Datina Biblia Romanilor | Dragusanul.ro - Part 2

Sub semnul Soarelui IV

Sacrificiul ursului, închinat Ursei Mari (Brooklyn Museum)

Sacrificiul ursului, închinat Ursei Mari (Brooklyn Museum)

*

Din vremea în care, sub Ursa Mare, cu sacrificiile de rigoare, „legile se cântau, ca să nu se uite” (Aristotel), vorbele frumoase fiind „descântece”, deci încărcate de o vrajă indiscutabil poetică, menită să farmece, datează şi inventarea instrumentelor muzicale („Tracii au inventat aşa-numita herpe”, harfe, consemna Clemens din Alexandria), şi hora ritualică a bărbaţilor:

*

„Tracii au dansat înarmaţi (în 401 î.e.n., în faţa lui Xenofon, care se retrăgea după lupta de la Cunaxa), în sunete de flaut. Ei făceau sărituri mari, cu agilitate şi totodată se foloseau de cuţite. în cele din urmă, unul dintre dansatori se loveşte de celălalt, în aşa fel ca să li se pară tuturora că omul a fost străpuns, iar acesta cade cu dibăcie. Apoi au intrat unii care suflau în cornuri, asemeni celor cu care se dau semnale, muzicanţi cu trompete din piele netăbăcită, mulţumită cărora ţineau măsura”.

*

Citatul acesta, foarte folosit, deşi cam tras de păr, pentru că Xenofon făcea referire la tracii balcanici şi nu la daco-geţii de dincolo de Dunăre, susţine un adevăr, divers, dar precis, despre originea religiilor şi a ritualurilor religioase, care cuprindeau şi muzica, şi dansul, ambele ca limbaj al ritmicităţii, dezvăluit lumii prin intermediul iniţiaţilor. Deci fondul acesta de spiritualitate pământească înseamnă o creaţie pelasgă, dar pelasgi erau şi tracii din Balcani, şi troienii („Ştim că troienii au venit, iniţial, din Tracia” – susţinea D’Alviella[1]), şi felahii egipteni ai lui Osiris („mulţi au afirmat că şi populaţiile Egiptului ar fi pelasge”[2]; „în Egipt zeii şi-au primit numele de la pelasgi”[3]), dar şi primii sumerieni ai fiului lui Anu, „Enlil al Muntelui” („După Anu, Enlil, Enki şi Nin-harsagga au condus capetele negre”[4]). Iar migraţia spre cele patru zări ale unor triburi pelasge s-a produs şi după „războiul cu zeii”, şi după potop, în condiţiile în care pelasgii, „în mijlocul muntelui lumii, au devenit puternici, înmulţindu-se peste măsură”[5].

*

Populaţia Ainu, omagiind rădăcinile străvechi din "pământul de sub Ursă"

Populaţia Ainu, omagiind rădăcinile străvechi din „pământul de sub Ursă”

*

Teoriile deja încetăţenite în filosofia culturii iau ca reper mondial civilizator Egiptul antic, de la care ar fi „migrat” religia şi codul celor 282 de legi ale lui Hammurapi[6] spre Sumer, deşi legile sumeriene, ca şi cele egiptene, ca şi legile lui Zal Mox îşi au originea în „regulile” lui Anu („Cereasca lege planetară, însemnul sigur al dreptăţii şi temelie a naturii”[7]), moştenite de toate populaţiile pelasge ale vremii drept binecuvântare cosmică („Zeii Cerului şi al Pământului au invocat numele lui Anu şi Enlil”[8]; „Anu şi Enlil, suflet al cerului şi sufletul pământului, vor fi cu tine cu tine!”[9]). În planul spiritualităţii, migraţia nu s-a produs dinspre India spre Europa, cum au decretat istoricii, în baza unor probe arheologice dogmatic interpretate, ci dinspre Europa Boreală spre Europa mediteraniană, spre Africa şi spre Asia, inclusiv spre India, ajungând, prin tribul Ainu, până în Japonia şi până în nord-estul extrem al Asiei. Chiar şi simbolul Soarelui în mişcare, gammadionul numit, la iranieni zwastica şi, respectiv, în funcţie de orientare, sauwastika (de la „su” = „bine”, şi verbul „asti” = „este”[10]), care era unul pelasg („Este un fapt de netăgăduit că gammadionul, printre celelalte ornamente geometrice pentru ceramică, ţine de stilul pelasgic, deoarece, în perioada bronzului târziu şi la începuturile primei epoci a fierului, el se găseşte printre la toate populaţiile ariene, din Asia Minor, la malul Atlanticului”[11]), probează acest lucru, aşa cum o probează şi mărturiile vechi ale grecilor şi ale latinilor. Nu vreau să spun că, datorită faptului că munţii Carpaţi sunt rădăcina religiilor şi legilor lumii, noi, românii, am avea vreun alt merit, decât acela al păstrării subconştiente a datului primordial, numit Datină, cale de vreo şapte milenii, fără a o mai înţelege, ba chiar băşcălizând-o, astăzi, prin manifestări folclorice îndoielnice.

*

Herodot, deşi nu reprezintă o sursă la fel de credibilă precum primele cărţi religioase ale neamurilor pământeşti, susţinea că „egiptenii au fost cei dintâi oameni care au născocit anul şi l-au împărţit în douăsprezece părţi, ţinând seama de anotimpurile lui. Au făcut această descoperire călăuzindu-se după stele… tot egiptenii sunt cei dintâi care au pus nume celor doisprezece zei”[12], dar după ce egiptenii au primit ştiinţa cerului de la pelasgi, după cum se precizează în citatul anterior (un alt citat lămuritor: „Grecii, ca să facă darurile lui Hermes cu mădularul bărbătesc ridicat, de la egipteni au învăţat, iar ei – de la pelasgi”[13]). Aţi observat prin câte cuvinte din primul citat păstrăm noi, românii, memoria subconştientă a lui Anu: anul şi… Anu-Timpuri, deci şi atributul ceresc, dar şi atributul solar?

*

Cerul şi Soarele, "Iluminarea" în simbolistica islamică

Cerul şi Soarele, „Iluminarea” în simbolistica islamică

*

Pelasgii, indiferent în ce parte a lumii aleseră să se stabilească, spune acelaşi Herodot, „obişnuiesc să aducă jertfe lui Zeus (de fapt, cerului zilei, pe care în numeau Deaus – n.n.), suindu-se pe cele mai înalte piscuri de munte, înţelegând sub numele de Zeus toată roata cerului (roata cerului se numea, în limbajul vremii, Ur Anu, viitorul Uranos al grecilor – n.n.). Aduc jertfe Soarelui, Lunii, Pământului, Focului, Apei şi vânturilor. Din timpuri străvechi, acestor singure zeităţi aduc ei jertfă”[14].

*

Odată cu religia şi legile, pelasgii au născocit ritualul sau misterul[15], cu componentele coregrafice şi muzicale, specifice dansurilor bărbăteşti cu măşti, pe care sacerdoţii[16] (ulterior, adică odată cu călugării haldei, au fost preluate de călugări) le săvârşeau (pe la 1900, „dansuri cu măşti, interpretate de călugări mascaţi, se găsesc în toată lumea, inclusiv în Europa, în Tirolul austriac”, iar „masca tiroleză are ochi mari, proeminenţi, gura larg deschisă, cu imenşi colţi – care sunt atât de familiari pentru noi, în legătură cu arta chineză –, urechi mari, cum ar fi cele ale calului, între care sunt fixate o pereche de coarne, şi, între acestea, se află un şarpe, cu capul în sus. Coada de reptile iese din gura măştii. Pe frunte, în faţă, între urechi şi coarne, este un fel de coroană, formată dintr-o succesiune de crini sau de tridente. Dintr-o parte a acestei coroane, iese un dragon minuscul, iar din cealaltă, un şarpe mic”[17]). „Misterele, a spus Platon, au fost stabilite de către bărbaţi de mare geniu, care, la începutul veacurilor, s-au străduit să-i iniţieze pe semenii lor în puritate, pentru a ameliora cruzimea vieţii, pentru a înălţa morala şi pentru a rafina manierele, astfel încât să limiteze societatea prin legături mai puternice decât cele pe care legile omeneşti le impuneau”[18].

*

Strabon

Strabon

*

Strabon, prezentând notorietăţile vremii sale, susţinea că „muzica, în întregimea ei, este socotită tracă şi asiatică”, dar şi că „întreaga Asie, până în India, din Tracia a împrumutat cea mai mare parte a muzicii”[19], care muzică se numea „peanul tracilor” (în principal, colinde), iar memoria vemii consemnează că, „deoarece peanul tracilor este numit de eleni Imnul Titanilor şi pentru că acesta imită glasul Peanului, şi Titanii s-au numit Pelagoni”[20].

*

Numele de peanuri vine de la acel „Preafericit Pean”, mărturisit de Orfeu[21], dar şi de Proclos din Lycia, iar cele trei Hore, Orânduiala, Dreptatea şi Pacea, „prinse-n rotitoare dansuri”[22], aducea prinosuri Sfântului Soare, în vreme ce „dulce ca mierea / picură peanul”[23].

*

Timpul peanurilor, deci al străvechilor colinde şi a dansurilor cu măşti, era primăvara, pentru toate populaţiile lumii, odată cu înflorirea biruitoare din mai, odată cu răsăritul Pleiadelor, atunci „când Horele cu văluri purpurii / desfac uşor iatacul spre lumină, / înmiresmata primăvară-aduce / vlăstare dulci ca de nectar”[24], iar poetul, întâiul sacerdot al omenirii (după poezie, celelalte paliere ale sfinţeniei şi, deci, trepte ale conturării religiei, fiind imnul şi, respectiv, rugăciunea), i se adresa Sfântului Soare: „Cu bucurie ţi-or da, / la primăvară, popoarele tale prinosuri de seamă, / toate s-or prinde-n ospăţ, lirele le-or desfăta / Hore în zvonul peanului, strigăt în jur de altare”[25].

*
„Cerul şi Pământul sunt părinţii tuturor creaturilor, şi dintre toate creaturile omul este cel mai înzestrat, sincer şi inteligent”

„Cerul şi Pământul sunt părinţii tuturor creaturilor, şi dintre toate creaturile omul este cel mai înzestrat, sincer şi inteligent” (Polybios, Istorii, III, 54, p. 343)

*


[1] D’Alviella,Goblet, The Migration of Symbols, London, 1894, p. 77

[2] Strabon, Geografia, II, Cluj, 1974, I, 1, 4, p. 30

[3] Herodot, Istorii, II, Bucureşti, 1964, L, p. 156

[4] Legge, James, Sacred Books of the East, Cea mai veche istorie a Creaţiei, Oxford, 1879, p. 63

[5] Ibidem, p. 181

[6] Legge, James, Sacred Books of the East, Crearea Soarelui şi a Lunii, Oxford, 1879, pp. 116-141

[7] Orfeu, Legii, în Antologie lirică greacă, Bucureşti, 1970, p. 218

[8] Legge, James, Sacred Books of the East, Cea mai veche istorie a Creaţiei, Oxford, 1879, p. 64

[9] Ibidem, p. 65

[10] D’Alviella, p. 40

[11] Ibidem, p. 75

[12] Herodot, II, IV, p. 134

[13] Herodot, II, LI, p. 156

[14] Herodot, I, XXXXI, p. 78

[15] Herodot, II, LII, p. 156: misterele – de la pelasgi

[16] La început, profeţii erau bărbaţi, mărturisea Strabon, Geografia, II, 7, 12, p. 207

[17] Murray-Aynsley, Harriet, G. M., Symbolism of the East and West, London, 1900, p. 12

[18] Wright, Dudley, The Eleusinian Mysteries & Rites, Fort Newton, USA, London, 1905, p. 14

[19] Strabon, II, X, 17, p. 438

[20] Strabon, II, VII, 40, p. 220

[21] Orfeu, Către Apollo, în Antologie lirică greacă, Bucureşti, 1970, p. 205

[22] Orfeu, Cele trei hore, op. cit., p. 210

[23] Pindar, Peanul Delos, în Antologie lirică greacă, Bucureşti, 1970, p. 141

[24] Pindar, Atenienilor, p. 141

[25] Theognis, Către Apollo, în Antologie lirică greacă, Bucureşti, 1970, p. 44


Sub semnul Soarelui III

Ideograma lui Anu: Sfântul Cer, cu Soarele în mijloc

Ideograma lui Anu: Sfântul Cer, cu Soarele în mijloc

*

În vremurile acelea, în care imaginaţia omenirii năştea primii zei, aleşi dintre cei care locuiau „pe Gorgone (gorgane, înălţimi), cu casa peste Oceanos departe, / Lângă hotarele nopţii”, „lângă hotarele lumii” elenistice viitoare, lume care a dat nume zeilor (sau doar a statornicit nume preluate din Egipt), a avut loc un război intergalactic, „războiul ceresc” universal consfinţit de mitologii (Titanomahia grecilor, Armageddon-ul din Biblie, Ragnarokr-ul scandinav, Ahura-Mazda iraniană, sau Angra-Mainyu al aceluiaşi zoroastrism persan), exploatat, ulterior pentru consolidarea prestigiului lui Zeus, dar şi al altor zeităţi ale neamurilor. Războiul acela unic în istoria Pământului s-a purtat în munţii Buzăului, în aşa-numita „ţară a Luanei”, un teritoriu care şi astăzi contrariază prin nefiresc, prin alte „reguli” cosmice şi temporare. Dar, înainte de a poposi în „ţara Luanei”, să-l urmăm pe Hesiod (45-46) în istorisirea acelei înspăimântătoare încleştări:

*

„Şi deodată din Ceruri şi din Olimp se aruncă,

Fulgeru-avându-1 tovarăş de-aproape, grabnic se-avântă

Trăsnete, fulgere dese cu tunetul zboară deodată

Din viguroasele-i braţe, rostogolindu-şi dogoarea,

Geea, pământul cel rodnic, mugeşte cuprins de văpaie,

Nemărginita pădure pârâie-ncinsă de flăcări,

Fierbe întregul pământ, Oceanul şi Marea cea stearpă

Se-nvălmăşesc, iar un abur fierbinte cu-aprinsă dogoare

Prinde pe zeii Titani, pământeni, iar când flacăra suie

Zveltă spre sfinte văzduhuri, strălucitoarea lumină

Zboară din trăsnet şi-orbeşte chiar şi ochii celor puternici.

Haosu-1 prinde vâlvoarea divină şi huiet răsună

Ochii parcă vedeau, părea că însăşi urechea

Vuietul crunt auzea, de parcă pământul şi cerul

Ar fi cercat să se sfarme, izbindu-se unul de altul,

Astfel de vuiet creştea din crâncena luptă zeiască

Trâmbe de praf vânzolesc stârnitele vânturi; cu larma

Tunetul, fulgerul, trăsnetul scânteietor se îmbină…

… Când, nesătui de războaie, Cottos, Gyes, Briareu

Cruda bătaie stârnit-au, luptând în primele rânduri

Una dup-alta aruncă stânci uriaşe, trei sute,

Braţele lor viguroase, lupta se-nclină, Titanii

Aprig izbiţi se-nconvoaie, sub largul pământ îi afundă”.

 *

Munţii Buzăului fac parte din geografia sacră a lumii (în „Dacia preistorică”, Densuşianu e cât se poate de convingător în delimitarea şi în demonstrarea sacralităţii acestui spaţiu), „o geografie ale cărei coordonate ezoterice au fost stabilite în vremurile de dinainte de Marele Potop” (Rudan) şi care contrariază şi astăzi prin manifestarea în plan fizic şi spiritual a unui potenţial energetic straniu, numit de cercetători „perimetre energo-informaţionale”. Dominaţi de „un cer straniu”, cu o intensitate de peste 23.000 grade Kelvin („se deschid porţile Universului şi toată fiinţa devine spirit”), munţii Buzăului determină stranii teleportări (aspirări într-un tunel turbional), au urme arse ale unor monumente megalitice şi un strat gros de pământ-arsură, sub care cică s-ar afla comori interzise. Localnicii mai ştiu câte ceva despre „ţara Luanei” (în sumeriană „Luana” însemnând „Cei pe care Anu îi păstoreşte”), care ar fi „Poarta lui Dumnezeu” (Deva-Zana). Anu, cel care „a condus capetele negre”[1], pe care îl aflăm în tăbliţele de la Tărtăria drept făuritor al „regulilor de lângă apă”, a fost zeul suprem la sumerieni, zeu-Cer şi zeu-Soare (regăsibil în spaţiul european sub numele de Apollo, iar în cel egiptean drept Osiris), al cărui simbol era o cruce cu raze sau zvastica, Anu coborând din cer pe pământ, înainte de Marele Potop, cu carele zburătoare.

*

Crucea solară, în câteva străvechi variante

Crucea solară, în câteva străvechi variante

*

Pe vremea aceea, a dinastiei zeilor peste civilizaţia primordială, „pe vremea când se băteau munţii în creştete”, cum spune tradiţia, „Când s-a pogorât / Domnul pe pământ, / Sate-a răsădit, / Hotare-a împărţit. / Domnul împărţea / Până se-nsera. / Dacă se-nsera, / Domnul că pleca / Sus la drumul mare / Unde căpăta / Cină şi lumină / Sălaş de odină”, pe vremea aceea, Anu, „cel care guvernează în cer”, poruncea: „Caloiene lene, / Du-te-n cer şi cere / Să deschidă porţile, / Să sloboadă ploile / Să curgă ca gârlele / Zilele şi nopţile / Ca să crească grâiele!”. Sau poate CĂ LU’ ANU i se adresau oamenii cu invocaţii pe care şi astăzi le mai păstrează-n memorie: „Anu, Anu, ca-al lu’ Anu (Iani, Iani, Caloiene), / Ia cerului torţile / Şi deschide porţile / Şi porneşte ploile!”.

*

Iar Anu (numit, târziu, de greci Apollo) le mărturisea oamenilor: „Unul Cel ceresc mă sileşte pe mine, Cel care este Lumina în trei străluciri” (Vieţile Sfinţilor), mărturisind „fără voia lui pe Hristos, adevăratul Dumnezeu”, cum susţinea Sfânta Mare Muceniţă Ecaterina în faţa filosofilor împăratului Maximin.

*

În România, ignorându-se depunerile votive precucuteniene şi cucuteniene, s-a încetăţenit ideea că în obiceiul Caloianului s-ar înveşnici un mit al tracilor din Asia Mică, despre care povesteşte Diodor Sicul: „În Phrygia, întâmplându-se, odată, să cadă o epidemie asupra oamenilor, iar de altă parte suferind şi pământul de secetă, oamenii consultară oracolul asupra mijloacelor prin care să îndepărteze de la ei aceste calamităţi, iar oracolul le răspunse ca să înmormânteze trupul lui Attys şi să o venereze pe Kybele ca divinitate. Deoarece, însă, din pricina vechimii, din trupul lui Attys nu mai rămăsese nimic, phrygienii au făcut imaginea tânărului, pe care, apoi, plângând-o, o înmormântară, îndeplinind şi onorurile funebre potrivite cu soarta lui, şi acest obicei ei îl ţin constant până în zilele noastre”. Numai că ritualul purificării integrante şi al dialogului om-natură (prin mesager şi prin jertfă) este foarte vechi, cu mult anterior „soliilor” dacice, din vremurile marilor preoţi Zal Mox, funcţionând în toată lumea cu rădăcini în Paradesha, în Arryana Vaejah, ţara (paradisul) primordială a rasei europene („race nordic”) de sub Ursa Mare (Varâha).

*

Caloianul, supravieţuind, mai aproape de noi, doar prin estul Munteniei, aminteşte, în fond, de vremurile precucuteniene ale depunerilor votive (statuete depuse în colţul casei, sub vatră sau în câmpuri roditoare), fiind, în egală măsură, şi jertfa, şi jelire (ceea ce aminteşte, prin Attys, de Orpheu). Tinere fete, inclusiv copile, dar în mod obligatoriu fecioare neprihănite, făceau o statuetă din de lut, pe care o împodobeau cu panglici colorate şi cu flori, apoi o aşezau într-un sicriaş, împodobit cu busuioc, pe care îl îngropau în câmp, printre semănături. Se forma un adevărat cortegiu funerar păgân, cu preot, steag (o trestie împodobită cu o batistă), lumânări şi bocete.

*

După înmormântarea Caloianului, se făceau jertfe (pomeni), rugându-1 pe tânăr (parabola solului dac) să roage Cerul (Domnul) să dea „Apă multă să ne ude, / Să se facă poame multe!”.

*

După trei zile, sicriaşul era dezgropat, dus la o apă şi lăsat să fie luat de unde (ca la înmormântările reale practicate de neamurile germanice, scandinave şi celtice), jertfa (pomana) finală fiind o plăcintă („ghizmana”) şi celelalte bucate necesare unei petreceri ca în vechimea dacică, la care participau şi feciorii, care aduceau vin şi lăutari.

*

În unele sate, depunerile votive erau reprezentate de două statuete, „Tatăl Soarelui” (deci, Cerul Anu, Uranos, dar şi Apollo) şi „Măicuţa Ploii” (Pământul, Gaea, Bendis, Dochia, Ki etc, dar şi Artemis sau Demetra).

*

Paparudele reproduceau eterogen „mistere” antice ale purificării (condiţie a integrării fireşti în natură), inclusiv cele eleusine, închinate „Mamei Terra” (numită de greci Demetra) şi „suflului vital în grâu” (Persefona). Dimitrie Cantemir, pentru care vechimea noastră era ţărmuită doar de daci, identifica în permanenţa acestui obicei „câţiva zei necunoscuţi şi care se vede că se trag din idolii cei vechi ai dacilor” şi povestea că, în timpul său, la „vremea verii, când semănăturile sunt primejduite de secetă, oamenii de la ţară îmbracă o copilă mai mică de 10 ani cu o cămaşă făcută din frunze de copaci şi buruieni.

*

Toate celelalte copile şi copiii de aceeaşi vârstă o urmează şi se duc jucând şi cântând prin împrejurimi; iar oriunde sosesc, babele au obicei de le toarnă apă rece în cap. Cântecul pe care îl cântă este alcătuit cam aşa: „Papalugo, suie-te la cer, deschide-i porţile, trimite de acolo ploaia aici, ca să crească bine secara, grâul, meiul” şi altele!”.

*

La originea obiceiului stă o horă sacră a fecioarelor Artemisei, săvârşită în cea de-a treia joi de după Paşti (deci în vremea serbărilor dedicate lui Apollo – dar Apollo nu era decât un substitut al lui Anu, numit Aplu, adică Roşul), când fetele se îmbrăcau vegetal (precum în vremurile primordiale) şi plecau să danseze pe la case. În ziua aceea, a Horei Sacre, şi numai în ziua aceea, frunzişul costumului vegetal avea puteri miraculoase, vindecând bolile (boziile, de pildă, şi astăzi sunt recomandate de naturişti pentru unele boli digestive).

*

Invocaţia-descântec („cuvintele frumoase sunt descântece”, spunea Zalmoxe) de întâmpinare a Paparudei (poate fiica lui Papaios scitul, zeu-cer şi om-timp, adică moş) e plină de farmec, de farmecul descifrat de Ovidiu (în „Metamorfoze”) al lecturării imaginative şi analitice, prin eresuri, a naturii:

*

„Paparudă, rudă, / Ia-n’ ieşi de ne udă / Cu găleata, leata, Peste toată gloata. / Ploaie, Doamne, ploaie, / Locuri să ne moaie! Ploiţă curată / Din ceruri vărsată. / Unde-i valea sacă D-apă să se facă, / Unde-i valea lungă / Mai mult să s-ajungă Unde-o da cu plugu’ / Să meargă ca untu’, / Unde-o da cu sapa Să meargă ca apa. / Ploaie, Doamne, ploaie / Locuri să se moaie, Cucuruzele / Cât gradinele, / Orzu’ / Până-n podu’, Săcara / Cât scara, / Grâu’ / Până-n brâu!”.

*

Pe vremea zeilor, „Anu’… se împlinea la răsăritul Pleiadelor (vremea celei de-a treia joi a Caloianului şi a Paparudei); căci astfel se socotea pe atunci timpul”[2], iar preoţii păgâni puteau „schimba văzduhul, a porni vântul, a slobozi tunete şi ploi, a tulbura valurile mării, a face stricăciune în răsaduri, grădini şi câmpii, a aduce vătămări şi răni asupra oamenilor”, iar în timpul ritualului „unii săltau, alţii slujeau, alţii chiuiau, lăudând pe stăpânul său, iar alţii erau trimişi în toată lumea spre înşelarea popoarelor”[3].

*

Poate că nu există nici o legătură (deşi datina fiicelor Anului, Horele sau Anotimpurile, consacră această legătură) între Anu, „cel care guvernează în cer” şi care a stabilit legile în „oraşul arbore” de pe malul Mureşului, şi durata de timp numită an, care „se împlinea la răsăritul Pleiadelor”, adică la jumătatea lunii mai, când se cântau „peanurile lui Apollo” (colindele de astăzi), iar „peanul tracilor este numit de eleni imnul Titanilor”[4]. Numai că elenii, înlocuindu-l pe Anu cu Uran şi creând o confuzie generală prin străduinţa de a eleniza lumea zeilor, l-au înlocuit pe Anu, în vremea războiului troian (Anu aparţinea şi troienilor, care erau pelasgi: „Ştim că troienii au venit, iniţial, din Tracia. Există, iarăşi, o tradiţie foarte plauzibilă despre calea pe care strămoşii, sau predecesorii etruscilor şi, în general, a celor mai timpurii populaţii cunoscute din nordul Italiei, au intrat peninsulă din nord sau nord-est, după ce au părăsit valea Dunării”[5]), cu unul dintre preoţii săi, Apollo, un păstor hyperboreu aventurist şi muieratic, care stăpânea „mai multe moşii” în ţinuturile sud-estice ale actualei Românii. Şi asta în ciuda faptului că Anu, mai curând similar lui Uranus, decât lui Apollo, a fost înlocuit şi în ţinuturile în care a trăit, a dat legi şi a murit cu numele purtat de marii săi preoţi „gebeli” (munteni), adică cu Zal Mox.

*

Despre Zeul Moş sau Moş Timp, avem puţine informaţii. Homer, de pildă, nu-l menţionează, deşi este de presupus că dacă în lumea tracică ar fi existat un astfel de zeu, în perioada 1190-800 î.e.n., bardul orb i-ar fi cântat ademenirile spre nemurire (consacrate de aceleaşi „capete negre”, pelasgii, şi în Egiptul osirian, şi în Asia sumeriană).

*

Informaţii despre Zal Mox primim abia din secolul V al erei trecute, cu extrapolări (Herodot) spre secolul anterior, relatările ulterioare făcând veşnic recurs la textul herodotian, adăugând sau omiţând amănunte, unele extrem de interesante. Pasionaţii de istorie ştiu, probabil, toate referirile antice la Zal Mox, dar o să le reiau, atent la amănunte, pentru a vă propune o altă demonstraţie.

*

Începând cu Herodot, ipoteza unei alte identităţi mitice, căreia i se substituie Zalmoxe, acest mare înţelept şi iniţiator al antichităţii, a prins contur. Herodot vede în Zalmoxe pe Gebeleizis („Unii dintre ei socotesc că acesta (este) Nebeleizis”), Mnaseas pe Cronos sau Saturn, asumatul părinte al lui Osiris („Geţii cinstesc pe Cronos, numindu-l Zalmoxis”), Vergilius pe Uranos, devenit Marte („Gradivus tatăl”), Ovidius pe Marte („getul care se închină lui Marte”), Porphyros pe Heracles („Unii spun că el mai este numit şi Thales, iar barbarii îl adoră ca Heracles”), Hesychios din Alexandria pe Cronos („Alţii spun că (Zalmoxis) era consacrat lui Cronos”), la fel şi Suidas, care-l citează pe Mnaseas („la geţi este adorat Cronos şi este numit Zamolxis”). Dar îndoiala cu care este receptată natura divină a lui Zalmoxe (Agathias pune la îndoială chiar şi valoarea civilizatorie pe care o au „regulile lui Zamolxis şi aiureala getică”) nu estompează imaginea de înţelept, de civilizator a marelui preot din Carpaţi, individualizat datorită lui Pitagora, deşi el reprezintă, în fond, o dinastie preoţească. „Acest om era numit chiar zeu” (Strabon) pentru că „făcu vrednice de crezare învăţăturile lui” (Herodot), pentru că le-a „arătat geţilor din Tracia ritul iniţierii religioase” (Hellanicos), revigorând bazele datinii, deci ale legii în care „vorbele frumoase sunt descântece” (Apuleius), descântece sau incantaţii care înlesnesc iniţierile şi care-l poziţionează pe învăţător, după mărturia lui Lucian, printre geniile antichităţii, o antichitate care admiră, „dintre barbari, pe cei din Cirus, pe scitul Anacharsis, pe tracul Zalmoxis, pe italiotul Numa, apoi pe Licurg din Lacedemona, pe atenienii Focion şi Tellos şi pe (cei şapte) înţelepţi, cu excepţia lui Periandru”.

*


[1] The Sacred Books, Cea mai veche istorie a Creaţiei, p. 63

[2] Polybios, V.l

[3] Triodul, Sf. Mucenic Ciprian

[4] Strabon, II, XII. p.12, 13

[5] D’Alviella,Goblet, The Migration of Symbols, London, 1894, p. 77


Sub semnul Soarelui (II)

Lună, Soare şi Cerul lui Anu, pe o tăbliţă din Sumer

Lună, Soare şi Cerul lui Anu, pe o tăbliţă din Sumer

*

Odată cu zeii, aveau să apară şi „regulile”, „legile divine”, ca expresii ale voinţei zeilor, desluşite de iniţiaţi şi încredinţate populaţiilor prin „mistere”, deci prin ritualuri, în care cântecul şi dansul se împleteau cu incantaţii stranii, în care înţelesurile cuvintelor nu prea aveau mare importanţă. „Muzica, apoi, care însoţeşte dansul, ritmul şi melodia, ne uneşte cu divinitatea prin desfătare şi, totodată, prin frumuseţea artei… oamenii atingând perfecţiunea în imitarea divinităţii, atunci când fac bine altora, dar s-ar putea spune, şi mai corect, că ei ating acest stadiu când sunt fericiţi”[1].

*

Anu, Cerul şi primul legiuitor al omenirii

Anu, Cerul şi primul legiuitor al omenirii

*

Există, în patrimoniul mitologic al omenirii, două identităţi astrale (Cerul), care stabilesc Legea (Religia, Datina), Anu şi Ahura Mazda, un şir întreg de iniţiaţi, care se retrag în peşteră, ca să li se reveleze adevărul (Rhadamanthys, Minos, Zalmoxis, Targitos etc.) şi care „promulgau legile în faţa oamenilor ca şi cum le-ar fi venit de la zei”[2], precum şi câţiva legiuitori care reprezentau statalităţi, precum Hammurapi sau Licurg, dar toţi în strânsă legătură cu muntele[3] (primul templu al civilizaţiei omeneşti, de pe care se puteau descifra în „anticele rune ale zeilor / Scrise cu aurul stelelor pe cer”[4].

*

Cerul în Archive-of-the-Moravian-Gallery-in-Brno

Cerul în Archive-of-the-Moravian-Gallery-in-Brno

*

Dreptul obştesc[5], numit, în vremuri, ba „reguli de lângă râul cu apă” (sărbătorite drept An-Dar, drept Darul lui Anu în antichitatea carpatică), ba legi pelasgine, ba drept valah, funcţiona în mod natural, consfinţit fiind de cei care „au pus stăpânire pe munte” şi care, drept prim tribut din partea formulelor asociative nou create, primeau doar jertfe şi ofrande. Pe vremea aceea, oamenii adorau cerul, pământul, focul, apa şi vântul (respiraţia, deci Brahma), dar fără a şi le închipui altceva decât ceea ce erau şi fără a le atribui porecle, adică nume şi identităţi umane (Herodot, II.LI: „înainte vreme, pelasgii aduceau tot felul de jertfe, înălţând rugi zeilor, fără însă să-i dea vreunuia dintre ei porecle şi nume, deoarece nu auziseră încă de ele. îi numeau doar zei, pentru că divinităţile, după ce au orânduit toate lucrurile din lume, le-au luat pe toate sub oblăduirea lor prin bună împărţeală. Abia după o trecere îndelungată de vreme au aflat ei numele celorlalţi zei, veniţi din Egipt[6]; cât despre numele lui Dionysos, l-au aflat mult mai târziu”). Ei ştiau că din logodna cerului cu pământul s-a născut timpul şi că timpul, logodit cu văzduhul, care avea să le nască pe toate celelalte, obişnuia să-şi înghită copiii. Era sublimă această metaforă a antichităţii, această formulă primordială, mitică, primitivă (adică simplă, dar profundă) de poezie, de mit, de filosofie. în clipa în care cei care „au pus stăpânire pe munţi” au dorit să devină temuţi şi puternici prim mulţimea de „oameni care-i cinsteau şi li se supuneau” (Polybios), ei s-au substituit cerului (Uranos), pământului (Gaea, Rhea, Geea) timpului (Saturn, Cronos) şi văzduhului (Hera, Ira, Maria), stabilind şi anumite ceremonii religioase pentru impunerea Legilor, adică datinile. în evoluţia lor, datinile şi alaiurile de credinţe şi de superstiţii pe care le slujeau (obiceiurile) s-au numit tradiţie, tradiţia fiind manifestarea ordinii instinctuale la un popor sau la altul. Temelia tradiţiei o reprezintă locul în care s-a însămânţat datina, adică înjghebarea spirituală obştească numită, ulterior, sat.

*

Cerul în Noor-Chair-of-Islamic-Studies-at-York-University.

Cerul în Noor-Chair-of-Islamic-Studies-at-York-University

*

În veacul naşterii zeilor (prin preajma „Potopului Universal”, atunci când „zeii au hotărât să extermine omenirea”[7]), „asocierile” de care vorbea Polybios deja se militarizaseră, fiecare obşte de la poalele Carpaţilor putând trimite la război câte un contingent de câte cincizeci de bărbaţi „zdraveni la trup, cu înfricoşată putere”. „Cincizeci de capete-avea, pe trupu-i vânjos, fiecare, / Fără de margini părea statura lor şi vigoarea”, consemna Hesiod, scriind, de fapt, despre primele corpuri de oaste bine organizate, formate din luptători care foloseau coiful de luptă („aveau un ochi înfipt în mijlocul frunţii”).

*

Cerul în Museum-of-Turkish-and-Islamic-Art-in-Istanbul

Cerul în Museum-of-Turkish-and-Islamic-Art-in-Istanbul

*

De sus, din culmea munţilor înzăpeziţi, îşi impunea voinţa de rege şi de zeitate Anu sau Montu sau Gebeleizis (Munteanul) sau Uranus, susţinut de soţia sa Saue sau Gaea (Geea, Rhea) sau Bendis, bărbatul şi femeia din cuplul religios iniţial fiind recunoscuţi, indiferent de numele atribuit lor după despărţirea limbilor (efectul de „turn Babel”), ca părinţi ai ginţilor şi adoraţi drept Cer şi Pământ. Simbolul cerului, pe care olarii îl încrustau în ceramică sau în tăbliţe, era unul complex, care includea cercul şi crucea dreaptă (mai târziu, octograma), iar simbolul pământului era crucea oblică (ulterior, şi bradul, reprodus în desene sub forma unor linii sau unghiuri paralele). Cei doi, Anu şi Suae (părinţi şi ai anotimpurilor, numite Hore), au trăit, probabil, înainte de scrierea tăbliţelor de la Tărtăria (4.500 î.e.n.), din moment ce „capetele negre” ale lui Anu (sumerienii) aveau să înfiinţeze, „peste mări şi ţări”, cetatea Ur sau Uruk (Roată). Ur-Anu (Uranus) înseamnă o combinaţie care poate ispiti speculativ, cu atât mai mult cu cât AN-KI înseamnă, în mitologia sumeriană, Cer-Pământ, deci Uranus-Rhea, An fiind, însă, principiu feminin, iar Ki – masculin. Tăbliţele de la Tărtăria contrazic mitologia sumeriană, dar demonstrează ceea ce este deja demonstrat, adică faptul că toate zeităţile au plecat din Carpaţi (Densuşianu); dar asta nu înseamnă că noi ne şi tragem din zeii aceia, care, în fond, nu au fost decât nişte căpetenii obşteşti ale unor triburi care, ulterior, aveau să migreze, lăsând în Carpaţi numai datina şi pe câţiva dintre păstrătorii ei.

*

Cerul în moscheea Kutublyya din Cordoba

Cerul în moscheea Kutublyya din Cordoba

*

Dintre căpeteniile carpatice ale vremurilor imemoriale, istoria a reţinut doar numele Titanilor Coeus, Crius, Cronos sau Saturn, Iapetus şi Oceanus (căpetenia de pe malul Dunării), ale Titanidelor Mnemosyne (mama celor nouă muze), Phoebe, Rhea, Theia, Themis şi Tethys (soţia lui Oceanos), precum şi numele Giganţilor Alcyoneus, Clythius, Enceladus, Ephialtes, Eurytus, Hyppolytus, Mimas, Palas, Polybotes, Porphyrion şi Thoas, şi numele Ciclopilor Cottos, Gyes, Briareu, toţi părtaşi la un război apocaliptic, soldat şi cu primul potop, un război care constituie mai mult decât o enigmă a istoriei. Numele acestea sunt, desigur, grecizate (mai rar traduse în greacă) şi reprezintă, adeseori, simboluri ocupaţionale sau ritualice, dacă nu şi una, şi cealaltă, primele ocupaţii ale fiinţei umane fiind impuse prin anume ritualuri de iniţiere.

*
Cerul (Iluminarea) în simbolistica islamică

Cerul (Iluminarea) în simbolistica islamică

*


[1] Strabon, Geografia, X, 3, 9, p. 433

[2] Strabon, Geografia, X, 4, 19, p. 454

[3] O, munte, locuinţă a zeilor! – în The Epic of Gilgamesh, II, p. 9; el a urmat drumul Soarelui, la creşterea lui, prin munte – IV, p. 16; tatăl zeilor, Enil al muntelui – în The Epic of Gilgamesh, VII, p. 24, ceilalţi zei fiind descendenţii lui, muntenii.

[4] Voluspo, 61, p. 25

[5] Legea strămoşească este stăpâna tuturor – susţinea Pindar, în poemul pierdut Legea Naturii, citat de Herodot, în Istorii, III, XXXVIII, p. 242

[6] Dar Egiptenii recunoşteau că au luat aştrii cerului de la pelasgi, care erau şi străbunii lor, inventând „numele zeilor” după ce au împărţit anul în 12 luni – Strabon, Georgrafia, I, 1, 4, p. 30; Herodot, Istorii, II, IV, p. 134; II, L, p. 156; II, LI, p. 156

[7] The Epic of Gilgamesh, V, p. 20; Genul meu uman pentru distrugerea lui îl voi face, spunea Timpul-Creator, în exerciţul Creaţiei – The Sacred Books, Cea mai veche istorie a Creaţiei, p. 63


Sub semnul Soarelui (I)

Dumnezeu-Timpul, ulterior Soarele-Timp

Dumnezeu-Timpul, ulterior Soarele-Timp

*

Încă nu existau zei. Existau doar Cerul-Tată, Pământul-Mamă şi Văzduhul-Fiu (toate religiile încep de la Trinitate[1]), iar între cer şi pământ se trăia într-o irepetabilă comuniune cu natura (doar practicile druizilor, deja redescoperite în Anglia, mai amintesc de acele trăiri). Apoi au apărut vrăciţele („la început, profeţii erau bărbaţi”[2]) şi liderii formulelor asociative (frăţii şi neamuri, adică ginţi şi triburi), care oficiază în numele Cerului-Tată, al Pământului-Mamă şi al Văzduhului-Timp (Ira sau Hera, devenit, ulterior, Fântână, adică Maria, în creştinism), care au impus jertfa (dania) drept primă formulă de impozitare, şi încă una benevolă. Ulterior, unii oameni s-au substituit dumnezeirii, „pentru că la ei era socotit cel mai de temut şi cel mai puternic acela care avea cei mai mulţi oameni care-1 cinsteau şi i se supuneau”[3]. Zeificarea începe cu întemeietorul de neam (trib), cu Anu, cu Neikoy sau Badita (înţeleptul, deci Budha), moş-strămoşul civilizator, apoi se continuă cu căpetenii obşteşti care împlinesc rolul de mare preot, de Zal Mox (Saturn sau Cronos, Osiris sau Apollo), fiecare element al naturii sau al firii umane (Minerva, deci înţelepciunea, se naşte din capul lui Saturn, al timpului, deci) fiind valorificat de către un om pentru a fi cinstit de cât mai mulţi, pentru că, deşi se crede cel mai iscusit „dintre toate vieţuitoarele, omul… este cel mai uşor de înşelat”[4].

*

Debutul în manipularea obştească îl fac femeile, „mama” (străbuna), precum, Cula sau Suae, cea care va fi în „oraşul arbore de la locul de acces sub mâna zeiţei Cula, Marea vrăciţă, Doamna care redă viaţa, zeiţa patroană a medicinii şi tămăduitoare a capetelor negre, Prinţesa omului celui mai integru, Anu, care ştie să proclame reguli lângă râul cu apă”[5]. Bărbatul încă nu este zeu, în anul 4.500 î.e.n. (de când datează tăbliţele de la Tărtăria), ci „bărbatul cel mai integru”. Abia după despărţirea neamurilor (efectul „turnului Babel”), asocierile îşi personalizează zeii pământeşti, dându-le nume şi porecle (pe care le află şi alte neamuri, asumându-le), ba chiar şi identităţi, de cele mai multe ori multiple, prin sinteza manifestărilor (stabilite de rit, de datină, de lege) marilor preoţi din câteva generaţii pe teritoriul spiritual al aceleeaşi obşti. Tocmai de asta regăsim acelaşi Cer-Soare şi sub numele lui Anu, sumerianul, şi sub numele lui Uranos, grecul, şi sub cel al lui Osiris, felahul (pelasgul) egiptean. Numai Pelasg, Neikoy-ul, Badita, străbunul comun al tuturor neamurilor europene, care-şi învăţase contemporanii cum să-şi facă îmbrăcăminte prin coaserea pieilor şi case prin folosirea lemnului şi a lutului, nu capătă statut de zeu, iniţierile lui nefiind fixate prin ritual, prin datină şi lege.

*

Tocmai de asta, naşterea zeilor pământeşti începe odată cu iniţierile ritualice, începe cu Saturn, cel numit şi Anu, şi Cronos, tatăl lui Osiris, de la care Osiris, împreună cu Isis, preiau gloria de a-i fi învăţat pe oameni, cu un ritual anume, cum să are, să semene, să culeagă, să macine seminţele, să facă şi să coacă pâine.

*

Sub semnul Soarelui

Sub semnul Soarelui

*

Sub semnul Soarelui, ritualurile agrare sunt asumate, ulterior, de alte cupluri de preoţi Osiris-Isis, Apollo-Artemis sau Troian-Dochia (preoţii Soarelui fiind, deci, troieni din localităţile balcanice de sub hegemonia Troiei, iar partenera lui, soră sau nevastă, fiind oacheşă, adică „d’ochioşică, negri-s ochii”).

*

Cuplul Cer-Tată şi Pământ-Mamă (inversat în perechea sumeriană An-Ki) se regăseşte, repetat şi contemporaneizat, în continuitatea datinii prin obicei, chiar dacă prin alte relaţii (în tradiţiile noastre, de pildă, prin Făt-Frumos – Sânziana sau prin Făt-Frumos – Sfânta Vineri, Miercuri sau Duminică, prin Dragoş – Uţa, prin Ştefan – Mama etc.). Fiecare timp îşi retrăieşte miturile ancestrale sub alte identităţi, apoi încep rătăcirile, înstrăinările şi dezrădăcinările.

*

Povestea naşterii zeilor pământeni (dave sau devas, generaţii spirituale la sumerieni) începe, în toate religiile mitologice, la nord de Dunăre şi de Marea Neagră, Dunărea şi Marea Neagră, privite ca un tot unitar, fiind numite „noianul care-ncinge pământul”[6], acolo unde „haos a fost la-nceput. Pământul cu largile-i coapse, / Casă temeinică dată nemuritorilor care / Au pus stăpânire pe culmea Olimpului (Caraiman? Buzăului? Ceahlău? Bucegi? Rarău?) plin de troiene”[7]. „Nemuritorii”, adică primii oameni care „au pus stăpânire în sfântul şi marele munte / Şi împrejurul fântânii limpezi”[8] şi care erau „deopotrivă (cu Zeus), prin el neştiuţi sau cu faimă”[9], „neamu-unor oameni de aur, cu duh şi cuminte / Care-au fost într-o vreme”[10], oameni care „netulburaţi de vreo grijă, trăiau asemeni cu zeii, / Nu cunoşteau suferinţa ori truda şi nici bătrâneţea / Nu-i dobora, ci de-a pururi cu zdravene mâini şi picioare / Se veseleau în petreceri, feriţi de orice amaruri. / Moartea uşoară ca somnu-i primea şi averile toate. / Ei stăpâneau, căci pământul cel rodnic din propria-i voie / Fructe dădea din belşug, paşnici trăiau şi în tihnă, / Roadele îşi împărţeau cu cei deopotrivă de vrednici”[11].

*

Dumnezeu-Timpul, o primă hartă sumeriană a Cerului - Horowitz, Wayne, Mesopotamian Cosmic Geography, Eisenbrauns, 1998

Dumnezeu-Timpul, o primă hartă sumeriană a Cerului – Horowitz, Wayne, Mesopotamian Cosmic Geography, Eisenbrauns, 1998

Generaţiile strămoşilor, grupate de Hesiod[12] într-un mod asemănător modelului sumerian[13], încep cu „întâia seminţie de oameni cuvântători (cea care) a fost de aur”, datând, conform sumerienilor, în era când Soarele răsărea din Constelaţia Leului, generaţie pe deplin solară. O generaţii de oameni pe deplin fericiţi, care „neputincioasa bătrâneţe / n-o cunoşteau” şi care, „murind, părea că-i fură somnul”, ei „convieţuind în armonie”[14], fără să cunoască Timpul şi degradările pe care el le produce.

*

„Mai necăjită seminţie veni pe urmă, cea de argint”[15], o generaţie montană[16] (a lui Aruru, a lui Enil al muntelui[17], fiul lui Anu[18], şi a lui Gilgamesh), care „nici vorbă să aducă zeilor cinstire”[19], iar epoca respectivă a fost cea a descoperirii calendarului lunar, exista sub semnul Lunii, în era în care Soarele răsărea din Constelaţia Racului.

*

În epoca generaţiilor de argint, „muntele de Răsărit” (Ra, cu extensiile ulterioare Ararat şi Rarău, şi care or mai fi fost), cu pajiştile strălucitoare din vârf ocupate de Venus (Inana) şi de Marte, (Nergal), Marte fiind menţionat în imnuri drept „stăpânul marelui munte”, „al muntelui de unde răsare Soarele”[20], avea să reprezinte şi templul, dar şi modelul templelor viitoare[21]. I se mai spunea şi „Muntele Lumii”, Mircea Eliade identificând în el şi arborele lumii: „Simbolismul Arborelui Lumii este complementar cu cel al Muntelui Central. Uneori, cele două simboluri coincid; de obicei, se completează reciproc. Dar ambele sunt formulările mitice mai dezvoltate ale Axei Cosmice (Stâlpul Pământului)”[22].

*

„A treia generaţie de oameni cuvântători… a fost de aramă”[23], generaţii (fiecare generaţie a lui Hesiod cuprindea zeci de generaţii) de Eroi, dedicate planetei Mercur şi care au trăit în era în care Soarele răsărea din Constelaţia Gemenilor.

 *

A patra generaţie, „cu mult mai dreaptă şi mai bună, / Divină seminţie de oameni-eroi, numiţi semizei”[24], închinată planetei Venus, a existat în timpul zodiacal al Taurului, ultimii ei eroi fiind Moise (care „distrugea” Taurul, anunţând era în care Soarele va răsări din Constelaţia Berbecului – „mielul” biblic) şi Osiris, ultimul Osiris fiind Rhamses al II-lea, sau Sesostris, cum îl numeau grecii, noi adăpostindu-l în tradiţii drept Ostrea Novac-Jidovul.

*

Următoarea generaţie, de „oameni din vârsta a cincia” – „asta-i seminţia de fier”[25], închinată lui Marte, a existat în timpul zodiacal al Berbecului, fiind urmată de generaţia modernă, din care facem parte, închinată lui Jupiter şi existând, sub semnul lui Iisus Hristos, în timpul zodiacal al Peştilor, însuşi Iisus anunţând „omul cu ulciorul”, deci generaţiile „New Age”, închinate lui Saturn (Cronos!), când soarele va răsări în Constelaţia Vărsător.

*


[1] adorarea universală a globului solar  – Murray-Aynsley, Harriet, G. M., Symbolism of the East and West, London, 1900. pp. 14, 15

[2] Strabon, Geografia, II, 7, 12, p. 207

[3] Polybius, Istorii, Bucureşti, 1966, 11, p. 17

[4] Polybius, Istorii, Bucureşti, 1966, V, p. 75

[5] Tăbliţele de la Tărtăria, în traducerea sumerologilor ruşi

[6] Homer, Iliada, XVIII, p. 595

[7] Hesiod, Teogonia, p. 28

[8] Hesiod, Teogonia, p. 25

[9] Hesiod, Munci şi zile, p. 59

[10] Hesiod, Munci şi zile, p. 62

[11] Hesiod, Munci şi zile, p. 62

[12] Hesiod, Munci şi zile, pp. 43-47

[13] Swami, Purohit; Yeats, W. B., The Ten Principal Upanishads, Faber and Faber Limited, London, p. 5

[14] Hesiod, Munci şi zile, pp. 43

[15] Hesiod, Munci şi zile, pp. 43

[16] muntele Cerului şi al Pământului – Finkel, I.; Geller, M., Sumerian Gods and Their Representation, Groningen, 1997, p. 13

[17] Anu şi Enlil, suflet al cerului şi sufletul pământului, vor fi cu tine cu tine – în The Sacred Books, Cea mai veche istorie a Creaţiei, p. 65

[18] După Anu, Enlil, Enki şi Nin-harsagga au condus capetele negre – în The Sacred Books, Cea mai veche istorie a Creaţiei, p. 63

[19] Hesiod, Munci şi zile, pp. 44

[20] Sjöberg, A.; Bergmann, E, The Collection of the Sumerian Temple Hymns, Locust Valley, 1969, p. 88

[21] În culturi din întreaga lume, templele au fost frecvent concepute după modelul Muntelui Lumii – Ebeling, E., Reallexikon der Assyriologie, Vol. 3, Berlin, 1957, p. 177; Templul (casa) este un munte mare, care ajunge până la cer – Werr, L., Studies in the Chronology and Regional Style of Old Babylonian Cylinder Seals, Malibu, 1988, p. 38

[22] Eliade, Mircea, Myths, Rites, and Symbols, New York, 1975, p. 380

[23] Hesiod, Munci şi zile, pp. 46

[24] Hesiod, Munci şi zile, pp. 46

[25] Hesiod, Munci şi zile, pp. 47


Legile de „lângă râul de apă”

„Cerul şi Pământul sunt părinţii tuturor creaturilor, şi dintre toate creaturile omul este cel mai înzestrat, sincer şi inteligent”

„Cerul şi Pământul sunt părinţii tuturor creaturilor, şi dintre toate creaturile omul este cel mai înzestrat, sincer şi inteligent”

*

Există un teritoriu de sacralitate, Datina[1], în care sunt înveşnicite tainele pe care nici măcar pietrele sau cărţile nu le-ar fi putut păstra mai temeinic, mai întru puritate, mai întru adevăr[2]. Există în Datină un mesaj ancestral, cel stabilit şi rostit de „divinităţile bătrâne” (Cartea egipteană a morţilor) şi retrăit, generaţie după generaţie, printr-o neostenită „cunoaştere trăitoare”[3] (Bădescu) a ordinii spirituale a lumii[4], „mutată în cuvântul explicativ, în concepte clare şi în raţionamente bine închegate” (Bădescu). Un mesaj pe care îl tot abandonăm în favoarea „deprinderii colective” (Bernea), deşi ştim că „legendele sunt tradiţie vie, aproape întotdeauna mai adevărată decât ceea ce numim istorie” (Thierry) şi că „basmele nu sunt numai un produs al fanteziei, ci şi documente istorice de mare preţ” (Grimm). Dar dincolo de mesaj mai există ceva, există mărturia unei anume continuităţi, probată doar prin Datină[5], prin obicei, prin tradiţie, „cunoaşterea trăitoare” reprezentând, în fond, un argument mult mai convingător decât cele pe care le poate aduce istoria. Istoria, veşnicul recurs al veacurilor însângerate şi înlăcrimate la mâinile curate cu care îşi vor îmbrăţişa, ipocrit, urmaşii.

*

Ca teritoriu de sacralitate destoinic marcat de „divinităţile bătrâne”, Datina probează cât se poate de convingător vârstele neamurilor, ale neamurilor care şi-au încrustat în pietre mereu alte nume, dar n-au abandonat niciodată „ordinea spirituală”[6], acel „dar”[7] şi acea „virtualitate”[8] ale vieţii (Bădescu) în absenţa cărora se creează „dezordinea” şi rătăcirea înspre alte teritorii de sacralitate[9]. Cunoaştem astfel de îndepărtări de un anume „loc spiritual”[10] (Bădescu), soldat cu individualizarea altor teritorii de sacralitate, istoria şi mitologia (mai nou, şi lingvistica) căutând cu încrâncenare rădăcinile carpatice ale civilizaţiilor feniciană, sumeriană, egipteană, hitită şi elenistică, dar ignorând cu nonşalanţă rădăcinile carpatice ale spiritualităţii carpatice contemporane. Iar între rădăcină şi clipă stau măcar vreo şapte milenii, deja uitate în lada cu vechituri a istoriei.

*

„Dumnezeu Anu" (Cerul)

„Dumnezeu Anu” (Cerul)

*

Teoretizăm, îmbrăcăm haina fastuoasă, dar de împrumut a clipei, inventăm abordări ştiinţifice noi (noologia), dar ignorăm mărturiile aflate sub ochii noştri, de parcă noologia (ştiinţă nouă şi, de aceea, o altă trufie a… divinităţilor viitoare) nu ar „începe cu studiul actelor trăitoare, în şi prin care omul se întâlneşte cu ceilalţi tocmai pentru că şi ei sunt trăitori şi astfel se găsesc deja acolo, în acelaşi loc spiritual cu el” (Bădescu). Un „loc spiritual” în care „datina vine din ce este dat, din exterior, gata făcut şi constatat obiectiv” (Bernea) şi supravieţuieşte prin obicei, adică prin acel „act repetat, cu scopul de a conserva şi organiza viaţa socială… în forme moştenite din bătrâni” (Bernea) şi care se retrăieşte prin „tradiţie vie”[11]. În fond, „obiceiul este un act social, care dă viaţă şi actualizează datinile”, reprezentând „o tradiţie în act, o tradiţie vie”. Dar datina, acel „ceva stabil, cu caracter de permanenţă pe linie tradiţionalistă” (Bernea), să nu mai însemne oare nimic altceva decât o nevoie şi o plăcere estetică, adică un fel de răsfăţ al clipei care-şi conştientizează orgolios apartenenţa la veşnicie, deşi nu are nici conştiinţa eternităţii[12] şi nici capacitatea „cunoaşterii trăitoare”[13]?

*

Rob al clipei şi părticică insignifiantă din consistenţa sa, eu îngenunchez în faţa Datinii, în faţa darului şi în faţa virtualităţii, şi pipăi cu buzele urmele paşilor „celui mai perfect dintre divinităţile bătrâne” (Cartea egipteană a morţilor), încercând să-i aflu numele şi să măsor, apoi, între numele lui şi numele nostru calea datinii, cea trăită, după obicei, prin tradiţii. Şi clipa se sparge, îngăduindu-mi să păşesc în „oraşul arbore de la locul de acces sub mâna zeiţei Cula, Marea vrăciţă, Doamna care redă viaţa, zeiţa patroană a medicinei şi tămăduitoare a capetelor negre, Prinţesa omului celui mai integru, Anu[14], care ştie să proclame reguli lângă râul cu apă” (Tăbliţele de la Tărtăria). Poposesc în tărâmul de sacralitate stabilit de Anu („cel care guvernează în cer”[15]) şi de prinţesa lui, Cula sau Saue[16]. Între clipa căreia îi aparţin şi clipa astrală a proclamării de „reguli lângă râul cu apă” (Mureş), undeva, prin Ardeal, s-au stivuit vreo 6.500 ani şi tot atâtea uitări. Regăsirea e imposibilă, calea zeilor fiind definitiv uitată.

*

"Marele Păstor Enlil al Muntenului", părintele zeilor şi fiul lui Anu

„Marele Păstor Enlil al Muntenului”, părintele zeilor şi fiul lui Anu

*

Şi, totuşi, calea zeilor există[17], dar mărturiile zac uitate prin vremuri. De pildă, Legea.

Tăbliţele de la Tărtăria doar menţionează naşterea Legii, în „oraşul arbore”, în care locuiau „capetele negre”[18] (nume sub care erau cunoscuţi viitorii sumerieni, dar şi „dumnezeieştii pelasgi” ai lui Homer), adică în practica socială a unor popoare care se pregăteau de migraţie[19] şi care aveau să-şi piardă identitatea în favoarea unui nou început. „Capete negre” se numeau şi sumerienii, şi pelasgii, care, spre deosebire de danai, erau bruneţi şi care, deşi vor coloniza India, vestul european, Asia Mică şi chiar o parte din litoralul nordic al Africii, sub numele de „felahi”[20], deci pelasgi, lasă în locurile de baştină suficiente frăţii (giniţi) care să le înveşnicească memoria. După câte se pare, „regulile” lui Anu[21] au fost moştenite de la pelasgi, Hestia încredinţându-i marelui preot Zal Mox[22] „legile bune” sau „belagine”, cum le numesc anticii Eladei. De fapt, nu „belagine” (Pythagoras a grafiat greşit), adică nu „războinice”, ci „belasgine” sau „pelasgine”, Hestia (Histia, Vesta) fiind o divinitate pelasgă, zeiţa vetrei şi, indirect, a ritualurilor sacre de tip horă[23]. Nu putem afla dacă Hestia a fost sau nu „Cula, Marea vrăciţă, Doamna care redă viaţa, zeiţa patroană a medicinei şi tămăduitoare a capetelor negre”, dacă a primit „regulile” de la Anu, deci de la o civilizaţie anterioară celei sumeriene, sau de la rahmani (rohmani, rocmani, rugmani), adică de la ginţile care s-au întors din Sumer pentru a se aşeza în nordul Transilvaniei (Năsăud, Maramureş, Cluj, Sălaj), ginţi care au adus şi numele lui Dumnezeu-Omul[24], acel „Oi” enigmatic din colindele maramureşene, care derivă din „OM”[25] (AUM[26]), din legătura fiinţei supreme, imaterială, cu cea materială, silabă sacră şi aparent enigmatică cu care încep toate invocaţiile zeului suprem (Upanişadele, traducere engleză: „OM (KATHA)… / May Brahman protect us, / May He guide us, / OM- PEACE, PEACE, PEACE…”).

*

"Taurul lui Anu" (Fulgerul)

„Taurul lui Anu” (Fulgerul)

*

Rahmanii sau Blajinii („boni genii”, deci Blajini, cum îi numeşte Sbiera, sau „ctisti”, cum îi aflase Strabon, care „sunt onoraţi şi socotiţi sacri”; dacă nu cumva sub numele de „blajini” se ascund „belasginii”, deci pelasgii) ţin de cultul Moşilor (chiar şi romanii se revendicau din rahmani) şi conturează în spiritualitatea românească un ansamblu de datini, obiceiuri şi tradiţii despre care vom vorbi într-un alt capitol. Oricum, de la aceşti susţinători ai „stâlpilor pământului” par să ne fi venit, prin intermediul Hestiei, legile belasgine, care, aşa cum urmează să o demonstrez, aveau să capete valoare de datină şi să se permanentizeze în memoria obştească, chiar dacă peste milenii (în 1334 d. H., de pildă), „regulile” proclamate prin anul 4.500 î.e.n. „lângă râul cu apă” aveau să se numească „drept valah” (valaskim).

*

Polybios

Polybios

*

Ambiţiosul şi inegalabilul Polybios[27], istoric, filosof şi sociolog înnăscut care visa să scrie o istorie universală a antichităţii, pornind de la premiza că „dintre toate vieţuitoarele, omul, care crede că este cel mai iscusit, este cel mai uşor de înşelat” (V. 75), susţine că anticii „puneau mare preţ pe asocieri, pentru că la ei era socotit cel mai de temut şi cel mai puternic acela care avea cei mai mulţi oameni care-1 cinsteau şi i se supuneau” (11.17). Îl cinsteau şi i se supuneau, recunoscându-1 rege, mare preot şi zeu, aşa cum s-a întâmplat şi în cazul lui Anu („cel care guverna în cer”, adică sumerianul), şi în cazul lui Zal Mox, zeul moş, cel atât de bine agrumentat de Nicolae Densuşianu. „La arieni, Zatharustes[28] susţine că o zeiţă bună i-a dat legile întocmite[29]. La aşa-numiţii Geţi, care se cred nemuritori, Zalmoxis susţine că Hestia i-a dat legile, iar la Iudei Moise spune că a intrat în legătură cu Iahve”, consemnează Diodor din Sicilia, Sicul (21), semn că primele asocieri  ale antichităţii,  despre care vorbea Polybios, deja valorificaseră credulitatea celui „mai uşor de înşelat… dintre toate vieţuitoarele”, fiinţa umană.

*

Gilgamesh şi Enkidu (propria-i tinereţe!), ucigând Taurul lui Anu

Gilgamesh şi Enkidu (propria-i tinereţe!), ucigând Taurul lui Anu

*

Şi Anu[30], şi Zatharustes (Zarathustra), şi Zalmoxis, şi Moise se impuseseră drept „locţiitori ai zeului care stăpânea cetatea” (Daniel, 89), dar îşi exercitau puterea cu sprijinul sfatului „bătrânilor” (preoţilor, căpeteniilor obşteşti) şi al „adunării luptătorilor” (Ghilgameş[31] şi Aga din Kiş). Formulele asociative impuneau sistemul tributar, cel numit „asiatic” (eliminând sclavagismul), obştile (ginţile) având obligaţii faţă de „mai marele pământului”, conducătorul tribului, al reuniunii de triburi şi, ulterior, al statului. În cadrul obştii se practica devălmăşia, ieşirile ulterioare din indiviziune conducând la apariţia muncii salariate („tot seceră lanuri argaţii”, Iliada, XVIII, 567), şi nu la sclavagism.

*

Mitras, adică Ahura Mazda, adică Anu, preluând şi una dintre gloriile lui Gilgamesh

Mitras, adică Ahura Mazda, adică Anu, preluând şi una dintre gloriile lui Gilgamesh

*

Încălcările legii, deci ale datinii, se sancţionau de judeţul conducătorului obştesc. Din nefericire, „legile se cântau[32], ca să nu se uite[33]” (Aristotel), refuzându-se consemnarea acestora în scris (Cezar). Asta înseamnă că nu le putem afla direct, identificarea fiind posibilă doar cu ajutorul intermediarilor, cel mai credibil fiind Homer, care descrie o civilizaţie pelasgă încă unitară, cea din vremea sa (cca. 800 î. H.) şi cea din vremea războiului troian (cca. 1193-1183 î. H.) pe care numai noi, românii, o mai moştenim drept datină, prin obiceiuri şi prin tradiţie.

*

În vremurile acelea ancestrale, „răscumpărarea gâtului”, cum este numită răscumpărarea vinovăţiei de omor în dreptul valah, sau „răscumpărarea unui omor”, cum este numit actul juridic în „Iliada” se face la fel. Scrie Homer:

*

 

Homer, British Museum

Homer, British Museum

*

„Gloata s-adună-ntr-un loc în sobor, între doi e o sfadă,

Dânşii se judecă pentru răsplata cu care să fie

Răscumpărat un omor. I-asigură unul că dase

Plata, o spune-n vileag celălalt că nimic nu primise;

De-asta vor ei amândoi ca judeţul s-aleagă de crede,

Oamenii strigă, fac gură, fiind pentru unul sau altul,

Crainicii însă-i opresc şi fac linişte.

Judecătorii şed la judeţul lor sfânt pe treptele netede de piatră,

Ia fiecare în mână toiagul strigacilor crainici

Şi se ridică-n picioare şi judecă după olaltă.

Stau între dânşii talanţii, doi bulgări de aur, răsplata

Judeţului care, rostind judecata, mai drept o să fie”

(Iliada, XVIII, 486-497).

 *

În Polonia, în satele vlahe ale anului 1334 î. H., nici un locuitor nu putea fi judecat după legea polonă, ci după legea „cea din veac”, românii spunând: „Duceţi-mă la domnul meu, fiindcă eu posed dreptul valah!” (Augustyn Maciey). Mai precise, mai apropiate de textul homerian prin detalii, documentele moldoveneşti precizează că răscumpărarea capului se face „după legea românească”, numită „valaskim” (Documente, 1, 369-370), judeţul, adică boierii din sfatul domnesc, ţinând „în mână toiagul strigacilor crainici”, după datina străveche.

*

Răscumpărarea vinovăţiei pentru omor prin plata unor bani este, ca şi în vremurile troiene, o practică în exerciţiul dreptului valah până pe la anul 1700 al istoriei românilor. Din sumedenia de documente similare textului homerian şi care demonstrează că, în materie de răscumpărarea vinovăţiei pentru omor, legile belasgine supravieţuiesc prin dreptul valah (valaskim) o să aleg doar câteva, răspândite în timp şi dând consistenţă tradiţiei.

*

În 20 decembrie 1431, în faţa scaunului domnesc de judecată al voievodului Moldovei s-a prezentat „Giurgiu din Tămârtaşinţă” (Şoldăneşti) pentru a răscumpăra o crimă săvârşită pe teritoriul său obştesc. În urma sentinţei, „a rămas Giurgiu să-şi răscumpere gâtul de la noi. Şi pentru această gloabă, acest Giurgiu a dat înaintea noastră partea sa din sat din Tamârtăşinţi slugilor noastre Balotă şi Oancea, şi ei l-au răscumpărat din această gloabă” (Documente, 1, 95). Deci, pentru că Giurgiu nu avea bani, el cedează teritoriul obştesc boierilor Balotă şi Oancea, care plătesc şi-l răscumpără „din această gloabă”, care, aşa cum vom afla din documente târzii, se numea „adetul morţii de om din veac” , iar ulterior „hultamo judeţului”.

*

În 14 octombrie 1473, avem un alt caz de „răscumpărare a gâtului”, vinovăţia fiind lăsată moştenire urmaşei, Ilca, fiica stolnicului Petrea Ponici. Cum Ilca „nu a tăgăduit această moarte a lui Andriţă, pe care 1-a ucis Petrea Ponici, tatăl Ilcăi, ci s-a ridicat… şi a plătit în mâinile slugii noastre, pan Petrea Stolnic, moartea lui Andriţă”, responsabilitatea crimei a fost anulată „prin tocmală bună şi înţelegere şi pace veşnică” (Documente, 1, 398, 399), „precum este adetul morţii de om din veac” (Bălan, III, 5).

*

Şi mai târziu, în 7 august 1696, dreptul valah funcţionează precum legile pelasgine din vremea războiului troian, neamul Tolovenilor din Pojorîta plătind pentru „ace moarte” ce a făcut-o unul dintre ei „fără nici un cuvânt să aibă a da gloabă care se chiamă hultamo judeţului, 30 ughi (ducaţi ungureşti) şi 12 oi negre breză cu 12 mei negri breji” (Stefanelli, 15, 16).

*

Deci, în 1193-1183, conform legii pelasgine, „răsplata judeţului” consta în „talanţi, doi bulgări de aur”. Peste aproape trei mii de ani, pentru aceeaşi crimă, în baza aceleiaşi legi, dar care se numeşte, acum, în 1696, „valaskim” sau drept valah, se dă „gloabă care se cheamă hultamo judeţului, 30 ughi” (ducaţi ungureşti) şi 12 oi cu miei. Toate neamurile europene, deşi pornesc în istorie cu o aceeaşi lege (Licurg a stabilit legile greceşti pornind de la legile belasgine, iar romanii pornind de la legile greceşti), deşi reprezintă sinteze etnice ale aceloraşi componente, abandonează datina, o datină care rămâne vie în teritoriul carpatic până foarte aproape de vremurile noastre.

*

Dreptul valah însemna, printre altele, în vremea începuturilor statelor feudale româneşti, un statut obştesc, care-1 îndreptăţea pe cel din frăţie (gintă, obşte) să fie „slobod şi în bună voie şi fără nici o nevoie… şi să nu dea şi să nu plătească niciodată nimic după dreptul robilor şi al Tătarilor, nici coloade, nici dare să nu plătească niciunui boier al său la care va trăi… să nu plătească nici o ajutorinţă mai mult, ci să plătească după legea românească, cum este legea românească, iar mai mult să nu dea nimănui nimic şi să nu plătească, ci să fie în legea noastră după legea românească (valaskim)” (Documente, XIV-XV, 1, 369, 370). Legea stabilea „să nu dea aceşti oameni nici dare, nici posadă, nici iliş, nici la morile noastre să nu lucreze, nici la cetate, nici să nu dea deseatină dela albine, nici din vii şi nici alta nimic să nu dea, niciodată, în veci” (Documente, XIV-XV, 1, 260, 261).

*

Strabon

Strabon

*

Un alt principiu al legilor pelasgine, regăsit şi în dreptul valah, dar şi în datina românească până spre anul 1900 al erei noastre, îl reprezenta interdicţia de a sacrifica anumite animale domestice şi de a le consuma carnea. În antichitate, după cum consemnează Strabon, citându-1 pe Posidonius, „misii (nume generic pentru toţi tracii) se feresc, din cucernicie, de a mânca vietăţi; şi iată deci motivul pentru care nu se ating de carnea turmelor lor. Se hrănesc însă cu miere, lapte şi brânză, ducând un trai liniştit, pentru care pricină au fost numiţi „theosebi” şi „capnobaţi”.” (Geografia, VII, B, 3)”.

*

Preferinţa pentru produsele lactate, devenită tradiţie, o consemnează şi Columella (20-70 e.n.): „Turmele nu numai că-i satură pe ţărani cu belşugul brânzei şi al laptelui, ci acoperă şi mesele bogaţilor cu mâncăruri numeroase şi plăcute… de aceea cei mai mulţi dintre nomazi (sciţi) şi dintre geţi se numesc băutori de lapte”.

*

Peste un mileniu şi jumătate, în 1564, la români încă „este socotit un mare păcat să se taie viţeii”, deşi „belşugul de vite e de necrezut”, iar „oamenii înjugă câte doisprezece boi la plug şi se îndeletnicesc mai degrabă cu creşterea lor decât cu lucrarea pământului” (Antonio Măria Graziani). în 1653, postul românilor începea „în sâmbăta lăsatului de sec al brânzei” (Paul de Alep), iar în 1887 „mâncarea lor este, în primul rând, mămăliga, nedespărţită de suflarea românească… Ca udătură, întrebuinţează mai ales lăptarii de tot felul: brânză, lapte dulce, acru, unt, smântână etc. Ca mâncare mai de lux au balmoşul, un fel de mămăligă pregătită în smântână… Mai mănâncă, apoi, carne, arareori de vită, mai des de mascur (porc) sau cârlan; adeseori taie păsări, cu deosebire raţe şi gâşte” (A. D. Xenopol). Sacrificare vitelor însemna, în fond, în anii aceia târzii, o contaminare huţulă, dar săvârşită „arareori”.

*

Între „veacul de om” al lui Strabon şi cel al lui Xenopol se întind aproape două milenii, în care Legea, cel mai adesea statornicită prin Datină, încă se manifestă ca obicei, în buna tradiţie a „legii din bătrâni”.

*

„Legea din bătrâni” reprezintă un dat, un ansamblu de reguli stabilite de cei (Suae? Anu? Hestia? Zalmoxis?) care „puneau foarte mare preţ pe asocieri” pentru a fi socotiţi cei mai puternici. „Legea din bătrâni” funcţiona, în vremea lui Anu (simbolizat de o cruce şi în „Templul cu trei stâlpi” de la Cucuteni, şi în spiritualitatea sumeriană), într-un spaţiu european apreciabil, în care Carpaţii şi vecinătăţile sale aveau să se constituie drept „tărâm al zeilor” (Hesiod) şi datorită uriaşelor rezerve de sare, şi datorită „apropierii de cer”, pe care o îngăduiau cu generozitate. Prin urmare, din aceeaşi civilizaţie, pe care o putem numi sau carpatică, sau europeană, funcţie de orgolii şi de blazări istorice, au făcut parte pământurile „Daciei viitoare”, cele cuprinse între Rin şi Don, între Marea Nordului şi Dunăre, cu enclave sud-dunărene apreciabile. Descoperirile arheologice, deşi nu deschid ferestre decât spre cronologii şi spre speculaţii pe seama simbolurilor folosite într-o artă tulburătoare („o simfonie a culorilor”), marchează, totuşi, un perimetru istoric ancestral, leagăn al ştiinţei Arienilor, „Vedica”, şi al „Teogoniei” greceşti, al naşterii zeilor, deci al conştientizării de sine de care s-a învrednicit umanitatea (parabola „mărului” cosmic, desemnând cunoaşterea): Mitoc-România (27.000 î.e.n.), Mezin-Ucraina (18.000 î.e.n.), Cuina Turcului-România (11.000 î.e.n.), Schela Cladovei-România (7.500 î. H.), Lepenski Vir-Jugoslavia, Sesklo-Grecia (6.500 î. H.), Starcevo-Jugoslavia, Criş-Romania, Criş-Ungaria (6.000 î. H.), Karanovo-Bulgaria (6.000 î. H.), Vinca-Jugoslavia, Turdaş-România, Rast-România, Rast-Jugoslavia (5.500 î. H.), Hamangia-România, Dănceni-Moldova (5.000 î. H.), Gumelniţa-România (4.500 î. H.), Cucuteni, România (4.000 î. H.), Trypolie-Ucraina (3.500 î. H.).

*

Zalmoxis

Zalmoxis

*

Pe actualul nostru teritoriu statal, s-au dezvoltat, simultan, trei culturi, cea Precucuteniană (între Carpaţi şi Nistru), Gumelniţa (între Carpaţi şi Dunăre, dar şi în sudul Dunării) şi Petreşti (în Transilvania), toate înglobate unitar în spiritualitatea europeană de dinainte de „turnul Babel”, adică de despărţirea şi de individualizarea neamurilor cu rădăcină comună într-un trecut ancestral, într-un trecut în care „oamenii de Cucuteni erau paşnici, spirituali, luminoşi, agricultori, nu războinici” (Vartic), pentru că aşa a fost, în plan european arhaic, ceea ce numim şi numesc şi alţii „civilizaţie matriarhală cucuteniană, paşnică, agricolă, nerăzboinică, nonviolentă” (New York Times). O civilizaţie care deja încearcă un dialog cu noi prin „soliile în timp” receptate de contemporaneitate drept „Adunarea Zeiţelor”, colecţie de „statuete feminine precucuteniene”, descoperită la Isaiia, Iaşi, în anul 2000, „Soborul Zeiţelor”, complex de statuete ritualice, descoperit la Poduri, „Axul lumii”, adică două „columne infinite”, din suprapuneri de romburi, pe un ovoid din piatră, descoperit la Lepenski Vir, Jugoslavia (6.000 î. H.), „Madona cu prunc”, de la Rast, pe malul Dunării, în România, „Templul pe trei stâlpi”, micul altar circular de incintă de la Cucuteni, cu o cruce (simbolul lui Anu) în interior, „Hora” de la Frumuşica, „Gânditorul de la Hamangia” sau amuletele şi obiecte de ceramică incizate cu scrieri încă neînţelese (precum amuleta de la Mitoc-Botoşani, din anul 28.000 î. H., sau statuetele de la Cărbunata-Basarabia), pe care erudiţi de talia lui Andrei Vartic se străduiesc să le descifreze, pornind de la similitudini şi de la coincidenţe culturale ulterioare. Şi, astfel, geometriile superbe, statornicite în „tricromatismul cucutenian[34]” (alb-roşu-negru), sunt înţelese drept învăţături despre ordinea lumii, Unghiul fiind interpretat drept „acţiune orientată şi simetrică”, Rombul „ca fuziune a patru forţe opuse în vederea Creaţiei”[35], Triunghiul ca „semn al Cerului, Pământului şi Omului”[36], iar Spirala ca „limită a Curgerii Ireversibile”[37]. Şi mai sunt elementele sacre, precum Cercul, simbol al divinităţii, al Cerului, al Soarelui, marcând acelaşi teritoriu de sacralitate pe care-1 reconfirmă celebra pentagramă dacică (Cercul care devine, odată cu naşterea zeilor pământeni, Horă, H’uray-ul sumerian sau Horos-ul grecesc, „roata cerului” pe pământ), Liniile Paralele (dar şi Unghiuri Paralele), incizii ale Arborelui Vieţii (bradul) şi, totodată, simbol al Pământului-Mamă, Crucea sau Zvastica, ambele simboluri ale lui Anu (Cerul Zilei, în tandemul sumerian An-Ki) sau Stâlpii Pământului, adică nişte columne formate din romburi suprapuse, prezente pe numeroase amulete şi vase. „Ce au mai lăsat cucutenieii după ei? Cele mai mari vase de lut ale Neoliticului predinastic, cele mai geniale (sic!) poeme geometrice pictate în culori, în „acel Neolitic”, minunate picturi care au rezistat intemperiilor 5000-6000 de ani (ce tehnologie superioară de facere a acelor oale mari, ce tehnică magnifică de folosire a materialelor şi a vopselelor!), uriaşe cunoştinţe arhitectonice (temple, sate fără bordeie, cu multe case în 2 şi 3 nivele) şi cosmogonice, tehnici agricole pe care le-ar invidia şi Evul Mediu european, inginerie metalurgică etc., etc.” (Vartic). Şi au mai lăsat stâlpi totemici, rituri consacrate, reprezentări simbolice şi un sistem de credinţe, în centrul cărora se afla Marea Zeiţă a Pământului, toate ca expresii spirituale ale unei civilizaţii care, în anul 4.200 î. H., deja inventase războiul de ţesut şi râşniţa, arheologul Marin Nica descoperind, recent, la Sucidava-Celei, bucăţi de ţesătură, seminţe de in, trei greutăţi pentru războiul de ţesut, şase fusaiole, două pietre de râşniţă şi o groapă cu grâu carbonizat.

*

Dar toate aceste dovezi ale apariţiei unei civilizaţii magnifice pe teritoriul nostru obştesc nu ne îndreptăţesc la nimic. În fond, ele puteau reprezenta creaţii ale frăţiilor (ginţilor) care au migrat spre cele patru puncte cardinale, întemeind neamuri distincte, individualizându-se prin limbă şi prin datină nouă, prin ritul consacrat de un alt sistem de credinţe, unul mai evoluat filosoficeşte şi, deci, cu o capacitate de manipulare apreciabil lărgită în spaţiu şi timp. Singura şansă de a ne revendica străbuni printre carpizii pelasgi (termenul e târziu, dar recomandabil pentru ceea ce am de spus) epocilor precucuteniană şi cucuteniană o reprezintă Datina. Deci, dacă vom izbuti să identificăm înfăţişările iniţiale ale Datinii, cele care durează până la „turnul Babei” (pe axul Dunării, inclusiv în Elada), până dincoace de războiul troian, până la hegemonia doriana, şi dacă vom constata că înfăţişările acelea ale Datinii încă supravieţuiesc în spaţiul românesc (numai în spaţiul românesc), în ciuda înglobării obiceiurilor străvechi în tradiţiile creştine sau a contaminărilor folclorice ulterioare, ne vom dovedi, prin continuitatea Datinii, urmaşi şi moştenitori de necontestat ai acelor superbe civilizaţii ancestrale. Ca să nu mai luăm în discuţie şi folclorul, această îndepărtare de Datină, de sacrul impus în favoare sacrului trăit şi, în cele din urmă, în favoarea unui răsfăţ sărbătoresc, valoros din punct de vedere estetic, dar din ce în ce mai sterp ca mesaj şi, de ce nu?, ca nemurire prin continuitate. Relaţia Cerc-Spirală (continuitate în sacru), ca asumare istorică, poate fi neproductivă (inerţia mioritică), dar, dacă tot există şi funcţionează, poate că avem obligaţia de a redescoperi cucutenienismul nu doar ca loc al casei natale, ci şi ca o identitate a sângelui şi a spiritului.

*

S-a întâmplat ca din munţii noştri să coboare spre lume şi spre viitorime „în ritmuri sacre Poezia, Legile, Artele”, Datina fiind împământenită aici şi durând în munţii[38] ei, munţi[39] care, în vremuirea vremurilor, se întâmplă să fie şi ai noştri. Uimirea lui Eduard Schure (Mari iniţiaţi), la care am mai făcut referire, ne priveşte doar în măsura în care am deprins obiceiul şi am menţinut tradiţia, în ciuda faptului că, asemeni tuturor neamurilor lumii, şi noi suntem un popor de sinteză.

*

„De ce oare Tracia a fost considerată mereu de către greci ca o ţară cu deosebire sfântă, ţară a liniştii şi adevărata patrie a Muzelor? Pentru ce aceşti munţi înalţi păstrau cele mai vechi sanctuare…; de acolo coborâseră în ritmuri sacre Poezia, Legile, Artele”.

*

Ochiul lui Osiris

Ochiul lui Osiris

*

Scrierile vechi contrazic retorismele lui Schure, fiind, la rândul lor, contrazise de miracolul datină-obicei-tradiţie. Herodot, de pildă, opina că, în ceea ce priveşte începutul unor „serbări populare, alaiuri şi procesiuni religioase, egiptenii sunt cei dintâi oameni care le-au creat datina şi de la ei le-au învăţat şi elenii” (II, LVIII), dar egiptenii recunoşteau că le-au luat de la pelasgi[40]. Herodot se înşeală şi uită că „egiptenii au căzut la învoială că fenicienii (neam pelasg ca şi sumerienii, ca şi hitiţii, ca şi tracii, ca şi danaii) sunt mai vechi decât ei” (Herodot, II, 11), pentru că el trăieşte într-o spiritualitate în care datina sumeriano-pelasgo-danaică nu mai beneficiază de obicei şi de tradiţie, pentru că deja se încetăţenise mentalitatea că „nu mai trebuie să ne slujim pentru cele necunoscute de mărturii poetice sau mitice” (Polybios, IV, 40). Omenirea avea să redescopere târziu, prin 1865, că „legendele sunt tradiţie vie, aproape întotdeauna mai adevărate decât ceea ce numim istorie” (Thierry) şi să afle, în baza recursului la „mărturii poetice sau mistice”, că în pământ există dovezi arheologice care confirmă faptul că „totul aparţine unui neam de oameni care au locuit în mijlocul Europei, uitat de mult de istorici” (Bernard).

*

Osiris şi Iisis (Soarele şi Luna)

Osiris şi Iisis (Soarele şi Luna)

*

Neamul acela de oameni, al cărui nume nu-1 mai ştim (pelasgii, egiptenii, fenicienii, hyperboreii, sumerienii, carpizii etc. sunt neamuri târzii, desprinse din frăţiile neamului ancestral) au devenit deja „devas”, „zei”[41], enigme, ei fiind, în fond, cele două rase de oameni imateriale despre care vorbesc „Vedele”, „Teogonia”, „Biblia”, „Coranul” şi celelalte texte străvechi care transformă omul în vietatea cea mai lesne de manipulat, îmbrâncindu-l din istorie şi din datină într-o taină nouă, în taina asumării de istorie şi de altă datină prin obicei şi prin tradiţie.

*



[1] Legi divine sau Themiste, primite prin intermediul unor interpreţi ai zeului – Strabon, Geografia, II, 7, 11, p. 205, în condiţiile în care, la început, profeţi erau bărbaţii – Strabon, Geografia, II, 7, 12, p. 207

[2] Legea strămoşească este stăpâna tuturor – Pindar, Legea Naturii, poem pierdut, citat de Herodot, Istorii, III, XXXVIII, p. 242 

[3] Cunoaşterea naturală aduce un rezultat, cunoaşterea supranaturală, altul – în Eesha-Upanishad, p. 16

[4] Nouă lumi ştiam, nouă în copacul / Cu rădăcini puternice în curgere – în Voluspo, 1 şi 2, p. 3

[5] Tradiţia primordială care a adus conceptul de spaţiu şi timp ţine de misterele ciclurilor vieţii şi ale morţii – în Swami, Purohit; Yeats, W. B., The Ten Principal Upanishads, Faber and Faber Limited, London, p. 10

[6] Cerul şi Pământul sunt părinţii tuturor creaturilor, şi dintre toate creaturile omul este cel mai înzestrat, sincer şi inteligent – în Legge, James, The Sacred Books of China. The Texts of Daoism, Oxford, 1891, vol. XI, The Shu King, p. 81

[7] Dincolo de simţuri sunt obiectele, dincolo de obiecte există mintea, dincolo de minte este intelectul, iar Sinele este dincolo de intelect – în Katha-Upanishad, III, 10, 13

[8] Nimic din ceea ce este etern nu poate fi obţinut prin ceea ce este efemer – în Mundaka-Upanishad, I, 12, p. 32

[9] Cu certitudine, fiinţa umană care poate vedea toate creaţiile în ea însăşi, faţă de toate creaţiile nu cunoaşte durerea – în Eesha-Upanishad, p. 15

[10] Adevărul se află dincolo de cunoscute, dincolo de necunoscut. Îl ştim prin cei care l-au predicat, învăţând de la tradiţie – în Kena-Upanishad, 1, p. 19

[11] Trecutul şi prezentul sunt o stare de somn, dar existăm şi în trecut, şi în viitor, prin Spiritul nemuritor, deci prin Sinele universal – în Katha-Upanishad, 2, p. 35

[12] Spiritul se cunoaşte prin revelaţie. Aceasta duce la libertate. Aceasta duce la putere. Revelaţia este biruinţa asupra morţii – în Kena-Upanishad, 2, p. 21

[13] comuniunea cu Duhul, a fi una cu spiritul – în Kena-Upanishad, 1, p. 19

[14] Anu a făcut omenirea. Zeiţa Aruru, împreună cu el (Anu), a creat sămânţa omenirii – în The Sacred Books, Cea mai veche istorie a Creaţiei, p. 67

[15] Dumnezeu Anu (Cerul) – în The Sacred Books, Povestea Creaţiei, p. 151; Anu, Domnul Cerului – în The Epic of Gilgamesh,V, p. 20

[16] Aruru – în The Sacred Books, Cea mai veche istorie a Creaţiei, p. 67

[17] Există două căi, de nord şi de sud… calea din sud este Calea Strămoşilor… calea din nord este Calea Astrală, Calea Nemuririi – în Prashna-Upanidhad, 2, p 40

[18] După Anu, Enlil, Enki şi Nin-harsagga au condus capetele negre – în The Sacred Books, Cea mai veche istorie a Creaţiei, p. 63

[19] Confirmată şi de textele sacre chineze: după ce voi lua sfaturi de la oamenii cu părul de culoare galbenă, nu voi mai săvârşi erori – în Legge, James, The Sacred Books of China. The Texts of Daoism, Oxford, 1891, vol. XI, The Shu King, p. 116

[20] Mulţi au afirmat că şi populaţiile Egiptului ar fi pelasge – Strabon, Geografia, II, 1, 4, p. 30

[21] În Egipt, zeii şi-au primit numele de la pelasgi (Herodot, Istorii, II, L, p. 156), iar Egiptenii au fost cei dintâi oameni care au născocit anul şi l-au împărţit în douăsprezece luni, ţinând seama de anotimpurile lui. Au făcut această descoperire – spuneau ei – călăuzindu-se după stele… tot egiptenii sunt cei dintâi care au dat nume celor doisprezece zei (Herodot, Istorii, II, IV, p. 134), dar folosindu-se de numele pelasge ale constelaţiilor, după cum rezultă din citatul anterior

[22] Mitul inventării şi al promulgării legilor în faţa oamenilor ca şi cum ar proveni de la zei (Strabon, Georgrafia, II, X, 4, 19, p. 454) îi vizează şi pe Minos, şi pe scitul Anacharsis, dar şi Minos a fost un imitator al unui anumit Rhadamanthys (Strabon, Georgrafia, II, X, 6, 8, p. 446); în fond, la fel a fost „desluşit” şi Codul de legi (282, la număr) al lui Hammurapi, care se păstrează intact în scrierile vechi (The Sacred Books, Crearea Soarelui şi a Lunii, pp. 116-141

[23] Horele sau Muzele, fiicele Timpului-Soare, puzderia de legi o cântă – Hesiod, Teogonia, p. 5

[24] Sinele Universal, Spiritul: Om este spirit. Totul este Om. Om îngăduie, Om dă semnalul. Om începe ceremonia. Toate cântările încep cu Om. Toate imnurile încep cu Om. Preotul începe cu Om. Legile lui sunt în numele Om, în Taittireeya-Upanishad, I – Admonestare, 8, p. 67

[25] 1. Om înseamnă Brahman (respiraţie). 2. Om înseamnă toate acestea. 3. Om înseamnă ascultare. Când a fost rostit „Om, vorbesc!”, se vorbeşte. 4. După Om ei cântă liturghiile. 5. După Om ei recită imnuri. 6. După Om Adhvaryu dă răspunsul. 7. După Om preotul stabileşte ordinea ritualurilor. 8. După Om sacrificiul este permis – în Taittirîyaka-Upanishad, VIII, 1, 50;

Om este arcul, Sinele este săgeata, Brahman (răsuflarea) este scopul său – în Mundaka-Upanishad, II, 4, 38;

În el (Om) sunt cerul şi pământul, în el sunt ţesute cu mintea şi cu toate simţurile… El este Calea spre nemurire – în Mundaka-Upanishad, II, 5, 38;

Meditează asupra Sinelui ca Om! Bucură-te de tine, ca să treci dincolo de întuneric – în Mundaka-Upanishad, II, 6, 38;

Viaţa fiecăruia este plină de Om. El nu vă cere nimic; bucuraţi-vă, el nu cere nimic din ceea ce-i aparţine – în Eesha-Upanishad, p. 15;

De la el vine respiraţia, care este durata de viaţă a tuturor lucrurilor. / Nemişcat, se mişcă; el este departe, dar în apropiere; este în toate şi în afara totului – în Eesha-Upanishad, p. 15;

Cu certitudine, fiinţa umană care poate vedea toate creaţiile în el însuşi, faţă de toate creaţiile nu cunoaşte durerea – în Eesha-Upanishad, p. 15;

[26] Cuvântul Om este Duh veşnic… este fundamentul final, este Sinele care ştie totul, care nu se naşte, nu moare şi care nu este efectul nici unei cauze; este etern, existent prin Sine, nepieritor şi fără vârstă. Se scrie AUM şi se pronunţă OAM ca în „foam” (spumă), se precizează în subsolul paginii – Katha-Upanishad, I, p. 30;

El este mai mic decât ceea ce este mic şi mai mare decât ceea ce este mare. El trăieşte în toate inimile – în Katha-Upanishad, I, p. 31;

Om nu se proclamă. El este secretul tuturor. / Înţeleptul îşi aşterne cuvintele în minte, mintea în intelect, intelectul în natură, natura în Om şi aşa îşi găseşte pacea – în Katha-Upanishad, I, p. 32;

Om este condiţionat, doar Duhul este necondiţionat – în Prashna-Upanishad, 6, p 46;

Cel care meditează primele două litere, A şi U, şi scandează Yajur-Veda, merge pe lună şi, după ce se bucură de plăcerile sale, se întoarce, din nou şi din nou, pe Pământ.

Celui care meditează cele trei litere, A, U, M, ca pe Dumnezeu îi este destinată lumina Soarelui… El trece prin acea lumină, cu ajutorul cântării Sama-Veda, la Împărăţia Cerurilor – în Prashna-Upanishad, 6, p 46;

Cel care meditează cele trei litere separate primeşte stigmatul morţii; cel care le meditează împreună, inseparabile, interdependente, păşeşte dincolo de moarte – în Prashna-Upanishad, 6, p 46;

Cuvântul Om este nedegradabil. Toate câte există sunt manifestările lui. Trecut, prezent, viitor, totul este Om – în Mandookya-Upanishad, p. 59;

Dincolo de cuvinte este cuvântul suprem Om; deşi indivizibil, acela poate fi împărţit în trei litere, care corespund celor trei condiţii ale Sinelui, litera A, litera U şi litera M.

Condiţia stare de veghe, numită stare materială, corespunde literei A… Condiţia de vis, numită stare mentală, corespunde literei U… Starea de somn, numită condiţia intelectuală, corespunde literei M… A patra condiţie a Sinelui corespunde lui Om ca Unu indivizibil – în Mandookya-Upanishad, p. 61;

[27] Polybios, Istorii, Bucureşti, 1966

[28] Spitama Zarathustra primeşte legile de la Ahura Mazda (viitorul Mithra), cel care a făcut fiecare ţară dragă locuitorilor ei, chiar dacă aceasta era lipsită farmec. Dacă nu aş fi făcut fiecare ţară dragă locuitorilor ei, atunci întreaga lume ar fi invadat Airyana Vaego – în Zend-Avesta, Vendîdâd, p. 4

[29] Eroare, cartea legilor Vendîdâd sau Vendidad, fiind un dialog între protagoniştii menţionaţi mai sus; eroarea se justifică printr-o probabilă trimitere a autorului din care a citat la chipul de fată, Zeiţa Înţelepciunii, despre care se vorbeşte în Kena-Upanishad (4, p. 22), cu trimitere directă la Ishtar, care, în simbolistici târzii, se substituie lui Dumnezeu-Cerul. Fecioarele înţelepte, prezente şi în mitologia greacă, ţin de Voluspo (Fecioara Înţeleaptă, în traducere), carte sacră a Nordului, în care se spune că, De acolo, de sub copacul sfânt, / Au venit fecioarele tari în înţelepciune / Şi au făcut legile pentru fiii oamenilor / Şi au stabilit cursul sorţii lor – în Voluspo, 20, p. 9. Dar, după cum mărturisea Ahura Mazda însuşi, primul pământean care a beneficiat de Legile lui a fost Marele Păstor Yima (Zend-Avesta, Vendîdâd, pp. 11, 12), sinonim pentru tatăl zeilor, Enil al muntelui (The Epic of Gilgamesh, VII, p. 24); un alt sinonim posibil ar fi cel de Gilgamesh, care era păstor şi căruia Anu i-a acordat cunoaşterea deplină (The Epic of Gilgamesh, I, p. 1)

[30] Zeii, Anu (Cerul) i-a a creat, la un moment dat; cetatea sfântă, locuinţa dorită de inimile lor, ei au proclamat-o supremă – în The Sacred Books, Cea mai veche istorie a Creaţiei, p. 67; Annu, stăpânul tuturor zeilor (Hymn to Amen-Ra, Wallis Budge, E. A., Gods of the Egyptians, Londra, 1904, p. 6), tu iluminezi cele două ţări şi sălăsluieşti în ceruri cu pace (p. 7); O, tu, creator al zeilor, care ai întins cerurile şi ai făcut pământul solid (p. 8); ziditor de bărbaţi şi creator al zeilor, şi Tatăl care a fost la început, prin care sunt lucrurile care sunt, creatorul lucrurilor care trebuie să fie, sursa lucrurilor care există, Tată al părinţilor, precum şi Maica mamelor, Părintele părinţilor zeilor şi zeiţelor, Domnul care a creat lucrurile din el însuşi, Creatorul Cerului şi al Pământului, al Apelor şi al Munţilor (Wallis Budge, E. A., Gods of the Egyptians, Londra, 1904, pp. 50, 51)

[31] Acesta a fost omul care au cunoscut toate lucrurile; aceasta a fost regele care a ştiut ţările lumii. El a fost înţelept, el a văzut mistere şi ştia lucruri secrete, el ne-a adus o poveste din zilele de dinainte de potop. El a mers pe un drum lung, era obosit, uzat cu muncă şi, întorcându-se pentru odihnă, el a gravat pe o piatră întreaga poveste – în The Epic of Gilgamesh, p. 1

[32] Muzica, în întregimea ei, este tracă şi asiatică… întreaga Asie, până în India, au împrumutat cea mai mare parte a muzicii – Stabon, Geografia, II, X, 17, p. 438

[33] Muzica, apoi, care însoţeşte dansul, ritmul şi melodia, ne uneşte cu divinitatea prin desfătarea şi, totodată, prin frumuseţea artei – Stabon, Geografia, II, X, 3, 9, p. 433

[34] Prin amestecarea celor trei culori, voi aţi făcut toate obiectele vizibile! – în Mahabharata, III, p. 50

[35] Rombul consfinţeşte dubla natură a Omului Sfânt, cosmică şi pământească, dar şi a Soarelui, care este fiul Cerului şi al Pământului

[36] Triunghiul cu unghiul în sus semnifică iniţierea în astral, iar cel cu vârful în jos, iniţierea în peşteră; Sinele individual şi Sinele universal trăiau împreună în grota inimii, ca lumină şi umbră – în Katha-Upanishad, I, p. 31

[37] Impulsul iniţial, redat şi ca şarpe, dar interpretat ca respiraţie: respiraţia, care este durata de viaţă a tuturor lucrurilor – în Eesha-Upanishad, p. 15; Dumnezeu trăieşte în scorbura inimii, umplându-ne cu nemurire, lumină, inteligenţă – în Taittireeya-Upanishad, I – Admonestare, 6, p. 66

[38] O, munte, locuinţă a zeilor – în The Epic of Gilgamesh, II, p. 9

[39] Popoarele au adus  instrumentele muzicale din munţii pelasgilor – în Strabon, Geografia, II, X, 3. 16, p. 437

[40] Strabon, Geografia, II, 7, 40, p. 220

[41] Părinţii şi Zeii sunt una, dar se sărbătoresc, la Luna nouă, părinţii (Pitris), la Luna plină, zeii (Devas) – în Mahabharata,VII, p. 65


Pagina 2 din 41234