Mircea Dăneasa și tentația demnității

Mircea Dăneasa, pictând şi expunând, în văzul… indiferenţei sucevenilor

*

Îl știam și îl prețuiam ca artist, dar îl zărisem ca om abia în 22 decembrie 1989, când artistul plastic Mircea Dăneasa, scoborâtor din vechi genealogii românești din Țara Hațegului, părea să fie unul dintre puținii suceveni pregătit să moară pentru regăsirea demnității umane. Nu pentru libertate, pentru că un artist înnăscut beneficiază de libertate și sub cele mai cumplite dictaturi, ci pentru demnitate umană, ideal pe care mai nimeni nu l-a conștientizat vreodată. Nu știu când ne-am regăsit drept prieteni, dar conștientizăm pe deplin de ce.

*

Ca pictor, deși înzestrat cu viziune și cu un simț al culorii și al transparențelor inimitabil, Mircea Dăneasa nu se caută și nici nu se află, pentru că pictura lui, adesea monocromă, e schițată drept tentație a spațialității, deci al altui reper al demnității vremelnicului în fața veșnicului. Dăneasa pictează, de fapt, idei sculpturale, concentrând în plan nu doar tridimensonalității, ci repere spațiale mult mai complexe decât cele cu care ne-am încetățenit și, deci, le putem percepe și pe care le sloboade în viziunile lui sculpturale, care dau adevărata dimensiune a artei lui și a eului său creator. Mircea Dăneasca este, în primul rând, sculptor, pentru că numai sculptura îi permite descifrarea demnității. Și ca tentație, și ca aflare de sine.

*

Un puști față de mine (sunt mai mare decât el cu ditamai 4.515 zile și câteva ore), Mircea Dăneasa deja îmi stă alături pe culmea de pe care – vorba lui Alecsandri, la vremea lui – începe coborâșul.

*

La mulți ani, prietene, și Dumnezeu să ni te ție numai întru bucurie!

*

Ziua Zicălaşilor: 2 ani, de la primul concert

*

Textul acesta trebuia să-l fi scris şi postat ieri, când se împlineau doi ani de la primul concert al trupei de muzică veche românească “Zicălaşii”, dar am uitat. E o recidivă, o tradiţie, adesea uitând eu chiar şi de ziua naşterii mele. Concertul purta un titlu nemţesc, pentru că prin scrinurile cu memorie ale germanilor găsisem eu mărturiile trecutului muzical naţional al românilor.

*

“Zicălaşii” înseamnă profesionişti ai muzicii, care pot cânta la prima lectură şi care descifrează vechile cântece ale neamului din pasiune. Rareori sunt plătiţi în dorul lelii, dar nici că le pasă. Fac parte dintr-o familie, una în care, printr-un miracol dumnezeiesc, îţi poţi alege fraţii. Facem parte dintr-o familie, în care, vorba lui Pitagoras încă se mai aude muzica stelelelor. Pentru că aceasta a fost milostivirea lui Dumnezeu.

*

Până acum, “Zicălaşii” doar au scos la lumină cântece neştiute, cântând, piesă cu piesă, pe cronologii istorice. În acest an, vor trece la spectacole muzicale concepute ca atare. Primul spectacol, pe care îl veţi putea vedea la Festivalul “Cântece de peste veacuri”, din 7 iulie 2017, de la Vatra Dornei, se va axa pe cântece din repertoriile lăutarilor Nicolai Picu, Grigore Vindereu şi Ion Batalan. Veţi putea auzi “Barbu lăutarul”, cântecul original, născocit de Nicolai Picu, în memoria fostului său staroste, “Hora Ciocârlia”, deci hora care stă la baza “Ciocârliei” lui Grigoraş Dinicu, “Hora lui Traian, pe care lăutarul Ion Batalan a învăţat-o “de la micuţul Ciprian Porumbescu”, pe când Ciprian era gimnazist la Suceava.

*

Vom avea şi zicale clasice, deci cântate şi cu vocea, de Constantin Irimia şi de Mihai Hrincescu. Mihai a dobândit, recent, marele premiu la nu ştiu ce festival folcloric din ţară, dar să-l vedeţi după aceea, după ce va fi ucenicit cu “Zicălaşii”. Cam asta e, în cazul “Zicălaşilor”, un mereu nou şi surprinzător “dar să vedeţi”…

*

Petrică Oloieru

Răzvan Mitoceanu

Ionuţ Chitic

Narcis Rotaru

Adrian Pulpă

Virgil Cosma, fratele de peste munţi

*

L-am întâlnit, pentru prima dată, cu ocazia lansării cărţii soţiei lui, prozatoarea Lili Crăciun, dar îl cunoşteam dintotdeauna. Eram fraţi dintotdeauna, în ciuda faptului sau poate şi pentru că între noi se află, dispuşi în două semicercuri, munţii Carpaţi. Virgil locuieşte la Oradea, unde s-a retras, după o frumoasă carieră jurnalistică bucureşteană, pentru că nu mai putea respira altundeva decât pe plaiurile naşterii sale. Acum respiră, întinereşte, trăieşte viaţa cu toţi porii.

*

*

Astăzi, şi pentru mine e o zi de sărbătoare, ziua fratelui meu Virgil Cosma din Oradea. Alt trăitor prin cuvinte, alt căutător de sine şi de noi. Şi, pentru că e greu să-i trimit, de la Suceava, o floare, îl rog să desprindă una din buchetele prozatoarei prozatoare Lili Crăciun (sunt convins că Lili nu o să se supere, dacă abuzez de o astfel de favoarea) şi să şi-o aştearnă pe suflet.

*

La mulţi ani, Virgil Cosma, şi Dumnezeu să te ţie numai întru bucurie!

Liliana Widocks, freamăt de dor, dincolo de zare

*

Există, undeva, dincolo de zare, un intelectual român rafinat şi care tânjeşte atât de mistuitor după România, încât o trăieşte, clipă de clipă, drept aură a spiritului şi drept desprindere, uneori brutală, de miturile contrafăcute şi de clasicele fuduliri ale vremelniciilor. Se numeşte Liliana Widocks, deşi numele acesta pare să fie doar o discreţie asumată, pentru că intelectualul acela de departe nu pune preţ pe pătimirile şi pe înfăţişările proprii. Îi repugnă atât de adânc imaginile şi bătăliile altora pentru emblematicul mărunţeniei, încât trage perdele şi peste propria-i individualitate, o individualitate distinctă şi demnă de toată admiraţia. Nu ne cunoaştem decât din spaţiul acesta abstract, dar ştiu că e bucovineancă veritabilă, fără nevoie de accesorii emblematice, ci doar cu un curmeziş al respiraţiei, care pulsează între pământ şi cer. Fără voia ei, Liliana Widocks e o amprentă secretă a zilelor care îşi caută şi îşi împlinesc veşnicia, iar un astfel de destin îmi impune, pentru că are în el şi premeditare individuală, nu doar ursirile. Tocmai de asta simt nevoia să o salut, de ziua naşterii ei, printre rândurile cronicilor mele sentimentale, cu formula respectului meu deja îndătinat:

La mulţi ani, Liliana Widocks, şi Dumnezeu să ni te ţie numai întru bucurie!

David, Croitor de psalmi ai culorii

*

I-am văzut, pentru prima dată, operele expuse într-o galerie de artă din Bistrița și am retrăit freamătul din sufletul lui Vincențiu Babeș, de acum un veac și jumătate, în fața unor lucrări de Epaminonda Bucevschi, zăgăzuite de fereastra unui anticariat vienez. Ca și părintele lui Victor Babeș, mi-am auzit, atunci, sufletul vibrând: „Aici e acasă!”, un „acasă” dumnezeiesc, un „acasă” psalmic, pictorul dornean David Croitor fiind cel mai tulburător psalmist al culorii, dintre câți mi-a fost dat să întâlnesc în această viață.

*

Ulterior, ne-am cunoscut, dar nu a urmat nimic nou, pentru că prieteni noi am fost dintotdeauna. Doar că ne-am putut privi în ochi, ca să pot desluși din ce resurse cosmice se concretizează magma explozivă a trăirii contururilor paradisiace ale acestui pământ, pe care atât de puțini și de rari sunt cei care le și văd. Cu ochii, nu cu sufletul, nu cu adâncul adâncimilor luminoase, așa cum o face David Croitor.

*

Ultima dată, l-am întâlnit la Vatra Dornei, la lansarea „Confesiunilor cromatice” ale lui Radu Bercea, când îmi mărturisea că muzica „Zicălașilor” i-a tămăduit și trupul, nu numai sufletul. Era ostenit și parcă mult prea copleșit de durerile pământești, în mijlocul cărora există dintotdeauna și, tocmai de aceea, David Croitor și-a croit destin de psalmist al culorii, în tentativa de a îmbuna universurile care vehiculează legile inexorabile ale dumnezeirii. Sper că pulsul discret al primăverii o să-i urce în trup, pentru a-i întări sufletul. Doar s-a născut într-o primăvară, atunci când fantastica dezlănțuire a luminii avea nevoie de cineva care să o și înțeleagă, ca să o poată încredința așa cum este ciclicităților vremelniciilor. La mulți ani, prietene, și Dumnezeu să te ție numai întru bucurie!

*