Cronici sentimentale | Dragusanul.ro - Part 78

Vlad Ţepeş, în Bucovina, sau Calea lui Dracula

Tepes 3*

Mitul lui Dracula, pe nedrept luciferic, poate fi folosit, fără probleme, în judeţul Suceava, într-o desfăşurare de sculpturi, pe 200 de kilometri, care să dea expresie şi adevărului istoric, şi binomului mit-legendă, dar şi cosmogoniei populare româneşti, care stă la baza miturilor noastre, inclusiv a colindelor.

*

Fără îndoială, relaţia dintre Vlad Ţepeş şi Bucovina este, încă, mult prea puţin cercetată, după cum susţine şi un preot cărturar, părintele Herea, de la Pătrăuţi, care a observat că pe frescele ctitoriilor lui Ştefan cel Mare, bijuteriile lui Vlad Ţepeş sunt prezente, cu regularitate şi într-un mod numai aparent inexplicabil.

 

*Stefan 3

Ţepeş, conform mărturiilor, a stat la Suceava, la unchiul său, Bogdan al II-lea (soţia lui Bogdan, Doamna Oltea, era sora lui Vlad Dracul, iar Vlad Dracu, la rândul său, era căsătorit cu sora lui Roman al II-lea, cel care atestă, în fond, numele provinciei geografice Bucovina), între anii 1448 (probabil, din septembrie, după o domnie de doar vreo trei săptămâni, în Ţara Românească) şi 1451 (16 octombrie), timp în care s-a instruit în meseria armelor, cu spadasini polonezi, împreună cu vărul său, Ştefan. A revenit la Suceava, în 1875, când s-a născut Bogdan al III-lea, pe care l-a şi botezat, numele pruncului păstrându-l pe cel al bunicului, dar şi pe cel al naşului său, Bogdan cel Orb fiind singurul Vlad (în slavonă, înseamnă stăpânitor de pământuri) din istoria nobiliară a Moldovei.

*

Că Vlad Ţepeş sosise în Transilvania, din Moldova, o confirmă două scrisori ale lui Iancu de Hunedoara[1], prima din 6 februarie 1952, expediată din Buda[2], iar cealaltă, scrisă la Szakallas, în 30 martie 1952[3], ambele reproduse, în lucrarea amintită, şi prin fotocopiere[4].

*

Tepes document 1

*

În prima scrisoare, Iancu de Hunedoara, adresându-se braşovenilor, informându-i că „vestitul principe Vlad, fiul răposatului Dan voievodul (greşeală de copiere, pentru că în textul latin, rândurile 2 şi 3 din pagina pe care o reproduc, scrie clar: „illustris princeps Wlad, filius quondam Drakwl waywode” – n.n.), care acum se află aici, la noi, îşi propune, probabil, să se împotrivească acelui Vladislav voievodul, fără ştirea şi voinţa noastră. / De aceea, dacă sus-amintitul Vlad va voi să intre, prin acele părţi, împotriva pomenitului Vladislav voievodul, pentru nimicirea lui şi a zisei Ţări Româneşti, atunci, prin cuprinsul celor de faţă, vă punem în vedere şi vă poruncim cu tărie să nu daţi acelui Vlad, în acele părţi ale noastre, nici găzduire şi nici adăpost, ci, mai degrabă, să-l prindeţi şi să-l alungaţi din acele părţi, ca cele sus-scrise, în starea lor întărită, să fie păstrate nestrămutat din partea noastră, în timpul sus amintit. Şi deoarece sus-pomenitul Vlad a venit la noi din părţile Moldovei, sub protecţia noastră, de aceea noi vom face ca acela să fie dus nevătămat pe acelaşi drum, de către anumiţi oameni ai noştri”.

*

Fotocopia scrisorii de mai sus

Fotocopia scrisorii de mai sus

*

Se ştie că Iancu de Hunedoara îi detronase, pricinuindu-le moartea, şi pe Vlad Dracul al Ţării Româneşti, dar şi pe cumnatul său, Roman al II-lea al Moldovei.

*

Tepes document 2 p 1

*

Între timp, pentru că Vladislav angajase doi mercenari sibieni, care să-l ucidă, Ţepeş, împreună cu vărul său, Ştefan, îi răpune pe cei doi, la Geoagiu, stârnind, imediat, mânia definitivă a lui Iancu de Hunedoara, care informează autorităţile transilvane că, „deoarece vestitul principe Vlad voievodul, fiul lui Dracul voievod, care a stat la noi, sub protecţia noastră, nu i-a plăcut la noi, din cauza unor slujbe prea mari, noi am făcut ca acela să plece; şi nu prin acele părţi, ci prin ţara Moldovei, deoarece nu voim să fie săvârşite oarece vătămări, dinspre părţile voastre, în Ţara Românească”.

*

Fotocopia înştiiţării de mai sus

Fotocopia înştiinţării de mai sus

*

Că Vlad Ţepeş a părăsit Moldova, împreună cu vărul său, Ştefan cel Mare, în dimineaţa zilei de 16 octombrie 1451, fugind în Transilvania nu se poate dovedi cu înscrisuri, deşi majoritatea istoricilor susţin această variantă. Vlad nu avea de ce părăsi Moldova, pentru a se adăposti la cel care i-a detronat şi, indirect, ucis tatăl, câtă vreme unchiul său, Bogdan al II-lea se afla pe tron. Cum şi Ştefan şi-a căutat salvarea tot la curtea lui Iancu de Hunedoara, în mod sigur cei doi veri au fugit, de la Suceava, împreună şi au rămas împreună, Ştefan fiind ajutat să-şi recapete tronul, în 1457, de Vlad Ţepeş.

*

Ştefan cel Mare, la Voroneţ

Ştefan cel Mare, la Voroneţ

*

Există şi o legendă, conform căreia, Ştefan intra în cortul vărului său, în fiecare seară, şi-l tot întreba pe Ţepeş când are de gând să-i dea ostaşi, ca să răzbune moartea tatălui său şi să ocupe tronul însângerat, dar, de fiecare dată, răspunsul era „Încă nu eşti copt” (Ştefan era mai tânăr decât Vlad). Într-o seară, cică, clocotindu-i sângele, Ştefan a intrat în cort, a înşfăcat o sabie din panoplie şi, repezindu-se la Vlad, ar fi strigat: „Îmi dai oştenii sau te tai?”. Cică ar fi râs, atunci, Ţepeş, de se cutremurau munţii, apoi i-a zis: „Acuma, da! Acum, eşti copt!”.

Ţepeş, în litografiile vremii

Ţepeş, în litografiile vremii

*

Istoricul Neagu Djuvara, într-o carte pentru tineret, ilustrată de Radu Oltean[5], spune aceeaşi poveste, pe care v-am spus-o eu:

*

„Întors în ţară, în 1448, după ce tatăl său fusese ucis, Vlad, încă foarte tânăr, încercase, cu ajutorul unei „partide” de boieri, să pună mâna pe domnie, după moartea tatălui său; dar n-a putut sta în scaun decât puţine săptămâni, gonit fiind de cel pe care-l răsturnase, Vladisalav-Dan, dintre Dăneşti. Timp de opt ani va pribegi Vlad, atunci, mai întâi în Moldova, pe lângă Bogdan Vodă, tatăl viitorului voievod Ştefan cel Mare, care-i era unchi, căci mama lui Vlad era dintre domniţele moldovene. Dar, când a fost răsturnat şi ucis Bogdan Vodă, Vlad s-a refugiat în Transilvania, împreună cu vărul Ştefan, şi a încercat, acolo, să fie bine văzut de atotputernicul Iancu de Hunedoara, când acesta a început să nu mai aibă încredere în protejatul său, Vladislav-Dan”.

*

Un alt istoric de prestigiu, Ştefan Andreescu[6], află în documentele turceşti mărturii despre o primă domnie a lui Ţepeş, în 1448, dar şi despre timpul petrecut de Vlad Ţepeş la curtea unchiului său, Bogdan al II-lea, de la Suceava:

*

„Cronicile anonime turceşti („Tevarih-i al-i Osman”, adică „Istoriile dinastiei otomane”) plasează imediat înainte de o incursiune a sultanului Murad în Albania, din anul 853 al Hegirei (24 februarie 1449 – 13 februarie 1450), faptele de mai jos: „în anul următor luptelor de la Kossovopolje, pornind iarăşi, a pus de a construit cetatea Giurgiu. De aici a făcut incursiuni în Ţara Românească şi, punând, aici, bei pe Ţepeş (Kazîklu), fiul lui Dracul, i-a dat steag şi hilat, făcându-i tot felul de favoruri. După aceea, l-au trimis, împreună cu acângii, care s-au dus şi l-au pus bei în locul părintelui său”

*

Vlad Ţepeş, tot cu barbă, într-o pictură de Aman

Vlad Ţepeş, tot cu barbă, într-o pictură de Aman

*

„Un pasaj cu conţinut aproape identic găsim în cronica lui Lutfi-paşa – mort la 1652 –, care, tot după ce povesteşte bătălia de la Kossovopolje, afirmă textual: „În acel an, n-a mai mers în expediţie; a pus să se facă, pentru a doua oară, cetatea Giurgiu. De acolo, a dat învoire să se meargă în incursiune în Ţara Românească şi l-a pus ca domn în Ţara Românească pe Dracula-oglu Kazîklu (Ţepeş, fiul lui Dracul)”[7].

*

Ceea ce este cert, după cum probează Ştefan Andreescu, Vlad Ţepeş „a trecut în Moldova lui Bogdan II (12 octombrie 1449 – 16 octombrie 1451)… Pe această cale ocolită a Moldovei, a ajuns Vlad Ţepeş în Transilvania, poate chiar în urma asasinării lui Bogdan II la Răuseni”[8], această probabilitate ţinând de dorinţa istoricului de a rămâne doar în perimetru mărturiilor de necontestat şi de a nu se aventura în deducţii logice (în fond, necesare, la un neam fără de memorie şi fără de mărturii, cum este al nostru).

*

Ar fi de prisos o înşiruire de citate din studiile despre Vlad Ţepeş, din moment ce e clar că el a petrecut, ani buni, la Suceava, plecând, apoi, în Ardeal, pe la Bistriţa, deci peste Tihuţa, pe vechiul drum moldovenesc de care (celălalt, prin Rodna, era doar pentru călăreţi încercaţi). Prin urmare, valorificarea mitului lui Dracula, în Bucovina, este legitimă. Rămâne, doar, să o facem în mod inteligent, ţinând cont şi de adevărul istoric, şi de mitologia, şi de cosmologia neamului nostru.

*

Stefan cel Mare

Vlad Tepes

După domnia oarecum temeinică a lui Vlad Ţepeş, în Ţara Românească, au rămas doar 7 documente[9], iar dintre acestea, trei se referă la înzestrarea mănăstirilor Cozia, Tismana şi Rusicon, de la Muntele Athos, uricele respective fiind cât se poate de sugestive în ceea ce priveşte firea neluciferică a nedreptăţitului Domn:

*

„Acei câţi se poartă cu duhul lui Dumnezeu, aceia sunt fiii lui Dumnezeu, spune dumnezeiescul apostol, căruia, pe urmă mergându-i, cei iubitori de dreptate, care se străduiesc spre cele bune, au dobândit viaţa dorită, cele pământeşti lăsându-le pământului şi alipindu-se de cer, auzind acel fericit glas de bucurie, pe care veşnic îl şi aud: „Veniţi, binecuvântaţii părintelui meu, să moşteniţi împărăţia gătită vouă, de la întemeierea luminii!”. Cărora şi eu, binecredinciosul şi binecinstitorul şi de Hristos iubitorul, Io Vlad voievod şi domn a toată ţara…a binevoit domnia mea, cu a sa bunăvoinţă, cu inimă luminată şi curată a domniei mele, să proslăvesc pe Dumnezeu, care m-a proslăvit şi m-a ridicat cu slavă în scaunul sfântrăposaţilor părinţi ai domniei mele”[10].

*

Asta urmează să însemne, în fond, chiar dacă „desluşirile” ţin de libertatea fiecărui om în parte, cel mai lung muzeu de sculptură în aer liber din lume, „Calea lui Dracula”, care, desigur, este şi Calea lui Ştefan cel Mare, pe care ne mai şi rătăcim, uneori.

*

Ca în constelaţia Cei doi Fârtaţi, Vlad şi Ştefan reprezintă complementarităţi ale aceluiaşi întreg. Nu rău şi bine, ci doar complementarităţi. Asta vrem noi, cei care am conceput acest spaţiu monumental, care se va întregi, în doi-trei ani, pe itinerariul Reuseni-Tihuţa, să exprimăm şi sper ca sculptorii din echipa lui Cezar Popescu să izbutească pe deplin această raţională asumare.

 *

Ion Drăguşanul



[1] Academia Română, Documenta Romaniae Historica, D. Relaţii între Ţările Române, vol. I, Bucureşti, 1977

[2] Op. cit., pp. 423, 424

[3] Op. cit, pp. 425, 426

[4] Op. cit., pp. 523, 524

[5] Neagu Djuvara, Radu Oltean, De la Vlad Ţepeş la Dracula Vampirul, Humanitas, Ediţia a II-a, revizuită, 2003, p. 26

[6] Ştefan Andreescu, Vlad Ţepeş (Dracula), între legendă şi adevăr istoric, Editura Enciclopedică, p. 14

[7] Op. cit., pp. 14, 15

[8] Op. cit., p. 20

[9] Academia Română, Documenta Romaniae Historica / B. Ţara Românească / vol. I, Bucureşti, 1966, pp. 197-207

[10] Op. cit., pp. 199, 200


S-a ivit un prozator: Gabriela Teişanu

Gabriela Teişanu

Gabriela Teişanu

 

Provocată de întâmplare, colega mea, de la Centrul Cultural „Bucovina”, înzestrata interpretă de folclor Gabriela Teişanu, a pus în pagină un vechi şi stăruitor impuls, acela de a scrie. E cumplită tăcerea colii albe de hârtie şi tocmai de asta, Gabi Teişanu s-a năpustit asupra ei cu o adevărată explozie a sufletului, izbutind o proză mustoasă, de un remarcabil pictural – ceva în genul lui Traian Brăileanu, în care mitologia satului ia locul îndoielnicei realităţi şi în care timpul nu-i altceva decât un cal alb, în goană nebună, de la o margine a zării, spre cealaltă.

*

În neaşteptata proză a Gabrielei Teişanu, fraza e viguroasă şi întărită cu ferecătura de argint a metaforei fireşti, deşi inedită, o metaforă „ca o pâine prospăt inmiresmată de arșița cuptorului”, o metaforă frescă pentru desfăşurarea luminoasă a tuşelor sentimentale, a trăirilor încleştate disperat de netimp, deci şi de ursit, de ceea ce îţi este scris.

*

Şi vă asigur, după lecturarea acestei prime proze scurte (un bucătar bun nu are nevoie să mănânce întreg conţinutul unei oale cu ciorbă, ca să priceapă dacă a fost făcută de o gospodină adevărată), că Gabriela Teişanu va deveni, în curând, unul dintre cei mai buni prozatori ai Bucovinei. Înzestrată este, îi lipsea doar provocarea, dar nici aceasta nu a întârziat să se ivească.

*

*

Cum să nu moară cineva de dorul lui?

*

Oare când a început să nădăjduiască? Când i-­a încolțit, în inimă, credința oarbă că Ion va veni, va deschide poarta, își va zvârli ochii aceia ca iarba crudă spre gang, căutând­-o şi strigând-o fără de vorbă, fără de nici un sunet, care să spargă liniștea plină de drag şi de dor? Va intra semeț și plin de sudoarea drumului de întoarcere, o va lipi de pieptul lui mare și cald ca o pâine prospăt inmiresmată de arșița cuptorului și nu­-i va mai da drumul.

*

În lumina asta mierie, de început de toamnă, o deșteaptă, din visare, glasul Aglaiei, vecina din sus:

*

– Tu, Racirucă, am venit, la tine, să te rog ceva… Da’ să nu te mânii pe mine, că toată lumea grăiește, de amu, numa’ nime’ nu îndrăznește să-­ți spună! Tu, vinde-­mi mie ciubotele lui Ion, că uite,  încă un an o trecut și… De lăsatu’  secului, aș mere, cu Vasîle, la gioc! Îți plătim bine…

*

Rahila se uită, buimacă, în jur, caută un leaţ, o nuia, ceva, să alunge piaza rea, să facă ceva ca să nimicească, cumva, gândul acesta întunecat, care îi strânge dureros inima. Da, da, mintea ar trebui să şi-­o şteargă de pe fața pământului, că ea, acolo, în capul ăsta, pe care nu mai vrea să şi­l vadă oglindit nicăieri, cineva sau ceva îi strigă și îi urlă, în fiecare clipă, să uite, să meargă mai departe, pentru că Ionică nu mai are de unde să vină, sângele lui fierbinte s-­a risipit, demult, de ani de zile, la Cotul Donului, unde au murit, cu țărâna în gură, atâția bărbați!… Da’ cum să faci asta, când, de acolo, din coșul pieptului, un glas plin de dragoste îți spune altceva?

*

Aglaia e departe, a fugit repejor, alungată de privirea de animal hăituit a celeilalte, îngânând, printre degetele care-­i astupau gura:

*

– Și nu mai bea, tu, Raciră, că-­i păcat de tine!

*

Durerea surdă din piept se scurge, ca un șarpe adormit, în pântece și, de acolo, se lăsă greu în picioare. Ralila se târăște, încet, peste pragul colbuit şi scorojit de soare, și intră în răcoarea cu miros de busuioc a casei celei mari. Închide ușa și mijește ochii obosiți spre straiele albe și împăturite, cu grijă și dragoste. Totul este aici: cămașa cu flori, cusută de ea, în nopțile lungi, de iarnă; chimirul din piele, cumpărat de la târgul din Rădăuți; cizmele cu scârț, făcute de meșterul acela negricios, din Cernăuți; ițarii, țesuți, în patru ițe, de mămuța; sumanul, cernit ca inima ei. Numai Ionică mai adastă pe cărări neștiute…

*

Apoi, s-­a stins, pe neaşteptate… Lumea spunea că au găsit-o întinsă în pat, cu privirile ațintite spre fereastră și cu un zâmbet larg pe chip. A venit, pesemne, Ion, în sfârșit, şi a luat­o cu el, pe calul cel alb, în lumea fără de dor…

*

Povestea Rahilei și a lui Ion Botușan (fratele cel mare al tatălui meu) am auzit-­o din gura mamei mele. Despre frumusețea și semeția tatălui meu, mi­-au spus alții; mama se rușina să­mi spună cum și­-a părăsit bărbatul dintâi, pentru el. Totuși, a zis, odată, așa, în treacăt:

*

– Fain bărbat a fost taică-­tu, dar cel mai frumos, dintre ei, a fost Ion; cum să nu moară cineva de dorul lui?…


Cea mai veche istorie a românilor?

Coperta Istoriei

*

Din pură întâmplare, am dat peste „Istoria Moldo-Romăniei”, publicată de primul editor al românilor, George Ioanid (1817-1907), 1858 (deci, cu un an înainte de unire),  cu portrete litografiate, realizate de A. Bielz, dar fără să ştiu dacă între ilustrator şi germanul sibian Eduard Albert Bieltz (1827-1898), autor al primei monografii transilvane, „Handbuch der Landeskunde von Siebenbürgen”, există vreo legătură.

*

Cartea grupează, în două volume şi o anexă, două manuscrise vechi şi o scurtă istorie, toate  în limba română, pe care Iamandi le-a descoperit, în 1856, la mănăstirile Cozia şi Şerbăneşti. Manuscrisul cu istoria Moldovei, în Muntenia, iar manuscrisul cu istoria Munteniei, în Basarabia. Cronica moldavă beneficiază şi de un indice explicativ, întocmit de istoricul Daniel Fotino, care propunea o etimologie interesantă pentru Moldova: cuvântul slav „mală”, care înseamnă deal, şi străvechiul „davă”, preluat din Strabon, ca nume de populaţie, Moldova însemnând, după Daniel Fotino, Dealurile Davilor (în strabon, întâlnim „Râpele Davilor”).

*

Manuscrisele valorifică, la maximum, letopiseţul lui Grigore Ureche, dar până voi apuca să le amănunţesc, pentru a sesiza plusurile, voi insista asupra portretelor propuse de A. Bielz, portrete care, cu câteva excepţii (Ştefan cel Mare, de pildă, care, în viziunea lui Bielz, purta barbă, portretul real al lui Ştefan cel Mare fiind cel recuperat, de pe frescele mănăstireşti şi din evangheliare, de pictorii bucovineni Epaminonda Bucevschi şi de Eugen Maximovici; mai curând seamănă, în desenele lui A. Bielz, Neagoe Basarab cu Ştefan; cât despre Vlad Ţepeş, nu avem de unde şti, pentru că domină notorietăţile de astăzi chipul stabilit de Aman), sunt cele îndeobşte cunoscute, indiferent de portretistul care le redesenează.

*

O „arhivă” iconografică A. Bielz, cu domnitorii noştri (halal să ne fie, dacă un neamţ sibian ne-a restituit străbunii!), de la legendarii Traian şi Decebal, încoace, merită, deci, supusă atenţiei, înainte de toate. Iat-o:

*

Traian

Decebal

 

Dragos Voda

 

Stefan cel Mare

 

Bogdan cel Orb

 

Vasile Lupu Voda

 

Coperta Istorie 2

 

Radu Negru Basarab

 

Mircea cel Batran

 

Vlad Tepes

 

Neagoe Basarab

 

Mihai Viteazul

 

Constantin Serban

 

Matei Basarab

 

Constantin Brancoveanu

*

La o simplă răsfoire, manuscrisele acelea vechi par să relateze o poveste interesantă, cu câteva atitudini surprinzătoare faţă de istoria reală şi de cea deja convenită. Asupra lor voi reveni, în curând.


Sărbătoarea Memoriei: Arta Plastică Bucovineană

Pictorii Dumitru RUSU, Viorica MORUZ şi Ion GRIGORE

Pictorii Dumitru RUSU, Viorica MORUZ şi Ion GRIGORE

*

Vineri, 31 ianuarie 2014, se împlineau 82 de ani, de la înfiinţarea, la Cernăuţi, în 1932, a Societăţii Artiştilor şi Amicilor Artelor Plastice din Bucovina (SAAAPB), formulă organizatorică redescoperită în 2009, când am scris „Pictori şi sculptori din Bucovina”, carte care scoate din anonimat un trecut plastic bucovinean demn de toată admiraţia, dar necunoscut chiar şi marilor recuperatori de memorie Emil Satco şi Valentin Ciucă, nu din vina domniilor lor, ci din pricina firii noastre nepăsătoare, suficiente şi lipsită de orice responsabilitate care defineşte un neam.

*

Cafeneaua PADRINO LOUNGE, un "spaţiu cultural adjudecat"

Cafeneaua PADRINO LOUNGE, un „spaţiu cultural adjudecat”

*

Ca în fiecare an, din 2009, încoace, urma să fie înmânate premiile anuale (tradiţie interbelică), marele laureat, pentru întreaga operă, fiind inegalabilul Ion Grigore. Îmi închipuiam că, din pricina viscolelor în serie şi a gerului cumplit, Ion Grigore nu va putea ajunge la Suceava, dar nu există dezlănţuire de furie a naturii, care să-l poată împiedica pe Ion Grigore să-şi probeze, mereu şi mereu, dragostea nepământească faţă de ţinutul natal, aşa că, pe la 10 şi 30, numai ce l-am zărit sosind, cu o „sarcină” de tablouri proaspete, în mâna dreaptă. Frumos ca un sfânt, cu ochi de un albastru atât de senin, cum niciodată cerul nu va izbuti să ni-l înfăţişeze. Manifestarea urma să înceapă la ora 13, dar Ion Grigore, ca orice artist adevărat, venise din vreme, ca să ne ajute în realizarea spaţiului expoziţional, de care mă ocupam, ca întotdeauna, împreună cu colegii mei Gheorghe Senciuc, Gabriela Havriliuc, Dan Lungu şi Aurel Alexa.

*

Mulţumirile pline de umor, pe care Ion GRIGORE le adresează Preşedintelui CJ Suceava, Ioan Cătălin NECHIFOR, şi Managerului Centrului Cultural "Bucovina", Viorel VARVAROI

Mulţumirile pline de umor, pe care Ion GRIGORE le adresează Preşedintelui CJ Suceava, Ioan Cătălin NECHIFOR, şi Managerului Centrului Cultural „Bucovina”, Viorel VARVAROI, Dumitru RUSU

*

Să petreci, două ceasuri, cu Ion Grigore, într-un spaţiu cultural remarcabil, cum este cafeneaua „Padrino Lounge”, din holul mare al Casei Culturii din Suceava (am văzut astfel de spaţii, încă din vremea comuniştilor, la teatrele noi din Craiova şi din Târgu Mureş), înseamnă o adevărată binecuvântare. Maestrul e pus pe şotii, e cald şi bun, radiază de măreţie omenească şi de înţelepciune. Mă vede înfăşurat în brâie, ca tot omul după o operaţie neplăcută, şi-mi adresează o strigătură, din vremea copilăriei sale, pe valea Siretului, la Corni, în judeţul Suceava, la graniţa cu judeţul Iaşi: „Uite, brâul, uite, brâul, / Ceapeul mi-o luat grâul, / Mi-o luat şi nişte paie / Şi-am rămas cu… uite, brâul, uite, brâul!”.

*

Zâmbeşte poznaş precum Ion Creangă („Mă iertaţi, dar aşa se striga, la horă, în satul copilăriei mele!”), apoi se pune pe treabă, cu o hărnicie adolescentină. În cele din urmă, ne aşezăm la o masă şi cerem câte o cafea. Habar nu avem cum se servesc combinaţiile acelea ciudate, care ţin de lumea mondenă, aşa că amândoi ne apucăm, ţărăneşte, să mâncăm pişcotul, cu laptele din căniţă, după care sorbim tacticoşi din cafea. Cine ne vede, zâmbeşte înţelegător: „Artişti, deh!”. Dacă i-ar auzi, Maestrul Ion Grigore s-ar amuza: „Artişti, aiurea! Ţărani, domnilor târgăi!”.

*

Vorbim despre vrute şi nevrute, iar timpul zboară mai repede ca niciodată. Deja e plin de lume, în cafenea, iar „Teiu” Teişanu, basistul de la „Toy Machines”, ni se alătură, după ce făcuse, fără să băgăm noi de seamă, şi probele de sunet, şi o repetiţie temeinică, „Teiu” fiind responsabil, la manifestarea cu pricina, cu partea muzicală, urmând să se producă, singur, şi vocal, pentru prima dată în viaţă. Dacă are ceva emoţii, scapă de ele în preajma lui Ion Grigore, unde nu-i loc pentru cele omeneşti şi, drept consecinţă, trecătoare. Vine şi Preşedintele Consiliului Judeţean Suceava, domnul Ion Cătălin Nechifor, care are de înmânat diplomele, în semn de respect faţă de artiştii premiaţi, vine şi Viorel Varvaroi, managerul Centrului Cultural „Bucovina”, poate că doar din obişnuinţa de a-mi fi alături, de peste un deceniu, la manifestările culturale de acest fel.

*

Preşedintele CJ Suceava, Ioan Cătălin NECHIFOR, arătându-mi una dintre diplomele personalizate de "juratul" Mihai Pânzaru-PIM

Preşedintele CJ Suceava, Ioan Cătălin NECHIFOR, arătându-mi una dintre diplomele personalizate de „juratul” Mihai Pânzaru-PIM

*

Membrii juriului, Mihai Pânzaru-PIM, Tiberiu Cosovan şi Ovidiu Ambrozie Bortă-BOA, care au văzut toate expoziţiile artiştilor plastici suceveni, din ultimii şase ani, inclusiv din anul 82 al Artelor Plastice Bucovinene, se întreţin cu pictorii prezenţi la eveniment şi îndeplinesc şi atribuţiuni de gazde, fiind sprijiniţi şi de poetul şi publicistul Roman Istrati, om implicat total şi eficient şi în această sărbătoare a memoriei bucovinene.

*

Ioan Cătălin Nechifor şi Dumitru Rusu

Ioan Cătălin Nechifor şi Dumitru Rusu

*

Festivitatea de premiere a artiştilor plastici Ion Grigore, Viorica Moruz şi Dumitru Rusu, adevăraţi „aristocraţi ai frumosului”, cum scria, cândva, un poet iconarist (dacă nu mă înşel, E. Ar. Zaharia), cu Preşedintele Ioan Cătălin Nechifor la distribuirea „raţiilor de fericire”, cum avea să observe artistul total Constantin Severin, a fost pigmentată de umorul savuros al Maestrului Grigore, dar şi de duioşia impresionantă a Vioricăi Moruz, cei doi mari plasticieni şi profesori suceveni beneficiind, pentru prima dată în viaţă, de o astfel de recunoaştere acasă, în cetate.

*

Ion Grigore, militând pentru dialogul... tăcerilor

Ion Grigore, militând pentru dialogul… tăcerilor

*

Încotoşmănat, ca să nu mi se vadă „ravagiile bandajate” de după operaţie, ursuz ca de obicei şi cu gândurile împrăştiate, am făcut cu greu faţă evenimentului, iar când am simţit că nu mai rezist, am încredinţat microfonul lui PIM, iar scenariul desfăşurării manifestării, lui Roman Istrati, care, din câte am auzit ulterior, şi-a făcut datoria într-un mod strălucit, umorul lui savuros, de „jupân” înnăscut, manifestându-se din plin. „Teiu” Teişanu a cântat frumos, în trei reprize, demonstrând că am avut dreptate, atunci când am susţinut că, în Suceava, există cel puţin treizeci de voci excelente, dar ignorate, ferecate în anonimatul indiferenţei de sub pâcla cântăcismului folcloros.

*

Cu Ion Grigore mă cunosc de vreo două decenii şi mai bine, dar prieteni suntem din atemporal, din „adânc”, cum s-ar zice în daoism, dar, cu toate acestea, fiecare reîntâlnire cu el înseamnă pentru mine o nouă şi inedită sărbătoare a sufletului. De data asta, a fost lângă noi şi Eugen Drăguţescu, marele pictor şi grafician italian, care a copilărit la Vicovu de Jos şi a deprins tainele lumii la liceul rădăuţean care poartă numele lui Eudoxiu Hurmuzachi. Drăguţescu va fi sărbătorit, cu adevărat, în luna florilor de măr şi de păr (s-a născut pe 19 mai 1914), când urmaşii lui din ramura Ţopa (cu un Ţopa, portar al Cetăţii Sucevei, pe vremea lui Ştefan cel Mare) vor vernisa, la Suceava şi la Rădăuţi, o mare expoziţie, urmând să doneze Muzeului Bucovinei câteva zeci de lucrări.

*

Cu Eugen Drăguţescu, nici Ion Grigore, nici eu, n-a fost să ne întâlnim vreodată, faţă în faţă, deşi ne locuieşte de o veşnicie. Altminteri, nu ne-am simţi acasă, în faţa oricărui desen sau tablou, lucrat de Eugen Drăguţescu.  În lumea memoriei, se întâmplă lucruri care pot părea stranii în viaţa cotidiană, cea fără memorie şi, drept urmare, fără viitor. În lumea memoriei, există, drept cosmică sărbătoare, o uriaşă familie, deci un neam bine conturat, deşi semănat, precum grâul, pe brazdele paralele ale brazdelor vremelniciilor. Chestia asta nu are rost să o explic, pentru că nimeni dintre cei care nu o trăiesc nu o va pricepe, vreodată, oricât de mult s-ar strădui.


Ion Paranici sau revolta înţelepciunii

*

paranici ion

 Ion Paranici, „poet prin ceea ce scrie, fie poezie, fie tablete de ziar” (Emilian Marcu), „întemeietor de valoroase cărţi” (cum scria Ion Paranici despre cărturarul Ilie Dan), şi-a scos, discret, pentru a o împărţi prietenilor şi, deci, şi rafturilor bibliotecilor, o splendidă carte de înţelepciune, „Din cele câte au fost” (Editura „Muşatinii”, 2013). „O carte de împăcarea cu lumea şi, deopotrivă, de nelinişti, însoţite de bucuria că, din toate câte au fost, trăieşte respectul”, cum îmi scria, în dedicaţia de pe coperta de gardă, în recentul decembrie.

*

Structurată pe patru teme mari („Timpul mărturisitor”, „Destin de statui”, „Muzica – „pusă în scenă” la Casa Cristian” şi „Supus literei de tipar”, cartea domnului Ion Paranici reprezintă, în primul rând, o revoltă a înţelepciunii, dar şi o înţelepciune a revoltei, din partea unui „ziditor de cuvinte” remarcabil, deci a unui om cu o tulburătoare „vocaţie întemeietoare”, a unui „nume al cetăţii”, în faţa căruia, de când mă ştiu, eu mă plec şi cu evlavie, dar şi cu dezarmantă dragoste.

*Ion Paranici Coperta

Ion Paranici, omul ursit atavic să priceapă că „istoria se învaţă şi se trăieşte, întreţinându-i lucrarea”, deşi viaţa avea să-i arate, uneori cu mult prea multă brutalitate, „cum se trăieşte starea de jenă”, într-un târg „cu mult prea puţine statui”, dar cu o ignorată redutabilă aristocraţie a fumosului, care păşeşte serafic prin pagiinile cărţii şi care divinizează aerul pe care îl respirăm.

*

„Supus împătimirii jurnalistice”, Ion Paranici a „pus cuvinte şi idei la lucru”, le-a „făcut să se bucure sau să se încrunte, să mediteze şi să pledeze pentru întruparea binelui”, într-un timp social al jalnicei alienări, în care „neodihna condeiului, a cuvântului aspirând la cerneala de tipar” par să piardă din sacralitate. Iar ideile întovărăşesc păşirile lui Ilie Dan, Grigore Ilisei, George Sidorovici, Dimitrie Loghin, Mihail Iordache, Mihai Iacobescu, Mircea Motrici, Radu Mareş, Mircea A. Diaconu, Ion Carp-Fluierici, George Damian, Ioana Nistor, Grigore Vieru, Toader Hrib etc., într-o „stare a permanenţei” care îndepărtează definitiv „culoarea urâtă a nedreptăţii” lumeşti din spaţiul şi timpul care îi aparţin lui Ion Paranici.

„Încotro mergeţi, domnilor? E momentul dezmeticirii! Istoria, timpul nu mai au răbdare”, se aude starea de nelinişte în „convingătoarea expresie artistică” din fiecare „literă a cărţii”, carte de mărturisire şi carte de închinat, deci un fel de „luciditate a dialogului” refuzat de „o vârstă” a civilizaţiei urbane sucevene din ce în ce mai alienată, mai netrăitoare, dar şi carte care va dura, pentru că merită, pentru că duce cu sine, în viitorime „oameni ai Sucevei (şi nu numai) dăruiţi artei, culturii, care au trăit sau trăiesc din rostirea frumoasă şi înţeleaptă”.

*

După trei cărţi de poezie poezie şi după tot atâtea cărţi de remarcabilă publicistică, Ion Paranici înseamnă o existenţă reală şi durabilă, care şi-a construit „cetatea sufletului, cu toate ferestrele deschise (Emilian Marcu), aşa cum înseamnă şi un reper însemnat „din cele câte au fost” sunt şi vor fi jaloane sigure ale spiritualităţii bucovinene.


Pagina 78 din 80« Prima...102030...7677787980