4 ore de repetiţii, în ziua de naştere a lui Petrică Oloieru
*
N-am mai trăit niciodată aşaceva. Numai Petrică Oloieru putea să-şi transforme ziua de naştere într-o splendidă invocaţie, “Chemarea Străbunilor“, cea de-a doua premieră a ZICĂLAŞILOR, însemnând o invocaţie în dublu sens, mai ales dinspre străbuni, înspre noi. Iar după un repertoriu de 60 de piese, împărţite inteligent (de către Petrică) pe două spectacole distincte, eu pot să trag o primă concluzie: muzica românilor înseamnă cea mai tulburătoare cronică a veacurilor. Aşezată, elegantă, cu dezvoltări dinamice şi bogate – în veacurile XVI-XVII, apoi mai frustă, ceva mai “glodu-mi ştie sufletul / că-i croit ca ţipătul'” spre sfârşitul amar al secolului XVII şi începutul secolului XVIII, apoi, iarăşi, plin de vitalitate şi de bogăţie, cu o coloristică tulburătoare, care înfăşură anii cei vechi într-o aură astrală.
*
Ascultam şi nu mă mai săturam, apoi, bănuitor, am întrebat dacă am parte de o interpretare la prima lectură, în baza orchestraţiei lui Petrică Oloieru. Bănuisem chestia asta pentru că Răzvan Mitoceanu înşfăca, adesea, câte o vioară, lăsând braciul deoparte, şi, după ce cânta singur câte o frază muzicală, exclama: “Dumnezeule, cât de frumos cântau oamenii odinioară!”. De pildă lăutarii moldoveni, care, însoţindu-l pe logofătul Tăutul, la înscăunarea Regelui Poloniei, în 1500, au cântat, printre altele, un cântec în şase sau opt părţi (n-am reţinut bine), cântec încă ştiut, dar numai în două părţi. Să ascult ceea ce, cu certitudine, a ascultat şi Ştefan cel Mare (Tăutul şi lăutarii plecau în misiune!), şi să datorez această bucurie şi celor doi violonişti tineri, tineri, Adrian Pulpă şi Narcis Rotaru, care “citeau” cu arcuşul partitura la prima vedere, era mai presus de vis, era deja mit, ba chiar metafizică.
*
Adrian Pulpă şi Narcis Rotaru
*
V-aş mai povesti, şi o s-o fac atunci când mă voi întoarce, dar trebuie să fug, acum, la concertul lui Vali Boghean, la care, cum este şi firesc, participăm toţi Zicălaşii, continuând sărbătorirea zilei de naştere a lui Petrică Oloieru…
*
Paul Arva, prezentând trupa lui Vali Boghean
*
În splendidul club de la etajul Julius Mall ne-am adunat mai toţi cei din Centrul Cultural “Bucovina” care au vreo legătură cu ZICĂLAŞII. Şi Dănuţ Lungu, şi Corina Scîntei, şi Petrică Horvat, şi Lucian Căluşeriu, şi Gabi Sandu, şi Alina Irimia, şi fetele de la tehnic, pe care încă nu le ştiu după nume, deşi au merite incomparabil mai mari decât Gonda şi nu mai ştiu cum, înşurubata lui Varvaroi în coasta memoriei lui Ciprian Porumbescu, dar şi zicălaşii Răzvan Mitoceanu, Narcis Rotaru, Adrian Pulpă şi Ionuţ Chitic. Petrică Oloieru, însoţit de fratele lui, Ion, de cumnată şi de mândreţea lui de fată, Ana-Maria, avea o puzderie de invitaţi, prieteni şi colegi, ba chiar şi ucenici, la spectacolul spectaculoasei trupe de la Chişinău.
*
Vali Boghean şi trupa lui
*
Din repertoriul trupei de peste Prut, cel mai mult mi-a plăcut prima piesă, un fel de “ska” inspirat lucrată, structurată ceremonios precum “Dojana” trupei rock DOR DE DUH, şi, tocmai de aceea, obligându-mă la autosugestia de a lua în calcul o eventuală prezenţă a virtuoşilor lui Vali Boghean la o viitoare ediţie Bucovina Rock Castle. A urmat, apoi, un concert amestecat, cu genuri muzicale care să acopere toate gusturile publicului şi care să permită punerea în valoare a virtuozităţii artiştilor, inclusiv a prietenului şi fostului coleg de facultate al lui Petrică, Valeriu Caşcaval, cu consecinţa unei spulberări stilistice, care m-a cam derutat.
*
Un concert de succes
*
Cum ascultasem, în după-amiaza zilei, împreună cu trei instrumentişti de la Ansamblu, cântecele “Chemării Străbunilor“, pe care zicălaşii lui Petrică Oloieru vi le vor oferi, duminică, 7 iunie, în Cetate, am trăit, la spectacolul trupei lui Vali Boghean, exact sentimentul dintr-o zi cu expoziţii, când, după inegalabila expunere a lui Victor Rusu, am mai participat la un vernisaj. Veneam de la nişte răscruci, una dintre ele fiind cea a adoptării, de către români, a dansului în doi, în patru şi în şase, prin transferul parţial de melodicitate vieneză a incredibilului “Verbunkos” în ulteriorul românesc “Bărbuncul“, veneam copleşit de mit şi de respiraţia străbunilor încă pulsând în melodicităţi limpezi, rotunde şi pline de vrajă, iar abordările moderne ale aceluiaşi melos, pe care le săvâşeşte trupa lui Vali Boghean, nu mai aveau loc sau poate că nu-mi mai găseau sufletul în cale, sufletul meu fiind frunză în vânt undeva, prin Dumnezeu ştie care veac, prin revolta ceremonială a cine ştie cărui străbun.
*
Petrică Oloieru şi Dănuţ Lungu, fanii trupei lui Vali Boghean
*
Trăisem şi încă mai trăiam sărbătoarea zilei de naştere a lui Petrică Oloieru, cea mai frumoasă aniversare la care am participat în 60 de ani de viaţă, o sărbătoare care spulberase barierele timpului, şi înspre trecut, prin cântecele zicălaşilor, şi înspre viitor, prin cântecele muzicienilor din Chişinău. Acolo unde-mi pot auzi şi descifra străbunii, acolo simt menirile sacerdotale ale oamenilor care-mi devin, astfel, prieteni. Ştiam toate acestea în clipa în care, din dragoste faţă de prieteni, am sărutat fruntea lui Petrică Oloieru, ca să mă întorc, apoi, în noapte.
