Certificate de solidaritate cu cartea bucovineană

Mihai Unguraşu, Nicolae Cârlan, Ioan Cocuz, Teodor Hauca, George Damian, Gheorghe Flutur, Mircea Motrici şi Ioan Iftode

*

În vara anului 1999 (19 august), Grupul editorial Muşatinii – Bucovina viitoare edita cărţi ale tinerilor bucovineni (prima: “Bucovina viitoare – 111 copii şi adolescenţi scriitori”, apoi debutau cu cărţi de poezie Oana Iacob, Andreea Iacobina Melinte şi Romeo Petraşciuc), în baza unor abonamente de câte 100.000 lei pe an (10 lei, astăzi), susţinut şi promovat de toţi politicienii de frunte ai judeţului, dar şi de câţiva oameni de afaceri, printre care regretatul Mihai Unguraşu, fraţii Gheorghe, Vasile şi Ioan Iftode, câmpulungeanul Gigi Tătaru, ba chiar şi de publicişti şi scriitori precum Mihail Iordache, George Damian, Vasile Pînzaru, Dumitru Oniga, Doru Octavian Popovici, Marcel Mureşeanu, Mircea Motrici, Cezar Straton, Nicolae Cârlan şi Ioan Cocuz..

*

Am dat, astăzi, întâmplător, peste o publicaţie pe care o făceam atunci şi de care şi uitasem (“Cetăţeanul turmentat”) şi am rămas surprins să descopăr solidaritatea şi mai uitată cu cartea bucovineană a unor fruntaşi (cu adevărat fruntaşi) ai acelor vremuri, inclusiv a unor scriitori.

*

Florin Boeru, Dumitru Oniga, Mihai Pânzaru-PIM, Dumitru Cucu, Vasile Pînzaru, Ion Drăguşanul, Constantin Ungureanu-Box, Vasile şi Gheorghe Iftode, Orest Onofrei, Gavril Mîrza, Constantin Sofroni, Doru Octavian Popovici, Gigi Tătaru, Marcel Mureşeanu, Mihail Iordache şi Cezar Straton

*

În colajul foto, din 1999, nu apar Sofia Vicoveanca şi prefectul Vasile Ilie, amândoi co-organizatori ai unor consursuri literare, în care angrenam (împreună şi la sugestia lui Roman Istrati) sute de tineri din judeţul Suceava. Dar ceea ce mă surprinde acum este să constat că, în 1999, în preajma cărţilor, încăpeau, unul lângă altul, Vasile Ilie, Gavril Mîrza, Teodor Hauca, Constantin Sofroni, Gheorghe Flutur, Florin Boeru (primul liberal din judeţ şi, pentru multă vreme, singurul) şi Orest Onofrei.

O altă zi, în care am fost mântuit

*

Îl întâlnisem în august 1944, cu 11 ani înainte de a mă naşte, la Sânnicolaul Mare, str. Regele Ferdinand 16, tocmai atunci când “s-au tulburat vremile, năpădind ceaţă / peste tot ce în noi se numeşte viaţă”, şi m-am înclinat respectuos în faţa poeziei şi a martiriului.

Gruia Bodnărescu

* Era “obosit / de aşteptările cu întâlnirile ce n-au fost”, rătăcea printr-o “ceaţă spumoasă la gust amăruie”, şi îşi privea sufletul: “Tristeţea ca drojdia creştea mereu, / lut destrămat de ploaie e sufletul meu”.

*

După “lut” l-am recunoscut ca fiind poet iconar, jertfit astralului, prin credinţă, vieţii, prin dragoste, şi memoriei străbunilor, prin lut. De la Mircea Streinul venea definită această triplă asumare de jertfă şi m-am alăturat lui, decis să “păşim aspru, dibuind cărări de ceaţă, / întrebând aştrii de-a lumii altă viaţă. / Albe, sure, negre, zările-s departe, / N-avem drumuri, n-avem viaţă, n-avem moarte”.

*

Nu ştiam nimic despre Gruia Bodnărescu, atunci când l-am întâlnit, în august 1944, cu unsprezece ani înainte de a mă naşte, dar am recunoscut, “în nostalgia căutărilor din vremi”, sinceritatea “cu cântecul ochilor pe zbor de hulubi albi” şi m-am înclinat, şi m-am închinat în faţa dimensiunii cosmice a sincerităţii, a destăinuirii pe care, îndeobşte, o numim poezie.

*

Peste ani şi ani, aveam să aflu că Gruia Bodnărescu, ultimul poet iconar, încă trăieşte în Rădăuţi, “în amurg de ani vechi şi zare de AN NOU”, recuperându-şi “netrăirile” şi revanşându-se faţă de nedreptăţile vieţii “cu doine triste ca ale mele /drumuiri /pierdute-n gol / stol” şi zămislind, trudnic, cu “urmele-i din manuscrise”, cărţi, dăinuiri ale desferecării, precum “Ziua tuturor întâlnirilor” (2012) şi “Drum şi urmă” (2015), dăinuiri care îmi poposesc pe masă, cu tulburătoare dedicări, precum cea primită astăzi, pe care o trăiesc drept mântuire:

*

*

Gruia Bodnărescu, poetul iconar care se regăseşte într-o altă tripletă rădăuţeană – Dimitrie Vatamaniuc, Constantin Hrehor, Mălina Aniţoaei – mă onorează cu un respect pe care nu îl merit, chiar dacă a căpătat puteri pentru a reîntineri, după ce s-a privit în sufletul meu. Întâlnindu-l, am ştiut că e obligatoriu să-i respect opera şi memoria, pe care le-am depus, spre păstrare,  în “Mărturisitorii. O istorie a scrisului bucovinean”, în “Societatea Scriitorilor Bucovineni” şi în “Galeria personalităţilor bucovinene”, pe care am lucrat-o împreună cu Radu Bercea. Mi-am făcut, după puteri, datoria faţă de memorie, iar asta înseamnă normalitate, care nu obligă pe nimeni cu nimic.

Octavian NESTOR: Donquijotire

Cartea de poezie a lui Octavian Nestor

*

Poet înnăscut şi, tocmai de aceea, aflat la doar a patra carte de poezie, Octavian Nestor, „pribeagă clipă răsucită-n rană”, deşi ne propune, cu nevinovată ironie, „nişte aventuri ale spiritului”, etichetate drept „Donquijotire” (Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2015), ni se dezvăluie aidoma unui sacerdot al inefabilului, ale cărui litanii depăşesc palierul metaforei, în ciuda faptului că le este un iscusit cioplitor, şi operează cu semnificaţii, cu limbajul sacru al iluminării, cel anterior „vanei literaturi”, cum stabilea Rene Guenon.

*

Poemele lui nu se pot cita segmenţial, fără a comite un sacrilegiu, fără a ciopârţi din inefabil ciozvârte de şi „din gura lumii, din gura blestemată, din gura păcătosului, gura de rai, gura cămăşii, gura humorului, gura ţaţei, gura raţei, gura sticlei şi câte guri or mai fi pe faţa pământului şi pe dosul lui”, cum şi precizează el, guenon-ian, într-o „Artă poetică (sau Judecata Cuvintelor)”, deşi adevărata „ars poetica” a lui Octavian Nestor îşi găseşte o genială oglindire în poemul „Donquijotire”, cu care-şi începe oficierile, poem pe care mă văd obligat să-l citez integral:

*

Donquijotesc de când mă ştiu

Mă lupt întruna-n vis şi-n gând

Cu cine şi cu ce nu ştiu

Dar unde-s morile de vânt?

*

Un coif o spadă şi-o idee

Un aprig cal ieşit din rând

Un scutier şi-o dulcinee

Dar unde-s morile de vânt?

*

Pe linii curbe linii drepte

Vuieşte cosmicul avânt

De întrebări în vis deştepte

Morile mele unde sunt?

*

Tot quijotind pe căi de vară

De iarnă piatră sau cuvânt

E căutarea mea impară?

Morile mele unde sunt…

*

Dar ce mă-nvăluie în fum

Şi mă abate la pământ?

*

Stăpâne e sfârşit de drum

Şi-acestea-s morile de vânt.

*

Octavian Nestor a mai publicat, anterior, volumele de poezie „Stâncile” (1988/1991), „Sublimarea sinelui” (2010) şi „În ciuda timpului real” (2014), pe care, din păcate, nu le-am întâlnit şi nu le-am putut citi. Dacă nu ne-am fi văzut întâmplător, nu aş fi avut revelaţia „Donchijotirii” unui poet excepţional, Octavian Nestor, cel care „intră în spaţiul poeziei ca într-un sanctuar în care cuvintele trec dincolo de aparenţe, devenind simboluri, esenţe, divinităţi” (Ion Prelipcean, „Despre autor”) şi aş fi pierdut purificarea cu o poezie exemplară, în care „Un alt proscris e dăruit pierzării / Sub ghilotină capetele cad / Se-ntrece în deliruri non-lumina / Iar nopţi impuse se rotesc la vad // Cutremurări la intervale sacre / De oase risipite-n adulare / Program supus mecanicii abstracte / A unor lumi bătute-n calendare” (Dura lex).

*

Construcţia cărţii sugestionează spre commedia dell’arte, ba prin naraţiuni dramatice ale liricului („concesiuni abstracte umblătoare”, precum „Orizonturi”), ba prin tonalităţi recitative obligatorii („Dotat cu sânge breaz din faceri / Ieri cercul prinţilor nostalgici / Cuprinşi de teama clipei date / A spart oglinda din cetate”), sugestionează spre dramaturgia lui Octavian Nestor (a publicat volumele „Teatru 1”, în 1994, şi „Teatru 2”, în 1997) şi sugestionează spre teatralicul vieţii, al cotidianului, al risipelor („ramura frântă a memoriei”). Dar construcţia cărţii e aidoma unei arhitecturi cosmice (ursiri se numeau astfel de arhitecturi, în vechime), cu o fluiditate de o desăvârşită armonie, în care, ca la Pindar, vocile se suprapun pentru a deveni glas astral („Orgi de rugă sus în ceruri / Glăsuiesc pe arii scurse / În abstract de capiteluri / Bat grifonii roşii spuze // Doar la-ntretăieri de arce / Steme cu rostiri de neamuri / Preamăresc cu voci postume / Arhitecţi topiţi în valuri // Mâini pierdute-n pulberi sacre / Răsfoiesc în cărţi nescrise / Lumi tăiate-n patru laturi / De tangente şi abscise” – Cantabile).

*

Deşi nu şi-a propus să fie original, ci doar s-a tot căutat pe sine, Octavian Nestor şi-a aflat, în universul liric românesc, o identitate distinctă, cu reverberaţii din „imnurile ancestrale”, în care „misticele culori” desluşesc „timpi sortiţi de ceasuri suitoare”, „Redefinind sincretic o treime / De orizont cu treptele regale”. Cartea lui de poezie e însuşi cântecul în desfăşurare sacră, liturgică, dar un liturgic de început de lume, de iniţieri neostenite în intrarea în armonia celestă. De asta am şi ţinut să o salut şi să-mi manifest bucuria că încă se mai scrie, şi în oraşul acesta, poezie poezie.

In Memoriam Romeo Calancea

Biserica “Naşterea Maicii Domnului” din Suceava

*

La demisolul Bisericii “Naşterea Maicii Domnului” din Suceava, în sala care poartă numele doctorului veterinar Dragoş Corlăţeanu, a avut loc, în urmă cu câteva ore, un eveniment cultural de excepţie: vernisajul unei expoziţii de pictură, cu lucrări ale regretatului pictor Romeo Calancea, şi un “remember” despre viaţa şi opera acestui fabulos personaj al Sucevei de odinioară. Nu personalitate, ci personaj (ceea ce înseamnă mai mult decât o personalitate), adică o operă vie, care există şi dincolo de creaţiile lui.

*

Evenimentul a fost organizat de către fiica pictorului, doamna Ungureanu, şi de către Doctorul în Istorie Viorel Vârlan, preotul paroh al Bisericii “Naşterea Maicii Domnului”, om de cultură spre care, de mulţi, mulţi ani, privesc şi cu admiraţie, şi cu respect, ba şi cu lumina sufletească pe care toţi o datorăm celor care ne tot aduc lumină. Au fost de faţă mai toţi preoţii cărturari ai oraşului, iubitori ai culturii şi creatori, toţi chemaţi acolo de spiritul aidoma unui zâmbet plin de viaţă, care se numeşte Romeo Calancea. Printre aceştia din urmă: Dr. Ioan Ieţcu, universitarul Vasile Demciuc, poetesa Viorica Petrovici, artistul plastic Mihai Pânzaru-PIM, publicistul Tiberiu Avram, umoristul Constantin Horbovanu, tele… astrul Bobby Stroe (cu simpatie te-am numit aşa, Bobby), două fetiţe şi un băiat, care au cântat, curat şi proaspăt, muzică folk. Unii au şi vorbit, alţii doar şi-au curăţat sufletele cu lumină.

*

Şi i-am revăzut lucrările, şi l-am reîntâlnit pe Romeo Calancea. Pururi proaspăt, vesel şi pus pe şotii, dar practicând o oralitate inconfundabilă, din care am împrumutat mult în felul meu de a scrie proză sau jurnalism. Mai ales ironie şi simţul cuvintelor. Nici vorbă de pictură naivă în creaţia lui Romeo Calancea, ci doar un modernism cutezător, cu tuşe impresioniste şi expresioniste remarcabile, în ciuda faptului că, în acel odinioară în care a creat Romeo Calancea, posibilităţile noastre, ale românilor, de a răzbi spre contemporaneitatea culturii europene era aproape imposibilă. Dar cum va trebui să scriu o cronică a evenimentului, dar şi plastică, pentru “Monitorul de Suceava”, ediţia de sâmbătă, înlocuindu-l, din prietenia care ne uneşte, pe Tiberiu Cosovan, în neaşteptata şi nedreapta lui convalescenţă, nu o să vă spun mai multe, ci doar o să vă arăt câteva dintre lucrările lui Romeo Calancea, aşa cum le-am putut fotografia (unele tablouri nu s-au lăsat pozate de rudimentarul meu aparat), fără prelucrări şi fără decupaje.

*

*

Mircea Motrici: Pecetea stelară

Coperta finală a antologiei de autor Mircea Motrici

*

Făcând ultima corectură a antologiei de autor, cuprinzând plachetele de poezie publicate de Mircea Motrici, am dat peste această sintagmă, care simbolizează şi mai bine lirismul motrician, aşa că, după ce m-am sfătuit şi cu doamna Rozalia Motrici, am renunţat la a da şi antologiei de autor titlul celei de-a treia cărţi de poezie a lui Mircea Motrici, “Libertatea visului”, optând, deci, pentru mai emblematica “Pecetea stelară”. Coperta din schiţa de mai sus, care valorifică o fotografie de Victor T. Rusu şi un desen de Virgil Parghel, va fi lucrată profesionist de Alexandru Pînzar. În rest, toate rămân cum le-am promis: lansarea va fi în 21 decembrie, la ora 12 (în ziua cea mai scurtă, ziua memoriei), în cadru unui ansamblu de manifestări, care include şi o suită de colinde udeştene.