Cronici sentimentale | Dragusanul.ro - Part 9

Mihai Creţeanu, îngerul din Împărăţia Inimii

 

 

 

 

 

Îl ştiu din anul în care cea mai frumoasă femeie din Suceava, Dr. Gabriela Creţeanu, organiza, în sala Teatrului din Suceava, primul congres mondial de diabetologie din România, şi când eu, din culise, săvârşeam îndatoririle de gazdă. Mă învăluise în privirile lui calde cu atâta prietenie şi bunătate, încât, ori de câte ori, de-a lungul vieţii noastre, ne-am reîntâlnit, îi căutam răsfăţul acela luminos al privirilor, ca să mă bucur de el cu toţi porii. Între timp, aproape fără ştirea noastră, deveniserăm prieteni. Are toate cărţile pe care le-am scris într-un amar de viaţă şi poate că şi pentru cărţile mele încă nescrise se ocupă grijuliu de inima mea. Uneori, chiar şi în zilele sale libere, de la propria-i clinică. Într-o zi, l-am întrebat dacă, pe lângă medici cu reputaţie naţională şi internaţională, toţi membrii familiei Creţeanu sunt oameni de omenie cum rar mai poţi afla. A râs, asigurându-mă că toţi, deci şi fiul Mihai Creţeanu Jr., ezitând să se pronunţe doar asupra nepoţelului, care e încă prea mic, dar dă semne încurajatoare în privinţa viitorului.

 

 

În sufletul meu, întreaga familie Creţeanu are un soclu al încrederii şi recunoştinţei, dar Mihai Creţeanu, om optimist şi cu replici savuroase, este un fel de cântec, pe care mi-l şoptesc, adesea, cu duioşie, regretând doar faptul că, deşi avem atâtea în comun, rareori izbutim să ne şi întâlnim, pentru a sta la taifas. Doar atunci când e nevoie să mă folosesc de calitatea domniei sale de înger în Împărăţia Inimii, apucăm să ne bucurăm împreună şi parcă nu ne-am mai despărţi, pentru că avem atâtea şi atâtea de redescoperit în noi şi de confirmat prin dialog.

 

 

Ziua de astăzi aparţine şi domnului Dr. Mihai Creţeanu şi, poate că de aceea, zăpezile pe care le văd pe fereastră mi se par mai luminoase. Mă închin Domniei Sale cu mintea şi cu sufletul, urându-i, cu vorbele de odinioară ale lui Vlad Ţepeş:

 

 

La mulţi ani, domnule dr. Mihai Creţeanu,

şi Dumnezeu să vă ţie

numai întru bucurie!

 

 

Bucuria noastră şi, fără îndoială, a dumnezeirii.


Florin Pintescu: Note despre istoria Bucovinei

 

 

 

 

Datorită istoriei şi poziţiei sale geopolitice speciale ce a prilejuit convieţuirea paşnică a mai multor etnii, Bucovina este o regiune unică de interferenţe culturale, situata „între Orient şi Occident”. Această fericită expresie a fost mediatizată de cunoscutul cercetător german, realizator al unei bibliografii exhaustive a scrierilor despre Bucovina, Erik Beck. Trecutul cu totul aparte al acestei pro­vincii istorice româneşti a con­stituit un subiect de cercetare de primă importanţă pentru numeroşi pasionaţi de istorie, români sau străini. În acest context, cunoscutul om de condei Ion Drăguşanul a publi­cat recent o lucrare ce oferă cititorului prilejul unor reflecţii interesante despre istoria Bucovinei (Identităţi deturnate. O istorie anecdotică a Buco­vinei. Grupul editorial Muşatinii, Bucovina Viitoare, Suceava, 2000. 271 pagini).

 

Titlul bine ales al acestei lucrări este limpede motivat pe parcursul naraţiunii. Autorul condamnă frecvent naţionalismele, adevărate „deturnări de identitate”, conturând totodată o schiţă de istorie „anecdotică” a Bucovinei, diferită de abor­dările (inevitabil mai mult sau mai puţin rigide) ale istoricilor de profesie. Identificându-se cu mulţimea oamenilor obiş­nuiţi şi constituindu-se într-un apărător al acestora, autorul conchide că „noi doar am murit, generaţie cu generaţie, pentru idealurile numite patrie şi neam, fără să pricepem că, de fapt, am murit pentru prosperitatea unora-altora, care se lăfăiesc prin filele cronicilor, sfidându-ne, dispreţuindu-ne şi dincolo de moarte” (pag. 3). De asemenea, este arătată detur­narea omului simplu de către elitele conducătoare de la ros­turile sale creştine. „Adevăru­rile lui Iisus au fost transfor­mate în mit, adică în îndepăr­tare de Iisus şi creştinism. Bi­sericile şi statele au funcţionat ca afaceri mai mult sau mai puţin înfloritoare pe seama în­depărtării omului de la rosturile sale, pe seama unei perma­nente deturnări de identitate” (pag 8). Sugerându-se explicaţia cuvintelor „istorie anec­dotică”, incluse în titlul lucrării şi aplicate la conţinutul aces­teia, autorul conchide că „fapta cotidiană, cea reprezentată de cumpărarea unei sfori de pă­mânt, de o iubire împlinită sau nu, de o naştere sau de o moar­te, nu înseamnă istorie, ci anecdotă” (pag. 95).

 

Lucrarea autorului sucevean încearcă să acrediteze un punct de vedere sensibil diferit de cei al istoricilor „oficiali”, ro­mâni sau străini, asupra istoriei Bucovinei. Menirea principală a lucrării se constituie în ofe­rirea unei perspective noi de percepere a trecutului istoric al Bucovinei, trecut care, ca şi în majoritatea statelor subdez­voltate, ajută la construirea unui fel de mitologie naţională care să justifice eşecurile şi neîmplinirile prezentului pre­ponderent pe seama străinilor care la un moment sau altul al istoriei au cucerit şi controlat parţial sau în întregime teritoriul acelor state. În aceste condiţii, nu sunt menţionate greşelile, neîmplinirile şi conduita impro­prie a unor popoare, realităţi ce au condus inexorabil la domi­narea lor de către alte popoare. Ion Drăguşanul respinge acest gen de istorie, atacând cu vigoare trei idei-forţă ce apar des în istoriografia românească despre Bucovina: caracterul negativ al stăpânirii austriece în această provincie, coloni­zarea de către austrieci a po­pulaţiei ucrainene în Bucovina, unitatea de monolit a elitelor şi poporului român din Bucovina împotriva germanizării culturale sau slavizării etnice. De ase­menea, sunt demascate diferitele tertipuri cu ajutorul că­rora elitele şi-au subordonat în­totdeauna masele. În cele ce urmează, vom oferi cititorului câteva citate semnificative care ilustrează aceste idei, citate ce au şi rostul de a incita cititorul la citirea acestei cărţi.

 

Analizându-se setea de parvenire a elitelor româneşti, fapt ce a avut consecinţe păgubitoare asupra istoriei noastre, se conchide că „a fi în pre­zidiu, a aspira la un loc de vază ne-a adus pierzania. Noi, prin străbunii noştri, n-am mai avut alte idealuri decât acela de a sta în faţă. Ne-am vrut cât mai galonaţi şi, când nu ne-au mai ajuns demnităţile autohtone, am bătut cale lungă după dem­nităţi străine” (pag. 16). Într-un capitol sugestiv intitulat „Noi, împotriva noastră”, este dez­văluită o listă întocmită de istoricul Ion Nistor, ce conţine 43 de învăţători români care, la începutul secolului nostru, îşi trădaseră etnia din care făceau parte, devenind zeloşi propa­gatori ai limbii rutene (ucrai­nene) în Bucovina (pag. 70). Simpla prezentare a acestei liste face inoperante consi­deraţiile ce pun nenorocirile istorice ale românilor exclusiv pe seama străinilor. Tabloul acestei triste situaţii este în­tregit de menţionarea expresiei „Me Rusniake” (Noi, rusnacii), cu care îşi începea orice dis­curs un celebru apărător şi ucrainenilor, fost urmaş al boierilor de viţă română (Cantemireştii).

 

În ceea ce priveşte caracterul stăpânirii austriece în Bucovina, autorul face o serie de consideraţii ce au menirea de a pune în valoare, pe bază de mărturii istorice, dorinţa austriecilor de a moderniza Buco­vina şi de a realiza o creştere a nivelului de trai al locuitorilor acestei provincii. „Fără în­doială, raptul acesta (răpirea Bucovinei, nota noastră) , me­rită să fie condamnat de istorie, deşi, pentru locuitorii din nordul Moldovei, pe care statul nu-i mai apărase vreme de vreo două veacuri, cucerirea ţinutului a însemnat mai curând schimbarea unei administraţii ine­ficiente cu una extrem de rigu­roasă şi care avea să le îmbu­nătăţească viaţa prin punerea în practică a unui adevărat pro­gram de dezvoltare economică” (p. 51).

 

Vorbind de colonizarea po­pulaţiei huţule şi ucrainene în Bucovina, autorul se ridică îm­potriva părerii conform căreia această colonizare a fost re­zultatul dominaţiei austriece, prezentând câteva mărturii istorice care atestă că această colonizare a început mult mai degrabă, datorită proprietarilor de moşii şi mănăstirilor care au dorit să-şi aducă mână de lu­cru ieftină. „Colonizarea Buco­vinei cu neamuri străine, pe care istoricii o pun în cârca austriecilor, s-a făcut de către mănăstiri şi de către pro­prietarii de moşii… Coloniza­rea a început odată cu înte­meierea statului feudal Mol­dova, a continuat de-a lungul veacurilor, inclusiv în vremea ocupaţiei austro-ungare, dar, în mod cert, nu se datorează imperialilor, care nu aveau nici un interes ca, peste timp, datorită noii compoziţii etnice a Bucovinei să legitimeze pre­tenţiile teritoriale ale unui im­periu de talia celui ţarist” (p. 46). Facem totuşi cuvenita în­dreptare ce nu ţine de vreo consideraţie naţionalistă, că în vremea stăpânirii austriece în Bucovina documentele con­semnează un aflux mai mare de populaţie slavă în această regiune decât în epocile an­terioare.

 

O serie de consideraţii ce ţin de filosofia istoriei punctează opera, consacrându-i originali­tate şi savoare. Redăm citito­rului o astfel de consideraţie, ce are menirea de a ilustra şi mesajul autorului pentru citi­torii săi. „Istoria are vicleşu­gurile ei, se păzeşte să ros­tească adevăruri, care pot fi interpretate în beneficiul altora. Popoarele nu câştigă niciodată nimic din astfel de interpretări. Popoarele îşi sacrifică doar ge­neraţii întregi pentru bunăsta­rea celor care, ocârmuindu-le, fac o afacere ca oricare alta, dar incomparabil mai profitabilă. De fapt, asta este şi sin­gura idee pe care vreau s-o slujesc scriind această carte, ideea că mie, deci şi dumneavoastră, nu mi-i nimeni duşman, cu excepţia celui care nu mă lasă cu nici un chip să trăiesc după cum mă îndeam­nă sufletul, liber şi cinstindu-l pe Dumnezeu, pe cel care m-a creat pentru a-l descoperi ca libertate” (pag. 23). Din paginile cărţii răzbate cu prisosinţă ideea necesităţii colaborării paşnice a tuturor etniilor, in­diferent de eforturile de învrăj­bire depuse de către diferiţi „doctrinarzi”, idee cu desăvâr­şire creştină şi în conformitate cu ideile de toleranţă ale lumii contemporane. În finalul lu­crării, autorul ne oferă un bine­venit dicţionar de localităţi din Bucovina istorică. Sunt trecute în revistă date interesante din istoria a 179 localităţi bucovinene, începând cu Adâncată şi încheind cu Zeleneu.

 

Lucrarea succint analizată în aceste rânduri reprezintă o re­uşită încercare de popularizare a unor probleme istorice deli­cate din istoria Bucovinei şi, totodată, o subtilă analiză a raporturilor dintre elite şi mase. De aceea, o recomandăm ci­titorilor cu toată căldura şi con­siderăm că autorul acesteia, Ion Drăguşanul, merită omagiul cititorilor îndrăgostiţi de Buco­vina şi de trecutul ei. / FLORIN PINTESCU (Crai nou, miercuri 31 ianuarie 2001, p. 5).

 


Almir Hasanbegović sau Sărbătoarea Mondială a Muzicii „Dubioza Kolektiv”

 

Dubioza Kolektiv, la „Bucovina Rock Castle”, joi – 23 august 2012, între orele 22:20 – 23:20

 

Într-un azi de adineauri, a văzut lumina zilei, în Zenica, din Federaţia Bosnia şi Herţegovina, un flăcău cu sufletul categorică şi definitivă „Odă a bucuriei”, pe nume Almir Hasanbegović, unul dintre cei mai frumoşi muzicieni rock din lume, pe care am avut bucuria de a-l cunoaşte în 23 august 2012 şi de a-l revedea în 21 august 2015, în şanţul de apărare a Festivalului „Bucovina Rock Castle”. Scriam, atunci, în 2015, despre sărbătoritul zilei de astăzi: „Nu am întâlnit, printre muzicieni, oameni mai spirituali decât cei de la „Dubioza Kolektiv”. Ambii solişti îmi sunt prieteni de durată (Petar e fiul meu, pentru că taică-său e sosia mea: se speriase, acum doi ani, când a dat cu ochii de mine, surprins de faptul că-l găsea, aici, pe tatăl de acasă), dar Almir, fire năvalnică şi generoasă, un alt descheiat la suflet (pe lângă Florin Piersic), e bucuria mea, la fiecare reîntâlnire, copleşindu-mă cu ghiduşii, pe care aparatul de fotografiat rar le ratează”.

 

 

Revederea, în 21 august 2015

 

În 23 august 2012, Dubioza Kolektiv a cântat împreună cu trupele româneşti Speak Floyd, Okra, Alternativ Quartet, Chilli Familli şi Travka. În 21 august 2015, Dubioza Kolektiv a cântat, la închidere, în aceeaşi seară cu trupele Basska, Travka, Luna Amară şi Zdob şi Zdub. După aceea, nu ne-am mai putut permite să-i aducem, pentru că trupa devenise una de mare succes în întreaga Europă şi, cum aparţineau unei mari case de producţie, nici ei nu mai puteau negocia favoruri pentru Suceava şi nici noi nu ne mai puteam permite, cu un buget veşnic prea mic, să aducem şi pentru a treia oară Dubioza Kolektiv, la Bucovina Rock Castle, dar am rămas apropiaţi şi încă ne bucurăm împreună şi pentru izbânzile lor, şi pentru cele ale noastre. Cu sentimente frăţeşti, cu solidaritate de neam distinct şi inconfundabil, cel al muzicii rock.

 

 

Dubioza Kolektiv, la Suceava, în 21 august 2015

 

Dar astăzi, undeva, la Stara Zenica, în Federaţia Bosnia şi Herzegovina, în miezul unui peisaj muntenesc aproape identic celui bucovinean şi cu obiceiuri lumeşti asemănătoare, fratele nostru Almir Hasanbegović îşi sărbătoreşte ziua de naştere, aşa că ne teleportăm sufletele în preajma lui, ca să-l răpim, dimpreună cu toţi petrecăreţii, şi să-l aducem la Suceava, în şanţul care, odinioară, apăra Cetatea Sucevei, iar de o vreme apără doar Bucovina Rock Castle. Astăzi, în casa mea, va cânta numai Dubioza Kolektiv, pe toată durata cât voi scrie ce am de scris.

 

 

 

 

La mulţi ani, frate Almir Hasanbegović,

şi Dumnezeu să ni te ţie

numai întru bucurie!


Anton Achiţei: Străjer la Împărăţia cântecului

 

 

 

După două excelente cărţi de poezie, Zbor în anotimpuri (Editura „Plumb”, Bacău 2000) şi Iscălitura mamei (Editura Fundaţiei Culturale „Cancicov”, Bacău 2012), Anton Achiţei, „un nume aşezat consistent pe un portativ muzical”, cum îl definea prefaţatorul Daniel Nicolescu, s-a despărţit de vremelnicia acestei lumi printr-o naraţiune memorialistică, Străjer la Împărăţia cântecului (Editura „Egal”, Bacău 2019), o naraţiune aflată sub aura duioasă a mamei lui, „Anicuţa lu’ Cimpoi”, personaj care, ca şi în versurile lui Anton, însemna o cosmicitate tulburătoare, care-şi scria sufletul pe cer prin copii. „Avea o privire caldă şi luminoasă, ce izvora din ochii strălucitori ca doi luceferi şi negri ca mura coaptă. Ştia să-şi pună barizul pe cap într-un fel cum nu-l mai puneau alte fete şi, cum era ruşinoasă, mereu îi înfloreau bujori pe obrajii albi ca floarea de crin”. Sau, altfel, adică liric spus, mama îşi scria „povestea vieţii / într-o cunună / cu şase flori de sânziene… / Noi eram, mamă, / iscălitura ta”.

 

Datorită acestei cosmice aure materne, Anton Achiţei există, în viaţă şi în carte, în două universuri distincte, inclusiv prin albumele foto, cel al familiei şi cel al artei, în care a pătruns, odată cu cântecul, şi prin poezie. Ca profesionist al cântecului a prins să se definească în 1970, când a fost angajat, prin concurs, la „Rapsozii Botoşanilor”, iar odată cu el, minunatul „Stejărel de la Guranda”, înregistrat şi la Radio Bucureşti, devenea un adevărat şlagăr al românilor şi aproape o identitate mitică pentru „străjerul cântecului” Anton Achiţei. A urmat o carieră firească pentru un om cu talent înnăscut, încununată cu tipărirea, începând cu anul 1973, a cântecelor sale, cu distribuirea în „Florin şi Florica”, de Vasile Alecsandri, piesă pusă în scenă de Eugen-Traian Borduşan, dar interzisă de vigilentul şef al propagandei comuniste botoşănene, şi o densă participare la emisiuni radio-tv, participare care-i adusese renumele de „colecţionar de emisiuni” şi de albume muzicale. A cântat alături de numele mari ale folclorului românesc, pe care, în filele sale memorialistice, Anton Achiţei le descrie aidoma unor adevărate zeităţi ale cântecului: Sofia Vicoveanca, Maria Ciobanu, Irina Loghin, Maria Cornescu, Lucreţia Ciobanu, Florica Ungur, Ionela Prodan, Elisabeta Ticuţă, Elena Merişoreanu, Angelica Stoican, Aneta Stan, Florica Bradu, Maria Bararu, neasemuitul Ion Drăgoi, Benone Sinulescu, Ion Dolănescu, Tiberiu Ceia, Nicolae Sabău, Gheorghe Turda, Nelu Bălăşoiu, Nicolae Furdui-Iancu, fraţii Petreuş. Între timp, adică „în anul 1978, am hotărât împreună cu Adela, aleasa inimii mele, să pornim pe drumul vieţii împreună”, o tânără profesoară, iar pentru nunta lor a creat „un cântec special, pentru acest eveniment unic în viaţa noastră”.

 

Trecând prin mai multe ansambluri artistice profesioniste, Anton Achiţei era „mereu în mişcare”, datorită numeroaselor solicitări de colaborare, inclusiv din partea Maestrului George Sîrbu, care, în 1980, conducea Orchestra „Plaiurile Bistriţei”. „Acest om nu ştia ce înseamnă odihna. Încontinuu scria note muzicale, pregătea premieră după premieră, avea grijă ca soliştii vocali să aibă repertorii valoroase”. La Bacău, Anton Achiţei a stăruit vreme de un deceniu, apoi a plecat, tot ca solist, la Orchestra „Doruleţul” din Buzău, revenind, curând, la Bacău pentru a fi alături de „marele dirijor şi folclorist George Sîrbu”, care, în 1981, a făcut din Anton Achiţei un surprinzător „Barbu Lăutarul”, care cânta „cu aşa mare drag acele bijuterii muzicale străvechi”, încât, chiar şi la repetiţii, îşi dorea „să ţină repetiţia cât mai mult timp”.

 

Puţini ştiu că Anton Achiţei a fost, între anii 1992-1999, la Bacău, şi profesor de canto popular, că a jucat, şi la Suceava, în vara anului 1995, în spectacolul „La hramul de Sfânta Maria”, pus în scenă de George Sîrbu, cu premeditarea de a atenţiona asupra unui determinant folcloric decisiv, dar ignorat de teoreticienii culturii: hramul bisericilor şi satelor respective.

 

Între timp, „anii au zburat ca păsările albe, vâslind pe-albastrul cerului şi aducând în familia noastră multe bucurii. Fiica noastră, Silvia, a parcurs treaptă cu treaptă” toate etapele vieţii şi ale şcolirii, absolvind cursurile Universităţii de Drept din Bucureşti, iar „la nunta fiicei noastre, Silvia, cu alesul inimii ei, Mihai”, Anton Achiţei a cântat ca şi la propria-i nuntă, dar de data asta ca socru.

 

Despre cel care a fost „un mare cântăreţ al Moldovei” au scris pagini memorabile Constantin Arvinte, George Sîrbu, Ioan Cobîlă, Petre Vlase, Răzvan Mitoceanu, Laurenţiu Ursache, Daniel Nicolescu, Ioan Dănilă, Silvia Achiţei-Andreescu, iar despre cel care slujise cu evlavie „Împărăteasa Poezie”, prin două cărţi remarcabile, adică un Anton Achiţei discret şi apăsat de timiditate, au stabilit repere de cronică literară Ştefan Olteanu, Petre Isachi, Bogdana Tihon, Corina Pavel, Ion Drăguşanul. Şi e de subliniat că Anton Achiţei a scris poezie cu adevărat frumoasă, pentru că, „Anton Achiţei cântă şi trăieşte în cântec”, cum inspirat se scria într-o ştire botoşeneană. Iar când cântecul a ostenit, Anton Achiţei a pus capul, pentru odihnă şi visare, pe filele lui de „Străjer la Împărăţia cântecului”.

 

 


Om și artist de o sensibilitate tulburătoare

 

 

 

Puţini sunt astăzi, în România, artiştii plastici profesionişti (care să trăiască doar din arta lor), majoritatea lor fiind artişti amatori cu studii de pictură şi artişti amatori autodidacţi. Amator înseamnă, în domeniul creativ, un om care pune pasiune în arta sa şi nu văd de ce cuvântul acesta ar fi socotit de unele feţe simandicoase drept un peiorativ. De altfel, graniţa dintre arta artiştilor cu facultate de arte şi dintre artiştii autodidacţi este foarte subţire, dacă nu cumva chiar inexistentă, dar de cele mai multe ori în favoarea artei autodidacţilor, care n-au rămas la doar ceea ce se învaţă într-o facultate, ci evoluează într-un context profesional şi artistic mult mai complex, mai dinamic şi mai profund.

 

La o atentă urmărire a evoluţiei artei autodidacţilor (la cei cu facultate abundă manierismul şi epigonismul), se poate întrezări o vagă nesiguranţă a opţiunilor estetice, dar marea majoritate dintre ei, ca la un semnal, par a se întoarce la academism, pe o cale a tentaţiilor spre impresionism, uneori şi spre expresionist şi grafică, şi, din ce în ce mai rar, spre avangardism şi modernism, pentru că şi avangardismul şi modernismul, şubrede încă din concepere, şi-au diluat nepermis de jalnic expresiile şi cromatica.

 

Categoric, sunt un fan entuziast al expozanţilor autodidacţi, aşa cum sunt şi al artiştilor cu facultate de arte, cu condiţia să probeze, prin operă, că sunt şi înnăscuţi pentru un astfel de destin. Artişti plastici precum Doina Vianora Catargiu, Dimitrie Savu, Radu Bercea, David Croitor, Carmel Georgescu, Iosif Csukat, precum şi pictorul cu studii plastice Adrian Bocancea, fără să se fi sfătuit vreodată, pun în practică un concept nou, care să stăvilească decăderea artei în urât şi impersonal. Dacă Traian Chelariu, într-o perioadă de regăsire şi de afirmare a culturii bucovinene, decreta: „Înapoi, la Eminescu!”, creatorii enumeraţi par să decreteze: „Înapoi, la academism!”. Dar cât de inspirat, pe fundalul elaborat al unei expresionism viguros şi plin de viaţă, săvârşesc ei aflarea de sine printr-un obligatoriu recurs la frumos, la adevărat, la desăvârşit!

 

 

În general, enunţurile de mai sus au avut nevoie de desluşire şi de cimentare în timp, de dialog necontenit între lucrările expuse şi ochii mei, ursiţi să deschidă spre inimă şi minte perspective proprii, nealterate de dogmele criticii de artă şi de preţiozităţile care ambalează într-un aparent sărbătoresc, la fiecare vernisaj, jalnica sărăcie a esteticienilor de circumstanţă, care se agaţă de citate ca de un pai, ca să-şi închipuie că deja plutesc victorioşi pe oceanul necuprins al cerurilor de deasupra noastră. Nici pe expozanţii care se străduiesc să direcţioneze discursiv publicul privitor spre anumite intenţionalităţi n-am pus şi nu pun prea mare preţ, pentru că făptuirea artistică e valoroasă doar prin finalităţi, deci prin infinitatea de motive conştiente sau subconştiente care ne fac pe noi, cei mulţi, să respectăm opere şi creatori. Intenţionalităţile creatoare, dacă nu ni se relevă fiecăruia din contactul cu opera, nu contează şi nu valorează nimic. Drept consecinţă, nici opera care nu a izbutit să le întrupe.

 

În cazul operei artistului plastic Doina Vianora Catargiu, ale cărei lucrări mi-au şi inspirat, de-a lungul vremii, multe dintre percepţiile şi limpezirile preţuirii de adevărat şi de frumos, întotdeauna am trăit senzaţia că de acolo, din armonia culorilor operei ei, cineva mă priveşte şi îmi vorbeşte, indiferent de tema tablourilor, şi tocmai de asta am şi scris, de-a lungul vremii, sub impresia unei simbolistici alegorice, pe care mi-o inspirau, în egală măsură, şi creatorul, şi creaţia lui. Pentru că fata avocatului Buliga din Gura Humorului, născută la Pârteşti şi crescută sub influenţa binefăcătoare a bunicilor învăţători, Doamnă, în sens princiar, şi-a durat răbdătoare şi identitatea artistică, mai presus de cea omenească, devenind, inconfundabil şi reverberant, un nume în arta bucovineană. Tocmai de asta am şi subscris fără rezerve la iniţiativa proiectului acestui album, iniţiativă propusă de Călin Brăteanu, directorul C. C. P. T. P. Suceava, în 30 ianuarie 2020, atunci când organizase expoziţia jubiliară „Doina Vianora Catargiu”, cu ocazia împlinirii a şapte decenii de existenţă. Şi iată că, în mai puţin de un an, datorită sensibilităţii artistice a liderilor Consiliului Judeţean Suceava, proiectul lui Călin Brăteanu s-a transformat într-o importantă împlinire şi, dacă vreţi, într-o probă că generaţiile noastre izbutesc, uneori, să îşi facă datoria şi faţă de cei care le vor mărturisi în faţa viitorimii, creatorii.

 

Pictorul Doina Vianora Catargiu, în întreaga ei operă, inclusiv în desenele adolescentine ale începuturile, din ultimele pagini ale albumului, aidoma Crăiesei Zăpezii și a Înfloririlor, Alba Lună, invocă neîntrerupt, printr-o viață cu adevărat trăită, miracolul fabulos al naturii, prin cromatica vibrantă a peisajelor și prin transparența dumnezeiască a florilor înspre lumină. Acuarelist fără egal, Doina Catargiu, armonizând, în aceleași tușe, meșteșug academic și viziune impresionistă, recreează lumea drept o biruință a frumuseții asupra timpului, iar frăgezimea delicată a fiecărei lucrări conturează o veșnică tinerețe și pentru opere, și pentru artistă. Pictura ei şi cântă, şi vibrează liric până dincolo de liturgic, pictura ei este scapărul de desăvârşire a naturii, pe care numai un ochi hărăzit îl poate culege, pictura ei este o fărâmă de dumnezeire pe care doar palmele neprihănite ne-o pot înfăţişa.

 

 

Consacrată, prin împliniri creatoare, drept Prințesă a Florilor, Doina Vianora Catargiu stăpânește secretele imortalizării viului viu, fiecare lucrare înnobilată de penelul ei purtând pecetea unui „status nascendi”, deci al dezvelirii din mugur și din fascinanta misterioasă veșnicie. Când a primit prenumele Doina, în urmă cu şapte decenii, prenumele acesta a însemnat, probabil, şi o predestinare, şi o descifrare, dar şi o singularitate exemplară a artei sale. Cuvânt străvechi, cu o vechime atestată documentar de peste 5.000 de ani şi cu o răspândire, şi în ziua de astăzi, în toate limbile scandinave şi baltice, inclusiv în Germania Orientală, Doina exprima şi definea, în ceremoniile Calusar (Naşterea Libajului Credinţei), ca şi pictura Doinei Vianorei Catargiu, „perspectiva”, „deschiderea spre”, „iluminarea”, sensul şi mai vechi, în limbajul monosilabic totemic, fiind acela de „puterea ştiutorului de iubire”, care nu era şi nu este altceva decât intrarea în armonia universală prin artă-credinţă.

 

În peisajele şi în tablourile cu flori – splendide înveşniciri ale frumuseţii efemerului, Doina Vianora Catargiu izbuteşte şi o baudelaire-ană corespondenţă între „trăire” şi intimitatea privirii, de parcă un duh ne-ar cerceta din elemente vii ale compoziţiei plastice. Ca şi la Baudelaire, în arta plastică a Doamnei Doina Vianora Catargiu, „Natura e un templu ai cărui stâlpi trăiesc / şi scot adesea tulburi cuvinte ca-ntr-o ceaţă, / prin codri de simboluri petrece omu-n viaţă / şi toate-l cercetează cu-un ochi prietenesc”. Şi sunt rare exemplele, în istoria mondială a artelor plastice, când tablourile se transformă în concreteţea vie a Sinelui Universal, deci în Dumnezeire, doar pentru a te cerceta pe tine, privitorul, cu o „privire familiară” – cum a spus Baudelaire în franceză, iar Philippide a adaptat inspirat, în română, drept „cercetare cu-un ochi prietenesc”, ceea ce, în fond, şi la Baudelaire, şi la Doina Vianora Catargiu, este, de fapt, o intimitate cosmică, o expresie a „perspectivei”, „iluminării” şi a „deschiderii spre” intimizarea în cosmicitate şi în netimp.

 

Stăpânind o tehnică plastică ireproşabilă, în care transparenţele parcă ar consacra teribila complementaritate a luminii şi umbrei din luna mai, pictura Doamnei Doina Vianora Catargiu nu o defineşte, aşa cum scriam în alte însemnări plastice, doar ca „prinţesă a florilor”, ci şi ca pe un veritabil sacerdot al iluminării, aşa precum o dovedea şi expoziţia jubiliară din 30 ianuarie 2020, expoziţie care, după cum am mai spus-o, a determinat convenirea unanimă că arta Doamnei Doina Vianora Catargiu nu poate fi umilită prin lustruiri publice ale instituţiilor de cultură, ci trebuie omagiată, responsabil şi demn, printr-un album, care să însemne datoria împlinită a vremurile noastre de a se mărturisi viitorimii. Şi asta pentru că arareori a izbutit să afle natura un penel mai măiestru, care să o deslușească în toate profunzimile ei, precum cel al pictorului sucevean Doina Vianora Catargiu, om și artist de o sensibilitate tulburătoare, care știe descoperi dumnezeirea în detaliile a tot ceea ce ne înconjoară.

 

 

Întotdeauna m-au fascinat florile ei, care sunt cea mai perenă natură vie din câte pot exista, care vibrează de viață, de însuflețire, de sfințenie. Florile Doinei Vianora Catargiu primesc și răspândesc viață, întrupând o cosmogonie ancestrală, în care Arborele Vieții își află concretețea definitivă în aparenta fragilitate a unei flori, în bucuria fără de asemuire a triumfului vieții. Maestru al transparențelor și al spațialității luminii, Doina Vianora Catargiu are, în dispunerea formelor și a culorilor, o muzicalitate neașteptată și o risipă de inefabil liric, revărsate armonios și în pânzele cu flori, dar și în acuarelele cu Bucovina, care ne mută, întru renaștere, într-o frumusețe mai presus de îndătinatul ei renume.

 

Doina Catargiu are, cu siguranţă, un înger păzitor, care freamătă luminile cu aripile lui delicate. Ştie totul despre meşteşugul picturii şi valorifică, din plin, toate cunoştinţele. Tablourile Doinei Catargiu nu sunt picturi, ci viaţă fremătătoare, viaţa care triumfă prin cea mai neaşteptată dumnezeire. Tablourile ei cântă, tablourile ei poartă veşmântul de gală al poeziei înnăscute, tablourile ei desluşesc frumuseţea tulburătoare şi, tocmai de aceea, divină, a vieţii pământeşti. Celebră prin neînchipuit de frumoasele flori, din naturile aparent statice şi mai vii decât tot ceea ce este viu, celebră prin peisajele bucovinene, în care nimeni nu o poate egala, Doina Vianora Catargiu a probat că este şi un portretist înnăscut, dar şi un peisagist universal, şi în portrete, şi în peisaj punând atâta viaţă biruitoare, încât, doar privindu-i lucrările, începi să redescoperi şi în tine viul viu şi demn de toată admiraţia.

 

Albumul de artă al Doinei Vianora Catargiu înseamnă o durabilitate pe care Consiliul Judeţean Suceava, prin intermediul Centrului Cultural „Bucovina”, o depune ofrandă pe rafturile viitorimii. Artista le mulţumeşte tuturor celor care şi-au făcut datoria, celor care, în fond, au cu adevărat respectul de sine, şi freamătă frunză şi cetină de brad subţire, aşteptând sărbătoarea de după sărbători ca pe o adevărată reînviere.

 

 


Pagina 9 din 110« Prima...7891011...203040...Ultima »