Cronici sentimentale | Dragusanul.ro - Part 74

Sărbătoarea Memoriei: Arta Plastică Bucovineană

Pictorii Dumitru RUSU, Viorica MORUZ şi Ion GRIGORE

Pictorii Dumitru RUSU, Viorica MORUZ şi Ion GRIGORE

*

Vineri, 31 ianuarie 2014, se împlineau 82 de ani, de la înfiinţarea, la Cernăuţi, în 1932, a Societăţii Artiştilor şi Amicilor Artelor Plastice din Bucovina (SAAAPB), formulă organizatorică redescoperită în 2009, când am scris „Pictori şi sculptori din Bucovina”, carte care scoate din anonimat un trecut plastic bucovinean demn de toată admiraţia, dar necunoscut chiar şi marilor recuperatori de memorie Emil Satco şi Valentin Ciucă, nu din vina domniilor lor, ci din pricina firii noastre nepăsătoare, suficiente şi lipsită de orice responsabilitate care defineşte un neam.

*

Cafeneaua PADRINO LOUNGE, un "spaţiu cultural adjudecat"

Cafeneaua PADRINO LOUNGE, un „spaţiu cultural adjudecat”

*

Ca în fiecare an, din 2009, încoace, urma să fie înmânate premiile anuale (tradiţie interbelică), marele laureat, pentru întreaga operă, fiind inegalabilul Ion Grigore. Îmi închipuiam că, din pricina viscolelor în serie şi a gerului cumplit, Ion Grigore nu va putea ajunge la Suceava, dar nu există dezlănţuire de furie a naturii, care să-l poată împiedica pe Ion Grigore să-şi probeze, mereu şi mereu, dragostea nepământească faţă de ţinutul natal, aşa că, pe la 10 şi 30, numai ce l-am zărit sosind, cu o „sarcină” de tablouri proaspete, în mâna dreaptă. Frumos ca un sfânt, cu ochi de un albastru atât de senin, cum niciodată cerul nu va izbuti să ni-l înfăţişeze. Manifestarea urma să înceapă la ora 13, dar Ion Grigore, ca orice artist adevărat, venise din vreme, ca să ne ajute în realizarea spaţiului expoziţional, de care mă ocupam, ca întotdeauna, împreună cu colegii mei Gheorghe Senciuc, Gabriela Havriliuc, Dan Lungu şi Aurel Alexa.

*

Mulţumirile pline de umor, pe care Ion GRIGORE le adresează Preşedintelui CJ Suceava, Ioan Cătălin NECHIFOR, şi Managerului Centrului Cultural "Bucovina", Viorel VARVAROI

Mulţumirile pline de umor, pe care Ion GRIGORE le adresează Preşedintelui CJ Suceava, Ioan Cătălin NECHIFOR, şi Managerului Centrului Cultural „Bucovina”, Viorel VARVAROI, Dumitru RUSU

*

Să petreci, două ceasuri, cu Ion Grigore, într-un spaţiu cultural remarcabil, cum este cafeneaua „Padrino Lounge”, din holul mare al Casei Culturii din Suceava (am văzut astfel de spaţii, încă din vremea comuniştilor, la teatrele noi din Craiova şi din Târgu Mureş), înseamnă o adevărată binecuvântare. Maestrul e pus pe şotii, e cald şi bun, radiază de măreţie omenească şi de înţelepciune. Mă vede înfăşurat în brâie, ca tot omul după o operaţie neplăcută, şi-mi adresează o strigătură, din vremea copilăriei sale, pe valea Siretului, la Corni, în judeţul Suceava, la graniţa cu judeţul Iaşi: „Uite, brâul, uite, brâul, / Ceapeul mi-o luat grâul, / Mi-o luat şi nişte paie / Şi-am rămas cu… uite, brâul, uite, brâul!”.

*

Zâmbeşte poznaş precum Ion Creangă („Mă iertaţi, dar aşa se striga, la horă, în satul copilăriei mele!”), apoi se pune pe treabă, cu o hărnicie adolescentină. În cele din urmă, ne aşezăm la o masă şi cerem câte o cafea. Habar nu avem cum se servesc combinaţiile acelea ciudate, care ţin de lumea mondenă, aşa că amândoi ne apucăm, ţărăneşte, să mâncăm pişcotul, cu laptele din căniţă, după care sorbim tacticoşi din cafea. Cine ne vede, zâmbeşte înţelegător: „Artişti, deh!”. Dacă i-ar auzi, Maestrul Ion Grigore s-ar amuza: „Artişti, aiurea! Ţărani, domnilor târgăi!”.

*

Vorbim despre vrute şi nevrute, iar timpul zboară mai repede ca niciodată. Deja e plin de lume, în cafenea, iar „Teiu” Teişanu, basistul de la „Toy Machines”, ni se alătură, după ce făcuse, fără să băgăm noi de seamă, şi probele de sunet, şi o repetiţie temeinică, „Teiu” fiind responsabil, la manifestarea cu pricina, cu partea muzicală, urmând să se producă, singur, şi vocal, pentru prima dată în viaţă. Dacă are ceva emoţii, scapă de ele în preajma lui Ion Grigore, unde nu-i loc pentru cele omeneşti şi, drept consecinţă, trecătoare. Vine şi Preşedintele Consiliului Judeţean Suceava, domnul Ion Cătălin Nechifor, care are de înmânat diplomele, în semn de respect faţă de artiştii premiaţi, vine şi Viorel Varvaroi, managerul Centrului Cultural „Bucovina”, poate că doar din obişnuinţa de a-mi fi alături, de peste un deceniu, la manifestările culturale de acest fel.

*

Preşedintele CJ Suceava, Ioan Cătălin NECHIFOR, arătându-mi una dintre diplomele personalizate de "juratul" Mihai Pânzaru-PIM

Preşedintele CJ Suceava, Ioan Cătălin NECHIFOR, arătându-mi una dintre diplomele personalizate de „juratul” Mihai Pânzaru-PIM

*

Membrii juriului, Mihai Pânzaru-PIM, Tiberiu Cosovan şi Ovidiu Ambrozie Bortă-BOA, care au văzut toate expoziţiile artiştilor plastici suceveni, din ultimii şase ani, inclusiv din anul 82 al Artelor Plastice Bucovinene, se întreţin cu pictorii prezenţi la eveniment şi îndeplinesc şi atribuţiuni de gazde, fiind sprijiniţi şi de poetul şi publicistul Roman Istrati, om implicat total şi eficient şi în această sărbătoare a memoriei bucovinene.

*

Ioan Cătălin Nechifor şi Dumitru Rusu

Ioan Cătălin Nechifor şi Dumitru Rusu

*

Festivitatea de premiere a artiştilor plastici Ion Grigore, Viorica Moruz şi Dumitru Rusu, adevăraţi „aristocraţi ai frumosului”, cum scria, cândva, un poet iconarist (dacă nu mă înşel, E. Ar. Zaharia), cu Preşedintele Ioan Cătălin Nechifor la distribuirea „raţiilor de fericire”, cum avea să observe artistul total Constantin Severin, a fost pigmentată de umorul savuros al Maestrului Grigore, dar şi de duioşia impresionantă a Vioricăi Moruz, cei doi mari plasticieni şi profesori suceveni beneficiind, pentru prima dată în viaţă, de o astfel de recunoaştere acasă, în cetate.

*

Ion Grigore, militând pentru dialogul... tăcerilor

Ion Grigore, militând pentru dialogul… tăcerilor

*

Încotoşmănat, ca să nu mi se vadă „ravagiile bandajate” de după operaţie, ursuz ca de obicei şi cu gândurile împrăştiate, am făcut cu greu faţă evenimentului, iar când am simţit că nu mai rezist, am încredinţat microfonul lui PIM, iar scenariul desfăşurării manifestării, lui Roman Istrati, care, din câte am auzit ulterior, şi-a făcut datoria într-un mod strălucit, umorul lui savuros, de „jupân” înnăscut, manifestându-se din plin. „Teiu” Teişanu a cântat frumos, în trei reprize, demonstrând că am avut dreptate, atunci când am susţinut că, în Suceava, există cel puţin treizeci de voci excelente, dar ignorate, ferecate în anonimatul indiferenţei de sub pâcla cântăcismului folcloros.

*

Cu Ion Grigore mă cunosc de vreo două decenii şi mai bine, dar prieteni suntem din atemporal, din „adânc”, cum s-ar zice în daoism, dar, cu toate acestea, fiecare reîntâlnire cu el înseamnă pentru mine o nouă şi inedită sărbătoare a sufletului. De data asta, a fost lângă noi şi Eugen Drăguţescu, marele pictor şi grafician italian, care a copilărit la Vicovu de Jos şi a deprins tainele lumii la liceul rădăuţean care poartă numele lui Eudoxiu Hurmuzachi. Drăguţescu va fi sărbătorit, cu adevărat, în luna florilor de măr şi de păr (s-a născut pe 19 mai 1914), când urmaşii lui din ramura Ţopa (cu un Ţopa, portar al Cetăţii Sucevei, pe vremea lui Ştefan cel Mare) vor vernisa, la Suceava şi la Rădăuţi, o mare expoziţie, urmând să doneze Muzeului Bucovinei câteva zeci de lucrări.

*

Cu Eugen Drăguţescu, nici Ion Grigore, nici eu, n-a fost să ne întâlnim vreodată, faţă în faţă, deşi ne locuieşte de o veşnicie. Altminteri, nu ne-am simţi acasă, în faţa oricărui desen sau tablou, lucrat de Eugen Drăguţescu.  În lumea memoriei, se întâmplă lucruri care pot părea stranii în viaţa cotidiană, cea fără memorie şi, drept urmare, fără viitor. În lumea memoriei, există, drept cosmică sărbătoare, o uriaşă familie, deci un neam bine conturat, deşi semănat, precum grâul, pe brazdele paralele ale brazdelor vremelniciilor. Chestia asta nu are rost să o explic, pentru că nimeni dintre cei care nu o trăiesc nu o va pricepe, vreodată, oricât de mult s-ar strădui.


Ion Paranici sau revolta înţelepciunii

*

paranici ion

 Ion Paranici, „poet prin ceea ce scrie, fie poezie, fie tablete de ziar” (Emilian Marcu), „întemeietor de valoroase cărţi” (cum scria Ion Paranici despre cărturarul Ilie Dan), şi-a scos, discret, pentru a o împărţi prietenilor şi, deci, şi rafturilor bibliotecilor, o splendidă carte de înţelepciune, „Din cele câte au fost” (Editura „Muşatinii”, 2013). „O carte de împăcarea cu lumea şi, deopotrivă, de nelinişti, însoţite de bucuria că, din toate câte au fost, trăieşte respectul”, cum îmi scria, în dedicaţia de pe coperta de gardă, în recentul decembrie.

*

Structurată pe patru teme mari („Timpul mărturisitor”, „Destin de statui”, „Muzica – „pusă în scenă” la Casa Cristian” şi „Supus literei de tipar”, cartea domnului Ion Paranici reprezintă, în primul rând, o revoltă a înţelepciunii, dar şi o înţelepciune a revoltei, din partea unui „ziditor de cuvinte” remarcabil, deci a unui om cu o tulburătoare „vocaţie întemeietoare”, a unui „nume al cetăţii”, în faţa căruia, de când mă ştiu, eu mă plec şi cu evlavie, dar şi cu dezarmantă dragoste.

*Ion Paranici Coperta

Ion Paranici, omul ursit atavic să priceapă că „istoria se învaţă şi se trăieşte, întreţinându-i lucrarea”, deşi viaţa avea să-i arate, uneori cu mult prea multă brutalitate, „cum se trăieşte starea de jenă”, într-un târg „cu mult prea puţine statui”, dar cu o ignorată redutabilă aristocraţie a fumosului, care păşeşte serafic prin pagiinile cărţii şi care divinizează aerul pe care îl respirăm.

*

„Supus împătimirii jurnalistice”, Ion Paranici a „pus cuvinte şi idei la lucru”, le-a „făcut să se bucure sau să se încrunte, să mediteze şi să pledeze pentru întruparea binelui”, într-un timp social al jalnicei alienări, în care „neodihna condeiului, a cuvântului aspirând la cerneala de tipar” par să piardă din sacralitate. Iar ideile întovărăşesc păşirile lui Ilie Dan, Grigore Ilisei, George Sidorovici, Dimitrie Loghin, Mihail Iordache, Mihai Iacobescu, Mircea Motrici, Radu Mareş, Mircea A. Diaconu, Ion Carp-Fluierici, George Damian, Ioana Nistor, Grigore Vieru, Toader Hrib etc., într-o „stare a permanenţei” care îndepărtează definitiv „culoarea urâtă a nedreptăţii” lumeşti din spaţiul şi timpul care îi aparţin lui Ion Paranici.

„Încotro mergeţi, domnilor? E momentul dezmeticirii! Istoria, timpul nu mai au răbdare”, se aude starea de nelinişte în „convingătoarea expresie artistică” din fiecare „literă a cărţii”, carte de mărturisire şi carte de închinat, deci un fel de „luciditate a dialogului” refuzat de „o vârstă” a civilizaţiei urbane sucevene din ce în ce mai alienată, mai netrăitoare, dar şi carte care va dura, pentru că merită, pentru că duce cu sine, în viitorime „oameni ai Sucevei (şi nu numai) dăruiţi artei, culturii, care au trăit sau trăiesc din rostirea frumoasă şi înţeleaptă”.

*

După trei cărţi de poezie poezie şi după tot atâtea cărţi de remarcabilă publicistică, Ion Paranici înseamnă o existenţă reală şi durabilă, care şi-a construit „cetatea sufletului, cu toate ferestrele deschise (Emilian Marcu), aşa cum înseamnă şi un reper însemnat „din cele câte au fost” sunt şi vor fi jaloane sigure ale spiritualităţii bucovinene.


Grigore Vieru, accesul în mit

DSCN0011

*

Duminică, 24 noiembrie 2013, l-am reîntâlnit pe Grigore Vieru. Mă aştepta, fericit, dar şi uşor îngândurat, în faţa Centrului Cultural „Mihai Eminescu” din Târgu Mureş. Ştiam eu că nu a murit şi că nu va muri niciodată, la vremelnicie fiind condamnaţi doar grigurcii, criticurţii şi celelalte vietăţi la fel de parazitare.

*

Când m-am apropiat, Grigore m-a salutat doar cu licărul din coada ochiului, un licăr bun şi mângâietor, şi-atunci m-am dumirit, privindu-l mai cu atenţie, că el tocmai este personajul unei nesperate ceremonii, cea de investitură în mit.

*

DSCN0010

*

Pare un cavaler de odinioară, care aşteaptă, plin de demnitate şi cu fruntea uşor aplecată, atingerea sacră a spadei pe umărul drept.

*

Voievodul e acolo, la doar câţiva paşi, înfăşurat în mantia-i cosmică. Iar Grigore Vieru îşi vede visul împlinit: El şi „Domnul Eminescu”, faţă în faţă, la fel de îngânduraţi şi suflete pereche în veşnicia memoriei.

*

DSCN0021

*

Am fost fericit, duminică, 24 noiembrie 2013, pentru Grigore Vieru, iar a doua zi, luni, pe o ploaie rece şi deasă, i-am fotografia intrarea în mit din toate unghiurile posibile (voi posta fotografile, la întoarcere, când le voi putea prelucra. Cu greu am descifrat, pe umărul stâng, al fratelui nostru, semnătura sculptorului Radu Adam, autorul bustului şi, probabil, iniţiatorul amplasării provizorii, până la emiterea unei hotărâri a Consiliului Municipal Târgu Mureş.

*DSCN0017

*

Târgu Mureş, un oraş milenar şi încă locuit. Un oraş cu memorie, un oraş care chiar există.


Cu Pilsudski şi Dziubinski, la Ziua Poloniei

Pictorul Iulian Dziubinski, la vernisajul expoziţiei "Flori pentru Libertate"

Pictorul Iulian Dziubinski, la vernisajul expoziţiei „Flori pentru Libertate

*

 

Polonia, stat european cu o zbuciumată, dar eroică istorie, căruia noi, moldovenii şi, în primul rând, bucovinenii, îi datorăm extrem de mult, a împlinit vineri, 15 noiembrie 2013, 95 de ani de nouă existenţă statală, Mareşalul Jozef Pilsudski fiind simbolul făuririi statului polonez modern, cel care desăvârşeşte un prea plin de istorie epopeică, desfăşurată de-a lungul unui mileniu şi mai bine de zadarnică vremelnicie umană.

*

Un etnic polon din Bucovina, artistul plastic Iulian Dzubinski (născut la Cacica, în 13 mai 1958), a adus ofrandă istoriei neamului său o dezlănţuire cromatică armonioasă de „Flori pentru Libertate”, pe care le-a expus în spaţiul Muzeului pentru Ştiinţele Naturii din Suceava, vernisajul expoziţiei săvârşindu-se (pentru sacralitatea momentului, nu puteam să folosesc un alt cuvânt) de Ziua Poloniei, începând cu ora 12 trecute fix, sub bagheta „jupânului” Roman Istrati, care tocmai rămăsese fără glas, din pricina unei răceli… de pardon. Aşa că Romică, poate că din nostalgie pentru anii tinereţii noastre boeme, mi-a încredinţat mie sarcina de a saluta Polonia, dar şi evenimentul artistic în sine.

Coperţile pliantului de expoziţie, cu Mareşalul Josef Pilsudski în prim plan

Coperţile pliantului de expoziţie, cu Mareşalul Josef Pilsudski în prim plan

*

Era de faţă, cu merite indiscutabile faţă de polonii din judeţul Suceava, deputatul Gervazen Longher, un băiat cuminte şi cu bun simţ, care mi-a făcut o bună impresie, la această primă întâlnire, când a şi vorbit, cu firească vibraţie, despre Polonia modernă, a ultimului secol european.

Vernisajul expoziţiei "Flori pentru Libertate"

Vernisajul expoziţiei „Flori pentru Libertate”

*

Cu Polonia, ţară, popor şi cultură faţă de care am o profundă admiraţie, mă descurc şi trezit din somn, dar cu arta plastică risc, mereu, să o dau în bară. Există, în istoria Poloniei, un exemplu… exemplar, de care noi, românii, nu ne molipsim cu nici un chip, cel al elitelor cu adevărat iubitoare de patrie şi de neam.

*

Nu mai ştiu când anume, dar cred că în 1772, când Polonia a fost dezmembrată de ruşi, de germani şi de austrieci, nobilimea polonă, din partea sudică a ţării, s-a adunat la Krakow, unde contele Sapieha le-a propus tuturor să transforme înfrângerea într-o victorie zdrobitoare. „La arme!”, au strigat, atunci, năvalnicii polonezi, dar Sapieha le-a cerut un altfel de război, cel al modernizării naţiunii. Ce-i drept, exista o veche Universitate cu renume la Krakow, dar nobilii, punând mână de la mână, au adus profesori din întreaga Europă şi au organizat un extraordinar sistem de învăţământ, de care beneficiau, mai ales, feciorii iobagilor lor, iobagii fiind eliberaţi şi despăgubiţi, dacă aveau copii deştepţi. Şi, astfel, în mai puţin de două decenii, Polonia cucerită şi de austrieci deţinea controlul asupra sistemului bancar, al celui feroviar, inclusiv construcţia de infrastructură, dar şi asupra aparatului funcţionăresc din întinsul imperiu. Şi asta, pentru că avea, cu adevărat, o nobilime, cât se poate de… nobilă.

Cu Gervazen Longher şi cu Iulian Dziubinski, rememorând crâmpeie din istoria Poloniei

Cu Gervazen Longher şi cu Iulian Dziubinski, rememorând crâmpeie din istoria Poloniei

*

Am zis eu mai multe despre rolul european al Poloniei, şi despre cel istoric, şi despre cel cultural (Adam Mickiewicz şi Henryk Sienkiewicz fiind dascălii mei de tehnica scriiturii), dar nu le mai reproduc aici, pentru că am de spus şi chestiile cu bucluc, adică opiniile mele despre pictura lui Iulian Dziubinski.

"Flori pentru Libertate" şi pentru Ziua Poloniei

„Flori pentru Libertate” şi pentru Ziua Poloniei

*

„Flori pentru Libertate” înseamnă o explozie cromatică, uneori stilizată simbolic şi cu trimiteri spre cosmicitate, alteori delicat nostalgică şi închinată, dibaci, maeştrilor asumaţi de Iulian Dziubinski, el însuşi ucenic al unui maestru sucevean, Dumitru Rusu. O senzaţie de nelinişte vibrantă, care te obligă la încleştarea cu timpul, parcă într-o adevărată bătălie dusă de vremelnicul răzvrătit, se degajă din fiecare lucrare. Bine realizate coloristic şi din punct de vedere al desenului, cum avea să ne asigure pictorul şi profesorul Iulia Andrieş, lucrările lui Dziubinski au inefabil şi au puterea de a cânta, ceea ce înseamnă, după formulările altui nepricepător, căruia îi seamăn şi îmi face plăcere că-s din osul lui, pe nume Mircea Streinul, calităţi triptice ale sfinţeniei. Iar noi, nepictorii, cam asta căutăm în viaţă, dar şi prin sălile de expoziţii sau de concerte: desluşiri ale divinităţii, prin cele trei dimensiuni omeneşti – cea plastică, cea muzicală şi cea poetică.

Interiorul pliantului expoziţiei, cu picturi de Iulian Dziubinski

Interiorul pliantului expoziţiei, cu picturi de Iulian Dziubinski

*

 

Vespasian Ionaşcu

Vespasian Ionaşcu

 

Pictorul şi profesorul Vespasian Ionaşcu, printr-o ciudată, dar benefică inversare de roluri, ne-a citit un pamflet, un adevărat rechizitoriu jurnalistic la adresa pârdalnicei de societăţi contemporane, apoi ne-a descifrat semnificaţiile unor simboluri din pictura lui Iulian Dziubinski, deşi abordările criptografice, care propun desluşiri singulare, anulează însăşi rolul creaţiei, cel al unei infinităţi de interpretări, la un număr neprecizat de intenţionalităţi.

*

Iulia Andrieş

Iulia Andrieş

 

Mai pragmatică, Iulia Andrieş, care îl cunoaşte pe artist încă din vremurile în care promitea în sculptură, ne-a iniţiat pe cei prezenţi în tehnicile de care s-a folosit Dziubinski, când a cedat în faţa „nevoii culorii”, insistând asupra destinului de „etern căutător” al artistului „în permanentă luptă cu sine”, care deja se defineşte prin „armonie şi unitate”.

*

Cam asta ar fi, în legătură cu trăirea celor două sărbători ale polonilor, cea a Libertăţii şi cea a Artei, la care au participat cu sufletul pictori, scriitori, jurnalişti şi, cum este şi bine, nici un politician. În fond, politicienii nici nu ştiu cum vine chestia asta, trăirea.

*

text de Ion Drăguşanul

fotografii de Tiberiu Cosovan


„Acorduri afective”, o expoziţie de excepţie

Artiştii plastici Iosif Csukat şi Tiberiu Cosovan

Artiştii plastici Iosif Csukat şi Tiberiu Cosovan

 

Ingeniozitatea expunerii

*

Până sâmbătă, 9 noiembrie văzusem doar două expoziţii, care să mă impresioneze şi prin ingeniozitatea expunerii, una, în tinereţe, la Bucureşti (20 iulie 1974), cu pictură (Liviu Suhar) şi sculptură (Nicolae Pădureanu), văzută şi trăită împreună cu regretatul Dorin Curechian şi cu poetul Roman Istrati, iar alta, la Suceava, în 22 august 2012, cu lucrări inspirat suprapuse în expunere, de Carmel Georgescu.

*

Oameni care au avut câte ceva de spus

Oameni care au avut câte ceva de spus

*

„Acorduri afective”, expoziţia de pictură (Iosif Csukat) şi grafică (Tiberiu Cosovan), de pe simezele „Galeriei tuturor – fără resentimente”, din incinta Centrului Comercial „Zimbru” din Suceava, este cea de-a treia, din viaţa unui om care nu a ocolit nici expoziţiile, vernisată, printr-un capriciu încântător al existenţei, sub „bagheta dirijorală” a aceluiaşi poet Roman Istrati.

*

Publicul: puzderie de oameni cu existenţă reală

*

Lume berechet, deşi zi de sâmbătă, deşi ora 12, ba încă lume-lume, adică din cea cu existenţă reală şi durabilă, pe care şi viitorimea o va putea, oricât de târziu, savura: Viorica Moruz, Iulia Andrieş, Lucia Puşcaşu, Carmen Veronica Steiciuc, Dumitru Rusu, Mircea Dăneasa, Vasile Angel Siminiuc, Radu Bercea, Viorel Corodescu-Cov, Iulian Dzubinski, Constantin Ungureanu-Box, Constantin Mândrişteanu, Mircea Nanu Muntean, Gabi Cărăbuş, Mugur Geu, Gabi Ghincea, Ioan Mareş, Viorel Guliciuc, Mihai Vicol şi mulţi, mulţi artişti tineri, pe care, din păcate pentru mine, încă nu-i ştiu după nume, din pricina exilului pe care mi l-am impus, în ultimii ani, prin megieşia memoriei bucovinene.

*

Oameni cu existenţă reală

Oameni cu existenţă reală

*

Şi mai erau de faţă consulul, ba chiar ambasadorul creatorilor, în România, în Ucraina şi oriunde în lume, domnul Vasyl Boiechko, inimosul vicepreşedinte al CJ Suceava, Ilie Niţă, dar şi eterna angelică doamnă Angela Zarojan.

*

Pescar, în barcă - de Iosif Csukat

Pescar, în barcă – de Iosif Csukat

*

Iar mai presus de toate, era atmosfera luminoasă şi caldă, parcă desprinsă din sufletul lui Tiberiu Cosovan, o atmosferă în care m-am trezit glumind cu Lucia Puşcaşu şi reciproca, de parcă am fost prieteni timp de o viaţă, deşi noi nu ne-am fost decât naiv de ostili, timp de un deceniu, chestie de care a făcut haz mai ales Lucica, înţelepţită înaintea mea.

*

Dezbateri: unitatea… polemicilor

*

Roman Istrati, cu strălucitorul lui spirit de „jupân” înnăscut, a dinamizat sărbătoarea, neaşteptată, a artei plastice, anulând timpul, pentru a face loc suficient minţii şi inimă, cum ar fi spus Heliade. Şi, începând cu rostirile oficiale (Ilie Niţă, Vasyl Boiechko, Angela Zarojanu), s-a subliniat frumuseţea expoziţiei, în care pictura, realizată cu trudă, cu ştiinţă şi vocaţie de Iosif Ciukat, şi grafica strălucitoare a lui Tiberiu Cosovan, pun în valoare virtuţi şi se pun în valoare reciproc.

*

Atenţie, vorbeşte Box!

Atenţie, vorbeşte Box!

*

Ungureanu-Box atenţionează asupra „picturalităţii depline” a operelor expuse, în ciuda binomului „organic-sincretic”, prin care se diferenţiază; poetul Mihai Vicol descifrează în cei doi artişti nişte superbi „idealişti, care conştientizează că arta lor are bariere”, deja istoricizate, de depăşit, de dărâmat; Lucia Puşcaşu insistă asupra profesionismului celor doi şi asupra caracterului „foarte, foarte pictural” al expoziţiei; universitarul Viorel Guliciuc, în baza unor temeinice lecturi, pune accentul pe binomul virtuţilor (în vechime, prin virtuţi se înţelegea trăiri, extaze), iar Iulia Andrieş, printr-un adevărat, dar concis curs de artă plastică, punctează nivelul devenirii şi în cazul lui Csukat, şi în cel al lui Cosovan.

*

Consideraţii de cronicar plastic de ocazie: Iosif Csukat

*

Pictorul Iosif Csukat

Pictorul Iosif Csukat

*

Iosif Csukat, ucenic al lui Virgil Parghel (în primele două faze, după cum descifrează Lucia Puşcaşu), dezlănţuie, în lucrările sale, o armonie cromatică a orizontului, a depărtării, rareori dibaci violentată cu suprapuneri de pastă, în aceeaşi nuanţă depărtată, dar care capătă o anume consistenţă, una apropiată de însăşi esenţa materiei. Stăpâneşte impecabil tehnica transparenţelor, dar pictura lui îmi lăsa impresia unei monotonii, până la această expoziţie, când i-am sugerat ca, în viitor, să folosească şi contraziceri ale stilului său, chiar şi asonanţe, deci nişte ruperi de exprimare, bazate pe mult alb dur, care să pună în valoare frumuseţea indiscutabilă a picturilor pe care le face, calm, meticulos, exigent şi cu multă trudă, de o viaţă de om.

*

Cromatica orizontului (griurile, de care vorbea Lucia Puşcaşu sau estompările manieristice, sesizate de Box), deci cromatica fascinantă a orizontului, de care se foloseşte chiar şi în lucrările cu natură statică, disimulează definitiva lui nostalgie faţă de „departele” naşterii, disimulează „dorul de dus”, cum îl numea universitarul Guliciuc. Toate lucrările mi-au plăcut, de astă dată, cu plusuri afective pentru „Singurătate”, „Casă de pescar”, „Ultimul stejar”, „Iarnă la Burdujeni”, „În drum spre casă”, „Casă cu nuci”, ca să nu mai vorbesc despre variantele de „natură statică”, în care îşi pune în valoare, în primul rând, şi meşteşugul, dar şi cultura de specialitate.

*

Casa cu nuci, de Iosif Csukat

Casa cu nuci, de Iosif Csukat

*

Flori de măr - de Iosif Csukat

Flori de măr – de Iosif Csukat

Consideraţii de cronicar plastic de ocazie: Tiberiu Cosovan

*

Artistul plastic Tiberiu Cosovan

Artistul plastic Tiberiu Cosovan

*

Linogravurile lui Tiberiu Cosovan, care mă impresionaseră, încă de când le-am văzut, la el, acasă, ca matriţe, prin forţa cu care pun în valoare albul strălucitor al… negrului (liniile de fugă, cum le numeşte Ungureanu-Box), vibrează de cosmicitatea vremelnicului, de memorie. Lucrate impecabil, fără lipsuri şi fără elemente parazitare, într-o exprimare binomică exemplară (nu există contrarii, ci doar unitatea trăirilor din alt unghi desluşite, spuneau cei vechi), cu încadrări inspirate, care să favorizeze contemplarea simbolurilor (iar memoria, în desfăşurările ei exhaustive, simbolistică înseamnă, simbolistica nefiind o anume sugestie, ci un declanşator de extaz), „frânturile” de memorie suceveană, pe care le-a trăit Tiberiu Cosovan pentru a provoca trăiri, merită o înveşnicire unitară, într-un spaţiu distinct, care, fără îndoială, se va şi împlini, dacă Ilie Niţă nu a minţit, când a susţinut că Preşedintele Ioan Cătălin Nechifor (al cărui salut îl transmitea) este, într-adevăr, „un iubitor de frumos”.

*

Căpitănia Districtului Suceava - de Tiberiu Cosovan

Căpitănia Districtului Suceava – de Tiberiu Cosovan

*

În arta lui Tiberiu Cosovan se depăşeşte pragul nostalgiei, în favoarea responsabilităţii faţă de memorie, o responsabilitate cu care te naşti sau nu, şi care nu poate fi niciodată asumată. „Strada Curtea Domnească” I şi II, Strada Regele Ferdinand”, „Turnul clopotniţei bisericii Sfânta Cruce”, „Imobilul din strada Petru Rareş”, „Turnu Roşu, al bisericii Sfântul Simion”, „Căpitănia Districtului Suceava”, „Hanul Domnesc”, „Strada Karl Marx”, „Csa Naţională”, Turnul clopotniţei mănăstirii Zamca”, „Palatul Administrativ” înseamnă tot atâtea incidenţe ale Sucevei cu istoria, cu civilizaţia urbană şi cu arta, care merită depuse în lada cu trăiri reale ale unui spaţiu geografic deja celebru prin dezinteres faţă de propria-i individualitate durabilă.

*

Hanul Domnesc - de Tiberiu Cosovan

Hanul Domnesc – de Tiberiu Cosovan

*

Turnu Roşu, Biserica Sfântul Simion - de Tiberiu Cosovan

Turnu Roşu, Biserica Sfântul Simion – de Tiberiu Cosovan

Concluzie de cronicar plastic ocazional

*

Aşa cum am mărturisit şi la vernisajul acestei splendide expoziţii, o voi propune juriului pentru premiere, ca expoziţie în sine, de Ziua Artelor Plastice Bucovinene. Nu ştiu ce va decide juriul, dar „Acorduri afective” înseamnă, după cum am şi precizat mai sus, a treia mare expoziţie, văzută, într-o viaţă întreagă, de un om care nu a prea ocolit nici expoziţiile.

 *

Box, Ioşca şi Coso, "flancaţi" de angelicele Lucia Puşcaşu şi Angela Zarojan

Box, Ioşca şi Coso, „flancaţi” de angelicele Lucia Puşcaşu şi Angela Zarojan

*

Post Scriptum: Tiberiu Cosovan împlineşte, astăzi, 12 noiembrie 2013, 59 de ani. Să-i dea bunul Dumnezeu o viaţă la fel de luminoasă precum ziua de vineri, 9 noiembrie, a timpului său artistic!


Pagina 74 din 76« Prima...102030...7273747576