Cronici sentimentale | Dragusanul.ro - Part 88

Slavici, zvârlit în temniţă de… România Mare

Ioan Slavici, încă un mare nedreptăţit al Istoriei

Ioan Slavici, încă un mare nedreptăţit al Istoriei

*

Arestat, în Bucureşti, încă din zilele Primului Război Mondial, şi zvârlit în temniţele Domneşti, Luvru şi Modern, Ioan Slavici, român între români, a fost condamnat, în 1919, la 11 luni de închisoare, pe care le-a făcut resemnat, primind, apoi, domiciliul forţat la Panciu, unde ginerele lui era şef de gară, târg moldav în care a şi murit, în 17 august 1925, şi în care a fost înhumat. Înhumat şi uitat.

*

Care fusese “crima” lui Slavici, neamnistiată nici până azi, ţărâna lui zăcând, anonimă, la Panciu şi, nu aşa cum era firesc, la “Bellu”, alături de ţărâna lui Eminescu? Slavici nu a dorit federalizarea ţinuturilor româneşti într-o statalitate balcanică, ci în una europeană. Iar când, neînţeles, a fost condamnat la moarte (avea 70 de ani, când au trecut şenilele patriotarde peste el), flacăra sfântă şi profund românească, numită Ioan Slavici, a pâlpâit meteoric: “Eu am proptea mai puternică decât toţi puternicii zilei împreună: bunul Dumnezeu, care mi-a făcut parte de darul de a mă simţi bine în toate împrejurările”.

*

În imperiul austro-ungar, deşi îi ceruse capul un general român, Dodea, Slavici, care însemna însuşi spiritul românesc (Ion Grămadă povestea că, în Balcani, toate cârciumele valahilor se numeau “Ivan Slavici”, după apariţia primei cărţi de povestiri a lui Slavici), în imperiul străin, deci, Slavici nu a fost băgat în temniţă, pentru că însemna şi simboliza prea mult. Doar “patria mamă” a încercat să-l sugrume, prin gaşca de ticăloşi încă aureolaţi pe nedrept: regele Ferdinand, Brăteanu, patriarhul Miron Cristea şi aşa mai departe.

*

Surprinzător pentru mine este faptul că, la sfârşitul anului 1925, s-a găsit un român, care îşi pierduse braţul drept în războiul din Bulgaria, Perpessicius, care să apere memoria lui Ioan Slavici, chiar dacă prin înjumătăţiri de adevăr, aşa cum puteţi descifra singuri, din foctocopia paginii 22 a almanahului “Calendarul Minervei”, pe 1926, pe care v-o pun la dispoziţie, dar nu înainte de a întreba: De ce nu aducem ţărâna lui Ioan Slavici lângă ţărâna lui Mihai Eminescu?

*

 

Calendarul Minervei pe anul 1926, pagina 22

Calendarul Minervei pe anul 1926, pagina 22


Mama lui Răzvan Mitoceanu scrie şi publică poezie

"E o biserică la margine de drum..."

E o biserică la margine de drum…

*

Mama lui Răzvan Mitoceanu, doamna Maria Getica Mitoceanu, scrie şi publică poezie. Cum mama lui Răzvan este sora poetului Vasile Zetu, mi se pare firesc să scrie şi să publice poezie, ba să mai primească şi premii pentru creaţie, precum cel al Societăţii Culturale „Patrimoniu” din Timişoara (2004), care organizase Concursul de Literatură Religioasă „Lumină Lină”, doamna Maria Getica Mitoceanu primind diploma „Premiul II” din mâinile regretatului profesor Aurel Turcuş.

*

Un premiu pentru poezia Mariei Getica Mitoceanu

Un premiu pentru poezia Mariei Getica Mitoceanu

Astăzi, dimineaţă, am primit cartea de poezie „Punctul meu de sprijin”, de Maria Getica Mitoceanu (Editura Accent Print, 2014), cu dedicaţie (sărut mâna, doamnă!), şi am citit-o cu mare atenţie. Şi cum să n-o fi făcut, când doamna Maria este mama lui Răzvan şi sora poetului Vasile Zetu. Încă din start, mi-a atras atenţia şi m-a bucurat o filiaţie spirituală din care mă revendic şi eu: „Am scris în adolescenţă un eseu intitulat „matca regăsirii”, definind-o ca fiind Poezia lui Lucian Blaga. Aveam să descopăr în cursul vieţii multe asemenea licăriri spirituale, determinante pentru „matca” trăirilor mele”.

*

Fără să folosesc literele mari pentru a atenţiona asupra valorilor în care cred (şi încă mai cred că, în materie de filosofie, între Lao Tse şi Lucian Blaga nu a mai existat nimic), lăsându-le mereu cuvintelor şansa de a se potenţa sau nu în mintea celor care mă mai şi citesc, funcţie de disponibilităţile lor intelectuale şi umane, eu rămân, ca şi Mircea Streinul, la convingerea că arta înseamnă, în esenţa ei, închinare, religie, credinţă şi că Dumnezeu ni se arată, zilnic, prin poezie, prin muzică şi prin artă plastică. Prin urmare, fiecare text poetic scris cu inspiraţie înseamnă un imn adus dumnezeirii. Cândva, regretatul Ioan Alexandru, căruia îi fusesem partener de discuţie într-o emisiune tvr, pe tema iubirii de patrie, îmi spunea că poezia română cu adevărat patriotică nu este cea explicit şi direct formulată, ci „Mioriţa”, „Meşterul Manole” şi „Odă în metru antic”, deci poezia care ne sublimează în ochii omenirii. Tot aşa stau lucrurile – cred eu – şi când vine vorba despre poezia religioasă: cu cât este mai inspirat scrisă, cu atât este mai religioasă.

*

Cu aceste convingeri, am pornit la lecturarea cărţii „Punctul meu de sprijin”, de Maria Getica Mitoceanu, iar titlul frumos mi-a dat încredere (când parcurg opera cuiva, încerc să judec şi cu sufletul, dar şi cu mintea). Nu căutam, în lirica răspândită prin file, idei şi trăiri religioase, ci poetice, adică stări de inefabil respirate firesc, înnăscut. Un fel de „să păşeşti în iubire / ca într-o catedrală” (Zidire tainică) încercam eu să identific în scriptura lirică a doamnei Maria Getica Mitoceanu şi am şi izbutit, pentru că „E o biserică la margine de drum. / Mi-o amintesc – părea însingurată, / Uitată parcă printre brazi şi fum / Şi implorând o dragoste curată” (Acasă), într-un anotimp al vremuirii noastre, în care „Pe punţi de baladă e vremea să ningă! / Să ningă feeric pe umeri de munţi! / În jocuri de stele iubirea să ningă / Să ne-aştearnă Crăciunul pe frunţi”.

*

Cartea de poezie a mamei lui Răzvan Mitoceanu

Cartea de poezie a mamei lui Răzvan Mitoceanu

*

Atunci când nu uită că „iubirea nu se trufeşte”, cum inspirat observa Solomon, doamna Maria Getica Mitoceanu îmi aminteşte teribil, prin inspiraţie, de fratele domniei sale, poetul poet Vasile Zetu. Armonii fluente, scriitură modernă în tipar aparent clasic, tânjirea după sfericitatea perfectă din care toţi am făcut parte cândva („Sunt transferată-n dor de infinit / De-orice copac sau fir de iarbă crudă” – Tăcere întru Dumnezeu), trăirea forţei ziditoare a rostirii ca extaz cosmic („Cuvinte nu mai am şi-s de prisos / Când liniştea cerească mă-nveşmântă” – Înduhovnicire), iată, deci, câteva repere importante ale poeziei, deci ale adevăratei şi cinstitei închinări, pe care le-am întâlnit în lirica mamei lui Răzvan Mitoceanu, adică a unuia dintre muzicienii muzicieni, care m-au călăuzit prin veacuri, ca să pot asculta şoapta sufletelor străbunilor şi, aidoma mamei lui, să „Rămân mereu cu ochii în mirare / Când văd un pom, o piatră, un ocean, / Căci simt imens minunea-n fiecare / Şi toate-mi amintesc fragilul meu liman”.


Romanciera Lili CRĂCIUN, la Suceava

Romanciera Lili Crciun şi Dr, în Istorie Gabriel Cărăbuş

Romanciera Lili Crciun şi Dr, în Istorie Gabriel Cărăbuş

*

Astă-seară, vineri, 23 octombrie 2015, Suceava a avut parte de o splendidă lansare de carte. Publicul, în majoritate format din foşti colegi de liceu sau de facultate ai romancierei cu rădăcini în Lămăşeni, cu copilărie fălticeneană şi cu adolescenţă suceveană (fostul Liceu Pedagogic, unde a avut-o drept model de viaţă pe regretata profesoară Gica Pânzaru, după cum a mărturisit-o public), a fost cald şi generos, un fel de mângâiere vindecătoare pentru suflete. În public, şi omul de afaceri Ioan Iftode, fost coleg de facultate, la Filosofie, cu Lili Crăciun şi, desigur, durabil prieten de-al meu, care a şi mijlocit colaborarea mea cu autoarea şi cu soţul ei, ziaristul bucureştean Virgil Cozma – un ardelean croit după sufletul meu.

*

Cartea, romanul “Călătoria” (Editura “Eubeea”, 215, cu Ilie Chelariu – consilier editorial şi cu Nina Ceranu – lector) e un ţipăt, o spovedanie dramatică a unei tragedii tulburătoare, pe care o voi ilustra şi cu o variantă sonoră, pe care o anexez, după copertă, pentru că ştiu că o să-i facă bine romancierei Lili Crăciun, care va descoperi acolo, în armoniile sonore ale altei generaţii, şi o bună parte din sine:

*

Lili Craciun coperta

10 Toy Machines – Last Confession

*

Deşi marchează debutul de romancier al doamnei Lili Crăciun, “Călătoria” poate fi considerată, pe o grilă valorică, un al şaptelea roman al unui scriitor serios şi înnăscut scriitor. Excelent construită narativ, cu o simbolistică filosofică insinuată discret (ca şi coloristica metaforică a elegantei frazări) şi cu o vervă a epicului ascendentă, care ajunge la apogeu prin ţipătul (vârstelor şi al cărţii) “Sunt liberă!”, cartea lansată, astăzi, la Suceava a însemnat o sărbătoare şi pentru noi, “străinii”, Gabriel Cărăbuş, Mihai Pânzaru-PIM, Tiberiu Cosovan şi sub-nesemnatul, care am cunoscut-o pe autoare odată cu cartea. E drept că tot noi am fost şi vorbitorii, elogiind un produs cultural care merită prinos, cu bucuria de a percepe că ţara asta, atât de pustiită în ultimele decenii, are, totuşi, şi oameni care îi dau consistenţă dumnezeiască în faţa dumnezeirii.

*

Restul poveştii am să vi-l “narez” cu imagini, pentru că nu mi-am propus, astăzi, decât să salut evenimentul cultural de excepţie, reprezentat de lansarea unei cărţi bune (dovadă: nici un scritoraş, nici un pictoraş, nici un politicienel în sală, cu excepţia personalităţilor de care v-am vorbit mai sus):

*

Dr. Gabriel Cărăbuş şi Lili Crăciun, imediat după ce s-au cunoscut

Dr. Gabriel Cărăbuş şi Lili Crăciun, imediat după ce s-au cunoscut

Dr. Gabriel Cărăbuş, eclipsat de florile primite de Lili Crăciun

Dr. Gabriel Cărăbuş, eclipsat de florile primite de Lili Crăciun

PIM, înmânându-i romancierei cartea cu portretul pe care i l-a făcut

PIM, înmânându-i romancierei cartea cu portretul pe care i l-a făcut

Lili Crăciun, văzută de PIM

Lili Crăciun, văzută de PIM

Tiberiu Cosovan, vorbind despre romanciera bucureşteancă (orădeancă, în curând)

Tiberiu Cosovan, vorbind despre romanciera bucureşteancă (orădeancă, în curând)

Gabriel Cărăbuş, vorbind despre cartea pe care, ca şi mine, o citise

Gabriel Cărăbuş, vorbind despre cartea pe care, ca şi mine, o citise

Romanciera Lili Crăciun

Romanciera Lili Crăciun

Prietenii romancierei Lili Crăciun

Prietenii romancierei Lili Crăciun

Mihai Pânzaru-PIM, vorbindu-le discipolilor regretatei Gica Pânzaru

Mihai Pânzaru-PIM, vorbindu-le discipolilor regretatei Gica Pânzaru

Lili Crăciun şi Gabriel Cărăbuş, oameni cu rădăcini comune

Lili Crăciun şi Gabriel Cărăbuş, oameni cu rădăcini comune

Jurnalistul Virgil Cozma, soţul romancierei Lili Crăciun

Jurnalistul Virgil Cozma, soţul romancierei Lili Crăciun

Jurnalistul Virgil Cozma

Jurnalistul Virgil Cozma

Publicul

Publicul

Flori şi o carte

Flori şi o carte

Lili Crăciun în spaţiul sacru "Elena Greculesi"

Lili Crăciun în spaţiul sacru “Elena Greculesi”

Lili Crăciun, prezentându-şi romanul "Călătoria"

Lili Crăciun, prezentându-şi romanul “Călătoria”

Lili Crăciun: "Sunt liberă!"

Lili Crăciun: “Sunt liberă!”

Sesiunea de autografe

Sesiunea de autografe

Tiberiu Cosovan, în postură de jurnalist

Tiberiu Cosovan, în postură de jurnalist

Colecţia de amintiri (I)

Colecţia de amintiri (I)

Colecţia de amintiri (II)

Colecţia de amintiri (II)

Colecţia de amintiri (III)

Colecţia de amintiri (III)

Mihai Pânzaru-PIM, împreună cu strălucitul discipol al soţiei sale, romanciera Lili Crăciun

Mihai Pânzaru-PIM, împreună cu strălucitul discipol al soţiei sale, romanciera Lili Crăciun

Colecţia de amintiri (IV)

Colecţia de amintiri (IV)

Virgil Cozma sau jurnalistul jurnalist rămâne!

Virgil Cozma sau jurnalistul jurnalist rămâne!

*


Argumentul George Popovici

*

T. Robeanu - desen de Radu Bercea

T. Robeanu – desen de Radu Bercea

Pentru că s-a încetăţenit, chiar şi în cultura mondială, tentaţia de a judeca totul din perspectiva epocii noastre şi, deci, în baza notorietăţilor care ne sunt accesibile şi pentru că identitatea lirică T. Robeanu ţine de perspectivele epocii lui George Popovici, am considerat că un recurs la personalitatea plenară George Popovici este obligatoriu, aşa că am ales, din opera lui ştiinţifică, pentru a-i contura individualitatea lirică, studiile „Runc. Glosă la o colecţiune inedită de documente moldo-câmpulungene”, publicat, pentru o foarte singură dată, în „Convorbiri Literare” (Anul XXV, No. 9, Bucureşti, 1 decembrie 1891, pp. 705-716), şi „Cronica lui Ureche despre ocoalele iugaene”, publicat în aceeaşi revistă ieşeană (Anul XXIV, nr. 12, 1 martie 1891, pp. 1009-1023) studii care pornesc de la două „fosile lingvistice memoriale”, „runc” şi „ocol”, din ambele simţin cum „sare o scânteie, în al cărei străfulger devine vizibil un nou fir de legătura dintre Roma şi cultura noastră”.

*

Există, desigur, o limitare în timp, datorată perspectivei epocii lui George Popovici, pentru legătura vizibilă, în care vechea Romă devine reper fundamental, deşi, aşa cum preciza George Popovici, într-o notă de subsol, legătura duce mai ales spre latina vulgară, pe care o vorbeau mulţimile. În cultura europeană, iar George Popovici era un cărturar european desăvârşit, după cum o confirmă şi biografii săi (Iorga, Iosif, Fotino, Budai-Deleanu), dar şi aria bibliografică a fiecărui studiu istoric (în cazul de faţă, pe lângă argumentele, moştenite în limba latină sau în cea germană, din operele unor Varro, Columella, Plinius, Palladius, Hippo Augustin, Cato, Bielz, Bruner, Du Cange, Schroeder, Wartmann etc. sau din „Monumenta Boica”, „Monumenta Germaniae”, George Popovici ia în discuţie şi argumentele culturii româneşti, reprezentată de Gaster, Xenopol, Bumbac, Frunzescu, Radian, Ionescu, dar şi de relicvele de datină din munţii Bucovinei, pe care le numeşte „literatură poporană” şi nicidecum populară), în cultura europeană, deci, încă nu se iviseră nici mărturiile şi nici interpretările care să deschidă ferestrele spre culturile europene anterioare celor greceşti şi romane, pelasgă şi hiperboreică, iar George Popovici, deşi fascinat de mit, încă nu putea îndrăzni descifrarea mitului decât prin etimologii. Ceea ce, atunci, era şi corect.

*

Tentaţia romanităţii, chiar şi în cazul studiilor sale despre istoria dreptului la români, în care iarăşi se foloseşte de termeni româneşti, care îşi au rădăcina etimologică în latina populară („Asemenea indicii există, în bună parte, şi pentru vechiul drept român. El are, netăgăduit, multe rădăcini în dreptul roman, cu deosebire în cel vulgar, şi arată, şi în ulterioarele sale dezvoltări, un caracter romanic, dacă facem abstracţie de întocmirile politice, în care s-au manifestat timpuriu influenţe străine”, susţine el într-o altă notă de subsol), este, în fond, o tentaţie identitară etimologică, cu ţel temeinic premeditat şi care nu lasă loc pentru aventurări în imaginaţie, care să-i favorizeze identificarea rădăcinii primordiale. George Popovici evită, de regulă, mitul, în ciuda faptului că face, într-un singur studiu („Runc”), o dublă legătură cu divinitatea secundară Dea Runcina, pe care o găseşte şi la Hippo Augustin, dar şi în reminiscenţele de Datină din Fundu Moldovei, şi că face trimiteri indirecte şi discrete spre… Dea Cosângeana, pe care o moştenim drept Ileana Cosânzeana, sau spre Dumnezeu-Timpul, reprezentat de Cerb (Capricorn) nu doar în mitologia românească, ci şi în cea universală.

*

Rădăcina etimologică pentru toponimul „Runc”, descoperită de George Popovici în verbul „runcare” şi în substantivele „runcatio”, „runcator”, „runco”, probează şi o intuiţie semantică de excepţie, dar şi o strategie cognitivă pe măsură. George Popovici, trăitor şi trăit de poezie în identitatea T. Robeanu, trăia şi cuvintele, iar dezvăluirea acestei vieţuiri s-a făcut, treptat, în toate studiile lui ştiinţifice. Din nefericire, el nu a mai avut vreme să-şi desăvârşească opera ştiinţifică fundamentală, cea referitoare la istoria dreptului românesc, şi nici nu s-a mai găsit, ulterior, altcineva care să o facă, golurile de erudiţie de mai târziu fiind datorate izolaţionismului gomos într-o spiritualitate izolată şi suficientă, cultura română refuzând, practic, spaţii spirituale uriaşe, începând de la cel al civilizaţiilor pre-totemică şi totemică şi terminând cu cel al „principiului despre supremaţia puterii clericale asupra statelor”, care ne re-îmbrânceşte în preistorie.

*

Fără să cerceteze fondul mitologic european (iar în recuperarea etimologiei toponimului românesc „Runc”, asta face), George Popovici ştia că vechiul drept al românilor venea dintr-un drept cu vagi popasuri „în dreptul roman, cu deosebire în cel vulgar”, iar teoria lui, fără să fi fost supusă, ulterior unor dezbateri serioase, îşi menţine valabilitatea, în condiţiile în care „dreptul vulgar” roman este, de fapt, dreptul pelasg, legile belasgine sau pelasgine, care definesc Datina, şi nu „belagine”, cum a grafiat Pythagoras, însemnând credinţe vechi, dobândite prin ritualuri şi mistere şi care au o valoare morală şi educativă mai mare şi mai de durată decât regulile de drept, instituite de stat, după cum menţiona Platon.

*

Încălcările legii, deci ale Datinii, se sancţionau de judeţul conducătorului obştesc. Din nefericire, „legile se cântau, ca să nu se uite” (Aristotel), refuzându-se consemnarea acestora în scris (Cezar). Asta înseamnă că nu le putem afla direct, identificarea fiind posibilă doar cu ajutorul intermediarilor, cel mai credibil fiind Homer, care descrie o civilizaţie pelasgă încă unitară, cea din vremea sa (cca. 800 î. H.) şi cea din vremea războiului troian (cca. 1193-1183 î. H.) pe care numai noi, românii, o mai moştenim drept datină, prin obiceiuri şi prin tradiţie.

În vremurile acelea ancestrale, „răscumpărarea gâtului”, cum este numită răscumpărarea vinovăţiei de omor în dreptul valah, sau „răscumpărarea unui omor”, cum este numit actul juridic în „Iliada” se face la fel. Scrie Homer:

*

„Gloata s-adună-ntr-un loc în sobor, între doi e o sfadă,

Dânşii se judecă pentru răsplata cu care să fie

Răscumpărat un omor. I-asigură unul că dase

Plata, o spune-n vileag celălalt că nimic nu primise;

De-asta vor ei amândoi ca judeţul s-aleagă de crede,

Oamenii strigă, fac gură, fiind pentru unul sau altul,

Crainicii însă-i opresc şi fac linişte.

Judecătorii şed la judeţul lor sfânt pe treptele netede de piatră,

Ia fiecare în mână toiagul strigacilor crainici

Şi se ridică-n picioare şi judecă după olaltă.

Stau între dânşii talanţii, doi bulgări de aur, răsplata

Judeţului care, rostind judecata, mai drept o să fie”

(Iliada, XVIII, 486-497).

*

În Polonia, în satele vlahe ale anului 1334 î. H., nici un locuitor nu putea fi judecat după legea polonă, ci după legea „cea din veac”, românii spunând: „Duceţi-mă la domnul meu, fiindcă eu posed dreptul valah!” (Augustyn Maciey). Mai precise, mai apropiate de textul homerian prin detalii, documentele moldoveneşti precizează că răscumpărarea capului se face „după legea românească”, numită „valaskim” (Documente, 1, 369-370), judeţul, adică boierii din sfatul domnesc, ţinând „în mână toiagul strigacilor crainici”, după datina străveche.

*

Răscumpărarea vinovăţiei pentru omor prin plata unor bani este, ca şi în vremurile troiene, o practică în exerciţiul dreptului valah până pe la anul 1700 al istoriei românilor. Din sumedenia de documente similare textului homerian şi care demonstrează că, în materie de răscumpărarea vinovăţiei pentru omor, legile belasgine supravieţuiesc prin dreptul valah (valaskim) o să aleg doar câteva, răspândite în timp şi dând consistenţă tradiţiei.

*

În 20 decembrie 1431, în faţa scaunului domnesc de judecată al voievodului Moldovei s-a prezentat „Giurgiu din Tămârtaşinţă” (Şoldăneşti) pentru a răscumpăra o crimă săvârşită pe teritoriul său obştesc. În urma sentinţei, „a rămas Giurgiu să-şi răscumpere gâtul de la noi. Şi pentru această gloabă, acest Giurgiu a dat înaintea noastră partea sa din sat din Tamârtăşinţi slugilor noastre Balotă şi Oancea, şi ei l-au răscumpărat din această gloabă” (Documente, 1, 95). Deci, pentru că Giurgiu nu avea bani, el cedează teritoriul obştesc boierilor Balotă şi Oancea, care plătesc şi-l răscumpără „din această gloabă”, care, aşa cum vom afla din documente târzii, se numea „adetul morţii de om din veac” , iar ulterior „hultamo judeţului”.

*

În 14 octombrie 1473, avem un alt caz de „răscumpărare a gâtului”, vinovăţia fiind lăsată moştenire urmaşei, Ilca, fiica stolnicului Petrea Ponici. Cum Ilca „nu a tăgăduit această moarte a lui Andriţă, pe care 1-a ucis Petrea Ponici, tatăl Ilcăi, ci s-a ridicat… şi a plătit în mâinile slugii noastre, pan Petrea Stolnic, moartea lui Andriţă”, responsabilitatea crimei a fost anulată „prin tocmală bună şi înţelegere şi pace veşnică” (Documente, 1, 398, 399), „precum este adetul morţii de om din veac” (Bălan, III, 5).

*

Şi mai târziu, în 7 august 1696, dreptul valah funcţionează precum legile pelasgine din vremea războiului troian, neamul Tolovenilor din Pojorîta plătind pentru „ace moarte” ce a făcut-o unul dintre ei „fără nici un cuvânt să aibă a da gloabă care se chiamă hultamo judeţului, 30 ughi (ducaţi ungureşti) şi 12 oi negre breză cu 12 mei negri breji” (Stefanelli, 15, 16).

*

Deci, în 1193-1183 înainte de Hristos, conform legii pelasgine, „răsplata judeţului” consta în „talanţi, doi bulgări de aur”. Peste aproape trei mii de ani, pentru aceeaşi crimă, în baza aceleiaşi legi, dar care se numeşte, acum, în 1696, „valaskim” sau drept valah, se dă „gloabă care se cheamă hultamo judeţului, 30 ughi” (ducaţi ungureşti) şi 12 oi cu miei. Toate neamurile europene, deşi pornesc în istorie cu o aceeaşi lege (Licurg a stabilit legile greceşti pornind de la legile belasgine, iar romanii pornind de la legile greceşti), deşi reprezintă sinteze etnice ale aceloraşi componente, abandonează datina, o datină care rămâne vie în teritoriul carpatic până foarte aproape de vremurile noastre.

*

Fără îndoială că argumentele de mai sus, corelate cu altele şi altele, pe care doar un cărturar de talie europeană, precum George Popovici, le putea identifica ar fi novat nu doar istoria românilor, ci şi descifrările de ritual şi de mister, pe care le presupune o civilizaţie, precum cea pe care o moştenim doar noi, românii, pentru că suntem mai conservatori decât alţii. În acest conservatorism, pe care îl remarca şi Plinius cel Bătrân, s-au păstrat şi rudimente de mit-mister, precum cel al „detaliilor demonologice”, cum îl numea Popovici, deşi era doar al detaliilor de religie naturală, în care armonia universală se dezvăluia prin armonii semantice vagi (limbajul ritmicităţii sau al îngerilor, cum avea să-l numească regele David), care vizualizau caleidoscopic idei, tentaţii ale minţii şi ale sufletului, în răzvrătirea lor firească împotriva timpului. „A codrilor crăiasă”, deci împărăteasă, la un popor care nu a avut niciodată împăraţi, o desemnează pe cosângeana creştină, care „paşte cerbii sus”, pe runcul cerului, acolo unde „seara, într-amurg”, Capricornul devine simbolul morţii şi învierii aparente a Timpului. Subiectul e larg, îl găsim drept „străfulger vizibil” în multe dintre textele lirice ale lui T. Robeanu, şi are nevoie de un spaţiu distinct pentru a fi luat în discuţie. Dacă am apelat, în treacăt, la „literatura poporană”, asupra căreia atenţionează George Popovici, am făcut-o pentru că „scânteiele” lirice de acest fel caracterizează şi baladescul operei lui T. Robeanu. Din nefericire, noi nu mai avem cultura necesară de a înţelege şi de a trăi simbolistica aceea deja veche şi semantica ei caracteristică, în care coordonatele multi-semantice ale limbajului ritmicităţii încă s-ar mai putea auzi. Pentru că, dincolo de faptul că Robeanu este, în poezia sa, „plastic ca un sculptor” (Bogdan-Duică), şi statutul său real de istoric şi chiar de filosof al culturii conturează o lume care nu poate fi descifrată de diletanţi, ci doar de închinători, adică de inteligenţe care au ucenicit întru identificări şi înţelegeri.

*

În cel de-al doilea studiu, pe care îl voi folosi ca argument, George Popovici porneşte de la o altă „fosilă lingvistică memorială”, descoperită în primele pagini ale „scrierii anilor” (asta înseamnă „letopiseţ”), de către Grigore Ureche, „ocol”, termen confundat de istoriografia vremii, inclusiv de admirabilul Xenopol, cu întăritura urbană, deşi cuvântul desemna un arondisment rural, aflat în subordinea curţii dregătorului domnesc din acel târg („Timpul lui Ureche a întrebuinţat cuvântul în acest înţeles”). Şi tot Ureche, prin cele două rânduri de cronică, pe care le citează Popovici, iscă dezbaterea despre Iuga Vodă şi Iurg Coriatovici şi despre făptuirile lor străvechi, pe care istoricul bucovinean o lămureşte pentru totdeauna.

*

George Popovici avea un deosebit simţ al limbii, ca să nu spun un instinct atavic al înţelesului real al fiecărui cuvânt, un înţeles care evoluează sau degenerează în timp, iar darul acesta înnăscut îi era de mare folos şi ca istoric, şi ca poet.

*

În domeniul creaţiei, deşi fiinţa creatoare este distinctă, ea nu poate fi delimitată de complexitatea omului, tot aşa cum un eşantion de creaţie nu poate fi judecat cu ignorarea operei întregi. Acesta este, în fond, motivul scrierii acestui argument, în baza trimiterii la două texte, în egală măsură de cercetare şi de creaţie (presupune dinamism, imaginaţie, forţă asociativă, nu doar erudiţie), din opera ştiinţifică a lui George Popovici. Pentru că, oricât de discret ar fi fost George Popovici în legătură cu sine, dinspre el mult mai distinct se conturează identitatea lirică T. Robeanu.

*

Ion Drăguşanul


Spiritualitatea românilor, distrusă de triumfalism

Hora de la Buftea, în onoarea Împăratului Wilhelm

Hora de la Buftea, în onoarea Împăratului Wilhelm

*

Un triufalism de neînţeles a făcut ca spiritualitatea naţională a românilor să tot fie distrusă, de-a lungul timpului, de către înşişi conducătorii românilor, care, întotdeauna, doar s-au trufit cu satul românesc, deşi îl exploatau şi încă îl mai exploatează la sânge, deşi l-au deposedat de însăşi identitatea sa, în favoarea artizanatului şi a “horelor” din ce în ce mai insipide şi mai fără semnificaţii ancestrale.

*

Chiar şi bicisnicul Carol I (cine crede că exagerez, să citească presa anului 1914 sau măcar ţipătul disperat “Bucovina”, al lui A. D. Xenopol, pe care îl găzduiesc pe acest site) adora paradele folclorice, cu care s-a fudulit, cu ocazia unor vizite oficiale, şi în faţa arhiducelui austriac Franz Ferdinand, şi în cea a împăratului german Wilhelm, dar şi în faţa ultimului Ţar al Rusiei.

*

Adus în pieţele oraşelor, ţăranul, indiferent de provincia românească din care provenea, a renunţat la ritualic, a învăţat cântece noi, de regulă compuse de muzicieni şcoliţi, devenind, încetul cu încetul, un saltimbanc – nicidecum un artist! – cu o identitate şubrezită şi pe cale de a se pierde definitiv.

*

Pentru târg, “folclorul” n-a însemnat niciodată un ritual, cu iniţiere şi mistere modelatoare, ci o fandoseală patriotardă, de care se foloseau domnii, ca să treacă şi populari, şi naţionali, dar fără să ştie că, în vremuri vechi, muzica românilor, de pildă, era numită fie muzică poporană românească, fie muzică naţională. Cum aveau de pozat în faţa poporului şi a oaspeţilor, domnii dansau ca ţăranii, organizând hore chinuite şi prinzându-se în ele cu entuziasm care dădea şi încă mai “dă bine la popor”.

*

Hora Unirii, la Iaşi, în 1917

Hora Unirii, la Iaşi, în 1917

*

Cunoscând, cât de cât (e greu să le înţelegi, după un secol şi jumătate de falsificare exaltată a spiritualităţii româneşti) moştenirile noastre străvechi, am vrut şi am sperat să pot reedita Ziua de 28 Noiembrie 1918, aşa cum a fost trăită, atunci, la Cernăuţi, în baza mărturiilor lăsate de N. Tcaciuc-Albu, Dimitrie Marmeliuc, Iancu Nistor etc. şi a muzicii de atunci, care s-a păstrat (2.200 de piese doar în manuscrise!), datorită fabulosului iubitor de identitate românească, Alexandru Voievidca. De asta am şi început fonotecarea horelor, jocurilor şi danţurilor de atunci, cu Răzvan Mitoceanu – la vioară, cu Petru Oloieru – la ţambal, şi cu Dănuţ Lungu – în cabina de sunet, convins fiind că, dacă apelez la sătenii din Calafindeşiti, din Corlata şi din Berchişeşti, pot reînvia, în baza mărturiilor scrise şi iconografice, nu doar ceva din atmosfera de atunci, ci pot deschide şi “fereastra” pe care o reprezenta melosul anilor 1907-1914 către cele trei identăţi distincte ale muzicii medievale româneşti, pe care am recuperat-o parţial (doar 60 de partituri, din cele peste 300, pe care le am) prin formula “Zicălaşii”. Dar nu se poate, iar eu n-am să încerc să fac bine cu forţa. Ce ne mai trebuie nouă o identitate? Ce să facem cu ea?

*

Hora Unirii, la Cernăuţi, în 28 Noiembrie 1918

Hora Unirii, la Cernăuţi, în 28 Noiembrie 1918

*

După 1 Decembrie 1918, când ungurii, neam obişnuit cu statutul de biruitori, nu se prea puteau împăca lesne cu situaţia lor de înfrânţi ai războiului planetar, în Ardeal a venit generalul francez Berthelot, iar cârmacii noştri de atunci, inclusiv cei proaspeţi, din Ardeal, s-au dat de ceasul morţii ca să scoată la iveală frumuseţea “folclorică” a unui popor sărac, pururi exploatat şi umilit:

*

Gral Berthelot in Ardeal 0 LUCEAFARUL 2 1919 ian 15

Gral Berthelot in Ardeal 2 LUCEAFARUL 2 1919 ian 15

Gral Berthelot in Ardeal 5 LUCEAFARUL 2 1919 ian 15

Gral Berthelot in Ardeal 6 LUCEAFARUL 2 1919 ian 15

Gral Berthelot in Ardeal 7 LUCEAFARUL 2 1919 ian 15

Gral Berthelot in Ardeal 8 LUCEAFARUL 2 1919 ian 15

Gral Berthelot in Ardeal LUCEAFARUL 2 1919 ian 15

Gral Berthelot in Ardeal LUCEAFARUL 3 1919 ian 15

Gral Berthelot in Ardeal LUCEAFARUL 4 1919 ian 15

*

Şi câţi dintre bieţii ţărani ai Ardealului, ca reprezentanţi ai unui neam neobişnuit cu victoria, nu au fost stâlciţi în bătaie, după aceste manifestaţii, când erau lăsaţi de izbelişte, să se întoarcă în satele lor, de către unguri, de către reprezentanţii unui neam neobişnuit cu înfrângerea!

*

Defilările triumfaliste, încheiate, întotdeauna, cu o horă în care se prindeau şi domnii, ne-au marcat decăderea spirituală şi istorică. Iată că şi la Bucşoaia, în 1938, când Carol al II-lea a venit, împreună cu fiul său, “voievodul” Mihai, ca să-şi însuşească şi “arcăşiile” lui Filaret Doboş, poporul folcloros (majoritatea târgoveţi din Reuniunea “Ciprian Porumbescu” sau din alte astfel de reuniuni urbane) îşi manifesta dragostea faţă de conducători, conform “tradiţiei” (un port din ce în ce mai artizanal, o muzică din ce în ce mai înstrăinată de esenţa neamului):

*

Bucsoaia 1938

Bucsoaia Carol si Arcasii

*

Dacă luăm în considerare şi jumătatea de veac bolşevic (cu nocivităţi distrugătoare din partea televiziunii, radioului, ansamblurilor folclorice profesioniste şi a centrelor “de îndrumare”) şi, mai ales, tembelismul ultimelor două decenii şi jumătate, în care folclorul a încăput, ca exerciţiu, pe mâinile unor analfabeţi, iar ca decizie, la cheremul politrucilor – toţi copii leite după parveniţii ultimului secol şi jumătate de înaintea lor, ne explicăm lesne de ce, pe reperul decadenţei de astăzi, chiar şi în Bucovina, folclorul va dispărea definitiv în maximum un deceniu, dezgustând, încetul cu încetul, pe toată lumea. Iar fără halitori de folcloroase, găluşte, mici şi bere, nici portul artizanal al târgăilor de la ţară nu-şi va mai avea rostul.

*

Despre şansa reîntremării şi a transformării Bucovinei într-o euroregiune tradiţională protejată nu are rost să vă vorbesc, în condiţiile în care blestemul acestui neam este, dintotdeauna şi pentru totdeauna, elita imbecilă a suficienţilor. Precizez doar că, în 28 noiembrie 2015, veţi vedea ce-aţi mai văzut şi că vă veţi distra pe cinste. Pentru că distracţii electorale se pricep să vă dea cârmacii noştri. Aşa că, dacă tot nu “trăiţi bine”, măcar să vă fie de bine!


Pagina 88 din 110« Prima...102030...8687888990...100110...Ultima »