Datina Biblia Romanilor | Dragusanul.ro - Part 2

Sub semnul Soarelui VI

Cu Soarele în palmă - foto Ana Cozmina Ignat

Cu Soarele în palmă – foto Ana Cozmina Ignat

*

Tăbliţele de la Tărtăria, în ciuda îndoielilor unora, dezvăluie două nume de oameni care ne-au arătat Calea, legiuitorul Anu şi prinţesa vrăjitoare Cula. Nu zei, deşi zei au fost socotiţi şi de pelasgii din sudul Dunării (Uranos şi Rhea), şi de pelasgii din depărtările Asiei (An şi Ki), ci oameni. Aici, adică în locul în care ei au dat legile, Dumnezeu nu purta nume (Herodot) pentru că el era mai presus de o astfel de identitate terestră. Nici până astăzi n-am comis noi sacrilegiul de a-i da „nume sau porecle” (Herodot) lui Dumnezeu, preferând să-l cinstim, să-l trăim, inclusiv prin Datină.

*

Dorisem, totuşi, să vă aduc în faţa ochilor cioburile ulciorului nostru sacru, păstrate în tărâmul la fel de sacru al memoriei elinilor. Pe un astfel de ciob e scris numele lui Zal Mox (sugestia strămoşului de sub Ursa Mare încă nu a fost luată în considerare), numele unei clipe sau poate numele unei deveniri, dar în mod cert un reper important pe şi spre Calea la care toţi, conştient sau subconştient, năzuim:

*

Herodot, părintele istoriei, mărturisea despre ţinuturile noastre: „Înainte de-a ajunge la Istru, birui, mai întâi, pe geţi, care ştiu a se face nemuritori. Iată cum ştiu să se facă nemuritori geţii: ei cred că nu mor şi că acel care dispare din lumea noastră se duce la daimonul Zalmoxis. Unii dintre ei socotesc că acesta (este) Nebeleizis (Gebeleizis, în traduce „Munteanul”, reprezintă aceeaşi identitate – n.n.). Tot la al cincilea an, ei trimit la Zalmoxis un sol, tras la sorţi, cu porunca să-i facă cunoscute lucrurile de care, de fiecare dată, au nevoie. Iată cum îl trimit pe sol. Unii din ei primesc porunca să ţină trei suliţe (cu vârful în sus), iar alţii apucând de mâini şi de picioare pe cel ce urmează să fie trimis la Zalmoxis şi ridicându-1 în sus, îl azvârle în suliţe. Dacă, străpuns de suliţe, acesta moare, geţii socot că zeul le este binevoitor. Iar dacă nu moare, aduc învinuiri solului, zicând că este un om ticălos şi, după învinuirile aduse, trimit un altul, căruia îi dau însărcinări încă fiind în viaţă.

*

Aceiaşi traci, când tună şi fulgeră, trag cu săgeţile în sus, spre cer, şi ameninţă divinitatea (eleniştii susţin că traducerea e greşită, că de fapt dacii nu ameninţau, ci sprijineau divinitatea în lupta împotriva întunericului – n.n.), deoarece ei cred că nu există alt zeu în afară de al lor. Aşa cum am aflat eu de la elinii care locuiesc pe ţărmurile Helespontului şi ale Pontului Euxin, Zalmoxis despre care vorbesc, fiind doar un muritor, a fost rob în Samos, şi anume al lui Pythagoras, care era fiul lui Mnesarchos. După aceea, ajungând liber, strânse bogăţii mari şi, după ce se îmbogăţi, se întoarse în patria lui. întrucât tracii erau foarte nevoiaşi şi săraci cu duhul, Zalmoxis acesta, cunoscător al felului de viaţă ionian şi al unor deprinderi mai cumpănite decât cele trace, întrucât avusese legături cu grecii şi cu Pythagoras, un însemnat gânditor al acestora, a clădit o casă pentru adunările bărbaţilor, în care (se spune) îi primea şi îi punea să benchetuiască pe fruntaşii ţării, învăţându-i că nici el, nici oaspeţii săi şi nici unul din urmaşii acestora nu vor muri, ci vor merge într-un loc anume, loc unde vor trăi pururi şi vor avea parte de toate bunătăţile. în vreme ce săvârşea cele amintite şi spunea lucruri de felul acesta, el a poruncit să i se clădească o locuinţă subpământeană. Când a fost gata, (Zalmoxis) a dispărut din mijlocul tracilor şi, coborând el în locuinţa lui de sub pământ, a trăit acolo vreme de trei ani. Tracii doreau mult să-l aibă, jeluindu-l ca pe un mort. În al patrulea an, el le-a apărut lor şi, astfel, Zalmoxis făcu vrednice de crezare învăţăturile lui. Iată ce se povesteşte despre înfăptuirile lui.

*

În privinţa lui Zalmoxis şi a locuinţei sale subpământene nici eu nu resping cele spuse, dar nici nu le dau crezare prea mult; mi se pare, însă, că el a trăit cu mulţi ani înainte de Pythagoras. Fie Zalmoxis om ori vreun daimon de-al geţilor, să-i fie de bine”[1].

*

 Un alt grec, Hellanicos din Mitilene, povestea: „Zalmoxis a fost un grec care a arătat geţilor din Tracia ritul iniţierii religioase. El le spunea că nici el şi nici cei din tovărăşia lui nu vor muri, ci vor avea parte de toate bunurile. În vreme ce spunea acestea, şi-a construit o casă sub pământ, apoi, dispărând pe neaşteptate din ochii tracilor, a trăit într-însa, iar geţii îi duceau dorul. În al patrulea an, a reapărut şi tracii credeau tot ce le spunea. Povestesc unii că Zalmoxis a fost rob la Pythagoras, fiul lui Mnesarchos, din Samos. Eliberat, a născocit aceste lucruri. Dar mi se pare că Zalmoxis a trăit cu mult înaintea lui Pythagoras. Cred în nemurire şi terizii şi crobizii. Ei spun că cei morţi pleacă la Zalmoxis şi că se vor întoarce. Dintotdeauna, ei au crezut că aceste lucruri sunt adevărate. Aduc jertfe şi benchetuiesc ca şi cum mortul se va întoarce” [2].

 *

Strabon, geograful care ştia că „iniţierea în peşteră” însemna un mit vechi, pe care l-a folosit şi Minos, dar ca „imitator al unui anumit Rhadamanthys, din timpuri străvechi”[3], preia mitul iniţiatorului din Carpaţi: „Se povesteşte că unul dintre geţi, cu numele de Zalmoxis, a fost sclavul lui Pythagoras şi, cu acest prilej, a învăţat de la filosof unele ştiinţe ale cerului, altele apoi şi le-a însuşit de la egipteni, deoarece a pribegit şi prin acele părţi ale lumii. După ce s-a întors în patrie, el a câştigat o mare trecere înaintea mai marilor şi neamului său, desluşindu-le acestora semnele cereşti. în cele din urmă, l-a înduplecat pe rege să împartă domnia cu el, întrucât este în stare să le vestească vrerile zeilor. La început, el a fost ales mare preot al celui mai venerat zeu de-al lor, iar după un timp, a fost socotit el însuşi zeu. S-a retras atunci într-un fel de peşteră inaccesibilă altora şi acolo şi-a petrecut o bucată de vreme, întâlnindu-se rar cu cei de afară, decât doar cu regele şi cu slujitorii săi. Regele, când a văzut că oamenii sunt mult mai supuşi faţă de el decât înainte, ca faţă de unul care le da porunci după îndemnul zeilor, i-a dat tot sprijinul. Acest obicei a dăinuit până în vremea noastră; după datină, mereu se găsea un astfel de om care ajungea sfetnicul regelui, iar la geţi acest om era numit chiar zeu. Până şi muntele (cu peşteră) a fost socotit sfânt şi aşa îl şi numesc. Numele lui este Cogaionon, la fel ca al râului care curge pe lângă el. Apoi, când peste geţi a ajuns să domnească Burebista, împotriva căruia divinul Caesar s-a pregătit să pornească o expediţie, această cinste o deţinea Decaineos. Iar practica pythagoreică de a se abţine de la carne a rămas la ei ca o poruncă dată de Zalmoxis…[4] Spre a se ţine în ascultare poporul, el (Burebista) şi-a luat ajutor pe Deceneu, un şarlatan care rătăcise multă vreme prin Egipt, învăţând acolo unele semne de prorocire, mulţumită cărora susţinea că tălmăceşte voinţa zeilor. Ba încă de un timp fusese socotit şi zeu, aşa cum am arătat când am vorbit despre Zalmoxis. Ca o dovadă pentru ascultarea ce i-o dădeau (geţii) este şi faptul că s-au lăsat înduplecaţi să taie viţa de vie şi să trăiască fără vin…[5] Şi profeţii erau cinstiţi, încât erau socotiţi vrednici de domnie… astfel… Orfeu, Musaios şi zeul la geţi, în vechime, Zalmoxis, un pythagoreu, iar în vremea noastră Decaineos, care prooroceşte lui Burebista”[6].

*

Apuleius[7]: „Acelaşi Platón ne-a lăsat scris următoarele, într-un alt dialog despre un oarecare Zalmoxis, de neam trac, dar un bărbat (care practica) cu aceeaşi ştiinţă (magia, de practicarea căreia fusese acuzat Apuleius în anul 125 e.n.): „Iar vorbele frumoase sunt descântece. Dar dacă lucrurile stau aşa, de ce să nu-mi fie îngăduit să cunosc fie bunele cuvinte ale lui Zalmoxis, fie ceremoniile preoţeşti ale lui Zoroastru?”.

 *

Mărturii asemănătoare se pot afla în scrierile lui Clemens din Alexandria (Introducere filosofică la creştinism), ale lui Origene (Philososphumena, dar şi în Împotriva lui Celsus), în Porphyros (Viaţa lui Pythagoras), Porphyros introducând sugestia că ucenicul lui Pythagoras s-a „numit Zalmoxis, deoarece, la naştere, i se aruncase deasupra o piele de urs”, iar „tracii numesc pielea „zalmos”.

 *

Sugestia eronată a lui Porphyros (Zal Mox înseamnă, de fapt, Moşul de sub Ursa Mare, deci primul iniţiator pelasg în tainele Cerului, Zal Mox fiind, drept consecinţă, un atribut al lui Anu) mă obligă să apelez la mărturii asiatice despre migraţia boreală şi chiar polară spre răsărit, pornind de la povestea despre „Stăpânul Munţilor”, care, după ce „s-a sfătuit cu cei doisprezece păstori”[8], „a stabilit cele patru anotimpuri, cu lunile şi zilele lor, a inventat cinci ceremonii ritualice şi a desemnat patru păstori de oameni, conduşi de el, Stăpânul Munţilor”[9]. Că despre iniţiatorul primordial, deci despre acel „zal mox” (Iniţiatorul de sub Ursă), pe care chinezii îl numeau Anup, considerându-l „primul strămoş de sex masculin, Prinţul divin al Marelui Echilibru din Nord, care a făcut legile rotirii tăcute a stelelor”[10], este vorba şi în acest străvechi text chinez, scris între anii 2205-1767 înainte de Hristos, se poate proba şi prin simbolistică, dar şi prin nişte mărturii în mod ciudat ignorate.

 *

Numai că sugestia migraţiilor preistorice înseamnă un subiect dificil, forţat într-atât de Max Muller, până la a fi fost impus, prin complicitatea arheologilor şi a antropologilor, drept adevăr de necontestat. Datina, pe de o parte, inclusiv prin segmentul religios, probează migraţii repetate, în grupuri mici, măcar dinspre bazinul mediteranian, înspre Asia, şi nu invers, dar pentru harnicul orientalist din secolul al XIX-lea n-a mai contat că nici o mărturie europeană, fie ea şi târzie, nu-i menţionează pe „aryeni”, inventându-i el şi imputându-i drept adevăr absolut.

 *

„Aryan, un termen inventat de profesorul Max Muller, este aproape la fel de inacceptabil ca termen sanscrit deoarece desemnează, în mod corespunzător, numai limbile indo-iraniene, în care sens este folosit de mulţi cercetători europeni… Astfel, în „Prelegeri despre ştiinţa limbilor”, publicată în 1861, în loc de a vorbi doar despre un arianism primitiv al limbilor, el vorbeşte despre o „rasă ariană”, despre o „familie ariană” şi afirmă că a existat o vreme „când primii strămoşi ai indienilor, perşilor, grecilor, romanilor, slavilor, celţilor şi germanilor trăiau, împreună, în aceleaşi ţinuturi, ba, mai mult, sub acelaşi acoperiş”, iar el susţine că, deoarece aceleaşi forme de exprimare sunt „conservate de toţi membrii familiei ariene, rezultă că, înainte, strămoşii indienilor şi ai persanilor au început să se deplaseze spre sud şi spre vest, devenind antecesorii grecilor, romanilor, celţilor, teutonilor, slavilor” şi că doar un mic clan de arieni s-a stabilit, probabil, pe cea mai mare altitudine din Asia Centrală, fără să vorbească o limbă încă sanscrită sau greacă, sau germană, dar care conţine dialectic germeni din toate aceste limbi”[11].

 *

Teoria lui Max Muller, care avea să învălmăşească minţile, cale de peste un veac, este contrazisă chiar şi de „Rig Veda”, deci şi de cărţile sfinte sanscrite pe care el le-a tradus sau doar promovat, în care sunt menţionate populaţiile Ainu, care duc, dinspre Egipt (după unii) sau din Europa (după alţii), înspre Asia primul calendar al omenirii, anterior Calendarului Lunar-Stelar, în care constelaţia Ursa Mare (Carul Mare, la noi), arătând, prin rotaţia ei în jurul Stelei Polare (Axix Mundi), anotimpurile, creează o adevărată mitologie orientală. Înşişi sumerienii îl contrazic pe Muller, pentru că „istoria lor tradiţională ne spune că ei au venit din nord şi din vest, împinşi în jos din munţi, spre Gange şi spre poalele munţilor Himalaya; dar ei nu au uitat fosta lor patrie, de origine, aşa cum se poate vedea în imnurile vedice (Rig Veda)”[12].

 *

„Populaţiile Ainus, aborigeni din Japonia, „oamenii păroşi”, sunt un neam de oameni foarte vechi, care au venit din Egipt, în vremurile anterioare sau doar înainte de Stellar Mythos, sau, cum sugerează şi numele lor – „Copiii Ursei”, copiii care au ieşit din Egipt, în vremea în care s-a conceput primul Mit Astronomic, cu cele şapte stele polare, rotindu-se în jurul Stelei Polare, care reprezentau şi şapte Glorii universale – cele Şapte Lumini. Probabil că aceşti oameni au locuit, mai întâi, în Persia, apoi în India, în China şi în Asia, în general, dar au fost alungaţi mai departe şi mai departe, spre est, de o rasă superioară, care şi-a făcut loc în acele teritorii; în prezent, găsim doar rămăşiţa de original în Extremul Orient, în nordul Japoniei şi în Asia de Nord. Ei încă practică unele dintre cele mai vechi ritualuri mitologice astronomice, având ursul (Ursa) ca principal totem”… Ainu susţin că „strămoşii lor au fost izgoniţi şi exterminaţi de neamurile de uriaşi, care au fost acolo înaintea lor; ei spun că acei uriaşi au avut doar trei sau patru metri înălţime! Ei îi descriu ca fiind de culoare roşie şi având braţe lungi, dar proporţionale cu restul corpului, fiind înarmaţi cu cuţite de piatră, cu toporişti, şi cu alte arme de piatră” [13].

*

Max Muller, însă, care era convins că „rasele umane îşi au originea în Asia, într-o perioadă relativ recentă, şi că diversitatea de etimologii comune din limbile popoarelor ar avea la bază confuzia limbilor, efectul de turn Babel”[14], deja adoptase, în 1859, când publicase „Istoria vechii literaturi sanscrite”, „cu înflorituri poetice diverse, teoria lui Grimm a „impulsului irezistibil”. „Principalul flux de naţiuni ariene”, spune el, „a curs mereu spre nord-vest”. Nici un istoric nu ne poate spune de care anume impuls au fost conduşi, de prin Asia, spre insulele şi ţărmurile Europei, aceşti nomazi aventuroşi”[15].

*

Mărturiile despre populaţiile Ainu străvechi răstoarnă, practic, semnificaţia iniţială a simbolisticii preistorice, ivită odată cu conturarea, peste civilizaţia pre-totemică, a unei civilizaţii totemice („întâia generaţie de oameni vorbitori” – cum o numea Hesiod), în care semnul drept-liniar şi silaba reprezintă, simultan, un rudiment lingvistic extrem de important, într-un ansamblu ceremonial identitar, specific, conform mărturiilor vechi, Muntelui Cerului.

*


[1] Herodot, IV, pp. 63-96

[2] Hellanicos, Obiceiurile barbare, p. 126

[3] Strabon, II, X, 6, 8, p. 446

[4] Ibidem, VII, 3, 5

[5] Ibidem, VII, 3, 11

[6] Ibidem, XVI.2.39

[7] Apuleius, Apologia, 26, în Izvoare, I, p.608, 609

[8] Legge, James, The Sacred Books of China. The Canon of Shu, Oxford, 1891, p. 40

[9] Ibidem, p. 39

[10] Churchward, Albert, The Signs and Symbols of Primordial Man, London, 1913, p. 215

[11] Taylor, Isaac, The Origin of the Aryans, New York, 1890, pp. 2-4

[12] Churchward, p. 230

[13] Churchward, p. 218

[14] Taylor, p. 8

[15] Taylor, p. 11


Sub semnul Soarelui V

Desene din Murray-Aynsley, Harriet, G. M., Symbolism of the East and West, London, 1900

Desene din Murray-Aynsley, Harriet, G. M., Symbolism of the East and West, London, 1900

*

Dansurile ritualice, asemănătoare celui văzut de Xenofon, la traci, se săvârşeau şi în Egipt, unde „tineri necăsătoriţi şi băieţi, din jurul cortului zeiţei Mama Zeilor (Pământul – n.n.), păşesc pentru dansul cu arme”[1], în cinstea Soarelui împlinindu-se… „bătaia cu ciomege”[2], ritual care începea în pace, cu sosirea, împreună şi amicală, a viitorilor combatanţi, aidoma ca prin satele moldoveneşti, prin care se mai păstrează acest obicei.

 *

Triciclul continental al Preistoriei: Europa, Asia şi nordul Africii

Triciclul continental al Preistoriei: Europa, Asia şi nordul Africii

*

Toate manifestările spirituale ale pelasgilor („pentru noi, deci, Pelasgos este numele, în tradiţie hiperboreană, al Omului Universal”[3]), moştenite prin Datină, încep, în întreg spaţiul „triciclului” (simbolul celtic) preistorie (Europa, Asia şi nordul Africii), de la Dumnezeul-Timp (Moş Vreme), deci de la Dumnezeu-Creatorul, care purta, peste tot, numele celui care a stabilit „regulile” de conduită umană, în viaţa religioasă şi nu numai, adică Anu. Odată cu înmulţirea atributelor sale, Anu se individualizează în personificări ale calităţilor sale, adică în zei şi zeiţe. Există, în mitologia polară târzie, un text care explică lămuritor această degenerescenţă spirituală: „El este numit „Tatăl tuturor”, în limba noastră, dar în antica Agard (Grădina Raiului), el avea douăsprezece nume: Unul este „Tatăl tuturor” (deci „Tatăl nostru”, din închinarea creştină); Al doilea este Herran sau Herjan (Stăpânul sau Invadatorul); Al treilea este Nikar sau Hnikar (Cel care împunge cu suliţa); Al patrulea, Nikuz sau Hnikud (Împunsătorul cu suliţa); Al cincilea, Fjolnir (Atoateştiutorul); Al şaselea, Oski (Împlinitorul de dorinţe); Al şaptelea, Omni (Cel al cărui discurs răsună); Al optulea, Biflidi sau Biflindi (Scuturătorul de suliţă); Al nouălea, Svidar (Cel care dăruieşte zile); Al zecelea, Svidrir; Al unsprezecelea, Vidrir (Cârmuitorul vremii); Al doisprezecelea, Jalg sau Jalk”[4].

 *

Şirul de atribute, moştenite de evlavia noastră prin Dumnezeul-Creştin, continuă: „Eu sunt cel numit Grim (Cel Mascat) şi Gangleri (Calea obiceiului), Herjan (Invadatorul), Hjalmberi (Cel cu nimb), Thekk (Cel Plăcut), Thridi (Al treilea), Thud (Cel Slab), Ud, Helbindi (Cel care orbeşte cu moartea), Har (Cel Înalt, Măreţ),  Sad, Svipall (Cel Schimbător), Sanngetall (Cel care ghiceşte corect), Herteit (Cel Bucuros de Război), Hnikar (Împunsătorul cu suliţa), Bileyg (Cel pe care-l păcăleşte ochiul, Cel cu un singur ochi), Baleyg (Cel cu ochi de flăcări), Bolverk (Înfăptuitorul de Rău), Fjolnir, Grimnir (Cel mascat), Glapsvid, Fjolsvid (Cel Înţelept), Sidhott (Cel cu gluga mare, sau Pălărie Lata), Sidskegg (Barbă Mare), Sigfod (Părintele Victoriei), Hnikud (Împunsătorul cu suliţa), Allfod (Tatăl tuturor), Atrid (Călăreţul care atacă), Farmatyr (Zeul Mărfurilor), Jafnhar (La fel de măreţ), Biflindi (Scuturătorul de suliţă), Gondlir (Purtătorul Baghetei), Harbard (Barbă Gri), Svidur, Svidrir, Jalk, Kjalar (Conducătorul corăbiilor, Conducătorul săniilor), Vidur, Thror, Ygg, Thund (Cel teribil), Valk, Skilving (Cel Alert), Vafud, Hroptatyr, Gaut (Cel din Gotland), Veratyr (Zeul bărbaţilor sau Zeul făpturilor)”[5]. Iar explicaţia pentru această cunoaştere şi răspândire prin însuşirile sale este simplă şi explicită: „I-au dat multe nume, deoarece multe neamuri, fiecare vorbind altă limbă, a simţit nevoia de a traduce numele lui, pentru a i se închina”[6].

 *

Drago beth Et, deci Dragobete sau COnstelaţia Dragonului aduce fertilitate, prin smulgerea şarpelui îngheţului din pământ

Drago beth Et, deci Dragobete sau Constelaţia Dragonului aduce fertilitate, prin smulgerea şarpelui îngheţului din pământ

*

O inscripţie cioplită în piatră meteorică (iar pietrele „căzute din cer” erau cinstite drept „menhire” prin aprinderea unor buşteni la horele ritualice), descoperită în ruinele cetăţii Corni din Argeş aduce spre noi mesajul „EV ME ALKYN MEGER VATEAS IAP POL ARCO-DA-BARA? NALAXIS DA VAISTRO! NANIS, VET EV SORN! LA HIMAI PHILIP LAXIN! CORYVIN DAS”, mesajul zalmoxian al bunei întâmpinări în nemurire: „Cine se înalţă la mine (la noi), gonindu-şi calul peste Podul-de-Foc (Curcubeu)? Ferice de voi! Stăpâne, sună din corn! Din ceruri belşugul (ploaia) să curgă, Domnul e mare”[7]. Fără îndoială, în acest mesaj stă şi „cheia” unor hore străvechi (Ciuleandra, cum opinează Mihaela Suciu), dar şi a unor ritualuri sacre, pe care le moştenim prin obiceiuri precum „Drăgaica”, „Nedeile”, „Paparudele”, sau prin „descântecele” (cuvintele frumoase) tăinatice ale nopţilor de Sânziene.

*

Pornim de la Zalmox şi ne întoarcem la Zal Mocşi, la cei care au menţinut mesajul nemuririi într-o Europă cu mitologii dezrădăcinate, într-o Europă cu rădăcină pelasgă comună, dar individualizată şi divizată prin datini noi şi prin limbi primenite. Peste veacuri sau poate peste milenii, mesajul iniţial al nemuririi avea să se împrospăteze prin creştinism, dar creştinismul instituţionalizat avea să tragă obloane grele peste memoria primilor luminători ai omenirii, însuşindu-şi şi adaptând datina ancestrală. Dintre popoarele Europei, numai noi mai păstrăm, dar fără memorie iniţiatică, datina străveche a tuturora, aşa cum a fost ea dezvăluită neamului pelasg.

*

Cale de câteva milenii, ne-am tot revendicat subconştient din Pelasg, dar cum istoricii n-au aflat printre generalii romanilor pe nici unul care să se numească Flachus (Pelasg, Belasg), vestigiul acela de memorie obştească ancestrală a fost spulberat prin decădere în derizoriu. S-a ajuns, tot prin obturarea memoriei obşteşti, chiar şi la situaţia în care urmaşi de-ai pelasgilor, Flăcenii, de care e plină Bucovina, să fie trecuţi în evidenţelor unor veacuri lipsite de memorie drept floceni, numele de Flacea fiind socotit drept ruşinos, dacă se grafiază Flocea. Aşa că păstrătorii inconştienţi ai identităţii de pelasg au optat pentru nume şi identităţi noi, cel mai adesea devenind Florescu.

*

La fel s-a întâmplat şi cu iarmarocul cel mare, cu Târgul Pelasgilor din Câmpia Română, care se transformă, în absenţa memoriei, în Târgul de Floci, apoi în Bucureşti.

*

Zal Mox, înţeleptul trac care a făcut să renască legile vetrei (Hestiei) strămoşeşti, adică „regulile de lângă râul cu apă”, din „oraşul arbore” al lui Anu (Uranos) a fost uitat, cum uitate au fost şi învăţăturile sale. Îl mai putem recupera din primele cărţi religioase ale omenirii, dar şi din scrierile anticilor din Elada (şi ei neamuri pelasge, sosiţi din ţinuturile nordice în trei valuri, ionienii, aheii şi dorienii), care au aspirat nepământeşte şi la o nemurire pământească, la nemurirea consacrată de memorie, pe care o numim istorie, artă sau civilizaţie.

*

În scrierile grecilor, numele păstrătorilor de datină nu au nimic în comun cu numele lor reale. Grecii, care fac un talmeş-balmeş din propria lor mitologie, l-au uitat pe Anu (a cărui memorie a fost dusă şi statornicită în Sumer şi în Egipt), dar şi noi am uitat numele ctitorilor de datină, pe care iată că pietrele vechimii deja le scot la iveală. Nu ştiu dacă e bine că am rămas atât de fideli datinii, deşi cel mai adesea dintr-un fel de mimetism. în fond, cultivând obiceiul şi trăind tradiţia, noi am lenevit într-un anume „dat” (An-Dar – Zilele Dăruite de Cer, în limbile finice) spiritual, fără a mai clătina istoria pământească prin fapte, prin idei, prin generaţii care-şi propun să dăinuiască. Ne-a lipsit ambiţia anticilor Eladei, dar şi statornicia deplină, cea care pune preţ pe memorie. Iar asta e rău, e cu adevărat păgân.

 *

Elenii au păstrat pentru noi doar cioburile unui ulcior divin, deşi cele mai multe şi mai valoroase relicve zac sub ţărână prin Ardeal, prin Moldova, prin Muntenia, prin vecinătatea munţilor noştri sacri. Din cioburile elenistice aflăm despre Zalmox, despre Gebeleizis (Munteanul), despre Bendis, despre Apollo, despre Marte, despre Orpheu, despre Artemis, despre Dionyssos, despre Osiris, dar aflăm prea puţin, un puţin falsificat, spoit cu alama altor mitologii. Dacă punem cioburile unul lângă celălalt şi le lipim pe datină, recuperăm o anume Trinitate (Mamă, Tată, Fiu), o Trinitate care, oricum am numi-o, ne cuprinde pe toţi trăitorii acestei lumi drept Fii ai Cerului şi ai Pământului, semn că, în toate vremurile, Dumnezeu înseamnă o aceeaşi cosmică şi misterioasă cuprindere.

*

Nouă, urmaşilor lui Moş Vreme, ca „neam al lui frunză-verde”, nici prin gând nu ne-a trecut că Zal Mox (Cerul), căruia îi poţi vorbi de pe Gebeleizis („Templul este un munte mare, care ajunge până la cer”[8]), hăruindu-ne cu Bendis (rodirile) pe care le determină Apollo (Sfântul Soare), după ce sunt primite invocaţiile lui Orpheu (ale Capricornului, numit, iniţial, Cernunos sau Cerul Superior[9]); şi nici omenirii nu i-a păsat că însuşirile şi binefacerile universale au fost transformate, încetul cu încetul, în mici zeităţi tiranice, condamnând făptura umană la o veşnică robie, în cer şi pe pământ.

 *

"Naşterea" zeilor prin închipuiri simbolice ale atributelor Cerului

„Naşterea” zeilor prin închipuiri simbolice ale atributelor Cerului

*

Cerului, cel mai adesea cu sinonimia care implică „Soarele, ochiul lumii”[10], a Soarelui, care „este lebăda care locuieşte în Cer; el este sacrificiul (focul), vatra locuinţei, el locuieşte în oameni, în zei, în sacrificii, în Cer, în Apă, pe Pământ şi pe Munte. El este adevărul cel mare”[11], noi, oamenii, i-am tot adus, mereu şi mereu, ofensa de a-l abandona sub cioburile închipuirilor, numele Cerului, cu Soarele inclus în el, fiind, numai la români camuflat într-o puzderie de zeităţi: Orfeu, Căliman („Orpheu şi Căliman au fost denumiri ale Regelui Lumii”), Caraiman („Regele Cerului deci este traducerea literară a lui Căliman şi Caraiman, una dintre denumirile Regelui Lumii”), Novac („Saturn în România este eroul popular Novac… Ceea ce este încă şi mai remarcabil este faptul că Novac e numit uneori Manca, Minea sau Mihnea, nume care derivă din Manu”; „Novac era Regele Uriaşilor”; „Fiul mai mare al lui Novac se numea Iovea (Iovis)”), Crăciun („Crăciun era Regele Păstorilor”) [12], deşi acelaşi Vasile Lovinescu, spre deosebire de folclorişti şi cu lecturi serioase la bază, probase că „Zeul suprem dacic este fără nume, fără calificare” (Strabon). Este Brahma Nirguna, cum trebuie să fie, de altfel, într-o Tradiţie primordială. Este Cerul senin… Zeul este adorat în Munţii înalţi, în singurătatea în care numai acvilele pot urca… Acestui Zeu nemărginit i se dă numele reprezentantului său”[13], pentru că „numele zeilor reprezintă atribute ale lui Unu”[14], iar în acest inefabil „simbol există taină şi revelaţie, tăcere şi rostire, acţionând împreună”[15].

*


[1] Strabon, Geografia, II, X, 21, p. 441

[2] Herodot, Istorii, II, LXIII, p. 160

[3] Lovinescu, Vasile, Dacia hiperboreană, Ediţia II, Bucureşti, 1996, p. 27

[4] Young, Jean I., The Prose Edda, Cambridge, 1954, p. 16

[5] Ibidem, p. 16

[6] Ibidem, p. 16

[7] Suciu, Mihaela, Dacii la joc, în Jurnaul Naţional din 26-12.2004

[8] Werr, L., Studies in the Chronology and Regional Style of Old Babylonian Cylinder Seals, Malibu, 1988, p. 38

[9] Horowitz, Wayne, Mesopotamian Cosmic Geography, Eisenbrauns, 1998, p. XII

[10] Katha-Upanishad, IV, 2, p. 36

[11] Katha-Upanishad, IV, 2, 18

[12] Lovinescu, Vasile, Dacia hiperboreană, Ediţia II, Bucureşti, 1996, p. 31

[13] Lovinescu, p. 34

[14] Churchward, Albert, The Signs and Symbols of Primordial Man, London, 1913, p. 230

[15] Murray-Aynsley, Harriet, G. M., Symbolism of the East and West, London, 1900, primul moto al cărţii


Sub semnul Soarelui IV

Sacrificiul ursului, închinat Ursei Mari (Brooklyn Museum)

Sacrificiul ursului, închinat Ursei Mari (Brooklyn Museum)

*

Din vremea în care, sub Ursa Mare, cu sacrificiile de rigoare, „legile se cântau, ca să nu se uite” (Aristotel), vorbele frumoase fiind „descântece”, deci încărcate de o vrajă indiscutabil poetică, menită să farmece, datează şi inventarea instrumentelor muzicale („Tracii au inventat aşa-numita herpe”, harfe, consemna Clemens din Alexandria), şi hora ritualică a bărbaţilor:

*

„Tracii au dansat înarmaţi (în 401 î.e.n., în faţa lui Xenofon, care se retrăgea după lupta de la Cunaxa), în sunete de flaut. Ei făceau sărituri mari, cu agilitate şi totodată se foloseau de cuţite. în cele din urmă, unul dintre dansatori se loveşte de celălalt, în aşa fel ca să li se pară tuturora că omul a fost străpuns, iar acesta cade cu dibăcie. Apoi au intrat unii care suflau în cornuri, asemeni celor cu care se dau semnale, muzicanţi cu trompete din piele netăbăcită, mulţumită cărora ţineau măsura”.

*

Citatul acesta, foarte folosit, deşi cam tras de păr, pentru că Xenofon făcea referire la tracii balcanici şi nu la daco-geţii de dincolo de Dunăre, susţine un adevăr, divers, dar precis, despre originea religiilor şi a ritualurilor religioase, care cuprindeau şi muzica, şi dansul, ambele ca limbaj al ritmicităţii, dezvăluit lumii prin intermediul iniţiaţilor. Deci fondul acesta de spiritualitate pământească înseamnă o creaţie pelasgă, dar pelasgi erau şi tracii din Balcani, şi troienii („Ştim că troienii au venit, iniţial, din Tracia” – susţinea D’Alviella[1]), şi felahii egipteni ai lui Osiris („mulţi au afirmat că şi populaţiile Egiptului ar fi pelasge”[2]; „în Egipt zeii şi-au primit numele de la pelasgi”[3]), dar şi primii sumerieni ai fiului lui Anu, „Enlil al Muntelui” („După Anu, Enlil, Enki şi Nin-harsagga au condus capetele negre”[4]). Iar migraţia spre cele patru zări ale unor triburi pelasge s-a produs şi după „războiul cu zeii”, şi după potop, în condiţiile în care pelasgii, „în mijlocul muntelui lumii, au devenit puternici, înmulţindu-se peste măsură”[5].

*

Populaţia Ainu, omagiind rădăcinile străvechi din "pământul de sub Ursă"

Populaţia Ainu, omagiind rădăcinile străvechi din „pământul de sub Ursă”

*

Teoriile deja încetăţenite în filosofia culturii iau ca reper mondial civilizator Egiptul antic, de la care ar fi „migrat” religia şi codul celor 282 de legi ale lui Hammurapi[6] spre Sumer, deşi legile sumeriene, ca şi cele egiptene, ca şi legile lui Zal Mox îşi au originea în „regulile” lui Anu („Cereasca lege planetară, însemnul sigur al dreptăţii şi temelie a naturii”[7]), moştenite de toate populaţiile pelasge ale vremii drept binecuvântare cosmică („Zeii Cerului şi al Pământului au invocat numele lui Anu şi Enlil”[8]; „Anu şi Enlil, suflet al cerului şi sufletul pământului, vor fi cu tine cu tine!”[9]). În planul spiritualităţii, migraţia nu s-a produs dinspre India spre Europa, cum au decretat istoricii, în baza unor probe arheologice dogmatic interpretate, ci dinspre Europa Boreală spre Europa mediteraniană, spre Africa şi spre Asia, inclusiv spre India, ajungând, prin tribul Ainu, până în Japonia şi până în nord-estul extrem al Asiei. Chiar şi simbolul Soarelui în mişcare, gammadionul numit, la iranieni zwastica şi, respectiv, în funcţie de orientare, sauwastika (de la „su” = „bine”, şi verbul „asti” = „este”[10]), care era unul pelasg („Este un fapt de netăgăduit că gammadionul, printre celelalte ornamente geometrice pentru ceramică, ţine de stilul pelasgic, deoarece, în perioada bronzului târziu şi la începuturile primei epoci a fierului, el se găseşte printre la toate populaţiile ariene, din Asia Minor, la malul Atlanticului”[11]), probează acest lucru, aşa cum o probează şi mărturiile vechi ale grecilor şi ale latinilor. Nu vreau să spun că, datorită faptului că munţii Carpaţi sunt rădăcina religiilor şi legilor lumii, noi, românii, am avea vreun alt merit, decât acela al păstrării subconştiente a datului primordial, numit Datină, cale de vreo şapte milenii, fără a o mai înţelege, ba chiar băşcălizând-o, astăzi, prin manifestări folclorice îndoielnice.

*

Herodot, deşi nu reprezintă o sursă la fel de credibilă precum primele cărţi religioase ale neamurilor pământeşti, susţinea că „egiptenii au fost cei dintâi oameni care au născocit anul şi l-au împărţit în douăsprezece părţi, ţinând seama de anotimpurile lui. Au făcut această descoperire călăuzindu-se după stele… tot egiptenii sunt cei dintâi care au pus nume celor doisprezece zei”[12], dar după ce egiptenii au primit ştiinţa cerului de la pelasgi, după cum se precizează în citatul anterior (un alt citat lămuritor: „Grecii, ca să facă darurile lui Hermes cu mădularul bărbătesc ridicat, de la egipteni au învăţat, iar ei – de la pelasgi”[13]). Aţi observat prin câte cuvinte din primul citat păstrăm noi, românii, memoria subconştientă a lui Anu: anul şi… Anu-Timpuri, deci şi atributul ceresc, dar şi atributul solar?

*

Cerul şi Soarele, "Iluminarea" în simbolistica islamică

Cerul şi Soarele, „Iluminarea” în simbolistica islamică

*

Pelasgii, indiferent în ce parte a lumii aleseră să se stabilească, spune acelaşi Herodot, „obişnuiesc să aducă jertfe lui Zeus (de fapt, cerului zilei, pe care în numeau Deaus – n.n.), suindu-se pe cele mai înalte piscuri de munte, înţelegând sub numele de Zeus toată roata cerului (roata cerului se numea, în limbajul vremii, Ur Anu, viitorul Uranos al grecilor – n.n.). Aduc jertfe Soarelui, Lunii, Pământului, Focului, Apei şi vânturilor. Din timpuri străvechi, acestor singure zeităţi aduc ei jertfă”[14].

*

Odată cu religia şi legile, pelasgii au născocit ritualul sau misterul[15], cu componentele coregrafice şi muzicale, specifice dansurilor bărbăteşti cu măşti, pe care sacerdoţii[16] (ulterior, adică odată cu călugării haldei, au fost preluate de călugări) le săvârşeau (pe la 1900, „dansuri cu măşti, interpretate de călugări mascaţi, se găsesc în toată lumea, inclusiv în Europa, în Tirolul austriac”, iar „masca tiroleză are ochi mari, proeminenţi, gura larg deschisă, cu imenşi colţi – care sunt atât de familiari pentru noi, în legătură cu arta chineză –, urechi mari, cum ar fi cele ale calului, între care sunt fixate o pereche de coarne, şi, între acestea, se află un şarpe, cu capul în sus. Coada de reptile iese din gura măştii. Pe frunte, în faţă, între urechi şi coarne, este un fel de coroană, formată dintr-o succesiune de crini sau de tridente. Dintr-o parte a acestei coroane, iese un dragon minuscul, iar din cealaltă, un şarpe mic”[17]). „Misterele, a spus Platon, au fost stabilite de către bărbaţi de mare geniu, care, la începutul veacurilor, s-au străduit să-i iniţieze pe semenii lor în puritate, pentru a ameliora cruzimea vieţii, pentru a înălţa morala şi pentru a rafina manierele, astfel încât să limiteze societatea prin legături mai puternice decât cele pe care legile omeneşti le impuneau”[18].

*

Strabon

Strabon

*

Strabon, prezentând notorietăţile vremii sale, susţinea că „muzica, în întregimea ei, este socotită tracă şi asiatică”, dar şi că „întreaga Asie, până în India, din Tracia a împrumutat cea mai mare parte a muzicii”[19], care muzică se numea „peanul tracilor” (în principal, colinde), iar memoria vemii consemnează că, „deoarece peanul tracilor este numit de eleni Imnul Titanilor şi pentru că acesta imită glasul Peanului, şi Titanii s-au numit Pelagoni”[20].

*

Numele de peanuri vine de la acel „Preafericit Pean”, mărturisit de Orfeu[21], dar şi de Proclos din Lycia, iar cele trei Hore, Orânduiala, Dreptatea şi Pacea, „prinse-n rotitoare dansuri”[22], aducea prinosuri Sfântului Soare, în vreme ce „dulce ca mierea / picură peanul”[23].

*

Timpul peanurilor, deci al străvechilor colinde şi a dansurilor cu măşti, era primăvara, pentru toate populaţiile lumii, odată cu înflorirea biruitoare din mai, odată cu răsăritul Pleiadelor, atunci „când Horele cu văluri purpurii / desfac uşor iatacul spre lumină, / înmiresmata primăvară-aduce / vlăstare dulci ca de nectar”[24], iar poetul, întâiul sacerdot al omenirii (după poezie, celelalte paliere ale sfinţeniei şi, deci, trepte ale conturării religiei, fiind imnul şi, respectiv, rugăciunea), i se adresa Sfântului Soare: „Cu bucurie ţi-or da, / la primăvară, popoarele tale prinosuri de seamă, / toate s-or prinde-n ospăţ, lirele le-or desfăta / Hore în zvonul peanului, strigăt în jur de altare”[25].

*
„Cerul şi Pământul sunt părinţii tuturor creaturilor, şi dintre toate creaturile omul este cel mai înzestrat, sincer şi inteligent”

„Cerul şi Pământul sunt părinţii tuturor creaturilor, şi dintre toate creaturile omul este cel mai înzestrat, sincer şi inteligent” (Polybios, Istorii, III, 54, p. 343)

*


[1] D’Alviella,Goblet, The Migration of Symbols, London, 1894, p. 77

[2] Strabon, Geografia, II, Cluj, 1974, I, 1, 4, p. 30

[3] Herodot, Istorii, II, Bucureşti, 1964, L, p. 156

[4] Legge, James, Sacred Books of the East, Cea mai veche istorie a Creaţiei, Oxford, 1879, p. 63

[5] Ibidem, p. 181

[6] Legge, James, Sacred Books of the East, Crearea Soarelui şi a Lunii, Oxford, 1879, pp. 116-141

[7] Orfeu, Legii, în Antologie lirică greacă, Bucureşti, 1970, p. 218

[8] Legge, James, Sacred Books of the East, Cea mai veche istorie a Creaţiei, Oxford, 1879, p. 64

[9] Ibidem, p. 65

[10] D’Alviella, p. 40

[11] Ibidem, p. 75

[12] Herodot, II, IV, p. 134

[13] Herodot, II, LI, p. 156

[14] Herodot, I, XXXXI, p. 78

[15] Herodot, II, LII, p. 156: misterele – de la pelasgi

[16] La început, profeţii erau bărbaţi, mărturisea Strabon, Geografia, II, 7, 12, p. 207

[17] Murray-Aynsley, Harriet, G. M., Symbolism of the East and West, London, 1900, p. 12

[18] Wright, Dudley, The Eleusinian Mysteries & Rites, Fort Newton, USA, London, 1905, p. 14

[19] Strabon, II, X, 17, p. 438

[20] Strabon, II, VII, 40, p. 220

[21] Orfeu, Către Apollo, în Antologie lirică greacă, Bucureşti, 1970, p. 205

[22] Orfeu, Cele trei hore, op. cit., p. 210

[23] Pindar, Peanul Delos, în Antologie lirică greacă, Bucureşti, 1970, p. 141

[24] Pindar, Atenienilor, p. 141

[25] Theognis, Către Apollo, în Antologie lirică greacă, Bucureşti, 1970, p. 44


Sub semnul Soarelui III

Ideograma lui Anu: Sfântul Cer, cu Soarele în mijloc

Ideograma lui Anu: Sfântul Cer, cu Soarele în mijloc

*

În vremurile acelea, în care imaginaţia omenirii năştea primii zei, aleşi dintre cei care locuiau „pe Gorgone (gorgane, înălţimi), cu casa peste Oceanos departe, / Lângă hotarele nopţii”, „lângă hotarele lumii” elenistice viitoare, lume care a dat nume zeilor (sau doar a statornicit nume preluate din Egipt), a avut loc un război intergalactic, „războiul ceresc” universal consfinţit de mitologii (Titanomahia grecilor, Armageddon-ul din Biblie, Ragnarokr-ul scandinav, Ahura-Mazda iraniană, sau Angra-Mainyu al aceluiaşi zoroastrism persan), exploatat, ulterior pentru consolidarea prestigiului lui Zeus, dar şi al altor zeităţi ale neamurilor. Războiul acela unic în istoria Pământului s-a purtat în munţii Buzăului, în aşa-numita „ţară a Luanei”, un teritoriu care şi astăzi contrariază prin nefiresc, prin alte „reguli” cosmice şi temporare. Dar, înainte de a poposi în „ţara Luanei”, să-l urmăm pe Hesiod (45-46) în istorisirea acelei înspăimântătoare încleştări:

*

„Şi deodată din Ceruri şi din Olimp se aruncă,

Fulgeru-avându-1 tovarăş de-aproape, grabnic se-avântă

Trăsnete, fulgere dese cu tunetul zboară deodată

Din viguroasele-i braţe, rostogolindu-şi dogoarea,

Geea, pământul cel rodnic, mugeşte cuprins de văpaie,

Nemărginita pădure pârâie-ncinsă de flăcări,

Fierbe întregul pământ, Oceanul şi Marea cea stearpă

Se-nvălmăşesc, iar un abur fierbinte cu-aprinsă dogoare

Prinde pe zeii Titani, pământeni, iar când flacăra suie

Zveltă spre sfinte văzduhuri, strălucitoarea lumină

Zboară din trăsnet şi-orbeşte chiar şi ochii celor puternici.

Haosu-1 prinde vâlvoarea divină şi huiet răsună

Ochii parcă vedeau, părea că însăşi urechea

Vuietul crunt auzea, de parcă pământul şi cerul

Ar fi cercat să se sfarme, izbindu-se unul de altul,

Astfel de vuiet creştea din crâncena luptă zeiască

Trâmbe de praf vânzolesc stârnitele vânturi; cu larma

Tunetul, fulgerul, trăsnetul scânteietor se îmbină…

… Când, nesătui de războaie, Cottos, Gyes, Briareu

Cruda bătaie stârnit-au, luptând în primele rânduri

Una dup-alta aruncă stânci uriaşe, trei sute,

Braţele lor viguroase, lupta se-nclină, Titanii

Aprig izbiţi se-nconvoaie, sub largul pământ îi afundă”.

 *

Munţii Buzăului fac parte din geografia sacră a lumii (în „Dacia preistorică”, Densuşianu e cât se poate de convingător în delimitarea şi în demonstrarea sacralităţii acestui spaţiu), „o geografie ale cărei coordonate ezoterice au fost stabilite în vremurile de dinainte de Marele Potop” (Rudan) şi care contrariază şi astăzi prin manifestarea în plan fizic şi spiritual a unui potenţial energetic straniu, numit de cercetători „perimetre energo-informaţionale”. Dominaţi de „un cer straniu”, cu o intensitate de peste 23.000 grade Kelvin („se deschid porţile Universului şi toată fiinţa devine spirit”), munţii Buzăului determină stranii teleportări (aspirări într-un tunel turbional), au urme arse ale unor monumente megalitice şi un strat gros de pământ-arsură, sub care cică s-ar afla comori interzise. Localnicii mai ştiu câte ceva despre „ţara Luanei” (în sumeriană „Luana” însemnând „Cei pe care Anu îi păstoreşte”), care ar fi „Poarta lui Dumnezeu” (Deva-Zana). Anu, cel care „a condus capetele negre”[1], pe care îl aflăm în tăbliţele de la Tărtăria drept făuritor al „regulilor de lângă apă”, a fost zeul suprem la sumerieni, zeu-Cer şi zeu-Soare (regăsibil în spaţiul european sub numele de Apollo, iar în cel egiptean drept Osiris), al cărui simbol era o cruce cu raze sau zvastica, Anu coborând din cer pe pământ, înainte de Marele Potop, cu carele zburătoare.

*

Crucea solară, în câteva străvechi variante

Crucea solară, în câteva străvechi variante

*

Pe vremea aceea, a dinastiei zeilor peste civilizaţia primordială, „pe vremea când se băteau munţii în creştete”, cum spune tradiţia, „Când s-a pogorât / Domnul pe pământ, / Sate-a răsădit, / Hotare-a împărţit. / Domnul împărţea / Până se-nsera. / Dacă se-nsera, / Domnul că pleca / Sus la drumul mare / Unde căpăta / Cină şi lumină / Sălaş de odină”, pe vremea aceea, Anu, „cel care guvernează în cer”, poruncea: „Caloiene lene, / Du-te-n cer şi cere / Să deschidă porţile, / Să sloboadă ploile / Să curgă ca gârlele / Zilele şi nopţile / Ca să crească grâiele!”. Sau poate CĂ LU’ ANU i se adresau oamenii cu invocaţii pe care şi astăzi le mai păstrează-n memorie: „Anu, Anu, ca-al lu’ Anu (Iani, Iani, Caloiene), / Ia cerului torţile / Şi deschide porţile / Şi porneşte ploile!”.

*

Iar Anu (numit, târziu, de greci Apollo) le mărturisea oamenilor: „Unul Cel ceresc mă sileşte pe mine, Cel care este Lumina în trei străluciri” (Vieţile Sfinţilor), mărturisind „fără voia lui pe Hristos, adevăratul Dumnezeu”, cum susţinea Sfânta Mare Muceniţă Ecaterina în faţa filosofilor împăratului Maximin.

*

În România, ignorându-se depunerile votive precucuteniene şi cucuteniene, s-a încetăţenit ideea că în obiceiul Caloianului s-ar înveşnici un mit al tracilor din Asia Mică, despre care povesteşte Diodor Sicul: „În Phrygia, întâmplându-se, odată, să cadă o epidemie asupra oamenilor, iar de altă parte suferind şi pământul de secetă, oamenii consultară oracolul asupra mijloacelor prin care să îndepărteze de la ei aceste calamităţi, iar oracolul le răspunse ca să înmormânteze trupul lui Attys şi să o venereze pe Kybele ca divinitate. Deoarece, însă, din pricina vechimii, din trupul lui Attys nu mai rămăsese nimic, phrygienii au făcut imaginea tânărului, pe care, apoi, plângând-o, o înmormântară, îndeplinind şi onorurile funebre potrivite cu soarta lui, şi acest obicei ei îl ţin constant până în zilele noastre”. Numai că ritualul purificării integrante şi al dialogului om-natură (prin mesager şi prin jertfă) este foarte vechi, cu mult anterior „soliilor” dacice, din vremurile marilor preoţi Zal Mox, funcţionând în toată lumea cu rădăcini în Paradesha, în Arryana Vaejah, ţara (paradisul) primordială a rasei europene („race nordic”) de sub Ursa Mare (Varâha).

*

Caloianul, supravieţuind, mai aproape de noi, doar prin estul Munteniei, aminteşte, în fond, de vremurile precucuteniene ale depunerilor votive (statuete depuse în colţul casei, sub vatră sau în câmpuri roditoare), fiind, în egală măsură, şi jertfa, şi jelire (ceea ce aminteşte, prin Attys, de Orpheu). Tinere fete, inclusiv copile, dar în mod obligatoriu fecioare neprihănite, făceau o statuetă din de lut, pe care o împodobeau cu panglici colorate şi cu flori, apoi o aşezau într-un sicriaş, împodobit cu busuioc, pe care îl îngropau în câmp, printre semănături. Se forma un adevărat cortegiu funerar păgân, cu preot, steag (o trestie împodobită cu o batistă), lumânări şi bocete.

*

După înmormântarea Caloianului, se făceau jertfe (pomeni), rugându-1 pe tânăr (parabola solului dac) să roage Cerul (Domnul) să dea „Apă multă să ne ude, / Să se facă poame multe!”.

*

După trei zile, sicriaşul era dezgropat, dus la o apă şi lăsat să fie luat de unde (ca la înmormântările reale practicate de neamurile germanice, scandinave şi celtice), jertfa (pomana) finală fiind o plăcintă („ghizmana”) şi celelalte bucate necesare unei petreceri ca în vechimea dacică, la care participau şi feciorii, care aduceau vin şi lăutari.

*

În unele sate, depunerile votive erau reprezentate de două statuete, „Tatăl Soarelui” (deci, Cerul Anu, Uranos, dar şi Apollo) şi „Măicuţa Ploii” (Pământul, Gaea, Bendis, Dochia, Ki etc, dar şi Artemis sau Demetra).

*

Paparudele reproduceau eterogen „mistere” antice ale purificării (condiţie a integrării fireşti în natură), inclusiv cele eleusine, închinate „Mamei Terra” (numită de greci Demetra) şi „suflului vital în grâu” (Persefona). Dimitrie Cantemir, pentru care vechimea noastră era ţărmuită doar de daci, identifica în permanenţa acestui obicei „câţiva zei necunoscuţi şi care se vede că se trag din idolii cei vechi ai dacilor” şi povestea că, în timpul său, la „vremea verii, când semănăturile sunt primejduite de secetă, oamenii de la ţară îmbracă o copilă mai mică de 10 ani cu o cămaşă făcută din frunze de copaci şi buruieni.

*

Toate celelalte copile şi copiii de aceeaşi vârstă o urmează şi se duc jucând şi cântând prin împrejurimi; iar oriunde sosesc, babele au obicei de le toarnă apă rece în cap. Cântecul pe care îl cântă este alcătuit cam aşa: „Papalugo, suie-te la cer, deschide-i porţile, trimite de acolo ploaia aici, ca să crească bine secara, grâul, meiul” şi altele!”.

*

La originea obiceiului stă o horă sacră a fecioarelor Artemisei, săvârşită în cea de-a treia joi de după Paşti (deci în vremea serbărilor dedicate lui Apollo – dar Apollo nu era decât un substitut al lui Anu, numit Aplu, adică Roşul), când fetele se îmbrăcau vegetal (precum în vremurile primordiale) şi plecau să danseze pe la case. În ziua aceea, a Horei Sacre, şi numai în ziua aceea, frunzişul costumului vegetal avea puteri miraculoase, vindecând bolile (boziile, de pildă, şi astăzi sunt recomandate de naturişti pentru unele boli digestive).

*

Invocaţia-descântec („cuvintele frumoase sunt descântece”, spunea Zalmoxe) de întâmpinare a Paparudei (poate fiica lui Papaios scitul, zeu-cer şi om-timp, adică moş) e plină de farmec, de farmecul descifrat de Ovidiu (în „Metamorfoze”) al lecturării imaginative şi analitice, prin eresuri, a naturii:

*

„Paparudă, rudă, / Ia-n’ ieşi de ne udă / Cu găleata, leata, Peste toată gloata. / Ploaie, Doamne, ploaie, / Locuri să ne moaie! Ploiţă curată / Din ceruri vărsată. / Unde-i valea sacă D-apă să se facă, / Unde-i valea lungă / Mai mult să s-ajungă Unde-o da cu plugu’ / Să meargă ca untu’, / Unde-o da cu sapa Să meargă ca apa. / Ploaie, Doamne, ploaie / Locuri să se moaie, Cucuruzele / Cât gradinele, / Orzu’ / Până-n podu’, Săcara / Cât scara, / Grâu’ / Până-n brâu!”.

*

Pe vremea zeilor, „Anu’… se împlinea la răsăritul Pleiadelor (vremea celei de-a treia joi a Caloianului şi a Paparudei); căci astfel se socotea pe atunci timpul”[2], iar preoţii păgâni puteau „schimba văzduhul, a porni vântul, a slobozi tunete şi ploi, a tulbura valurile mării, a face stricăciune în răsaduri, grădini şi câmpii, a aduce vătămări şi răni asupra oamenilor”, iar în timpul ritualului „unii săltau, alţii slujeau, alţii chiuiau, lăudând pe stăpânul său, iar alţii erau trimişi în toată lumea spre înşelarea popoarelor”[3].

*

Poate că nu există nici o legătură (deşi datina fiicelor Anului, Horele sau Anotimpurile, consacră această legătură) între Anu, „cel care guvernează în cer” şi care a stabilit legile în „oraşul arbore” de pe malul Mureşului, şi durata de timp numită an, care „se împlinea la răsăritul Pleiadelor”, adică la jumătatea lunii mai, când se cântau „peanurile lui Apollo” (colindele de astăzi), iar „peanul tracilor este numit de eleni imnul Titanilor”[4]. Numai că elenii, înlocuindu-l pe Anu cu Uran şi creând o confuzie generală prin străduinţa de a eleniza lumea zeilor, l-au înlocuit pe Anu, în vremea războiului troian (Anu aparţinea şi troienilor, care erau pelasgi: „Ştim că troienii au venit, iniţial, din Tracia. Există, iarăşi, o tradiţie foarte plauzibilă despre calea pe care strămoşii, sau predecesorii etruscilor şi, în general, a celor mai timpurii populaţii cunoscute din nordul Italiei, au intrat peninsulă din nord sau nord-est, după ce au părăsit valea Dunării”[5]), cu unul dintre preoţii săi, Apollo, un păstor hyperboreu aventurist şi muieratic, care stăpânea „mai multe moşii” în ţinuturile sud-estice ale actualei Românii. Şi asta în ciuda faptului că Anu, mai curând similar lui Uranus, decât lui Apollo, a fost înlocuit şi în ţinuturile în care a trăit, a dat legi şi a murit cu numele purtat de marii săi preoţi „gebeli” (munteni), adică cu Zal Mox.

*

Despre Zeul Moş sau Moş Timp, avem puţine informaţii. Homer, de pildă, nu-l menţionează, deşi este de presupus că dacă în lumea tracică ar fi existat un astfel de zeu, în perioada 1190-800 î.e.n., bardul orb i-ar fi cântat ademenirile spre nemurire (consacrate de aceleaşi „capete negre”, pelasgii, şi în Egiptul osirian, şi în Asia sumeriană).

*

Informaţii despre Zal Mox primim abia din secolul V al erei trecute, cu extrapolări (Herodot) spre secolul anterior, relatările ulterioare făcând veşnic recurs la textul herodotian, adăugând sau omiţând amănunte, unele extrem de interesante. Pasionaţii de istorie ştiu, probabil, toate referirile antice la Zal Mox, dar o să le reiau, atent la amănunte, pentru a vă propune o altă demonstraţie.

*

Începând cu Herodot, ipoteza unei alte identităţi mitice, căreia i se substituie Zalmoxe, acest mare înţelept şi iniţiator al antichităţii, a prins contur. Herodot vede în Zalmoxe pe Gebeleizis („Unii dintre ei socotesc că acesta (este) Nebeleizis”), Mnaseas pe Cronos sau Saturn, asumatul părinte al lui Osiris („Geţii cinstesc pe Cronos, numindu-l Zalmoxis”), Vergilius pe Uranos, devenit Marte („Gradivus tatăl”), Ovidius pe Marte („getul care se închină lui Marte”), Porphyros pe Heracles („Unii spun că el mai este numit şi Thales, iar barbarii îl adoră ca Heracles”), Hesychios din Alexandria pe Cronos („Alţii spun că (Zalmoxis) era consacrat lui Cronos”), la fel şi Suidas, care-l citează pe Mnaseas („la geţi este adorat Cronos şi este numit Zamolxis”). Dar îndoiala cu care este receptată natura divină a lui Zalmoxe (Agathias pune la îndoială chiar şi valoarea civilizatorie pe care o au „regulile lui Zamolxis şi aiureala getică”) nu estompează imaginea de înţelept, de civilizator a marelui preot din Carpaţi, individualizat datorită lui Pitagora, deşi el reprezintă, în fond, o dinastie preoţească. „Acest om era numit chiar zeu” (Strabon) pentru că „făcu vrednice de crezare învăţăturile lui” (Herodot), pentru că le-a „arătat geţilor din Tracia ritul iniţierii religioase” (Hellanicos), revigorând bazele datinii, deci ale legii în care „vorbele frumoase sunt descântece” (Apuleius), descântece sau incantaţii care înlesnesc iniţierile şi care-l poziţionează pe învăţător, după mărturia lui Lucian, printre geniile antichităţii, o antichitate care admiră, „dintre barbari, pe cei din Cirus, pe scitul Anacharsis, pe tracul Zalmoxis, pe italiotul Numa, apoi pe Licurg din Lacedemona, pe atenienii Focion şi Tellos şi pe (cei şapte) înţelepţi, cu excepţia lui Periandru”.

*


[1] The Sacred Books, Cea mai veche istorie a Creaţiei, p. 63

[2] Polybios, V.l

[3] Triodul, Sf. Mucenic Ciprian

[4] Strabon, II, XII. p.12, 13

[5] D’Alviella,Goblet, The Migration of Symbols, London, 1894, p. 77


Sub semnul Soarelui (II)

Lună, Soare şi Cerul lui Anu, pe o tăbliţă din Sumer

Lună, Soare şi Cerul lui Anu, pe o tăbliţă din Sumer

*

Odată cu zeii, aveau să apară şi „regulile”, „legile divine”, ca expresii ale voinţei zeilor, desluşite de iniţiaţi şi încredinţate populaţiilor prin „mistere”, deci prin ritualuri, în care cântecul şi dansul se împleteau cu incantaţii stranii, în care înţelesurile cuvintelor nu prea aveau mare importanţă. „Muzica, apoi, care însoţeşte dansul, ritmul şi melodia, ne uneşte cu divinitatea prin desfătare şi, totodată, prin frumuseţea artei… oamenii atingând perfecţiunea în imitarea divinităţii, atunci când fac bine altora, dar s-ar putea spune, şi mai corect, că ei ating acest stadiu când sunt fericiţi”[1].

*

Anu, Cerul şi primul legiuitor al omenirii

Anu, Cerul şi primul legiuitor al omenirii

*

Există, în patrimoniul mitologic al omenirii, două identităţi astrale (Cerul), care stabilesc Legea (Religia, Datina), Anu şi Ahura Mazda, un şir întreg de iniţiaţi, care se retrag în peşteră, ca să li se reveleze adevărul (Rhadamanthys, Minos, Zalmoxis, Targitos etc.) şi care „promulgau legile în faţa oamenilor ca şi cum le-ar fi venit de la zei”[2], precum şi câţiva legiuitori care reprezentau statalităţi, precum Hammurapi sau Licurg, dar toţi în strânsă legătură cu muntele[3] (primul templu al civilizaţiei omeneşti, de pe care se puteau descifra în „anticele rune ale zeilor / Scrise cu aurul stelelor pe cer”[4].

*

Cerul în Archive-of-the-Moravian-Gallery-in-Brno

Cerul în Archive-of-the-Moravian-Gallery-in-Brno

*

Dreptul obştesc[5], numit, în vremuri, ba „reguli de lângă râul cu apă” (sărbătorite drept An-Dar, drept Darul lui Anu în antichitatea carpatică), ba legi pelasgine, ba drept valah, funcţiona în mod natural, consfinţit fiind de cei care „au pus stăpânire pe munte” şi care, drept prim tribut din partea formulelor asociative nou create, primeau doar jertfe şi ofrande. Pe vremea aceea, oamenii adorau cerul, pământul, focul, apa şi vântul (respiraţia, deci Brahma), dar fără a şi le închipui altceva decât ceea ce erau şi fără a le atribui porecle, adică nume şi identităţi umane (Herodot, II.LI: „înainte vreme, pelasgii aduceau tot felul de jertfe, înălţând rugi zeilor, fără însă să-i dea vreunuia dintre ei porecle şi nume, deoarece nu auziseră încă de ele. îi numeau doar zei, pentru că divinităţile, după ce au orânduit toate lucrurile din lume, le-au luat pe toate sub oblăduirea lor prin bună împărţeală. Abia după o trecere îndelungată de vreme au aflat ei numele celorlalţi zei, veniţi din Egipt[6]; cât despre numele lui Dionysos, l-au aflat mult mai târziu”). Ei ştiau că din logodna cerului cu pământul s-a născut timpul şi că timpul, logodit cu văzduhul, care avea să le nască pe toate celelalte, obişnuia să-şi înghită copiii. Era sublimă această metaforă a antichităţii, această formulă primordială, mitică, primitivă (adică simplă, dar profundă) de poezie, de mit, de filosofie. în clipa în care cei care „au pus stăpânire pe munţi” au dorit să devină temuţi şi puternici prim mulţimea de „oameni care-i cinsteau şi li se supuneau” (Polybios), ei s-au substituit cerului (Uranos), pământului (Gaea, Rhea, Geea) timpului (Saturn, Cronos) şi văzduhului (Hera, Ira, Maria), stabilind şi anumite ceremonii religioase pentru impunerea Legilor, adică datinile. în evoluţia lor, datinile şi alaiurile de credinţe şi de superstiţii pe care le slujeau (obiceiurile) s-au numit tradiţie, tradiţia fiind manifestarea ordinii instinctuale la un popor sau la altul. Temelia tradiţiei o reprezintă locul în care s-a însămânţat datina, adică înjghebarea spirituală obştească numită, ulterior, sat.

*

Cerul în Noor-Chair-of-Islamic-Studies-at-York-University.

Cerul în Noor-Chair-of-Islamic-Studies-at-York-University

*

În veacul naşterii zeilor (prin preajma „Potopului Universal”, atunci când „zeii au hotărât să extermine omenirea”[7]), „asocierile” de care vorbea Polybios deja se militarizaseră, fiecare obşte de la poalele Carpaţilor putând trimite la război câte un contingent de câte cincizeci de bărbaţi „zdraveni la trup, cu înfricoşată putere”. „Cincizeci de capete-avea, pe trupu-i vânjos, fiecare, / Fără de margini părea statura lor şi vigoarea”, consemna Hesiod, scriind, de fapt, despre primele corpuri de oaste bine organizate, formate din luptători care foloseau coiful de luptă („aveau un ochi înfipt în mijlocul frunţii”).

*

Cerul în Museum-of-Turkish-and-Islamic-Art-in-Istanbul

Cerul în Museum-of-Turkish-and-Islamic-Art-in-Istanbul

*

De sus, din culmea munţilor înzăpeziţi, îşi impunea voinţa de rege şi de zeitate Anu sau Montu sau Gebeleizis (Munteanul) sau Uranus, susţinut de soţia sa Saue sau Gaea (Geea, Rhea) sau Bendis, bărbatul şi femeia din cuplul religios iniţial fiind recunoscuţi, indiferent de numele atribuit lor după despărţirea limbilor (efectul de „turn Babel”), ca părinţi ai ginţilor şi adoraţi drept Cer şi Pământ. Simbolul cerului, pe care olarii îl încrustau în ceramică sau în tăbliţe, era unul complex, care includea cercul şi crucea dreaptă (mai târziu, octograma), iar simbolul pământului era crucea oblică (ulterior, şi bradul, reprodus în desene sub forma unor linii sau unghiuri paralele). Cei doi, Anu şi Suae (părinţi şi ai anotimpurilor, numite Hore), au trăit, probabil, înainte de scrierea tăbliţelor de la Tărtăria (4.500 î.e.n.), din moment ce „capetele negre” ale lui Anu (sumerienii) aveau să înfiinţeze, „peste mări şi ţări”, cetatea Ur sau Uruk (Roată). Ur-Anu (Uranus) înseamnă o combinaţie care poate ispiti speculativ, cu atât mai mult cu cât AN-KI înseamnă, în mitologia sumeriană, Cer-Pământ, deci Uranus-Rhea, An fiind, însă, principiu feminin, iar Ki – masculin. Tăbliţele de la Tărtăria contrazic mitologia sumeriană, dar demonstrează ceea ce este deja demonstrat, adică faptul că toate zeităţile au plecat din Carpaţi (Densuşianu); dar asta nu înseamnă că noi ne şi tragem din zeii aceia, care, în fond, nu au fost decât nişte căpetenii obşteşti ale unor triburi care, ulterior, aveau să migreze, lăsând în Carpaţi numai datina şi pe câţiva dintre păstrătorii ei.

*

Cerul în moscheea Kutublyya din Cordoba

Cerul în moscheea Kutublyya din Cordoba

*

Dintre căpeteniile carpatice ale vremurilor imemoriale, istoria a reţinut doar numele Titanilor Coeus, Crius, Cronos sau Saturn, Iapetus şi Oceanus (căpetenia de pe malul Dunării), ale Titanidelor Mnemosyne (mama celor nouă muze), Phoebe, Rhea, Theia, Themis şi Tethys (soţia lui Oceanos), precum şi numele Giganţilor Alcyoneus, Clythius, Enceladus, Ephialtes, Eurytus, Hyppolytus, Mimas, Palas, Polybotes, Porphyrion şi Thoas, şi numele Ciclopilor Cottos, Gyes, Briareu, toţi părtaşi la un război apocaliptic, soldat şi cu primul potop, un război care constituie mai mult decât o enigmă a istoriei. Numele acestea sunt, desigur, grecizate (mai rar traduse în greacă) şi reprezintă, adeseori, simboluri ocupaţionale sau ritualice, dacă nu şi una, şi cealaltă, primele ocupaţii ale fiinţei umane fiind impuse prin anume ritualuri de iniţiere.

*
Cerul (Iluminarea) în simbolistica islamică

Cerul (Iluminarea) în simbolistica islamică

*


[1] Strabon, Geografia, X, 3, 9, p. 433

[2] Strabon, Geografia, X, 4, 19, p. 454

[3] O, munte, locuinţă a zeilor! – în The Epic of Gilgamesh, II, p. 9; el a urmat drumul Soarelui, la creşterea lui, prin munte – IV, p. 16; tatăl zeilor, Enil al muntelui – în The Epic of Gilgamesh, VII, p. 24, ceilalţi zei fiind descendenţii lui, muntenii.

[4] Voluspo, 61, p. 25

[5] Legea strămoşească este stăpâna tuturor – susţinea Pindar, în poemul pierdut Legea Naturii, citat de Herodot, în Istorii, III, XXXVIII, p. 242

[6] Dar Egiptenii recunoşteau că au luat aştrii cerului de la pelasgi, care erau şi străbunii lor, inventând „numele zeilor” după ce au împărţit anul în 12 luni – Strabon, Georgrafia, I, 1, 4, p. 30; Herodot, Istorii, II, IV, p. 134; II, L, p. 156; II, LI, p. 156

[7] The Epic of Gilgamesh, V, p. 20; Genul meu uman pentru distrugerea lui îl voi face, spunea Timpul-Creator, în exerciţul Creaţiei – The Sacred Books, Cea mai veche istorie a Creaţiei, p. 63


Pagina 2 din 41234