Cronici sentimentale | Dragusanul.ro - Part 72

O improvizaţie grafică a desluşirilor esenţiale

Victor T. Rusu, inventatorul conceptului jazz-foto

Victor T. Rusu, inventatorul conceptului jazz-foto

*

Victor T. Rusu, poetul care a fost, până de curând, ochiul „în care apele-s fierbinţi”, deci „o lacrimă a pământului / o neînchipuită lentilă”, cutează un nou început în descifrarea „semnelor pământului” prin capacităţile lui metafizice.

*

Fugar, în anii din urmă, din ţinutul sacru al poeziei, dar prins în captivitatea imaginii, Victor T. Rusu, de data asta ca artist fotograf, descoperă un nou teritoriu al sufletului, în care „s-or bate apele ca de o stâncă / şi soarele va-nvia”: fotografia.

*

Deci tot metafora, dar nu ca o multicoloră suficienţă estetică, pe cale de a se banaliza în marele ospăţ mondial al risipelor, ci ca o incantaţie ritualică, improvizată inspirat în simplitatea elementelor primordiale, de fiecare dată altfel, de fiecare dată în vizibilităţile esenţiale ale trecerii: alb şi negru.

*

Victor T. Rusu, în tranziţia spre jazz-foto

Victor T. Rusu, în tranziţia spre jazz-foto

*

Iar conceptul acesta, al „înveşmântării în lumină”, pe care, în fond şi în fapt, îl tot exersase în ultimele lui cărţi de poezie, se numeşte jazz-foto, vizând conştient improvizarea armonioasă întru desluşirea esenţelor, a componentelor fundamentale ale celor „două semne ale pământului”, prin care „şi ochii, doar ochii vor străluci”.

*

Regăsindu-se şi renăscând printr-un nou concept plastic în arta fotografică, mereu „cu ochii la semnele mute / şi neînţelese”, Victor T. Rusu descâlceşte umbrele în tratări grafice unitare, prin care fotografia, „fără de cântec şi falduri”, redevine incantaţie sacră în „tăcerea pământului”.

*

Victor T. Rusu, "văzut", ca şi în imaginea precedentă, de I. D.

Victor T. Rusu, „văzut”, ca şi în imaginea precedentă, de I. D.

*

Recursul la textele poetice de odinioară ale lui Victor T. Rusu este obligatoriu, în condiţiile în care caracteristicile noului concept artistic, jazz-foto, pe care îl propune Victor, nu este decât un nou început, la fel de esenţializant ca şi cele de odinioară, pentru un suflet înnăscut metaforă, după cum o probează şi expoziţia de artă fotografică jazz-foto, care, în 13 februarie 2015, se va înfăţişa, pentru prima dată în lume şi ca manifest programatic, ca o improvizaţie grafică a desluşirilor esenţiale (I. D.).


Memoria lui Eminescu şi expoziţia lui Radu Bercea

Radu Bercea

Radu Bercea

*

Am ales această fotografie ca simbol al expoziţiei pe care Radu Bercea a închinat-o memoriei lui Eminescu pentru că, prin profunzimea închinării şi prin acurateţea dedicării, Radu Bercea merită, de acolo, din Ceruri, un mănunchi de lumină şi din partea Sfântului Mărturisitor al Sufletului Românesc. Nu al sufletului nostru, pentru că, din nefericire, noi nu ne-am ridicat niciodată la statutul de Românesc în care s-au străduit să ne proiecteze Mihai Eminescu, Ciprian Porumbescu, George Enescu, Constantin Brâncuşi şi Lucian Blaga.

*

Dar, înainte de toate, să vă arăt câteva lucrări din expoziţie:

*

Expo 0

Expo 1

Expo 3

Eminescu

Expo 4

Expo 5

Expo 6

Expo 7

Expo 8

Expo 10

Expo 11

*

Lucrate în tehnica decoart (de Radu Bercea inventată), lucrările, cu dimensiuni ample (peste un metru pătrat fiecare), reprezintă un grandios elogiu al vieţii, realizat, unitar, prin câteva coordonate, care sunt şi ale operei eminesciene, şi ale spiritului lui Mihai Eminescu.

*

Din nici un tablou nu lipsesc Soarele şi Luna, dincolo de sugestia Logodnei cosmice vibrând speranţa mântuirii prin lumină. Pământul mare şi Pământul Mic, prezenţe simultane – de cele mai multe ori, lunecă în abandonare, prin zbor. Iar zborul, când rădăcină, când catarg, când munte, când pasăre, capătă contururi ciudate, ba de zbatere în suferinţă, ba de contorsionare în sinele particular, ba de dezlănţuire în şi spre speranţă.

*

Din punctul meu de vedere, această expoziţie, închinată memoriei lui Eminescu, dar despre care, ca şi despre Eminescu, n-a vorbit nimeni, reprezintă apogeul creaţiei lui Radu Bercea. Şi prin unitate cromatică, şi prin complementaritatea armonioasă a simbolurilor, şi prin inteligenţa redării unui univers care-i strânge sufletul pe dinăuntră.

*

Dacă există viaţă în cer, cred că Radu Bercea, doar privind la stelele unei nopţi curate, ar putea zări, acolo, sus, zâmbetul recunoscător al lui Mihai Eminescu.

*

Afis Bercea 1


Constantin Hrehor: Poet şi Violonist

Poetul Constantin Hrehor, despovărându-se de tristeţi

Poetul Constantin Hrehor, despovărându-se de tristeţi

*

L-am ascultat, cântând la vioară, în vara anului 1993, la Ciudei, dincolo de Vicovu de Sus, în cealaltă parte a Bucovinei. L-am ascultat, cântând la clavir, peste doar vreo trei ani, la Grăniceşti. Constantin Hrehor este unul dintre cei mai importanţi poeţi ai Bucovinei, chestie pe care o ştiu mai toţi mânuitorii de condeie, dar fără să simtă şi bucuria de a o recunoaşte. Şi tot el este şi un înzestrat muzician, care pune mâna pe instrumente doar atunci când îl copleşesc însingurarea şi tristeţea.

*

Constantin Hrehor, violonist

Constantin Hrehor, violonist

*

Fotografiile acestea, făcute, inspirat, când de Călin Brăteanu (care avea s-o facă pe toboşarul într-un taraf ad-hoc), când de Viorel Varvaroi, la Drăguşeni, unde se serba Anul Nou pe stil vechi, fac parte din patrimoniul Culturii Române, templu în care Constantin Hrehor ocupă, pe deplin îndreptăţit, un loc de cinste. Mă bucur teribil că mi-a fost dat să le vehiculez eu primul, deşi gesturile de contopire cu vioare ale poetului mă întristează, eu ghicind în ele o cumplită însingurare.

*

Constantin Hrehor sau contopirea cu vioara

Constantin Hrehor sau contopirea cu vioara

*

Constantin Hrehor sau dezlănţuirea metaforelor

Constantin Hrehor sau dezlănţuirea metaforelor

*

Poetul Constantin Hrehor, lăutar odihnindu-se

Poetul Constantin Hrehor, lăutar odihnindu-se

*

Călin Brăteanu, toboşarul tarafului Constantin Hrehor

Călin Brăteanu, toboşarul tarafului Constantin Hrehor


Ziua Eroului Bucovinei, scriitorul Ion Grămadă

Ion Grămadă, monument realizat de Cezar Popescu

Ion Grămadă, monument realizat de Cezar Popescu

*

Ieri, s-au împlinit 129 de ani de la naşterea celui care avea să fie recunoscut drept Eroul Bucovinei, scriitorul Ion Grămadă.

*

Fiul lui Costan al lui Nicuţă Grămadă s-a născut la Zahareşti, în 22 decembrie / 3 ianuarie 1886. A fost gimnazist la Suceava, până în 1906, student la Cernăuţi şi Viena, unde, în 16 iulie 1913, şi-a luat doctoratul în litere şi filosofie.

*

În 1904, a debutat în literatură, publicând în „Junimea literară“, în cadrul concursului literar organizat de gazeta lui Iancu Nistor, povestirile „De Înviere“ (nr. 4) şi „Mihalache Trăsnea“ (nr. 7 şi 8), „Mihalache Trăsnea“ apărând şi în „Convorbiri literare“ (nr.5/1904, pp. 161-164), dar cu titlul „Reîntoarcerea“ (ca şi în revista Liceului Naţional din Iaşi, „Spre lumină“, care publică povestirea în 1906). În acelaşi an 1904, în 15 octombrie, i se publică în „Luceafărul“ din Budapesta povestirea „În ajunul despărţirii“, cu care participase la concursul din vară al revistei.

*

Până în 1914, când îşi va asuma destinul neamului, Ion Grămadă va arde intens în publicistică („Junimea literară“, „Apărarea naţională“, „Deşteptarea“, „Tribuna“, „Românul“, „Viaţa românească“, gazeta vieneză „Deutsches Volksblatt“), conturând, între timp, o operă literară şi una ştiinţifică, deşi, în domeniul istoriei, prefera „răspândirea conştiinţei istorice în cercuri cât mai largi“, după modelul lui Gustav Freytag şi ale sale „Bilder aus der deutschen Vergangenheit“ (Ion Andrieşescu, Însemnări şi amintiri, pg. 65).

*

Povestirile lui Ion Grămadă, „Din război“ (1905), „In Abbiategrasso“ (1905), „De ajun“ (1906), „Grota din Adelsberg“ (1909), „Studenţii“ (1909), „Hagigadar“ sau „O noapte de groază“ (1911), anunţau un prozator de mare forţă, dar care n-a mai răzbit, pentru că a ales să moară pentru neam şi ţară, convins fiind, ca şi Alecu Hurmuzachi, odinioară, că „atât rămâne după fiecare pe lumea asta: binele ce l-ai făcut altora. Încolo, totul e praf şi cenuşă şi le spulberă vântul“.

*

"Naţiunea Poeţilor", omagiindu-şi Eroul

„Naţiunea Poeţilor”, omagiindu-şi Eroul


Vasile Gherasim: Vecernie

Vasile Gherasim, un mare poet uitat

Vasile Gherasim, un mare poet uitat

*

Preludiu:

*

Se pun troiene mari pe înserate,

Iar cerul cu pământul una sunt –

Auie clopote îndepărtate:

E timpul de vecernie-n curând.

*

Şi vântul a-ncetat să mai gonească

În drumu-i fără ţintă, fără rost:

Vrea parcă-o rugăciune să şoptească

La-al zidului himeric adăpost…

 *

Eu către suflet:

 *

Şi tu, trudite suflet, cauţi pace

Zadarnic pribegind prin spaţii goale,

În tine însuţi cearcă-a te întoarce

Şi vei afla tămăduiri de boale.

*

E ceas de rugăciune – ia aminte!

Iar Dumnezeu e-atât de blând şi mare…

Simţind adânc, nu-ţi trebuie cuvinte

Spre a găsi la dânsul ascultare.

 *

În veşnicia care te străbate

Chiar suferinţa Golgothe-i nimic,

Şi toate fericirile visate

Ce sunt în sufletul unui pitic?

*

Sufletul către mine:

 *

Dar clipa cea cu-adevărat trăită

Nu-i mai presus de seaca veşnicie?

Vecernia, azi, oricât e de cernită,

Vesteşte doară sfânta Liturghie.

 *

Iubeşte-adânc viaţa nesfârşită,

Psalmodiază imn de bucurie!

Iară iubirea, din etern simţită,

O rugăciune de-nălţare fie!

*

            (Junimea literară, nr. 1-6/1932, pg. 70).


Pagina 72 din 84« Prima...102030...7071727374...80...Ultima »