Cronici sentimentale | Dragusanul.ro - Part 74

Din cer a venit un cântec de lebădă

"Din cer a venit un cântec de lebădă" (Lucian Blaga)

Din cer a venit un cântec de lebădă” (Lucian Blaga)

*

A fost, pentru mine, o mare şi plăcută surpriză să găsesc, într-un poem de Lucian Blaga („Din cer a venit un cântec de lebădă”), aceiaşi interpretare a textului lui Claudiu Aelian, în care anticul istoric, salvat de la uitare de scrierile cronicarului lui Alexandru Macedon, Hecateu Abderida, vorbea despre cultul solar al hiperboreilor – care nu înseamnă altceva decât „religia naturală”, de la începuturile spiritualităţii omeneşti:

*

„Preoţii lui Apollo sunt fiii lui Boreas şi ai Chionei, trei fraţi la număr, oameni înalţi de câte şase coţi. Când aceştia, la timpul îndătinat, fac serviciul divin solemn sau ruga, atunci zboară acolo stoluri nenumărate de lebede, din munţii pe care ei îi numesc Ripae şi aceste lebede, după ce înconjură, mai întâi, templul cu zborul lor, ca şi cum ar voi să-l lustreze (purifice), se lasă, apoi, în curtea templului, al cărui spaţiu e foarte larg şi de cea mai mare frumuseţe. În timpul serviciului divin, pe când cântăreţii templului intonează laude zeului Apollo, cu un fel de melodii ale lor proprii şi pe când cobzarii acompaniază, cu cobzele lor, în cor melodia cea foarte frumoasă a cântăreţilor, tot atunci lebedele se asociază şi ele la cântările lor, guguind împreună; şi este de notat că aceste lebde nu fac nici o greşeală ca să cânte cu sunete disonante ori neplăcute, ci întocmai ca şi cum ele ar urma tonul şi începutul dat de dascăl corului, astfel cântă şi ele împreună cu cântăreţii cei mai deprinşi în melodii sfinte. Terminându-se, apoi, imnul, acest cor al păsărilor se retrage, ca şi cum ele şi-ar fi îndeplinit datoria lor obişnuită pentru sărbătorirea zeului, ar fi ascultat şi ele, toată ziua, onorurile ce s-au făcut zeilor, au cântat împreună şi au desfătat şi pe alţii”.

*

Datorită lui Strabon ştim că vechile cântări solare (cele scandate, urătura de azi) se numeau „peanuri ale tracilor” sau „imnele Titanilor”, deci ale unor „oameni înalţi de câte şase coţi”. Lebedele, câte şapte fecioare îmbrăcate în alb (numărul stelelor vizibile din Constelaţia Lebăda, numită şi Crucea Nordului – Cygnus), cântau colindele lunare, deci colindele de astăzi.

*

Lucian Blaga nu a putut risca, în „Trilogia cosmogonică”, o interpretare a textului lui Claudiu Aelian, dar o face dumnezeieşte în poemul „Din cer a venit un cântec de lebădă”, în compania căruia am decis să vă las:

*

Din cer a venit un cântec de lebădă.

Îl aud fecioarele ce umblă cu frumuseţi desculţe

peste muguri. Şi pretutindeni îl aud eu şi tu.

*

Călugării şi-au închis rugăciunile

în pivniţele pământului. Toate-au încetat

murind sub zăvor.

*

Sângeram din mâini, din cuget şi din ochi.

În zadar mai cauţi în ce-ai vrea să crezi.

Ţărâna e plină de zumzetul tainelor,

dar prea e aproape de călcâie

şi prea departe de frunte.

Am privit, am umblat, şi iată cânt:

cui să mă-nchin, la ce să mă-nchin?

*

Cineva a-nveninat fântânile omului.

Fără să ştiu mi-am muiat şi eu mâinile

în apele lor. Şi-acuma strig:

O, nu mai sunt vrednic

să trăiesc printre pomi şi printre pietre.

Lucruri mici,

lucruri mari,

lucruri sălbatice – omorâţi-mi inima!

*

Constelaţia Lebăda, în viziunea lui Johann Bode

Constelaţia Lebăda, în viziunea lui Johann Bode


Remus Dăneasa vs Mircea Dăneasa

Daneasa Remus 8

*

Un perete de sticlă desparte expoziţia tânărului artist plastic Remus Dăneasa de atelierul de „pictură progesivă” (de fapt, expusă progresiv) al părintelui său, reputatul pictor, sculptor şi profesor Mircea Dăneasa. Picturile lui Dăneasa-Jr. mă iau pe nepregătite, pentru că experimentul pregătit de Remus şi Mircea Dăneasa, începând de vineri, 13 iunie 2014, pe la ora 15, şi până când se va închiria sala de arte din incinta Centrului Comercial „Zimbrul”, avea pentru mine o necunoscută: Remus Dăneasa. Am zărit expoziţia, m-au oprit tablourile, pe care le-am pozat cu jaful de aparat, pus mie la dispoziţie de Centrul Cultural „Bucovina” (să vedeţi ce aparate performante, costisitoare şi inutile au preţioşii mei şefi!), apoi am dat buzna peste Mircea, pe care îl ştiu de la Revoluţie, când l-am văzut, alături de poetul Ioan Manole, în fruntea celor care luaseră cu asalt palatul Comitetului Judeţean de Partid al tovarăşiului antipoet Ostafi. Eu, atunci, ca şi acum, în mulţime.

*

Daneasa Remus 4

*

Picturile lui Remus Dăneasa îmi rămăseseră, totuşi, în faţa ochilor, aşa că l-am întrebat pe Mircea despre autor. Şi tare m-am mai bucurat, când am auzit că sunt ale fiului său, Remus. Mai ales că Remus Dăneasa are o personalitate artistică distinctă, cu o armonie relaxată şi cu relaxate intrări în armonie cu universul.

*

Daneasa Remus 2

*

Expuse nepretenţios, fără rame şi fără etichete, lăsate să se „cuvânteze” singure, picturile lui Remus, când incifrate în simboluri runice, când trăite, într-un extaz… dinamic, dar unduitor, mângâietor, capabil să vindece, mă readuc în faţa simezelor.

*

Daneasa Remus 3

*

E clar, pe Remus nu l-a captivat ezoterismul şi, deşi cunoaşte, deşi e iniţiat în simbolistica străveche (doar e fiul lui Mircea), el regândeşte, cu un optimism devastator, o altă simbolistică, înrudită cu cea străveche, dar plină de prospeţimea sufletului lui. Nu-i poţi ghici vârsta, pentru că Remus Dăneasa, în lucrările lui, nu are vârste, el este aidoma bucuriei de a trăi.

*

Daneasa Remus 1

*

Trec de la un panou la altul, incitat de prospeţimea viziunilor, şi pricep că, de fapt, Remus Dăneasa nu încearcă, în sensul clasic al cuvântului, o expunere, ci doar facerea de cunoştinţă, deci rostirea unor simple şi uzuale formule de salut, prin care îţi cântăreşti şi ghiceşti noua cunoştinţă, ca să pricepi ce subiecte poţi discuta cu el.

*

Daneasa Remus 5

*

Daneasa Remus 6

*

De aici, de la această cunoaştere reciprocă, vine şi alernanţa de frumos explicit cu frumosul incifrat, de dublă adresare, şi simţurilor, şi minţii. Nu iau în discuţie sufletul, pentru că sufletul, în universul coloristic al lui Remus Dăneasa, e un cer înstelat, pe care atârnă mugurii de lumină, deci inefabilul acestor sacre trăiri, pe care le numim picturi.

*

Daneasa Remus 9

Daneasa Remus 11

*

Nu sunt critic de artă, dar nici prost nu am fost vreodată, aşa că îndrăznesc, judecând cu mintea mea pururi neostenită, să afirm că, şi în Remus Dăneasa, Sucea… ce suceava, asta-i brambureala tembelizată a lui lungu, deci nu suceava, ci spiritualitatea acestor locuri minunate, dar mânjite existenţial de populaţii, are deja un nou exponent. Aşa că ţin să-l salut cu părintească dragoste!

*

Ion Drăguşanul


Mircea Dăneasa, un sihastru al frumosului

Mircea Dăneasa, pictând şi expunând, în văzul... indiferenţei sucevenilor

Mircea Dăneasa, pictând şi expunând, în văzul… indiferenţei sucevenilor

şi rânjetul de aur al gospodarului rural de Arte

*

Astăzi, 23 iunie 2014, prin jurul orei 15, reputatul artist plastic sucevean Mircea Dăneasa a încercat un experiment inedit: cu câteva pensule, un cuţit, două cutii cu vopsea albă şi albastră, s-a înfăţişat în mica galerie de artă din incinta Centrului Comerical „Zimbru” şi a început să lucreze. Rând pe rând, schiţe de chipuri voievodale umpleau pereţii, iar Mircea lua un alt carton, pe care descifra anume semne, pe care se grăbea să le înfăţişeze ochilor. Ciudată îndeletnicire: parcă se căuta pe sine Mircea Dăneasa, parcă-şi răscolea buzunarele sufletului pentru a-şi afla cartea de identitate.

*

Daneasa 2

*

Trecea repede de la o lucrare la alta, răscolea printre tainele universului cu mâinile prelungite şerpuit în raze, iar când mintea artistului desluşea vreun zăcământ de cosmică avuţie, mâinile îşi recuperau menire şi-i vedeam degetele albe, osoase, din care picurau numai culorile universului, cum zămisleau lumină.

*

Daneasa 3

*

În aparenţă, identitatea lui şi identitatea noastră capătă contururi voievodale sau poate doar creştine, sau poate, şi mai mult, adică metafizice, adică receptoare de vibraţie divină.

*

Daneasa 4

*

Când pictează, Mircea Dăneasa e un sacerdot, un sihastru al frumosului, care tresare surprins, dacă, întâmplător, îi desluşeşti sfintele lui taine. Când picta, i-am zis că transcrie interesant sinonimia mitului Descălecatului şi a mitului Sfântului Gheorghe, iar el, luminându-se, mi-a zis: „Bine, acest tablou, când va fi gata, ţi-l voi dărui ţie!”.

*

Daneasa 5

*

Din nefericire, am în dotarea profesională un aparat de fotografiat rudimentar şi ieftin, care face doar poze proaste, aparatele performante şi scumpe fiind destinate şefilor mei, ca să-şi auto-pozeze şederea aparent cugetativă în jilţurile puterii. Ooo, dacă aţi vedea cât de superb şi de inteligent sclipesc dinţii de aur ai harnicului gospodar rural de Şcoală de Arte, Ionică Băiţan, în cadrele aparatului lui ultra-performant!

*

Bun, şefii culturii nu-s obligaţi să fi auzit de ăştia, de teapa lui Dăneasa, care nici măcar la Steaua nu au jucat fotbal, şi nici nu-şi pot cărăbăni posterioarele din scaune, că li le ocupă alţii şi-i mare bai, pentru că scaunul este astăzi un însemn mai măreţ şi mai nobil chiar şi decât coroana voievodală de mai ieri.

*

Daneasa 6

 *

Mircea Dăneasa pictează, iar păşitorii Sucevei trec pe lângă veşnicie nepăsători, mai nepăsători decât veşnicia pe lângă ei. Deocamdată, Mircea Dăneasa caută, penelele şi cuţitul execută un dans ciudat, dar lumina numai din degete i se prelinge. Degetele lui albe şi noduroase, de sculptor cu operă.

*

Daneasa peretele

*

Pereţii, în jurul lui Mircea Dăneasa, capătă identitate, dar mâine vor arăta altfel, iar amărâtul de aparat de fotografiat, care mi-a fost dat în dotare, cu greu va putea ţine pasul cu devenirea. Pentru că opera, spre deosebire de fotografie, are o devenire. Opera se caută, se defineşte şi durează, deşi nu face nici doi bani în faţa strălucitorilor dinţi de aur ai gospodarului de Arte, Ionică Băiţan, când acesta zâmbeşte:

– Huă, huă, huă, mare scofală!… Pictor!… Io mi-s director, oi!

*

Splendizi dinţi de aur are gospodarul Băiţan şi mare păcat ar fi fost, dacă statul culturnic judeţean nu l-ar fi înzestrat şi cu un aparat fotografic performant şi costisitor, cu care să-şi pozeze rânjetul de aur asupa sărăcăcioasei noastre culturi. Parol!


Ştefan cel Mare… petrece!

Stefan cel Mare

*

În mod absolut premeditat, am ales această reîntrupare a lui Ştefan cel Mare, prin colegul meu Gheorghe Cozorici (de ce colegul meu, am să vă dezvăluiesc, mai târziu, în rubrica „vremea cu oameni”), pentru că urmează să vă povestesc, mai întâi, o anecdotă… adevărată.

*

În primăvara anului 1979, venisem, de Paşti, acasă, iar mama mi-a povestit că a înviat Ştefan cel Mare şi s-a arătat pe dealul Cetăţii, tunând din glas: „Unde sunt oştenii mei?”. Iar biata mea mamă, i-a răspuns: „La ITB şi la Vulcan, Măria Ta!”.

*

În primăvara anului 2014, de Paşti, iarăşi s-a arătat pe dealul Cetăţii Ştefan cel Mare, ca să întrebe unde sunt oştenii săi, iar biata mea mamă, de acolo, din ceruri, i-a răspuns: „La Londra, la Toronto, în lumea largă, Măria Ta!”. Voievodul s-a înfuriat, atunci, şi a pus să se vestească din buciume convocarea oştenilor Măriei Sale pentru începutul lui Cireşar, văleat 7522.

*

Pentru că oştenii moldoveni se lasă greu scoşi la luptă, logofătul Ioan Marcean şi cu jupâneasa dumisale, cneaghina Carmen Seculara Rareş, i-au ademenit pe bravii oşteni ai Măriei Sale Ştefan Vodă cu oarece vinuri moldoveneşti şi cu veste de mare chef voievodal, aşa că toţi au dat buzna, în frunte cu cheaghina Codruţa Buzdugan ot Toronto, căreia i s-au alăturat, pe drum, şi pedestraşii panului Vladimir Novogreblevschi, care, în drum, m-a luat cu arcanul şi pe mine (tocmai tropoteam „Arcanul”, împreună cu colegii mei Călin Brăteanu şi Constantin Irimie, când m-a prins într-o frânghie albastră – pe care o am acasă, fugind eu, în cele din urmă, împreună cu juvăţul ce mi se legase de grumaz; grumaz, că gât nu prea am, deşi, uneori, îl mai şi fac).

*

Faini, dom’le, mai sunt oştenii Măriei Sale, în frunte cu kir Roman Istrati cuparul!

*

Oştenii lui Ştefan cel Mare

Oştenii lui Ştefan cel Mare

*

Măria Sa, Doamna... Rodica Belţa, înconjurată de către iubiţii curteni ai domniei sale

Măria Sa, Doamna… Rodica Belţa, înconjurată de către iubiţii curteni ai domniei sale

*

Lăsând gluma la o parte (parcă poţi s-o faci, când am dat cu ochii de toate fetele de care mă îndrăgostisem, în vremea liceului, pentru câte… apoi, desigur, au trecut trei zile!), am avut parte, vineri, cu ocazia întâlnirii spumoasei generaţii de absolvenţi ai Liceului „Ştefan cel Mare” din Suceava, promoţia 1974, de o adevărată sărbătoare a sufletului, de revelaţia faptului că aparţin unei familii de o tulburătoare frumuseţe, pe care o reprezintă foştii mei colegi de liceu (după minţişoarele lui Nicolae Cârlan, „critic şi istoric literar” haida-deh şi trei bătăi, la capute, măi flăcăi!, deversate în „Bovina literară”, eu n-aş avea decât două clase de liceu).

*

Sărbătoarea a început cu vernisajul expoziţiei de pictură a Doamnei Doamnă Rodica Alexandru, dascăl de elită şi diriguitor înnăscut de învăţământ românesc.

*

Vernisajul expoziţiei de pictură a Doamnei Doamnă Rodica Alexandru

Vernisajul expoziţiei de pictură a Doamnei Doamnă Rodica Alexandru

*

Mihai Pânzaru-PIM, cu un laudaţio pe deplin meritat despre opera artistului plastic Rodica Alexandru

Mihai Pânzaru-PIM, cu un laudaţio pe deplin meritat despre opera artistului plastic Rodica Alexandru

*

Am vorbit, desigur, şi eu (pus de Roman Istrati, dar şi de dragul dragei mele profesoare de odinioară) despre stilul surprinzător al Rodicăi Alexandru, în care culorile se armonizează în jurul a ceea ce aş numi „discreţia albului”, albul, caracteristică definitorie a sufletului artistei, fiind singura culoare prezentă, când mai discret, când mai conturat, în toate tablourile expuse, anume pentru a armoniza celelalte culori şi a le pune în valoare transparenţa. Şi meşteşug, şi personalitate concretizată în stil, şi o bucurie-puritate a vieţii, trăită cu nesaţ, asta am găsit în opera profesorului care mi-a dat prima notă în liceu, în aceeaşi zi cu regretaţii Ioan Nemeş şi Iulia Leo Miza (nu spun ce notă, ca să nu piară de oftică jalnicul dom’ critic cârlan), iar după ce am vorbit, nu m-am putut abţine şi am pupat-o pe Doamna Doamnă Rodica Alexandru, îndesat, ţărăneşte, pe ambii obrăjori şi pe frunte (aşa îmi sărut şi copiii).

*

Logofătul Ioan Marcean

Logofătul Ioan Marcean

*

Nelu şi Carmen Marcean, făptuitorii vindecătoarei sărbători

Nelu şi Carmen Marcean, făptuitorii vindecătoarei sărbători

*

Colegii de liceu Ioan Marcean şi Ion Drăguşanul - Drăguşanul nu mai are liceul, pentru că i l-a şutit istoricul literar cârlan

Colegii de liceu Ioan Marcean şi Ion Drăguşanul – Drăguşanul nu mai are liceul, pentru că i l-a şutit istoricul literar cârlan

*

Nelu Marcean e un tip spumos, încântător prin umorul lui de calitate (urma să-i dedic, din această pricină, un poem… atât de trist, încât seamănă cu un fir de iarbă, care încearcă să-şi revină, după ce a fost călcat în picioare, dar se prăbuşeşte în uscăciunea planetară), pe care îl distribuie cu har actoricesc, dar la fel de spirituali mi s-au părut, vineri, în afară de clasicul Roman Istrati, şi Sandu Potorac, şi Constantin Stoleru, şi Florin „Maghi” Pascal, şi Silviu Stănescu, şi… fiul umoristului Ştefan Stroe (Florin fiind şi un excelent epigramist), şi Azat Mandalian, şi câteva dintre fostele mele colege, care, precum toate celelalte, nu sunt vizate de „Păcat dumnezeiesc” (ştiu ele la ce mă refer), dar şi… profesorul Doru Octavian Popovici, care a prezentat o trilogie a fostului meu coleg Costin Grigoraş, care, într-o a doua repriză, avea să-şi probeze şi calităţile actoriceşti, interpretând rolul unui poet fudul şi, deci, fără talent.

*

Costin Grigoraş şi magnificul Doru Octavian Popovici

Costin Grigoraş şi magnificul Doru Octavian Popovici

Mi-au mai plăcut, în afară de fostele colege (de care m-aş îndrăgosti din nou, dacă nu aş avea, deja, şase veacuri de existenţă în cârcă, başca o nevastă, Viorica, din vorba căreia nu ies nici să mă picuri), întâlnirea cu duiosul meu fost coleg de bancă, Traian Huluţă, inteligenţa sclipitoare a Codruţei Buzdugan, acum prosper om de afaceri în… Toronto, născută în acelaşi an cu mine, dar pe cale să împlinească… 42 de ani!

*

În 1970, când am început noi primul an de studiu, eu şi Codruţa eram singurii eroi, pe care toată populaţia studioasă a liceului dorea să-i cunoască. Pe Codruţa, pentru că avea, ca şi la absolvire, 10 pe linie. Pe mine, pentru că am intrat ultimul, cu nota 6,40 (dar am terminat pe la jumătatea plutonului Măriei Sale). Acuma, după cum se cam ştie, eu frumos nu am fost niciodată. Dar nici prost. Sunt, totuşi, chiar bucuros că eu însemn temelia generaţiei 70 de liceeni ştefanişti (toţi erau clădiţi peste amărâtul meu de 6,40).

*

Mai departe, nu mai ştiu ce s-a întîmplat, pentru că am avut zile teribil de încărcate. Dar şi în zilele acestea de muncă, am ţinut să fiu alături de colegii mei, aşa că mi-am pus şi am purtat tricol spumoasei noastre generaţii, după cum se poate vedea şi din această ultimă fotografie, realizată de colegul meu (şi de promoţie, „la Ştefan”, şi de Centru Cultural „Bucovina”) Victor Traian Rusu, cele anterioare fiindu-mi puse la dispoziţie de soţii Nelu şi Carmen Marcean.

*

Tricoul promoţiei 74 de ştefanişti, încadrat de cei mai buni şase reciutatori ai poeziei eminesciene din întrehg judeţul Suceava

Tricoul promoţiei 74 de ştefanişti, încadrat de cei mai buni şase recitatori ai poeziei eminesciene din întreg judeţul Suceava


De mâine, o tânără mă aşteaptă acasă

Viorica, femeia veşnic tânără, care mă aşteaptă acasă

Viorica, femeia veşnic tânără, care mă aşteaptă acasă

*

Mult prea generos a fost bunul Dumnezeu, cu mine, în viaţa asta. Mi-a dăruit cea mai importantă bogăţie posibilă, o familie teribilă, ca să am pentru ce lupta, pentru ce trăi şi pentru ce muri. Înţeleg lucrul ăsta, mult mai reverberant, abia astăzi, când partenera mea de viaţă, Viorica, a avut nevoie de serviciile mele de „taximetrist” pentru ultima dată. De mâine, Viorica e cea mai tânără pensionară (norocul femeilor, în discriminarea pozitivă faţă de bărbaţi), de mâine, o tânără mă aşteaptă acasă. Dar asta doar în săptămânile în care nu se va afla la Cluj Napoca, unde s-a încetăţenit neamul nostru şi unde Ioana Carina şi Darius Andrei reprezintă viitorul nostru ardelenesc şi viaţa noastră fără de moarte.

*

Tată Ceresc, îţi mulţumim mai adânc decât pot cuvintele să o facă!

*

Ioana Carina şi Darius Andrei, viitorul nostru ardelenesc şi viaţa noastră fără de moarte

Ioana Carina şi Darius Andrei, viitorul nostru ardelenesc şi viaţa noastră fără de moarte


Pagina 74 din 80« Prima...102030...7273747576...80...Ultima »