Un licăr de geniu: pictorul Carmel Georgescu

*

Pentru că îi cunosc bine evoluţia şi pentru că a izbutit să-mi întreacă şi cele mai optimiste aşteptări, obligându-mă să constat că în opera lui plastică pulsează un licăr de geniu, am hotărât să nu-l scap din mână pe pictorul Carmel Georgescu, împlinit în Germania, pentru că în Bucovina, deşi specialist în informatică, deşi creator de primă mână, nu găsea un loc de muncă. Intenţionez să-i păstrez vii, cu încrâncenare, rădăcinile lui rădăuţene. Şi nu îmi va fi greu, pentru că am onoarea de a-i fi şi de a-mi fi prieten. Dar trebuie să rămână în Occident, măcar încă zece ani, până se vor convinge tot mai mulţi europeni că pictorul Carmel Georgescu, cel care izbuteşte să zugrăvească aidoma şi lacrima de pe faţa unei fetiţe, dar şi expresia aceea dezarmantă de inocenţă îndurerată, în ciuda faptului că pictează modern, aproape sculptural pentru a se rosti nu prin simboluri, ci prin semnificaţii, este un licăr de geniu al spaţiului plastic european şi, cu atât mai mult, al celui românesc.

*

Ca să nu-l scap din mână (nu a mea, ci a memoriei şi a mărturisirii), i-am cerut lui Carmel Georgescu fotografii ale lucrărilor lui, pe care să le folosesc pentru copertele unor cărţi, care se vor lansa în august, la “Naţiunea Poeţilor”. Mi le-a trimis imediat şi o să vi le arăt, înainte de a vă înfăţişa şi două minunate portrete: cel al maestrului său, Dumitru Rusu, şi cel al promotorului lui Carmel Georgescu, Mihai Pânzaru-PIM (iarăşi, un portet de expresie extraordinar).

*

*

Stăpânind, pe deplin, meşteşugul şi având viziune amplă şi dinamică, pictorul Carmel Georgescu înseamnă un licăr de geniu, desprins din vetrele în spuză ale Bucovinei şi luminând undeva, departe. Eu încă mai desluşesc imensul gol în spuza din care a ţâşnit licărul şi, tocmai de aceea, din când în când, mi se încredinţează lumină.

A plecat cea mai frumoasă femeie a Sucevei

*

Nu exista licean în Suceava şi student în Bucureşti, care să nu se fi îndrăgostit tainic de fata înaltă, mlădioasă, cu cosiţe de aur răsfrânte, pe spate, până mai jos de brâu, şi cu o privire inteligentă, pătrunzătoare. Descindea dintr-un prieten al celui mai bun primar al Sucevei, Franz Ritter Des Loges, ctitorul Sucevei moderne, şi moştenea din familie şi frumuseţea, şi inteligenţa, şi pasiunea pentru misterele trecerii neamului nostru pe acest pământ. Atât de profund o fascinau mesajele străvechimii, încât a ignorat disputa actorilor Vladimir Găitan şi Emil Hossu pentru un zâmbet de-al ei şi a păşit pe calea tainei, înspre rădăcini.

*

Era o arhivă dinamică şi vie, un depozit de memorie, de la care primeam şi sfaturi, şi îndreptări. Era, pentru mine, care sunt mult mai tânăr şi, probabil, mai mic decât ea, o surioară adevărată, cu care mă gâlceveam uneori, dar o apăram cu încrâncenare ori de câte ori era nevoie. Iar Victoriţa proceda fa fel, odată zicându-le cârcotaşilor trândavi ai Sucevei, care îmi reproşau că scriu prea mult, dar fără să-mi poată stigmatiza o singură frază din vreo carte: “Sindromul mioritic: daţi-i la cap, că are oi mai multe!”.

*

Dragă mi-a fost mie Paraschiva Victoria Batariuc, cea pe care am întâlnit-o în lumea cărţilor şi pe care, de vreo două decenii, de când îmi e surioară, obişnuiam să o salut ceremonios, dar şi cu o neprefăcută evlavie: “Ce mai face femeia cea mai frumoasă a Sucevei?”. Victoriţa zâmbea îngăduitor, apoi muta discuţia spre subiecte de interes comun.

*

Vineri, seara, târziu, un alt frate, dacă nu cumva chiar fiu al sufletului Parachivei Victoriţa Batariuc, Constantin-Emil Ursu, m-a sunat, ca să-mi vestească, printre lacrimi, că Victoriţa a plecat pe Calea Străbunilor. Şi, în mod ciudat, sufletul mi s-a împlut cu lumină, de parcă Paraschiva Victoriţa Batariuc ar fi aşezat în el aura minunată, de care doar în vremelnicie a avut nevoie. Ca să-i lumineze pe alţii.

*

Drum bun, surioară, şi uită cui ne laşi. Ne-om descurca noi şi cu ăştia, nu-ţi mai fă gânduri, ca deobicei. Drum bun, surioară, scapăr viu de lumină! Drum bun…

Nicolae Crasi, un mare pictor neştiut (XI)

*

Cu acest text, închei seria de omagieri sincere a operei necunoscute a unui mare artist necunoscut, Nicolae Crasi din Ipoteşti, cu casa la doar 2 km de Suceava. Nicolae Crasi a avut o singură expoziţie personală, prin anii ’70, în fosta Galerie de Artă a Sucevei comuniste, devenită cârciuma primarului Lungu al Sucevei haida-haida-democrate. O expoziţie fără vernisaj, dar o expoziţie personală. De atunci şi până astăzi, deşi lungi şiruri de culturnici rumegă din bugetul îndreptăţit pentru Cultură, nimeni nu a vrut să mai ştie nimic de artistul plastic Nicolae Crasi, de liniile lui sigure şi elegante, de coloritul impecabil şi, mai ales, de cosmicitatea dezlănţuită, în continuă mişcare, care îi caracterizează şi stilul, şi opera.

*

În vara aceasta, între 10 şi cât o fi august, vă veţi putea întâlni cu opera aceasta adevărată, vibrantă, dosită de ignoranţa culturnică din sistem. De data asta, Nicolae Crasi va avea parte de un vernisaj strălucitor, pe care, de altfel, îl merită pe deplin. Între timp, el lucrează. Vrea şi lucruri foarte noi, cu care să se înfăţişeze lumii. Căci aşa este Nicolae Crasi, un boem sfielnic, pururi intimidat de miracolul universului, dar dornic să-i atingă fruntea şi raza de lumină care i se cuvine. Pe care o aşteaptă, pregătit să o întâmpine cu evlavie, dar fără să o provoace cu vreo invitaţie. În fond, el este un creator, adică însăşi tăcerea în cosmică vibraţie.

*

* 

Nicolae Crasi, un mare pictor neştiut (VIII)

Suceava veche, altă etapă a demolării

*

Au mai existat mărturii despre Suceava veche în opera lui Nicolae Crasi, dar nu am atras atenţia asupra lor, pentru că opera în sine contează mai mult şi decât mărturisirea. Opera lui Nicolae Crasi e atemporală, sfidează Timpul, în favoarea Căii, adică a făptuirilor stilistice, cum le numea Lucian Blaga, prin care fiinţa umană, dintotdeauna şi pentru totdeauna, îşi caută locul său în univers.

*

*