobozi „cântarea gonitoare de draci”, cântarea care „potoleşte turburarea gândurilor, îmblânzeşte mânia sufletului” [1]), de mărturiile dintr-un poem pierdut al lui Pindar, dar citat de Homer[2] şi astfel salvat parţial, în care se spunea că, „la toate ceremoniile lor, hyperboreii se folosesc de scripci, cobze şi naiuri”, dar şi cuvintele vechi ale limbilor primordiale, care nu sunt decât expresii de tip propoziţie, dar fără verb, care, ca şi în cazul expresiei „kalynda”, din care provine şi „calenda” romanilor, dar fără a fi rădăcină etimologică, ci doar „derivaţiunea unei vorbe”[3], deci un oarecare sinonim adaptat într-o limbă complementară. Există, de pildă, în limbile scandinave şi în unele limbi baltice, cuvântul „lätar”, lăutar – în română, cu trimitere directă la „cântecele luminii”, pentru că „Lä ut’Ar” înseamnă „credinţa venită de la Venus”, Venus fiind atestată drept preoteasa muntelui-templu, în care, cu acceptul lui Dumnezeu[4], „Soarele şi-a aşezat scaunele şi masa lui”, în cea mai veche scriere hitită, „Cântecul lui Ullikummi”[5]. În aceeaşi serie de mărturii, se spune că, după oamenii s-au salvat, din calea marelui diluviu, plecând cu „arca Vara”[6], „Ar Ca Va Ra” însemnând „credinţa născută de puternicul Soare”, expresii similare aflându-se în „Deva-yana”, deci „calea venusiană spre puternicii zei” (partea superioară a Columnei Cereşti), „Dava” – „puternica întăritură”, „călugăr” (cu trimitere la chaldeeni), „Ca Lu Ga Ar” însemnând „naştere limbii zidită de credinţă”, limba religioasă fiind un produs lingvistic articulat, spre deosebire de semnele de limbă anterioare, care ţineau de ritualuri ceremoniale, reprezentate de dans, de muzică şi de scandări aparent onomatopeice.

 

 

Cel mai vechi imn dedicat „zeiţei” Venus datează din anii 2300 înainte de Hristos, deci din perioada sumeriană Kassite[7], în vreme ce primul imn creştin închinat Naşterii-Crăciun datează din secolul IV de după Hristos, fiind compus de episcopul Milanului, Ambrozie[8]. În general, pe teritoriul întregii Europa, „până la sfârșitul secolului al XIII-lea, nu întâlnim poezie solstiţială de Crăciun importantă. Versurile trubadurilor (troubadours and trouvères – n. n.) din Franța secolului al XII-lea au avut puțin de-a face cu creștinismul; melodiile lor erau, în mare parte, despre păcătoasa iubire pământească. Menestrelii (Minnesingers) germani din secolul al XIII-lea au fost, într-adevăr, pioși, dar cântările lor devoratoare au fost adresate Fecioarei ca Regină a Cerurilor (deci, ancestralei Fecioare Cereşti, adică Venus – n. n.), femeii ideale, ținând glorios Copilul divin în brațele ei, mai degrabă Babe și Mama Sa, în mare smerenie şi în Betleem”[9]. Şi, pentru că veni vorba, acest Babe sau Bel, întemeietorul cetăţii Babylon – în traducere: „zidit de Dumnezeu”, era, conform inscripţiilor din Gudea[10], nu o zeitate nouă, ci numele nou al Fiului Muntelui, dar şi al Cerului Anu (Enlil), primul Mare Păstor, care a trăit „300 de ierni şi apoi a murit”, dar căruia Sfântul Cer i-a încredinţat Legile[11], înainte de a le dărui lui Spitama Zarathustra. Schimbarea numelui lui Enlil în Bel s-a făcut, prin anii 1000 înainte de Hristos, la „festivalul de Anul Nou”, în care s-a înlocuit un dumnezeu cu un altul, „pe care poporul îl va onora cu libaţii”[12].

 

Gândirea, 1 aprilie 1925, p 374

 

Într-o splendidă colindă românească, mitul naşterii Pruncului Sfânt din „Maica Sfântă Vinerea”[13], deci din Venus, Fecioara Cerească (Maria înseamnă Fântână şi desluşeşte, pe Pământ, concreteţea Celui Veşnic, după cum scria Sfântul Ioan Damaschin) s-a petrecut într-o primăvară, la începutul perioadei (capul) în care Soarele răsărea din constelaţia zodiacală a Taurului[14], care marca locul Soarelui în echinocţiul de primăvară. În acea perioadă, a patra generaţie de oameni vorbitori, „cu mult mai dreaptă şi mai bună, / divină seminţie de oameni-eroi, numiţi semizei”[15], închinată planetei Venus, a existat în timpul zodiacal al Taurului, ultimii ei eroi fiind Moise (care „distrugea” Taurul, anunţând era în care Soarele va răsări din Constelaţia Berbecului – „mielul” biblic) şi Osiris, ultimul Osiris fiind Rhamses al II-lea, sau Sesostris, cum îl numeau grecii, noi adăpostindu-l în tradiţii drept Ostrea Novac-Jidovul. Iisus făcea parte din următoarea generaţie de „oameni din vârsta a cincia” – „asta-i seminţia de fier”[16], închinată lui Marte, a existat în timpul zodiacal al Berbecului, fiind urmată de generaţia modernă, din care facem parte, închinată lui Jupiter şi existând, sub semnul lui Iisus Hristos, în timpul zodiacal al Peştilor, însuşi Iisus anunţând „omul cu ulciorul”, deci generaţiile „New Age”, închinate lui Saturn, când soarele va răsări în Constelaţia Vărsător.

 

Dar colindele populare nu au beneficiat de mărturii scrise, represiuni bisericeşti, cele mai multe dintre fiind „numeroasele reminiscenţe tradiționale care, deși uneori sunt „colorate” de creștinism, nu au nici o legătură cu Nașterea Mântuitorului. Această suită de obiceiuri a fost deseori, în special în primul mileniu din epoca noastră, condamnată de către ecleziaşti și reprezintă vechiul păgânism, pe care creștinismul nu a reușit să-l stingă. Biserica a jucat un dublu rol, pe de o parte, prin antagonismului său acerb, forțând obiceiurile păgâne să treacă în umbră, iar pe de altă parte, prin adaptare, botezându-i în Hristos, dându-le nume şi interpretări creștine, adesea prin modificarea formei lor”[17].

 

Supravieţuirea colindelor, în formulele mistico-mitologice primordiale doar la români, probează, fără putinţă de tăgadă, că limba românilor este continuatoarea limbii totemice în care au fost create, aşa numita „limbă a zeilor”, în care muzica a fost şi este „un instinct al naturii, o necesitate a inimii, ce înveselește singurătatea și încântă societatea, animează deodată răzbelul și amorul, ne face viața câmpenească mai plăcută”[18]. Iar păstrătorii anonimi ai colindelor, mărturisitori ai trecerii prin „centrul a tot ceea ce este nemuritor” şi de înzestrare cu „lumina cunoaşterii”[19], au trăit mereu repetabila naştere şi renaştere a spiritului şi a materiei,  la echinocţiul de primăvară, atunci când ei urcau, căci şi „Dumnezeu Se suie în mijlocul strigătelor de biruinţă” [20], generaţie după generaţie, pe „măgura sfântă” sau colină şi se împărtăşeau, mărturisindu-se „Domnului în alăute” [21], din „bucuria a tot pământul” [22], odată cu revelaţia că spiritul materiei, Fecioara Cerească, „tot coase şi chindoseşte, / cu fir verde împleteşte, / cu cel galben isprăveşte[23]… basma lui Dumnezeu”[24], „şi-mi cântă un cântecel / şi-mi lucră firicel / … / de trei ori până la zori / şi-o dată-n cântători / versul ei în nuori s-ascunde, / nime-n lume n-o aude”[25].

 

„Unde mai este spirit, acolo mai este încă şi viaţă”[26], pentru că şi „sufletul nostru este alcătuit în trup după armonia muzicii”, pentru că „şi Planetele Cerului, mişcându-se, fac un glas cu mare armonie, care din pronia dumnezeiască s-a oprit a nu se auzi de oameni, fiindcă, din dulceaţa acestei armonii nu s-ar fi putut oamenii a se mai mişca, rămânând pururi ascultând-o” [27].

 

Mutarea cântărilor de pe kalinda (colină) echinocţiului de primăvară în cetăţile solstiţiului de iarnă s-a făcut „la Roma, cam pe la mijlocul secolului al IV-lea, iar respectarea zilei de 25 decembrie s-a răspândit, din Vest, până la Biserica răsăriteană, care, anterior, fusese obișnuită să păstreze 6 ianuarie ca pomenire comună a Nașterii și a Botezului Mântuitorului. Prima mențiune despre o sărbătoare a Nașterii Domnului în 25 decembrie se găsește într-un document roman, cunoscut sub numele de Calendarul Filocalian, datând din anul 354, dar care cuprinde un document mai vechi, aparținând anului 336. Nu se știe la ce an se face referința Nașterii, dar după anul 336, toate evenimentele sărbătoririi pot fi urmărite. Din Roma, Crăciunul s-a răspândit în tot Occidentul, odată cu convertirea barbarilor”[28], deşi „religia practică a analfabeţilor creştini, după cum spune un alt istoric bisericesc, Dr. W. R. W. Stephens, a fost, în multe privințe, doar o supraviețuire a vechiului păgânism, discret deghizat. Pentru ei predomina credința în vrăjitorie, în magie, în sortire, în vrăji, farmece, talismane, credinţă în care se amestecau, în moduri ciudate, idei și închinări creștine” [29].

 

Gândirea, 1 aprilie 1925, p 377

 

Dar „festivalurile” păgâne, deci săteşti, „pagan” însemnând sat, au continuat, cale mai lungă sau mai scurtă, în toată lumea creştină. „Epifanie (secolul al IV-lea), relata o ciudată ceremonie păgână, sau poate, în realitate, un rit gnostic, ținut la Alexandria, în noaptea de 5 spre 6 ianuarie. În templul lui Kore (Fecioara Cerească), ne spune el, închinătorii au petrecut noaptea cântând din fluiere, iar în zori au adus, dintr-un sanctuar subteran, o statuetă de lemn a unei fecioare, așezată dezbrăcată pe o litieră. Avea semnul crucii, în aur, în cinci locuri: pe frunte, pe mâini și pe genunchii. Această statuetă a fost purtată de șapte ori, în jurul încăperii centrale a templului, cu cântece de fluier, de tobe și imnuri, apoi a fost dusă înapoi în camera subterană. În explicația acestor ritualuri ciudate, se spunea: „Astăzi, la această oră, Kore (Fecioara Cerească) l-a născut pe Aeon (Io-Anu – ştiutorul de cer – n. n.)”. Există o legătură între acest festival și misterele eleusine? Cea din urmă era o sărbătoare nocturnă, cu multe lumini aprinse, iar strigătul era „Sfânta Brimo (Fecioara Cerească) a născut un copil sacru, Brimos”. Detaliile date de domnișoara Harrison, în „Prolegomena”, despre închinarea copilului Dionysus prezintă un interes extraordinar, iar o comparație minunată a acestui cult cu cea a Copilului Hristos ar putea duce la rezultate remarcabile”[30].

 

Care alte „rezultate remarcabile”, în afară de cel al „Nașterii divine în sufletul credinciosului”, prin care „sufletul intră în unire imediată cu Dumnezeu prin „nașterea Fiului” în sine; Hristos istoric este simbolul umanității divine, la care ar trebui să se ridice sufletul, căci atunci când sufletul îl va naște pe Fiul, sufletul va fi mai fericit decât Maria”[31]?

 

 

[1] Predoslovie la Psaltirea întru care să cuprind cathismele, cântările şi psalmii aleşi împreună cu rânduelele lor, Vienna 1793, pp. 2-6

[2] Herodot, Istorii, III, XXXVIII, p. 241

[3] Petriceicu-Hasdeu, B., Etymologicum magnum romaniae / Dicţionarul limbei istorice şi poporane a Românilor, Tomul I, Bucureşti, 1887, pp. XIX, XX

[4] „când Soarele, Zeul Cerului, a văzut templul de piatră din munţi, care îi fusese închinat… a mers la Puternicul Dumnezeu” – în Guterbock, Hans Gustav, The Song of Ullikummi Revised Text of the Hittite Version of a Hurrian Myth, Chicago, 2009, p. 159

[5] Guterbock, Hans Gustav, The Song of Ullikummi Revised Text of the Hittite Version of a Hurrian Myth, Chicago, 2009, p. 161

[6] Au călătorit cu corabia Vara (Soarele), spre spaţiul luminos, spre sud (Zend-Avesta, Vendîdâd, p. 13). Acolo, el a adus seminţele fiecărui soi de copac, din cele mai mari, şi cele mai bune tipuri pe acest pământ; acolo a adus seminţele fiecărui fel de fruct, plin de saţ şi dulce la miros. Toate aceste seminţe le-a adus, câte două din fiecare fel, ca să fie păstrate inepuizabile acolo, atât timp cât acei oameni trebuie să rămână în Vara, adică în Ţinutul Soarelui – în Zend-Avesta, Vendîdâd, p. 19

[7] Black, Jeremy; Green, Anthony, Gods, Demons and Symbols of Ancient Mesopotamia, Illustrations by Tessa Rickards, The British Museum Press 2012, p. 109

[8] „Crăciunul, așa cum am văzut, a avut începutul la mijlocul secolului al patrulea, la Roma. Noua sărbătoare şi-a aflat rapid un imn, care să întruchipeze, în nemurirea latină, emoțiile retrăirii Nașterii Domnului. Veni, redemptor gentium este unul dintre cele mai timpurii imnuri latine, unul dintre puținele care ne-au rămas de la părintele cântecului bisericesc, Ambrozie, Arhiepiscopul Milanului (d. 397)” – în Miles, Clement A., Christmas in Ritual and Tradition Christian and Pagan, London 1912, p. 31

[9] Miles, Clement A., Christmas in Ritual and Tradition Christian and Pagan, London 1912, p. 36

[10] Jastrow, Morris, The Sacred Books and Early Literatury of the East, I, London, 1917, p. 50

[11] Vendidad (Vidēvdād) or Laws against the Demons Avesta — The Sacred Books of Zoroastrianism, Book 3, Translated by James Darmesteter (From Sacred Books of the East, American Edition, 1898.). Edited by Joseph H. Peterson, Zend-Avesta, pp. 11, 12

[12] Jastrow, Morris, The Sacred Books and Early Literatury of the East, I, London, 1917, p. 53

[13][13] Tocilescu, Gr. G., Materialuri folkoristice, I, Bucureşti 1900, p. 1460

[14] „Dară unda ce aduce? / Lucru mândru, ce străluce: / Legănior topit de aur, / Ce mi-l poartă-n cap un taur” – în Alecsandri, Vasile, Poezii populare ale românilor, Bucureşti 1866, p. 57

[15] Hesiod, Munci şi zile, pp. 46

[16] Hesiod, Munci şi zile, pp. 47

[17] Miles, Clement A., Christmas in Ritual and Tradition Christian and Pagan, London 1912, p. 161

[18] Burada, Theodor Th., Conservatorul de musică din Iași,  în Almanahu musicalu 1875, Iași 1874, p. 25

[19] „Eu sunt poetul care alătură cele două Căi (Deva-Yana – Calea Zeilor şi Pitr-Yana – Calea Părinţilor – n. n.), eu sunt poet, eu sunt poetul! Eu sunt primul născut din dreptate. Înainte de zei am fost în centrul a tot ceea ce este nemuritor. Cel care îmi dă dreptate, el singur mă păstrează. Am străbătut lumea şi am înzestrat-o cu lumina cunoaşterii. Cel care ştie acest lucru atinge toate acestea” – în The Upanishads, I / Katha, Isa, Kena şi Mundaka, traducere din sanscrită de F. Max Muller, Oxford, 1884, Taittirîyaka-Upanishads, p. 69

[20] Cornilescu, Dumitru, Biblia sau Sfânta Scriptură / a Vechiului şi Noului Testament, Oradea 2007, Psalmii, p. 580

[21] Psaltirea întru care să cuprind cathismele, cântările şi psalmii aleşi împreună cu rânduelele lor, Vienna 1793, p. 30

[22] Psaltirea de la Alba Iulia 1651, Alba Iulia 2001, pp. 270-273

[23] Bârseanu, Andrei, Cincizeci de colinde, Braşov 1890, p. 26

[24] Bârseanu, Andrei, Cincizeci de colinde, Braşov 1890, p. 27

[25] Marienescu, Marianu At., Legănuţul în Poesie populară. Colinde, Pesta 1859, Bucureşti 1861, pp. 143

[26] Marienescu, Marianu At., Poesie populară. Colinde, Pesta 1859, Bucureşti 1861, p. V

[27] Predoslovie la Psaltirea întru care să cuprind cathismele, cântările şi psalmii aleşi împreună cu rânduelele lor, Vienna 1793, pp. 2-6

[28] Miles, Clement A., Christmas in Ritual and Tradition Christian and Pagan, London 1912, p. 20

[29] Miles, Clement A., Christmas in Ritual and Tradition Christian and Pagan, London 1912, p. 36

[30] Miles, Clement A., Christmas in Ritual and Tradition Christian and Pagan, London 1912, notă de subsol, p. 21

[31] Miles, Clement A., Christmas in Ritual and Tradition Christian and Pagan, London 1912, p. 43


Colindele „Naşterii Luminii Întărite” (I)

 

Un cărturar englez, Albert Churchward[1], susţinea că dansul şi muzica sunt semne de limbă anterioare limbajului articulat, iar un cărturar român, mitropolitul-poet Dosoftei, confirma, încă de pe la 1650, spusele târzii ale lui Churchward, vorbind, în „Psalomulu lui David 46” despre ceremoniile totemice primordiale, care, „precum ne spun moşii”, se desfăşurau „pre vârfuri de munte”, acolo unde Dumnezeu le vorbea oamenilor, care veniseră să-l întâlnească, prin „glasuri multe / de bucine mare / cu naltă strigare”, iar credincioşii îi cântau „în lăute, / în zicături multe”[2], omagierea, săvârşită „cu onoare şi demnitate”[3], fiind una pur instrumentală.

 

Urcuşul ritualic pe munte şi celelalte „alte forme ale ritului de înălțare”[4] pe „locuri sacre de contact cu divinitatea”[5] însemnând şi desemnând „Imanentul care urcă”[6] prin „urcările solstițiale și echinocțiale pe munți, care marcau simbolic ascensiunea periodică, ritmică spre cer a credincioșilor”[7]. În vremea moşilor, anul avea doar două anotimpuri, vara şi iarna, despărţite, în Berbec şi, respectiv, în Balanţă, de „lanţurile îngheţului”, cum aveau creştinii să numească sărbătorile ancestrale „intrarea” şi, respectiv, „ieşirea şarpelui în/din pământ”, „şarpele” (îngheţul) fiind reprezentat ca spirit de Constelaţia Dragonului, care indică nordul, prin triunghiul „cap de lup”. Ieşirea „şarpelui” (îngheţului) din pământ, săvârşită în timpul „Argimpasa” (trecerea zăpezii în păşuni sau trecerea iernii în primăvară”), se făceau pe măguri sau coline, deci pe înălţimi nu prea mari, nivelate manual în vârf. De la locaţia desfăşurării acestei ceremonii („drumul spre munte înseamnă apropierea de sacru, de real, de absolut; într-un cuvânt, este o consacrare”[8]), au apărut, în diverse limbi, definirea toponimelor, „gora” sau „hora” însemnând în limbile slave deal, muncel, şi colina, care provine din akkadianul „kalynda”, ceea ce înseamnă şi astăzi, în toate limbile semitice, colină. Dar cuvântul sumero-akkadian „kalinda” s-a răspândit în multe limbi europene, cu înţelesul de ceremonii sau de festivaluri solstiţiale de iarnă. „Provensalele Calendas sau Calenos, Kolenda poloneză, Kolyada rusă, Koleda cehă și Kalledos lituanian, ca să nu vorbim despre Calenig-ul galez, pentru sărbătorile Crăciunului și galicul Calluinn, pentru Revelion, sunt toate derivate din latinescul Kalendae și sugerează conectarea Crăciunului cu Ziua Anului Nou roman, Kalendele sau prima zi a lui ianuarie, timp sărbătorit cu multe obiceiuri festive”[9].

 

 

Acesta e marele păcat al istoriei culturii, veşnica raportare etimologică la vocabularul limbilor sanscrită, elină şi latină, prin totala ignorare a limbii totemice monosilabice, „Luga suryana”, pe care Guenon o numise plastic „limba iluminării”, deşi „Lu Ga s’Ur Ya Na” înseamnă, în limbajul monosilabic al începuturilor omenirii „Limba (lu) Zidită (ga) pe Roata Cerului (ur) de Calea (ya) lui Venus (Na)”. În acelaşi limbaj totemic, „Kalynda” înseamnă ritualul ceremonial al „Naşterii Luminii Întărite” (la acest „lyn” se referă superbul colind românesc „Linu-i lin şi iarăşi lin”, care este un fel de „crez”, de asumare a principiului „lumina-i lumină şi iarăşi lumină”), la echinocţiul de primăvară, desigur, pentru că, la solstiţiul de iarnă, se sărbătorea „Kali”, adică „Naşterea Luminii”, din negura nopţii, cuvânt păstrat în limbile scandinave doar cu înţelesul de „negru” şi cu identificarea numelui primului iniţiator şamanic, Kali Calusar ca fiind „Marte cel Negru” sau „Centaurul Negru”, deşi „Ka (naştere) Li (Lyn, lumină) Ka (Ca, naştere) Lu (limbă) s’Ar (a credinţei)” s-ar putea traduce prin expresia „Naşterea Luminii prin Naşterea Limbii Credinţei” (iniţierea, deci).

 

La ruşi, unde există, ca denumire a ceremoniilor de Crăciun, „Kolyada”, adică „Calea Muntelui”, nu se dă o definiţie completă, mult mai economicosul „Koleda” al polonezilor sau „Kolada”, la ucraineni, vorbind despre „Muntele lui Venus”, „Lada” fiind, în cadrul „eresului dacilor” despre „Lado şi Mado” (vocative) nu, aşa cum îşi închipuia Cantemir, „Venus şi Cupido, ca păzitori ai dragostei de nuntă”[10], ci „Întărita Venus” şi „Întărita Primăvara”, iar nuntirea fiind cea pelasgă, preluată de egipteni, dintre spirit (Venus) şi materie[11] (Primăvara, numită în toate limbile „Ma”, adică Luna Mai, dansurile cu măşti legate de această ceremonie numindu-se, cu un termen aparent slav, categoric celtic, „Malănci”). În 1943, Constantin Brăiloiu descoperea, în Basarabia, cântecul miresei cosmice „Lado, Lado, nu mai plânge”, „plânsul” Fecioarei Cereşti fiind întâlnit în mai multe colinde româneşti, într-una dintre acestea spunându-se: „De la noi, a treia casă, / şade fata cea frumoasă, / şade la gherghef şi coasă; / nu ştiu, coasă, ori descoasă, /dar la lacrimi ştiu că varsă”. Există, în acest text, „casele” (cerurile), „de la noi” – Pământul, apoi Cerul Zilei, Deaus, din care elinii l-au „extras” pe Zeus, şi „a treia casă”, Ur Anu (Roata Cerului), pe care grecii au transformat-o în Uranus, pe cerul înstelat cosând „pe ghergheful primăverii”, Venus, Fecioara Cerească[12], spiritul fertilităţii şi al dragostei, inclusiv a sexualităţii, şi tocmai datorită acestor caracteristici, numită de sumerieni NaNa (pentru că există Venus drept „steaua strălucitoare a dimineţii”, dar şi ca „steaua serii” sau „a ciobanului”, în înţelesul de Păstor, adică de conducător religios). În limba română, mai ales în Ardeal şi în Muntenia, dar şi în multe părţi de prin Moldova, „nana” înseamnă „iubită” şi, mai rar, „nănaşă”, deci… spirit cosmic al materiei.

 

Invocaţiile adresate principiului feminin al planetei Venus şi, implicit, Primăverii, se numeau „cântece de Stea”, care nu trebuie confundate cu cele din alegoriile născocite de catolicism, şi răspândite în spaţiul românesc prin Germania şi Ungaria, precum „Cu Steaua, Împăraţii, Magii sau Irozii, și care se găsesc, sub diferite forme, la Limoges, Rouen, Laon, Compiègne, Strasburg, Le Mans, Freising, în Bavaria, și alte locuri”[13]. În compilaţiile acestea bisericeşti se păstrează doar primele două versuri vechi, „Steaua sus răsare / Ca o Taină mare”, încreştinarea lui Venus (simbolul vechilor altare de sinagogi, dar şi a Bisericii lui Hristos), făcându-se şubred de către protopopii Caransebeşului Ioan Tincovici (1794), Ioan Tomici (1805), apoi cu talent, în variante pe care o ştim şi astăzi, de către Anton Pann (1830).

 

 

[1] Churchward, Albert, The Origin and Evolution of Primitive Man, London, 1912, p. 29

[2] Bianu, Prof. I, Psaltirea în versuri întocmită de Dosofteiu Mitropolitul Moldovei / 1671-1686, Bucureşti 1887, pp. 153, 154

[3] Sramana Bhagavan Mahavira, Volumul 4,  Nihnava-Vada, cu comentarii de Dhirubhäi P. Thaker, West bengal Puclic Library 1944, p. 12

[4] Eliade, Mircea, Șamanismul și tehnicile arhaice ale extazului, Humanitas, 1997, p. 141

[5] Ibidem

[6] Blaga apud Vulcănescu, Romulus, Mitologie Română, București, 1987, capitolul 11. Imanentul care urcă, p. 362

[7] Vulcănescu p. 358

[8] Eliade, Mircea, Cosmologie și alchimie babiloniană, Iași 1991, p. 27

[9] Miles, Clement A., Christmas in Ritual and Tradition Christian and Pagan, London 1912, p. 24

[10] Cantemir, Dimitrie, Descrierea Moldovei, Bucureşti 1967, p. 221

[11] Guyot, Arnold, The Biblical Cosmogony in the Light of Modern Science, New York 1884, pp. 61, 62

[12] Spence, Lewis, Myths and Legends of Babylonia and Assyria, New York 1916, pp. 28, 29

[13] Miles, Clement A., Christmas in Ritual and Tradition Christian and Pagan, London 1912, p. 125

 


Pre-Christian Winter Festiwals – Pagan Survivals (I)

Gods Demons and Symbols of Ancient Mesopotamia: Istar sau Inana (Venus sau Fecioara Cerească)

 

Un fragment din atotcuprinzătoarea documentare pentru prezentarea concertului de colinde „Steaua sus răsare”, pe care îl vor susţine, ca în vremurile imemoriale, „Zicălaşii”, luni, 16 decembrie 2019, ora 14, la sediul Centrului Cultural “Bucovina”:

 

 

Cele mai multe dintre „numeroasele reminiscenţe tradiționale care, deși uneori sunt „colorate” de creștinism, nu au nici o legătură cu Nașterea Mântuitorului. Această suită de obiceiuri a fost deseori, în special în primul mileniu din epoca noastră, condamnată de către ecleziaşti și reprezintă vechiul păgânism, pe care creștinismul nu a reușit să-l stingă. Biserica a jucat un dublu rol, pe de o parte, prin antagonismului său acerb, forțând obiceiurile păgâne să treacă în umbră, iar pe de altă parte, prin adaptare, botezându-i în Hristos, dându-le nume şi interpretări creștine, adesea prin modificarea formei lor”[1].

 

„Găsim multe practici păgâne ascunse sub un creștinism superficial –adesea sub mantaua unui sfânt – dar împreună cu acestea sunt multe obișnuințe niciodată creștinizate, nici măcar în aparență, și, în mod evident, identice cu obiceiurile păgâne, împotriva cărora Biserica a dus lupte brutale în zilele tinereții ei. Învechită și tolerantă, cu excepția noutăților, ea a încetat de mult să le mai atace și, astfel, ele au pierdut de la sine toate semnificațiile religioase iniţiale. Pe măsură ce vechea credință păgână a decăzut, dogmele ei au devenit, într-un sens literal, „superstiții”, ceva ca niște scoici goale, din care a plecat ocupantul viu. Ele sunt adesea simple „supraviețuiri”, din punct de vedere folcloric, piese obișnuite, desprinse de credințele care le-au dat cândva sens, interpretate doar pentru că, într-un fel vag, se presupune că aduc noroc. În multe cazuri, cei care le practică ar fi destul de incapabili să explice cum sau de ce funcționează în bine.

 

Din inerție mentală, din instinctul de a face și de a crede în ceea ce a existat dintotdeauna, s-a făcut și crezut, şi s-a păstrat, uneori animarea, credința, precum și forma externă a acestor practici, dar de multe ori toate semnificațiile profunde au dispărut. Ceea ce a fost cândva un ritual religios sau magic, beneficiind de respectul comunitar cuvenit, a devenit o simplă distracție, adesea chiar un simplu joc de copii. Uneori, spiritul unei epoci ulterioare a lucrat asupra acestor obiceiuri păgâne, revigorându-le și transformându-le, dăruindu-le farmec. Adesea, însă, nu se găsește în ele poezia, umanitatea caldă, umorul, care marchează creațiile misticismului popular. Sunt fosile, iar interesul lor este cel al fosilelor: sunt înregistrări ale unei lumi dispărute și ne ajută la o reconstrucție imaginativă a acesteia. Dar mai departe, la fel ca mai departe, un strat de sedimente, bogat în fosile, nutreşte noi pajiști, grădini și livezi, cu specificul lor, dezgolind natural conturul stâncii de dedesubt; la fel și aceste produse religioase antice, în mare parte, au furnizat solul în care, mai spiritual și mai mult, au înflorit ideile frumoase. Pe fondul acestora, așa cum bine s-a spus, „ele încă apar, neschimbate și neschimbătoare, ca afecțiunile ciudate ale unor formațiuni de roci străvechi, în mijlocul vegetației bogate și a florilor aromate”.

 

Supraviețuirile religiei păgâne prin festivalurile creștine nu se referă la închinarea unor divinități definite, împotriva acestui lucru misionarii au făcut eforturile cele mai hotărâte și numele vechilor zei au dispărut practic, în ceea ce privește cultele care au precedat dezvoltarea zeilor antropomorfi, cu nume și atribute. Aceste culte, iniţiate şi mai puțin concepute personal, aveau o poziție mai veche și fără îndoială aveau rădăcini mai adânci în mintea populară. Asociate fundamental cu agricultura și cu viața pastorală, ele au fost, în multe cazuri, păstrate de elementul cel mai conservator din populație, țărănimea.

 

Multe dintre obiceiurile cu care ne vom întâlni sunt magice, mai degrabă decât religioase, în sensul propriu; ele nu sunt direcționate către concilierea ființelor spirituale, dar izvorăşte din omul primitiv credința că, pentru a produce marile fenomene ale naturii, de care depindea viața lui, el nu trebuia decât să le imite. Chiar și atunci când au un caracter categoric religios și sunt conectate cu un anumit spirit, în ele se găsesc adesea elemente magice.

 

Înainte de a lua în considerare în detaliu aceste obiceiuri, va fi necesar să se cerceteze festivalurile păgâne, la care s-a făcut referire pe scurt, şi să notăm diversele idei și practici care le-au caracterizat, și să se studieze atitudinea Bisericii față de supraviețuitoarele acestor practici, în timp ce convertirea Europei era în desfășurare, dar și în Evul Mediu.

 

Dezvoltarea obiceiurilor religioase și a credinței în Europa este o problemă de o complexitate atât de vastă, încât nu pot să încerc, într-o carte de acest fel, mai mult decât ce mai dur contur al probabilului faţă de originile obiceiurilor pur păgâne sau pe jumătate creștinizate, aglomerate de Crăciun. În starea actuală de cunoaștere, este dificil să distingem în mod clar contribuțiile diferitelor popoare la obiceiurile tradiționale ale Europei și chiar, în multe cazuri, pentru a spune dacă un anumit obicei este „arian” sau pre-arian.

 

Proporția aristocrației militare ariene față de popoarele pe care le-a cucerit nu era uniformă în toate țările și probabil că era adesea mic. În timp ce familiile cuceritorilor au reușit să-și impună limba, în niciun caz nu înseamnă neapărat că practicile populare ale țărilor de acum, ariene în vorbire, au venit în întregime sau chiar în principal din surse ariene. Tradiția religioasă are o minunată putere de persistență și trebuie amintit faptul că pământurile cucerite de către oamenii de vorbire ariană fuseseră ocupați, anterior, pentru perioade imense. În mod similar, în țări ca a noastră, care au fost invadate succesiv de celți, romani, anglo-saxoni, danezi și normanzi, este adesea extraordinar de greu de spus chiar la ce sursă națională ar trebui atribuit un anumit mit.

 

Însă, în ca încercare și cu mâini tremurătoare, savanții încearcă să separe tulpinile rasiale din tradițiile populare ale Europei, iar aici nu pot face decât să subliniez trei elemente formative în obiceiurile creștine: eclesiastica, clasicul (grecesc și roman) și barbarul, luând ultimele în discuţie pe larg și fără nici măcar o fugară analiză rasială. Până acum, că ritualul, în afară de mitologie, ne preocupă, se pare dintr-un motiv comun larg de tradiție, în rândul vorbirii ariene moştenită de popoare. Cât de departe se datorează datul iniţial unei derivări comune, nu aici este nevoie să se decidă. Povestea populară a întregii lumi dezvăluie, pentru aceleași etape ale civilizației, o minunată uniformitate și omogenitate. Această uniformitate nu se datorează totuși unei uniformități presupuse a originii, ci, într-o mare măsură, faptului că reprezintă starea de echilibru, ajunsă în minți la un anumit nivel, și mediul lor.

 

Studiul științific al religiei primitive este încă aproape la început și o cantitate mare de conjunctură trebuie să intre în orice explicații ale ritualului popular care poate fi oferit. Încercând să luăm în discuţie obiceiurile de Crăciun, trebuie să fim atenți la natura încercărilor de a prezenta anumite teorii. Şi iarăşi este important să ne amintim că practicile ritualice sunt mult mai durabile decât explicațiile care se dau ulterior. „Religiile antice”, pentru a cita cuvintele lui Robertson Smith, „au fost, în cea mai mare parte, fără crez; ele constau în totalitate din obiceiuri și practici… şi, de regulă, aflăm, în timp, despre ce practică era riguros fixat sensul atașat; de aceea analizăm oameni vagi și același rit, dar care au fost explicați în moduri diferite”. Astfel, dacă putem ajunge la semnificația unui rit, într-o anumită perioadă, nu rezultă, în niciun caz, că pentru cei care l-au început a însemnat același lucru. În momentul conflictului religiile păgâne cu structuri elaborate ale creștinismului, mitologia se dezvoltase în jurul unor ceremonialuri tradiționale, atribuindu-i-se semnificații care, de multe ori, nu prea aveau legătură cu scopul inițial. Adesea, de asemenea, când scopul a fost schimbat, au fost adăugate noi ceremonii, astfel încât un rit poate părea foarte diferit, faţă de ce a fost la început. Cu aceste precauții și rezerve, trebuie să încercăm, acum, să urmărim conexiunea dintre evenimentele actuale sau cele recente cu obiceiurile străvechi”[2].

 

Myths and Legends of Babylonia and Assyria, p 125 – cele trei caracteristici ale Fecioarei Cereşti: mamă, războinic, iubită

 

[1] Miles, Clement A., Christmas in Ritual and Tradition Christian and Pagan, London 1912, p. 161

[2] Miles, Clement A., Christmas in Ritual and Tradition Christian and Pagan, London 1912, pp. 161-165


Pagina 3 din 1612345...10...Ultima »