Cronici sentimentale | Dragusanul.ro - Part 62

Ioan Slavici, istoric: Nepotul lui Mihai Vodă Viteazul

Imagini din VATRA triumvirilor Slavici, Caragiale şi Coşbuc, 1894

Imagini din VATRA triumvirilor Slavici, Caragiale şi Coşbuc, 1894

*

În anul 1627, Domniţa Ana, Văduva lui Nicolae Vodă Pătraşcu, rugă, în numele său şi al copiilor săi, pe Împăratul Ferdinand II să ordone Palatinului Ungariei ca acesta să nu mai amâne, sub fel de fel de pretexte, procesul privitor la averile răposatului ei soţ.

După legile de atunci ale Ungariei, averile stăpânite în virtutea unei donaţiuni regale se întorcea iar la fisc, dacă se stingea familia celui ce primise donaţiunea. Regele nu putea să păstreze asemenea averi pentru dânsul, dar avea dreptul de a le dărui vreunui alt credincios al său.

În categoria aceasta era şi castelul Laszkar, cu domeniile lui, după ce Andrei Szaszy murise fără urmaşi: Regele dispunea de ele şi putea să le dăruiască.

Când, însă, procurorul regal voieşte să introducă pe Nicolae Vodă Pătraşcu în stăpânirea averilor, Vecinii, rude colaterale şi alţi pretendenţi se pun la mijloc şi protestează, sub deosebite pretexte, contra punerii în posesiune.

*

În urma acestui protest, punerea în posesiune se amână şi se deschide un proces în faţa aşa-numitei judecătorii octavale, forul competent în ceea ce priveşte averile nobiliare. Punerea în posesiune avea, deci, să urmeze după ce acest for judecătoresc va fi constatat că protestele sunt lipsite de temei.

Cât a trăit, însă, Nicolae Pătraşcu Vodă, procesul a fost mereu amânat. După moartea lui, văduva stăruie, deci, ca judecătorii să se pronunţe.

Împăratul dă cele mai aspre porunci ca procesul să fie pertractat la proximul termen, aşa-numit octaval, deoarece Domniţa Ana şi copiii ei, cu toată dania, nu au din ce să trăiască.

Actele privitoare la acest proces au fost găsite de dl Alexandru Roman, membru al Academiei Române, şi se află, astăzi, în Arhiva Academiei Române. Ele constituie un adevărat monument în ceea ce priveşte justiţia ungară. Zadarnice au fost toate cererile şi toate poruncile date de doi împăraţi, de-a rândul: timp de aproape patruzeci de ani, procesul s-a amânat mereu, pentru ca o seamă din cele mai de frunte familii nobiliare să poată continua cu uzurparea averilor dăruite lui Nicolae Vodă Pătraşcu.

*

Alme VATRA 13 1894

*

Sunt, mai ales, familiile Nyari, Eszterhazy, Majtenyi, Hedervary, Keglevith, Banffy, Erdeodi, Palffy, Rhevay şi Szogyeny, toate bogate şi astăzi, care au luat parte la această uzurpare.

Până chiar şi Împăratul Leopold I e nevoit să dea, la 1 iulie 1671, o poruncă straşnică, pentru ca să se sfârşească odată procesul, pe care Elinca îl urma cu îndărătnicie şi aproape la cincizeci de ani după moartea părintelui său.

Radu Vodă Şerban, bunicul dinspre mamă, murise şi el.

Într-un document fără de dată, poate de la 1635, se zice (Hurmuzachi, Vol. IV, p. 622):

 

„Michail, fiul lui Nicolae Pătraşcu, expune: Bunicii sale Elena, soţia lui Radu Voievod, după moartea acestuia, la anul 1620, i s-au dăruit patru mii de florini, ca să-şi plătească datoriile. Are decretul”.

*

Nepotul cere, după vreo cincisprezece ani, să i se numere banii dăruiţi bunicii sale. N-a pus, însă, nici acum mâna pe ei.

Tot într-un document fără dată, poate tot de la 1635, se constată că Domniţa Ana s-a împrumutat de la mai mulţi cetăţeni din Tirnavia şi-a dat zăloage, pe care creditorii nu voiesc să i le înapoieze, după ce şi-a achitat datoriile. Împăratul a dat porunci aspre; ele au rămas, însă, zadarnice.

Ea cere, deci, alte porunci, care rămân şi ele zadarnice.

În timpul acesta, soarta Domniţei Ana se întoarce, însă, spre bine.

Murind Regele Gustav Adolf, la 1632, imperialii se fac, cu încetul, stăpâni pe situaţie; astfel, George Rakoczy I, urmaşul lui Gabriel Bethlen, se pune bine cu Împăratul. În acelaşi timp, se ridică, în scaunul Munteniei, Matei Vodă Basarab, unchiul Domniţei Ana, care trăia în bune relaţii cu George Rakoczy. Matei Vodă intră, dar, şi el în legătură cu Curtea din Viena.

*

Pis pis pis VATRA 5 1894

*

Deoarece Franţa îşi dădea multă silinţă să provoace un conflict între turci şi Împărat, Curtea din Viena ţinea mult la bunele dispoziţiuni ale Domnului din Muntenia, mai ales după ce acesta învinge pe Vasile Vodă Lupul, Domnul Moldovei, care, după toate semnele, era un agent provocator al Franţei. Matei Vodă, în tot cazul, şi-a câştigat, în timpul de la 1635, până la 1639, mari merite faţă cu Împăratul. Aceasta, însă, nu-i făcea pe nobilii din Ungaria mai binevoitori faţă de nepoata lui Matei Vodă.

Dintr-un rescript din 28 ianuarie 1639 al Împăratului Ferdinand III, aflăm că Mihai Vodă era socotit, pe vremea aceea, ca „dapifer” între curtenii Împăratului.

Comitele Paul Palffy sechestrează şaizeci de taleri şi mai multe lucruri (aliis rebus familiaris) ale lui Mihai Vodă şi, în ciuda poruncii primite de la Împărat, nu le înapoiază.

Prigonită, astfel, fără de încetare, Domniţa Ana ia, în cele din urmă, hotărârea de a se întoarce, dimpreună cu copiii ei, în ţară. Împrejurările politice sunt însă de astfel că Mihail Vodă Pătraşcu nu poate să plece.

În darea de seamă, făcută asupra acestei petiţiuni, adresată de Domniţa Ana, în chestiunea aceasta (Hurmuzachi, Vol. IV, p. 654), se zice:

*

„Văduva rămasă după Nicolae Pătraşcu, odinioară Voievod al Munteniei, reprezentă că, după moartea atât a tatălui său, Radu, cât şi a soţului său, foşti amândoi Voievozi ai Munteniei, care, pentru fidelitatea lor către Augusta Casă de Austria, au pierdut nu numai ţările, ci, totodată, şi averile lor, ea a trăit, dimpreună cu copiii ei, departe de patrie, sub binevoitoarea protecţiune şi din oarecare proviziune a Majestăţii Sale. Pentru care graţie a Majestăţii Sale exprimă cele mai umilite mulţumiri.

Voind, acum, să se ducă să-şi viziteze rudele şi să-şi ia averile, se roagă, înainte de toate, să i se dea o carte de liberă trecere. Apoi, după ce din pensiunea regală, de 50 de florini pe lună, numai cu greutate s-a putut susţinea, a fost nevoită să contracteze împrumuturi până la 4.000 de florini; se mai roagă, deci, ca Majestatea Sa să se îndure a o ajuta cu o sumă oarecare de bani, din care să-şi poată mulţumi creditorii şi acoperi cheltuielile de călătorie. Se mai roagă, afară de aceasta, ca cei 50 de florini pe lună, care au fost rânduiţi pentru susţinerea ei, să treacă la fiul ei, Mihail Pătraşcu, dimpreună cu locuinţa ei concesă, până la întoarcerea ei, deoarece el nu are, după Dumnezeu, pe nimeni ca ocrotitor, afară de Majestatea Sa, sub a cărui tutelă binevoitoare îl lasă acum. Se roagă, de asemenea, să i se dea Senatului din Tirnavia ordin ca, fie în prezenţa, fie în absenţa ei, să facă, fără de amânare, dreptate în toate cauzele ei”.

*

În acelaşi timp, Matei Vodă trimite, la Curtea din Viena, pe un oarecare Marcu Vladcovici, care stăruie ca Împăratul să împlinească cererile Domniţei Ana.

În darea de seamă despre solia acestui Vladcovici se zice:

*

„Voind văduva rămasă după Pătraşcu să-şi viziteze patria şi rudele, se roagă Voievodul ca Majestatea Sa să-i dea voie de a se întoarce în patrie, dimpreună cu fiică-sa Elena, iar pentru binevoitoarea protecţiune, dată ei şi copiilor ei, exprimă, ca cea mai apropiată rudă, Majestăţii Sale cele mai mari mulţumiri. Iar pe fiul văduvei, Mihail Pătraşcu, îl recomandă Majestăţii Sale cu toată umilinţa, lucru despre care nu zice nimic în scrisoare, nici despre altele, însărcinându-l pe el să facă reprezentare cu grai viu. Cauza e că scrisoarea ar fi putând ar fi putut să cadă în mâinile oamenilor rău voitori. Roagă, deci, pe Majestatea Sa să-l aibă graţios în vedere. Căci numitul Voievod, neavând copii, nu are pe nimeni rudă mai apropiată decât dânsul, care îi ţine loc de fiu şi de succesor, lăsându-l, drept dovadă de fidelitate, la Curtea Majestăţii Sale, în serviciul şi sub ocrotirea Majestăţii Sale. Iar pe acesta nu numai Voievodul, el însuşi, ci toată ţara îl doreşte urmaş – ca pe fiul patriei (tanquam filium Patriae)”.

*

Femeie VATRA 13 1894

*

Împăratul încuviinţează toate cererile şi exprimă via sa mulţumire în ceea ce priveşte hotărârea lui Matei Vodă şi a muntenilor, în chestiunea succesiunii. Acum, însă, ca mai târziu, Curtea din Viena, chiar în interesul lui Mihail Pătraşcu, stăruie, întocmai ca Matei Vodă, ca lucrul să rămână secret.

Într-o rezoluţiune, dată la 1643, în chestiunea cererilor lui Matei Vodă, prin solul său Grigorie Raţiu, se zice că e de mare importanţă ca Mihai Pătraşcu să intre, de cu timp, în ţară, ca poporul şi boierimea să se deprindă cu el şi să-l iubească, căci, altfel, dacă Matei Vodă ar muri mai înainte de intrarea lui în ţară, ar fi foarte greu să ocupe scaunul.

Deocamdată, însă, el nu poate să plece, deoarece atât Vasile Vodă Lupul, cât şi George Rakoczy aşteaptă încetarea din viaţă a lui Matei Vodă, pentru ca să ridice fiecare din ei pe feciorul său în scaunul Munteniei. Astfel, plecarea din Viena a lui Mihail Vodă Pătraşcu ar putea să producă conflicte, în urma cărora ar izbucni războiul cu turcii. Şi tocmai acum, în timpul perioadei franceze a războiului de treizeci de ani, Curtea din Viena ţine să păstreze pacea cu Poarta. Rămâne, deci, ca Curtea din Viena să se pună în înţelegere cu Regele Poloniei, pentru ca, la timp mai potrivit, Mihail Vodă să se întoarcă, cu ajutor leşesc, în ţară.

Plecând, deci, în ţară, dimpreună cu fiica ei, Domniţa Ana nu se mai întoarce, rămâne însă în corespondenţă cu Împăratul Ferdinand III.

În noiembrie 1644, Mihail Vodă pleacă, din însărcinarea Împărătesei (Hurmuzachi, V, IV, p. 696), ca să desfacă pe români de Rakoczy (Valachos illos a partibus Rakoczianis avocare intenderet).

*

E, după toată probabilitatea, vorba de românii din Ardeal, deoarece, tocmai pe timpul acesta, în Ardeal românii sunt agitaţi de vii nemulţumiri. Se poate, însă, ca Mihail Vodă Pătraşcu să fi fost trimis la românii din Moravia, care se uniseră cu suedezii şi puseseră nu mai puţin de 6.000 de călăreţi la dispoziţia lui Torstenson.

Un lucru e neîndoios: că, de astă dată, Mihail Vodă n-a făcut nici o treabă. În Moravia, românii au fost striviţi şi o parte din ei au emigrat în Suedia, iar în Ardeal Rakoczy e nevoit să încheie cu nobilimea nişte capitulaţiuni (1648), prin care românii (Ar. V. – Hurmuzachi, V, IV, p. 705) sunt lăsaţi la discreţia domnilor de pământ.

În mai 1651 (Hurmuzachi, V, V, p. 4), Mihail Vodă Pătraşcu pleacă, dimpreună cu Francisc Balassa de Gyarmat, în Polonia, şi Împăratul îi acordă moratoriu, pe tot timpul cât va lipsi din ţară, şi dă, din nou, Palatinului Ungariei şi capitolului de Strigoniu ordine să termine, fără de întârziere, procesul privitor la castelul Laszkar.

În anul următor, în august 1652, Mihail Vodă pleacă din Regatul Ungariei şi Împăratul ia sub a sa ocrotire pe oamenii de casă, pe servitorii şi pe plenipotenţiarii lui, precum şi toate lucrurile şi bunurile pe care le are în Ungaria, şi anume în Comitatul Nyitra.

*

Salas VATRA 10 1894

*

Pe când, la 1651, i se zicea „Magnificus Michael Voivoda, haereditarius Valachiae Transalpinae”, la 1652 i se zice „Valachiae Transalpinae Dominus”.

E, deci, lucru învederat că Matei Vodă stăruia ca moştenitorul lui să vină cât mai curând în ţară. Acesta, însă, nu putea să treacă decât prin Polonia, deoarece prin Ardeal nu-l lăsa Rakoczy să treacă.

În timpul perioade franceze a războiului de treizeci de ani, după ce situaţiunea Imperialilor era din ce în ce mai grea şi se putea prevedea că aceştia vor fi bătuţi, nobilimea ungară a devenit iar exigentă şi s-a pus în înţelegere cu francezii. Strâmtorat, dar, de nobilime, George Rakoczy II se dă şi el în partea francezilor şi face toate opintirile ca să producă conflict între Poartă şi Curtea din Viena.

În situaţiunea aceasta, Curtea din Viena se pune în înţelegere cu Matei Vodă şi cu Vasile Vodă Lupul ca să răstoarne pe George Rakoczy.

În acelaşi timp, Polonia susţine o grea luptă cu cazacii de la Zaparog, nemulţumiţi mai ales din cauza persecuţiilor religioase.

În strâmtorarea sa, hatmanul Bogdan Chmielnizky se pune în legătură cu Ţarul Rusiei; cazacii, însă, care în toate timpurile au trăit în duşmănie cu moscoviţii, se unesc mai bucuros cu tătarii şi cu turcii, decât cu moscoviţii. Astfel se produce, între cazaci, o dezbinare, care hotărăşte soarta popoarelor de la răsărit.

În anul 1651, când Mihail Vodă Pătraşcu plecase în Polonia, Regele Poloniei se afla în conflict cu George Rakoczy II, care se rezema pe turci. În anul 1652, însă, situaţiunea se schimbă.

Legătura între cazaci şi moscoviţi se face, şi Ţarul ia pe cazaci sub ocrotirea lui. O foarte însemnată parte din cazaci, însă, în frunte cu Timuş, feciorul lui Bogdan, intră în legătură cu turcii şi tătarii.

Vasile Vodă Lupul intră şi el în legătură cu Timuş, căruia îi dă pe fiică-sa în căsătorie.

*

Când Mihail Vodă Pătraşcu pleacă, nu e încă încheiată căsătoria aceasta. În curând însă, după plecarea lui, ea se încheie şi George Rakoczy se dă, acum, în partea Poloniei, se pune în legătură cu boierii nemulţumiţi, surprinde pe Vasile Vodă, îl alungă din ţară şi ridică în scaunul Moldovei pe Gheorghiţă Ştefan.

Peste puţin, Vasile Vodă se întoarce, cu cazacii ginerelui său, Timuş, alungă pe Gheorghiţă Ştefan şi-şi ocupă iar scaunul.

Deoarece Gheorghiţă Ştefan scapă în Muntenia şi Matei Vodă îi dă adăpost, se produce, între Vasile Vodă şi Matei Vodă, un nou conflict. Vasile Vodă intră cu moldovenii şi cazacii în Muntenia, dar e bătut în mai multe rânduri, în cele din urmă la Finta, şi nevoit, din nou, să părăsească ţara, al cărei scaun îl ocupă, din nou, Gheorghiţă Ştefan, nenorocitul care a avut să plătească scump încrederea lui în Rakoczy şi în Polonia.

În mijlocul acestor învălmăşeli, Mihail Vodă Pătraşcu se pune în înţelegere cu cazacii lui Bogdan, partidul moscovit, pentru ca, cu ajutorul lor, să străbată în Muntenia şi să-şi ocupe scaunul.

George Rakoczy II, care-şi schimbase acum politica şi faţă de Curtea din Viena, se plânge de această legătură a lui Mihail Vodă cu duşmanii Poloniei, deci şi ai săi, şi, la 2 aprilie 1654, Împăratul Ferdinand III însărcinează pe Carol Ruf să-i spună că el nu are, nici nu a avut nici o învoială cu cazacii şi că Mihail Vodă Pătraşcu, care a plecat să-şi vadă ţara şi rudele, a ieşit din serviciul împărătesc.

*

Şi acum, deci, Curtea din Viena ţinea să-şi păstreze toate formele, pentru ca nu cumva George Rakoczy II s-o pună în conflict cu Poarta.

Dar nici nu avea importanţă intervenirea ei pe faţă.

În urma îndelungatelor războaie, izbucnise ciuma, în Polonia şi în ţările învecinate cu ea. Mihail Vodă Pătraşcu străbate, ce-i drept, prin Polonia şi ajunge la curtea lui Bogdan Chmielnizky, dar, peste puţin, se îmbolnăveşte de ciumă.

În scaunul Munteniei e ridicat, apoi, Constantin Vodă Şerban, fratele Domniţei Ana.

Mihail Vodă Pătrşcu, nepotul lui Mihai Vodă Viteazul, a fost, pe cât pot să-mi dau seama, cel din urmă Basarab, născut din căsătorie legitimă.

Data exactă a morţii lui nu se ştie; la 1656, el era mort.

*

I. SLAVICI

(Vatra, nr. 13/1894)


O diplomă secretă, pentru ultimul poet iconar

Gruia Bodnărescu şi ultima lui carte

Gruia Bodnărescu şi ultima lui carte

*

Îl întâlnisem undeva, prin paginile vechi ale „Revistei Bucovinei”. Era doar un poem iconarist.  Un cântec de alean şi pribegie. Nu ştiam în ce vâltoare a timpului s-o fi pierdut. Dacă s-a pierdut. Poeţii se pot pierde, dar cântelele lor, niciodată. Dacă s-ar pierde şi cântecele, nu am mai avea nimic.

*

Am mutat poemul acelea în timpul meu, caligrafiindu-l cu drag în „Mărturisitorii. O istorie a scrisului bucovinean”. Nici nu-mi mai aduc aminte de anii în care am scris cartea aceea, în care am depozitat, cântec cu cântec, cioburile spiritualităţii bucovinene, încercând să le asamblez, reconstituind vasul. Întotdeauna şi dintotdeauna, Dumnezeu ia forma vasului. Dacă un neam îşi rătăceşte vasul, rămâne fără Dumnezeu.

*

Peste ani, aveam să aflu că poetul iconar Gruia Bodnărescu trăieşte, la Rădăuţi. Vestea bună mi-a adus-o Constantin Hrehor. Eu îl credeam spulberat, odată cu cărţile lui nescrise, de năprasnicul uragan al ultimului măcel planetar. Ulterior, şi prozatoarea Mălina Aniţoaei mi-a vorbit despre contemporanul meu, Gruia Bodnărescu, dar n-am izbutit să-l întâlnesc. De vreun deceniu, de când Rădăuţii nu mai au primar, eu nu mai calc prin oraşul acela tulburător de frumos şi căruia i-am adunat, cândva, între două coperţi, vechile mărturisiri.

*

Cartea lui Gruia Bodnărescu

Cartea lui Gruia Bodnărescu

Şi mai târziu, Constantin Hrehor mi-a adus cartea ultimului poet iconar, Gruia Bodnărescu: „Ziua tuturor întâlnirilor”. Carte în care Constantin Hrehor a depus şi din generozitatea lui de scriitor înnăscut şi responsabil, dar şi din generozitatea lui de confesor. Am citit-o în aceeaşi zi. Am călătorit în timp cu „umbra-n veci rătăcitoare” a destinelor lirice, descifrându-i „urmele-i din manuscrise”, „cântul lin, pe aripă de vânt uşor”.

*

Pluteau prin poemele domnului Gruia Bodnărescu nostalgii iremediabile de „Bucovină, cântec lin”, dar şi de existenţialism carpatic dramatic, din care doar poeţii îşi mai pot salva sufletul: „Am trimis toţi amăgiţii mei ani, să-şi cânte în van plânsul”.

*

Când l-am întâlnit, prima dată, în „Revista Bucovinei” ( nr. 1-2/1945, pp. 21-22), ştiam doar faptul că poetul pe care îl „doare atâta amar de aşteptare” (superbă metaforă pentru „lutul“ iconarist), Gruia Bodnărescu, se afla, în 1944, la Sânnicolaul Mare, str. Regele Ferdinand 16, hotărât să ia „flinta hotare nedrepte“ să şteargă („Pe drum aspru, dar trist, / trebuie să sânger pe urme de Crist, / mâine, poimâine, când merg / hotare nedrepte să şterg!”). Poemul lui, aspru aidoma unui stâlp de casă ţărănească cioplit din bardă, poate fi considerat şi „cântecul de lebădă“ al unei întregi generaţii („Voi sângera, dar n-oi muri – o ştiu prea bine – / căci cel ce luptă nu se teme de nime… / Pornit mâine, poimâine, pe drumul cel mare, / dincolo de casa noastră muta-voi hotare”).

*

Şi mi-l închipuiam înfăşurat în cenuşile însângerate ale războiului, scriind, cu creionul, pe un petec de hârtie, căruia îi era reazăm patul puştii, un istovit „Rămas bun”. Îi vedeam doar sufletul, silueta lumească a poetului rădăuţean, longilină şi delicată, contrastând teribil cu tragismul din sufletul lui:

*

S-au tulburat vremile, năpădind ceaţă

peste tot ce în noi se numeşte viaţă.

În mine simt azi

că viaţa mi-e-n creştet de-amiazi

şi că răsăritul vieţii nu l-am pipăit,

ci doar spre-un apus am de pornit…

Autograf

Autograf

 *

Mâine, poimâine, merg

să iau flinta hotare nedrepte să şterg…

 *

Mă doare atâta amar de aşteptare!

Cu sânge, din temelie, o să clădesc hotare,

voi pleca la luptă de răzbunare încins

hotare clădind pe aspre drumuri spre soarele aprins.

Voi sângera, dar n-oi muri – o ştiu prea bine –

căci cel ce luptă nu se teme de nime…

Pornit mâine, poimâine, pe drumul cel mare,

dincolo de casa noastră muta-voi hotare.

Voi trece pe-acasă, pe glodosul drum,

s-adulmec copilăria prin fum,

să plâng o clipă lângă-un morman de scrum!…

*

Rămas bun, copilărie trecută,

şi voi, idealuri cu vreme pierdută;

rămas bun, visuri neîmplinite,

năzuinţi astăzi zdrobite!…

*

Rămas bun, mamă, tată şi fraţilor mei,

rămas bun, plopilor gingaşi şi-nalţilor tei!

Rămas bun, lume banală,

chinuită în hăul cu smoală!

Rămas bun, copilă mică şi albă

ce-ţi strângi iubirea în salbă,

şi să m-aştepţi, căci voi veni odată

când ţara va fi de alt soare scăldată!…

*

Vor creşte vieţile din apă, cer şi moină…

Numai fata albă mă va aştepta cu cânt de doină,

cu aceiaşi ochi verzi-căprui

ca ai nimănui!…

*

Rămas bun!… Pe drum aspru, dar trist,

trebuie să sânger pe urme de Crist,

mâine, poimâine, când merg

hotare nedrepte să şterg!…

*

Născut în 7 aprilie 1924, la Suceviţa, Gruia Bodnărescu, poet iconar, iniţiat în tainele scrisului vindecător de George Voievidca şi de George Drumur, a fost strivit, apoi de tăcere. L-au nins anii, troienindu-l şi însingurându-l, încât a fost nevoit să se adăpostească lângă flăcările vii, dar atât de vindecătoare ale cântecelor condamnate să rămână pentru totdeauna nescrise.

*

Am, ca şi Constantin Hrehor, ca şi Mălina Aniţoaei, un respect pios faţă de ultimul poet iconar al Bucovinei, căruia îi pregătisem în secret, pentru Ziua Scrisului Bucovinean, o diplomă, o închinare. Şi n-am spus despre această diplomă, pentru că încă nu mă puteam hotârî dacă are sau nu învrednicirile necesare instituţia Centrului Cultural „Bucovina”. Abia astăzi, sfătuindu-mă cu Constantin Hrehor şi cântărind bine lucrurile, am introdus şi semnătura diplomei, care se vrea doar un omagiu adus iconarismului, prin intermediul ultimului său reprezentant: Gruia Bodnărescu.

*

Diploma "George Drumur": Gruia Bodnărescu

Diploma „George Drumur”: Gruia Bodnărescu


Ioan Slavici, istoric: Familia lui Mihai Viteazul

Publicaţia lui Ioan Slavici, Ion Luca Caragiale şi George Coşbuc

Publicaţia lui Ioan Slavici, Ion Luca Caragiale şi George Coşbuc

*

Un studiu complex, pe care îl voi reproduce capitol după capitol, publicat în „Vatra”, începând cu numărul 12, revistă pe care Ioan Slavici o făcea împreună cu Ion Luca Caragiale şi cu George Coşbuc, probează calităţile de istoric ale marelui nostru scriitor, pe care încă îl mai ţinem, în nemerit exil, la Panciu.

Slavici urmăreşte, în documente vechi, destinul nefericit al generaţiilor de urmaşi ai „acestui mare, bine cunoscut, mult lăudat şi, totodată, nenorocit voievod”, iar cultura lui europeană îi permite să identifice şi documente despre care noi, românii, nu am prea auzit.

Primul capitol, dedicat personalităţii marelui Voievod, dar şi fiului său, Nicolae Pătraşcu, îl voi reproduce sub titlul pe care îl atribui, în raport cu capitolul care va urma (Nepotul lui Mihai Vodă Viteazul).

Republicarea studiului „Familia lui Mihai Viteazul” reprezintă şi o închinare, dar şi un mod de a cere iertare, în numele neamului meu, memoriei inegalabilului Ioan Slavici, pentru asasinarea civică, făptuită de generaţia zăludă din 1919, dar şi generaţiile de după, care nici măcar nu au aflat că Ioan Slavici, condamnat la 5 ani de temniţă de către slugoii regelui Ferdinand şi ai lui I. C. Brătianu, a sfârşit, ignorat de toată lumea, la Panciu, în 17 august 1925, rămânând uitat acolo pentru totdeauna. Doar românii din Şiria au luat, recent, o răcliţă din pământul de la Panciu, sfinţit de veşnicia lui Ioan Slavici, şi au înmormântat-o, lângă ai lui, pe meleagurile arădene.

*

Mormântul lui Ioan Slavici, din Panciu foto: www.monitorulvn.ro

Mormântul lui Ioan Slavici, din Panciu foto: www.monitorulvn.ro

Detaliu de la mormântul lui Slavici - foto: greatnews ro

Detaliu de la mormântul lui Slavici – foto: greatnews ro

Nicolae Pătraşcu, fiul lui Mihai Viteazul

Din timpul petrecerii la Viena şi la Praga a lui Mihai Vodă, ne-au rămas două portrete ale lui, unul dintre ele îl vom reproduce în numărul viitor al „Vetrei”.

Dl Dimitrie Sturza a făcut, în şedinţa de la 20 noiembrie 1892, despre acest portret, următorul raport:

„În vara acestui an, vizitând galeria imperială de pictură din Viena, am descoperit portretul lui Mihai Viteazul, într-un tablou mare al pictorului flamand Franz Francken I, născut la Anvers, în anul 1542. Tabloul poară numărul 822, în catalogul galeriei (p. 211). Acest tablou reprezintă cunoscuta scenă, când prea bogatul rege Cressus arată înţeleptului Solon bogăţiile sale. Cressus este îmbrăcat în haină lungă şi splendidă, împodobită cu aur şi pietre preţioase; el arată o mare mulţime de vase de aur sculptate, pietre scumpe şi altele lui Solon, care stă la stânga regelui, îmbrăcat simplu. Acest bărbat, al doilea în însemnătate după Cressus, este Mihai Viteazul. Celelalte figuri din tablou sunt pe al treilea şi al patrulea plan. Figura lui Mihai Viteazul este cea cunoscută din gravura făcută la Praga, în 1601, după natură, de Sadeler.

*

Detaliu din pictura lui Francken, cu Mihai Viteazul în prim-plan

Detaliu din pictura lui Francken, cu Mihai Viteazul în prim-plan

*

Pictorul Francken era contemporan cu gravorul Sadeler. Francken lucra mult pentru Curtea Imperială din Viena, pe lângă care trăia şi Sadeler, care a reprodus, în gravură, mai multe tablouri ale lui Francken. Este, dar, evident că aceşti doi artişti îşi cunoşteau reciproc lucrările. Se vede că figura frumoasă, nobilă şi impunătoare a Voievodului nostru a plăcut lui Francken şi de aceea a pus-o în tabloul său cu Cressus, reproducând-o după gravura lui Sadeler, aproape fără nici o schimbare, nici la figură, nici la costum, decât că a făcut pe Mihai puţin mai tânăr. Poziţia importantă, pe care o dă Francken eroului român, în tabloul său, este o dovadă că personalitatea lui Mihai Viteazul a făcut o mare impresie la Curtea din Viena”.

Despre aceasta, avem foarte multe şi neîndoioase dovezi. Mihai Vodă a produs, asupra contemporanilor săi, o adâncă şi statornică impresie.

Mai ales după moartea lui, a ieşit tot mai mult la iveală că în el creştinătatea n-a pierdut numai un luptător neînfricat, ci, totodată, pe omul cu vedere largă, care cunoştea, ca nimeni afară de dânsul, ţările de răsărit şi care avea cele mai întinse legături şi ştia să judece lucrurile şi oamenii, şi să croiască, cu multă prevedere, planurile de acţiune. Pretutindeni, dar, până în Anglia şi Suedia, se vorbeşte cu multă admiraţie despre dânsul. Chiar peste cincizeci de ani după moartea lui, un om de încredere al Împăratului Ferdinand III, voind să pună în evidenţă virtuţile războinice ale lui Matei Vodă Basarab, îi zice acestuia „un al doilea Mihai”.

*

Fiul acestui mare, bine cunoscut, mult lăudat şi, totodată, nenorocit voievod, era ţinut în robie şi umilit de nobilimea care răzbuna, în el, faptele părintelui său. Împăratul Rudolf II nu putea să-l scape, deoarece, după moartea lui Mihai Vodă, stăpânul situaţiei nu era Basta, ci Sigismund Bathory şi imperialii, numai negociind cu Bathory, se mai susţineau în o parte a Ardealului.

În anul 1602, după ce Simeon Vodă Movilă e alungat din ţară, boierii vor să ridice în scaun pe Nicolae Vodă Pătraşcu, şi unul dintre fraţii Buzeşti merge în solie la Praga, ca să-l ceară. În zadar, căci, puţin timp în urmă, nobilimea îl părăseşte pe Sigismul Bathory, tocmai pentru că negocia cu imperialii, şi Basta e şi el nevoit să se retragă la Sătmar.

Astfel, în scaunul Munteniei se urcă Radu Vodă Şerban, rudă a lui Mihai Vodă şi continuatorul politicii lui, iar în Ardeal nobilimea se adună împrejurul lui Moise Szekely, omul Porţii, care intră cu turci, tătari şi cazaci în ţară.

Pe la sfârşitul lunii iulie 1603, Radu Vodă intră şi el, în fruntea unei oştiri de vreo cincisprezece mii de oameni, în Ardeal, se întâlneşte cu Szekely în Ţara Bârsei şi, în primele zile ale lunii august, câştigă o strălucită victorie. Moise Szekely rămâne pe câmpul de bătaie, iar oştirea lui se risipeşte.

În urma acestui succes, dobândit de Radu Vodă, generalul Basta intră, din nou, în Ardeal, cu vreo douăsprezece mii de oameni, şi face, în unire cu Radu Vodă, o expediţie asupra Timişoarei.

*

Acesta e timpul când Nicolae Pătraşcu, tânăr de vreo optsprezece ani, scapă, în sfârşit, din robie şi se duce la Viena, unde e primit cu braţele deschise.

Împăratul dă cele mai aspre porunci ca prădătorii să fie urmăriţi şi Nicolae Pătraşcu să-şi primească averea răpită ori, cel puţin, cuvenita despăgubire. Se şi iau măsuri, ba i se promite unui mijlocitor, Chervatier, un premiu de 1.000 de florini, dar urmărirea a rămas zadarnică şi Nicolae Vodă Pătraşcu, despuiat de toate, trăieşte, mai departe, din mila împărătească.

Abia peste patru ani iese iar la iveală, ca om de capul lui, în nişte împrejurări care hotărăsc pe timp îndelungat soarta popoarelor din răsărit.

Nobilimea, în curând, se reculege şi se răscoală, sub conducerea lui Bocskay, şi, încă pe la sfârşitul anului 1604, Radu Vodă porneşte, din nou, cu oştirea asupra Ardealului; Basta, însă, refuză ajutorul ce i se oferă şi intră, din nou, în negocieri cu nobilimea.

Rezultatul acestor negocieri este că imperialii iar sunt nevoiţi a se retrage din Ardeal şi Bocskay e părăsit de nobilime, care ţine la legăturile cu turcii.

Împăratul Rudolf II era om incapabil, lipsit de energie şi de pricepere, una din cele mai triste figuri din istorie. El s-a bucurat, cu toate acestea, de o pace îndelungată, deoarece contemporanii lui de la Constantinopol erau şi ei incapabili, iar Franţa, duşmanul secular al Casei de Habsburg, era slăbită de lupte interne. După ce, însă, Henric IV s-a urcat în scaun, a publicat Edictul de la Nantes şi a introdus ordinea în Franţa, situaţia era, din zi, în zi, mai grea pentru Casa de Austria şi tot mai mult pătrundea convingerea că Rudolf II nu e în stare să conducă afacerile.

*

Fotografie din "Vatra" nr. 13

Fotografie din „Vatra” nr. 13

*

În acest timp, nici Rudolf II, nici fratele său, Matei nu aveau copii şi întrînşii se stinge ramura directă a Casei de Habsburg. Avea să urmeze la tron Ferdinand de Carinthia, un văr al lor, ale cărui drepturi de moştenire, atât în Ungaria, cât şi în Boemia, erau discutate şi discutabile.

În faţa acestei situaţii, nemulţumirile, până acum înăbuşite, se dau pretutindeni pe faţă, şi mai ales în Austria, în Boemia, în Moravia şi în Silezia încep să se mişte protestanţii.

Nobilimea ungară profită şi ea, ca întotdeauna, de strâmtorările Coroanei şi, pe la începutul anului 1606, după moartea lui Bocskay, se adună împrejurul lui Gabriel Bathory, care nu se mai mulţumeşte să fie Voievod al Ardealului, ci pretinde, ca Rege al Ungariei, şi stăpânirea asupra Moldovei şi Munteniei, şi ţine să se intituleze Rege al Daciei.

În acelaşi timp, se mai ivesc trei pretendenţi la scaunul Ardealului, Paul Nyari, Sigismund Rakoczi şi Drughet de Homonna, iar unii dintre sfetnicii lui Rudolf II stăruiră ca Sigismund Bathory să fie ridicat, din nou, în scaun.

Tot pe atunci, se produce răscoală în Polonia şi răsculaţii intră în legătură cu Gabriel Bathory.

*

În anul 1608, se limpezeşte, în sfârşit, situaţia: Arhiducele Matei se proclamă Rege al Ungariei; Sigismund Rakoczy recunoaşte pe Gabriel Bathory Voievod al Ardealului, iar Radu Vodă Şerban, din Muntenia, şi Constantin Vodă Movilă, din Moldova, intră în legătură cu Gabriel Bathory.

Nicolae Vodă Pătraşcu pleacă, acum, din Viena, pentru ca, în înţelegere cu Drughet de Homonna, să adune haiduci, să străbată, în fruntea lor, peste Carpaţi şi să răstoarne pe Radu Vodă Şerban. În iunie 1608, el cade, însă, în mâinile lui Gabriel Bathory, care se foloseşte de el ca mijlocitor în negocierile, spre a începe negocieri cu Regele Matei.

Astfel, Nicolae Vodă Pătraşcu se întoarce iar la Viena.

Cu puţin timp în urmă, sosesc, însă, la Viena, soli şi din partea lui Radu Vodă, care ţine la vechile sale legături cu imperialii, şi, astfel, intră în conflict cu Gabriel Bathory.

La 29 mai 1611, Gabriel Bathory trimite Marelui Vizir Iusuf Paşa, o scrisoare, în care zice (Hurmuzachi, V, VIII, p. 337):

*

„Sunt, acum, câteva luni de când vă scriem mereu Măriei Tale şi celorlalţi Viziri de frunte şi rugăm pe puternicul Împărat neînvins ca Muntenia, ţară ce noi, cu mare cheltuială şi osteneală o am cucerit şi supus, iar sub credinţa Puterniciei Sale, din care am alungat pe Şerban, trădătorul dovedit al Puterniciei Sale şi vecinul nouă primejdios şi de rele voitor, şi în care am introdus, după porunca Puterniciei Sale, pe Radu, fiul lui Mihnea Vodă, cel trimis de Strălucita Poartă, ca acea ţară să aibă parte de purtarea de grijă atât a Puterniciei Sale, cât şi a Măriilor Voastre, pentru ca, sub miloasa purtare de grijă şi sub aripa Puterniciei Sale, să rămână în pace; am vestit, de asemenea, în mai multe rânduri, pe Puternicia Sa şi pe Măriile Voastre că atât Şerban, cât şi Constantin, Domnul de acum al Moldovei, sunt trădătorii şi duşmanii Puterniciei Sale şi că, ziua-noaptea, uneltesc în ce chip să poată băga şi Muntenia, întocmai ca Moldova, la împărăţia şi la fidelitatea leşească, în urma cărora, prin mai multe ale mele scrisori, am stăruit pe lângă Puternicia Sa şi pe lângă Măriile Voastre ca să trimită ajutor pentru apărarea acelei ţări, pentru ca nu cumva să cadă, spre marea ocară a Puterniciei Sale, sub împărăţia leşească, dar, până acum, Puternicia Sa nu a trimis nici un ajutor, şi iată, acum, Şerban, cu oştiri mari, cu leşi, cu cazaci, cu moldoveni, au intrat, în ciuda Puterniciei Sale, ca duşman în Muntenia, pradă, strică, pustiesc ţara…”.

*

Fotografie din "Vatra" nr. 12/1894

Fotografie din „Vatra” nr. 12/1894

*

Care va să zică, deoarece Gabriel Bathory se unise cu răsculaţii din Polonia, Domnii ţărilor româneşti se unesc cu Împăratul şi cu Regele Poloniei. Bathory alungă, ce-i drept, pe Radu Vodă Şerban şi ridică în scaun pe Radu Mihnea, omul Porţii, dar, în curând, Radu Vodă Şerban se întoarce iar în ţară, apoi intră, dimpreună cu Constantin, în Ardeal şi, pe la finele lunii iulie 1611, Gabriel Bathory suferă o grea înfrângere, lângă Braşov.

Primind ştirea despre înfrângerea aceasta, imperialii intrară şi ei în Ardeal, iau, în primele zile ale lunii august, Clujul, apoi înaintează repede spre Alba Iulia şi-l strâmtorează pe Gabriel Bathory la Sibiu.

În strâmtoarea aceasta, Gabriel Bathory le cedează turcilor mai multe cetăţi şi, astfel, obţine un ajutor de la dânşii. Cu ajutorul acesta, el bate, în septembrie, pe imperiali, şi Radu Vodă e nevoit să se retragă spre Ungaria superioară.

La aceste lupte a luat parte şi Nicolae Vodă Pătraşcu, care se întoarse, apoi, dimpreună cu Radu Vodă, la Viena. De Crăciun, ei se aflau la Viena, unde Radu Vodă stăruie să i se dea ajutor, ca să-şi reocupe scaunul domnesc.

Timpurile nu erau, însă, altfel ca Radu Vodă să poată primi ajutor de la Curtea din Viena.

*

Cu puţin timp în urmă, Rudolf II moare şi se ivesc primele semne prevestitoare ale războiului de treizeci de ani. Matei e recunoscut, ce-i drept, şi în Boemia drept urmaş legitim şi ridicat în scaunul împărătesc, dar el nu se susţine decât prin concesii. Turcii se fac, dar, stăpâni atât în Ardeal, cât şi în Muntenia, şi cea mai de căpetenie preocupare a Curţii din Viena e să intre la învoială cu Poarta, pentru ca să aibă mână liberă înlăuntru şi să poată asigura urmarea în scaun a Arhiducelui Ferdinand, pe care nici boemii, nici, mai ales, ungurii nu vor să-l recunoască de moştenitor legitim.

În Ungaria se ridică un nou pretendent, Gabriel Bethlen, care e sprijinit şi de Poartă, după ce, în noiembrie 1613, Gabriel Bathori este ucis de un zbir al nobilimii.

În negocierile de pace, care se încep în martie 1614, Poarta stăruie ca Curtea din Viena să recunoască pe Gabriel Bethlen Voievod al Ardealului şi Gaşpar Graţiani, care conduce, ca dragoman, aceste negocieri, obţine recunoaşterea aceasta.

E lucru de învederat că, în asemenea împrejurări, Curtea din Viena nu putea să-i dea lui Radu Vodă Şerban ajutor de trupe, ci trebuie să se mărginească la intervenţii binevoitoare.

Deocamdată, Radu Vodă Şerban se aşează la Tirnavia, de unde e datată toată corespondenţa lui.

*

Regele Matei stăruie, într-o scrisoare adresată, la 7 mai 1614, Sultanului, ca Radu Vodă Şerban să fie ridicat din nou în scaun şi îi dă Domnului pribegit, mai târziu, voie ca, dimpreună cu solii împărăteşti, să trimită pe un oarecare Negroni, om de încredere al său, la Poartă.

Arhiducele Ferdinand, Palatinul Ungariei, Gabriel Bethlen, ba chiar şi Paşa de Buda stăruiau şi ei pentru ridicarea în scaun a lui Radu Vodă Şerban; boierii din Muntenia stăruie şi ei neîncetat: în septembrie 1915, însă, pacea se ratifică fără ca Radu Vodă Şerban să fi fost ridicat în scaun, iar după încheierea păcii nu mai putea să fie vorba de a i se da ajutor efectiv.

Pe când, însă, Curtea din Viena se afla în negocieri cu Poarta şi cu Bethlen, Drughet de Homonna trece, cu recomandarea primită de la Împăratul Matei, în Polonia, de unde se întoarce, în fruntea câtorva mii de oameni, ca să atace pe Gabriel Bethlen.

Radu Vodă Şerban se uneşte cu Drughet de Homonna, pentru ca, împreună cu el, să intre în Ardeal şi, apoi, să treacă în Muntenia.

Nicolae Vodă Pătraşcu, care, în curând după aşezarea la Tirnavia a lui Radu Vodă Şerban, luase în căsătorie pe Domniţa Ana, fiica acestuia, ia şi el parte la această acţiune, în care Regele Poloniei le dă tot sprijinul, Împăratul, însă, numai pe sub mână putea să-i ajute.

Gabriel Bethlen cere ajutor de la turci şi, la 18 mai 1616, Ali Paşa, de la Buda, ameninţă că va considera pacea abia încheiată ca fiind călcată, dacă Curtea din Viena nu va opri pe Radu Vodă Şerban la Tirnavia. Astfel, abia la 5 iunie 1618, după izbucnirea răscoalei din Boemia, Împăratul Matei emite o carte de liberă trecere (Hurmuzachi, V, IV, p. 578), în care zice:

*

„Arătătorul prezentelor, Nicolae Pătraşcu Voievod, din părţile regatului nostru al Ungariei, Comitatul Pojonului, călătoreşte în Ardeal, spre a pune la cale oarecari afaceri private ale sale…”.

*

Cu puţin timp mai târziu, Împăratul Matei moare şi boemii răsculaţi nu vor să recunoască pe Ferdinand, ci oferă coroana Boemiei lui Gabriel Bethel, care se proclamase Rege al Ungariei şi pornise, cu oaste mare, spre Viena.

Acesta e timpul când Radu Vodă Şerban face cele din urmă încercări de a-şi câştiga scaunul.

În vreme ce Nicolae Vodă Pătraşcu adună, cu Drughet de Homonna, oaste, Radu Vodă trimite, din nou, un om de încredere la Poartă. În acelaşi timp, stăruia şi rezidentul împărătesc, Baronul de Mollart, pe lângă Marele Vizir, iar la 10 iulie 1619, Împăratul Ferdinand II adresează Sultanului Osman o scrisoare în interesul lui.

Din întâmplare, însă, Gaşpar Graţiani, care, în timpul acesta, fusese ridicat în scaunul Moldovei, pune la cale încheierea păcii cu Regele Poloniei, şi acesta nu mai sprijină pe Drughet de Homonna şi pe Nicolae Vodă Pătraşcu în întreprinderile lor contra lui Gabriel Bethel. Astfel, intervenţiile binevoitoare rămân zadarnice şi, puţin timp mai târziu, Radu Vodă Şerban moare, în pribegie.

Data exactă a morţii lui nu ni-i cunoscută. Într-un raport de la 16 octombrie 1620 (Hurmuzachi, V, VI, p. 599), al veneţianului Polo Minnio, se zice, însă:

*

„Se găsesc, în prezent, în Polonia feciorii lui Simeon Vodă, iar la Vienaera Radu Şerban, Voievodul Munteniei, care, de curând, a murit, iar acum trăieşte Pătraşcu, fiul renumitului Mihai Vodă”.

*

Radu Vodă a murit, dar, în vara anului 1620, cam pe timpul când boemii au proclamat Rege pe Frederic de Palatinat, iar Gabriel Bethlen a înaintat, ca aliat al acestuia, până la Viena. Abia atunci moare şi Drughet de Homonna, iar Nicolae Vodă Pătraşcu se întoarce la Viena.

Abia acum se gândeşte Împăratul să asigure soarta familiei lui Mihai Vodă şi a lui Radu Vodă Şerban, şi, la 19/31 martie 1622, el dăruieşte lui Nicolae Vodă Pătraşcu castelul Laszkar, dimpreună cu averile ce se ţineau de el, averi care, în urma morţii unui oarecare Andrei Szaszy, trecuseră, „ob defectum seminis”, la fiscul regal.

Adresa prin care Camera Aulică încunoştinţează Cancelaria Aulică ungară despre această donaţie se află, în urma unei norocoase întâmplări, în Arhiva Academiei Române.

Pe dosul hârtiei sunt scrise, de mâna lui Nicolae Vodă Pătraşcu, cu slovă citeaţă şi frumoasă, mai multe notiţe, între care:

*

„3 (cu litere latine) anno 1622, Iunie 13, secundum novum 23 (cu slove chrilice) murit-au Gavrilaş, fiul, la 9 ceasuri înaintea prânzului.

4 (cu litere latine) 1624 gen. 19, secundum novum 30 (cu slove chirilice) născutu-s-au Elinca, Luni dimineaţa, la 6 ceasuri”.

*

Această Elincă e nepoata Doamnei Stanca, în stăpânirea căreia trece, mai târziu, moşia Măgurele.

La vreo trei ani după naşterea ei, la 1627, Domniţa Ana e văduvă şi se semnează, într-o petiţie adresată Împăratului, „Anna Radulia cum liberis suis”, deci văduva cu mai mulţi copii. Ea mai avea, în adevăr, pe lângă Elinca, şi un băiat, Mihai Vodă Pătraşcu, care s-a născut după Elinca. Astfel, Nicolae Vodă Pătraşcu n-a putut să moară, decât după anul 1625. După toată probabilitatea, el a murit la începutul anului 1627.

Averile pe care i le dăruise Împăratul Ferdinand II nu le-a stăpânit niciodată, deoarece nobilimea din partea locului a găsit, în legile Ungariei, paragrafele în virtutea cărora l-au oprit a lua stăpânirea. Sărac şi despuiat de toate, a sosit la Viena, sărac a trăit şi în sărăcie şi-a lăsat văduva, cu doi copii (Ioan Slavici, Familia lui Mihai Viteazul, în Vatra, anul I, no. 12, 1894, pp. 353-358).


Ioan Slavici şi Tudor Arghezi, în faţa Curţii Marţiale

Slavici, în "Procesul Ziariştilor"

Slavici, în „Procesul Ziariştilor”

*

Moto: „Politica ce a preconizat dl Slavici nu e a dumisale, personală,

ci a fost politica tradiţională a ţării, al cărei principal aderent a fost marele român Şaguna.

Din copilărie declară că a moştenit credinţa în pericolul slav.

Întreaga generaţie de patrioţi,

care au luptat pentru progresul ţării – Kogălniceanu, Rosetti, Eminescu etc. –,

avea acelaşi punct de vedere politic şi, cu toate acestea,

nimeni nu poate contesta patriotismul lor”.

 *

Moto: „Dar, continuă dl Slavici, nu mi se face o vină decât pentru că

am scris la „Gazeta Bucureştilor”.

Oare tot vinovat eram, dacă publicam, în această gazetă, şi „Tatăl nostru”?

Se spune că am vândut, în permanent, interesele ţării,

şi totuşi, eu am rămas sărac. Unde-i preţul vânzării?!”.

*

Slavici, în 1905; din 1919, şi "Luceafărul" îl va ignora

Slavici, în 1905; din 1919, şi „Luceafărul” îl va ignora

*

Nedreapta asasinare civică a lui Ioan Slavici, prin înscenatul proces din 23 februarie – 8 martie 1919, reprezintă un sacrilegiu, comis, din interese politice meschine, de Curtea Regală, de Brătianu şi de liberalii lui, dar şi de indiferenţa egoistă a scriitorimii vremii.

*

Slavici, deşi a biruit timpul, încă rămâne aruncat de istorie undeva, în spatele gării din Panciu, iar nedreapta şi deşănţata lui victimizare încă rămâne secretă şi din indiferenţa tradiţională a românilor faţă de istorie. Scriitorimii nu-i pasă, lumii nu-i pasă. Şi-atunci, cu ce vreţi să începem curăţenia în societatea românească de azi?

 *

 În dimineaţa zilei sâmbătă, 23 februarie 1919, începea, la Curtea Marţială a Corpului II Armată, „procesul ziariştilor care au lucrat, în timpul ocupaţiei, sub ordinele Komandaturei”, toţi acuzaţi de „atentat la siguranţa statului”.

*

Lotul acuzaţilor îl avea în prim-plan pe Ioan Slavici, urmat de D. Karnabatt, A. de Herz, Dem. Teodorescu, Tudor Arghezi, S. Grossman, Leontin Iliescu, I. Todescul, I. S. Cernăţeanu, A. Sulcină, I. Kramer, N. P. Duţu, N. Pora, A. Sandu, St Antim, Anton Camburopol, L. Coller, A. Nora, Eman. Cerbu, Stelian Constantinescu, Spitzer, Iosif Popescu, A. Rosen, L. Negreanu, C. Apostolescu. Apărători ai ziariştilor incriminaţi erau „Petre Grădişteanu, C. G. Costa-Foru, Radu D. Rosetti, P. Sadoveanu, Constantin C. Petrescu, N. D. Cocea, Tudor Popescu, Mavrojani, Mihail Mora şi alţii”.

*

Şedinţa de judecată a început la ora 9, sub prezidenţia colonelului Călinescu, cu o instanţă formată din maiorii Pomponiu şi Mihescu, căpitanii Lerescu şi Virgil Florescu, precum şi a comisarului regal, maiorul Niculescu-Bolintin.

*

În cea mai autentică tradiţie judecătorească românească, comisarul regal a respins martorii şi probele, dar şi termenul pentru pregătirea apărării. Comisar, deh!, şi încă regal, cu ordine clare şi infailibile, de la Nando, cum i se zicea veşnicului încornorat Ferdinand. În cele din urmă, colonelul Călinescu, preşedintele de instanţă, amână procesul pe a doua zi, când urmau să fie audiaţi martorii, iar apărarea, peste noapte, trebuia să-şi facă probatoriul.

Scriitorimea română nu doar că intrase în muţenie, ci hălăduia pe urmele pompei propagandistice regale, care avea să transforme genocidul asupra propriului popor (ţăranii au fost vârâţi în tranşee cu arme proaste, în vreme ce liberalii, inclusiv, făceau un comerţ înfloritor cu Austro-Ungaria, livrându-i cereale şi animale, rechiziţionate de la familiile… ţăranilor din tranşee).

*

În a doua zi de judecată, duminică, 24 februarie 1919, şedinţa începea tot la ora 9, cu contestarea Curţii, de către avocatul Mavrojani, contestaţie respinsă de comisarul regal. Avocatul Miclescu a solicitat un termen rezonabil pentru identificarea martorilor şi pentru pregătirea apărării, dar şi această legitimă solicitare a fost respinsă. Aşa că „se dă citire ordonanţei definitive, prin care domnul comisar regal trimite în judecata Curţii Marţiale pe ziarişti”. O instanţa de paradă, obedientă faţă de poruncile de la Palat.

Şi avocatul D. Em. Socor solicita amânarea procesului, motivând că „cele trei zile, acordate de dl Comisar Regal pentru studierea colecţiunilor din „Gazeta Bucureştilor”, „Scena”, etc., etc., sunt absolut insuficiente celor peste douăzeci de apărători”. Lui Socor i se alătură avocaţii Grădişteanu, Costa-Foru, Miclescu, toţi subliniind că ziarişti zac în arest, de la începerea instrucţiei, şi că studierea gazetelor culturale, în care au scris, le va lua mult timp, mult mai mult decât cel acordat.

Comisarul regal Niculescu-Bolintin ştie una şi bună, că toţi acuzaţii au scris în „Gazeta Bucureştilor” şi că, indiferent de ce anume au scris, sunt „culpabili de rigorile legii”.

*

Avocatul Cancicov ripostează cu argumentul că „Gazeta Bucureştilor” a fost „recunoscută de magistratura ţării ca organ românesc”, iar avocatul Miclescu precizează că, „în virtutea art. 42 din Convenţia de la Haga, ziariştii nu pot fi incriminaţi pentru activitatea lor, în timpul ocupaţiei inamice”. Argumentul pare să fi fost important, pentru că instanţa s-a retras, cale de 10 minute, pentru consultări, ocazie cu care deliberează, cu supuşenie faţă de dinastie, că ziariştii nu pot fi puşi în libertate şi că procesul nu se poate amâna, aşa că se reia judecata, cu audierea martorului G. Corbescu, apoi cu depoziţiile inculpaţilor.

*

„Adevărul” nu putea comunica întreg adevărul, din pricina cenzurii, dar din frânturile de relatare înţelegem că D. D. Karnabatt respingea acuzaţiile că, prin ce a scris, ar fi furnizat informaţii politice sau militare duşmanului. În fond, „Gazeta Bucureştilor” era una dintre puţinele publicaţii româneşti, la care lucrau numai români şi care a supravieţuit şi în vreme de război. D. A. Camburopol şi Dem. Teodorescu au declarat că, încă din timpul neutralităţii, au „scris în direcţia politică în care credeau că îşi pot servi mai bine ţara” şi că şi el, şi Arghezi, şi ceilalţi „lucrau în bună înţelegere cu generalul Iliescu, care era chiar inspiratorul unor articole”, apoi „lămureşte situaţia dumisale militară, arătând că a rămas cu ordin la Bucureşti, în compania de jandarmi” şi că „transferarea domnilor Theodorescu şi Arghezi în această unitate a fost făcută din ordinul generalului Iliescu”.

În urma acestor depoziţii, avocatul Costa-Foru a cerut audierea colonelului Slătineanu, fost şef de cabinet al generalului Iliescu, şi a căpitanului, Mircea, solicitarea fiind admisă.

*

În 24 februarie, Societatea Scriitorilor Români, absolut insensibilă la calvarul lui Slavici şi al lui Arghezi, s-a reunit în foaierul Teatrului Naţional, unde „a descărcat vechiul comitet de gestiunea sa şi a ales un nou comitet”, precizează „Luceafărul” din 15 martie 1919, care nu suflă un cuvinţel despre drama bătrâneţilor lui Slavici.

*

Luni, 25 februarie 1919, „Procesul ziariştilor” urcă pe prima pagină a ziarelor, cu reportajul şedinţei din după-amiaza zilei precedente, drept „Procesul regimului brătienist”. De data asta, relatarea jurnalistică a procesului este precedată de un veritabil editorial-pamflet, scris de Constantin Mille, care merită reprodus în întregime:

*

„Ieri s-a deschis procesul ziariştilor care au scris la ziarele nemţeşti. După cum era de aşteptat, în loc de procesului acestora, s-a început – şi cu ce alai! – procesul regimului ticălos al Brătenilor, sub neutralitate.

Într-adevăr, ziariştii traduşi înaintea Justiţiei Militare, acuzaţi de trădare de ţară, au declarat că ei au fost în slujba ministerului de război, că generalul Iliescu le dicta articole împotriva intrării în acţiune, că au fost recompensaţi pentru aceasta şi băneşte, şi prin mobilizarea pe loc, precum şi prin faptul că, din regimentele lor, au fost trecuţi la Batalionul de jandarmi pedeştri, care, se ştie, că parte au rămas în Bucureşti. Mai mult încă, când s-a declarat războiul nostru, ei au fost puşi la controlul ştirilor militare – un post de încredere.

*

Iată, dar, pe dl Brătianu în contact cu ziariştii care erau plătiţi de către nemţi, şi aceasta pentru a favoriza politica dumisale de duplicitate. Marele şmecher al ţării româneşti credea că, prin aceste abjecţii morale, va adormi pe nemţi. „Cartea Roşie” a domnului Czernin dovedeşte că n-a adormit pe nimeni, că Puterile Centrale erau perfect informate de gesturile şi actele reale a dlui Brătianu. Austro-Ungaria şi Germania, cu toate că erau înştiinţate că articolele din „Libertatea” şi „Ziua”erau dictate la Ministerul de război, ştiau perfect că dl Brătianu minte. Vorba este a dlui Czernin, repetată de mai multe ori.

*

Şi, acum, se luminează înaintea ochilor noştri o mulţime de lucruri. Ştim de ce nu se urmăresc anumite persoane, ştim de ce se menajează altele. Ştim multe lucruri care păreau misterioase şi inexplicabile, şi azi sunt înţelese perfect.

Regimul dlui Brătianu , dinainte de război şi chiar în timpul războiului, începe să se arate în adevărata lui lumină, dar mai ales politica de duplicitate, pe care a întrebuinţat-o şi o întrebuinţează şi acum, cu credinţa că aceasta este diplomaţia cea mai fină.

Procesul este numai la începutul lui. Să sperăm că el va descoperi şi alte lucruri nostime. În tot cazul, procesul de la Curtea Marţială este mai mult al regimului Brătianu, decât al câtorva ziarişti, condamnaţi în faţa opiniei publice, dar care înaintea Curţii Marţiale nu au ce căuta, decât doar de a face procesul vremurilor triste, care au precedat războiul nostru. El a început cu Turtucaia şi a sfârşit, ruşinos, prin Pacea de la Bucureşti, al cărei autor moral este tot dl Brătianu!” (Constantin Mille, Adevărul, 25 februarie 1919).

*

După un scurt rezumat al şedinţei de dimineaţă, „Adevărul” publică o cronică interesantă a şedinţei de după-amiază, în care continuă depoziţiile acuzaţilor, cărora nu li se poate reproşa nici un gând sau gest de slugărnicie faţă de ocupant, iar a scoate publicaţii româneşti, şi în timpul ocupaţiei, nu înseamnă o crimă, ci poate că un firesc, dacă nu cumva un eroism. Dar pe noi ne interesează, în special, soarta marilor scriitori Ioan Slavici şi Tudor Arghezi, îmbrânciţi, în februarie 1919, sub şenilele disputelor politice româneşti.

*

Depoziţia lui Tudor Arghezi a fost, în esenţă, următoarea: „îşi însuşeşte, pe de-a-ntregul, declaraţiile, de azi, dimineaţă, ale confratelui Dem. Teodorescu, întrucât situaţiile lor sunt aproape identice. Au scris, în timpul neutralităţii, în direcţia în care credeau că îşi pot servi mai temeinic ţara. E curios că măsurile respective se iau, acum, în contra ziariştilor, în loc să se ia în contra oamenilor politici, care au avut alte vederi decât cele ale dlui Brătianu. Dl Arghezi declară că s-a bucurat de cea mai mare încredere a Ministerului de război. Multe din articolele scrise în ziarul „Libertatea” au fost inspirate de generalul Iliescu. Se afla, de asemenea, în bune relaţii cu domnii Morţun şi I. G. Duca”.

*

Şi vine rândul lui Slavici. După o pauză de 15 minute, după martirizarea, de către liberalii lui Brătianu, şi a lui Mihai Eminescu, şi a lui A. D. Xenopol, şi a lui Ion Grămadă (pe care îl ameninţau că îl vor livra Austro-Ungariei, unde era condamnat la moarte prin spânzurătoare, dacă nu se potoleşte), vine rândul martirizării lui Ioan Slavici.

*

Ctitorul mândriei şi al conştiinţei de a fi român, Ioan Slavici, nu şi-a pierdut o clipă demnitatea.

*

„Dl I. Slavici accentuează, de la început, că a scris la „Gazeta Bucureştilor” din pură convingere. O viaţă întreagă, domnia sa a susţinut acelaşi punct de vedere. Pentru convingerile dumisale politice, a fost tradus, în trecut, în repetate rânduri, pe banca acuzării, fără să dezarmeze însă. Politica ce a preconizat dl Slavici nu e a dumisale, personală, ci a fost politica tradiţională a ţării, al cărei principal aderent a fost marele român Şaguna. Din copilărie declară că a moştenit credinţa în pericolul slav. Întreaga generaţie de patrioţi, care au luptat pentru progresul ţării – Kogălniceanu, Rosetti, Eminescu etc. –, avea acelaşi punct de vedere politic şi, cu toate acestea, nimeni nu poate contesta patriotismul lor.

Face istoricul activităţii sale pe tărâmul cultural şi politic.

Astăzi suntem prieteni cu slavii, şi mai ales cu sârbii, iar dl Passici e bun prieten cu dl Brătianu. Adevărat. Dar cine poate şti ce se va întâmpla peste un an sau doi? Istoria faptelor nepetrecute nu o poate scrie nici domnia sa şi nici dl Comisar regal.

Dar, continuă dl Slavici, nu mi se face o vină decât pentru că am scris la „Gazeta Bucureştilor”. Oare tot vinovat eram, dacă publicam, în această gazetă, şi „Tatăl nostru”?

Se spune că am vândut, în permanent, interesele ţării, şi totuşi, eu am rămas sărac. Unde-i preţul vânzării?!” (P. A. S., Adevărul, 25 februarie 1919).

*

De remarcat şi de subliniat că, în 15 ianuarie 1919, presa română a ignorat total personalitatea celuilalt anti-slav, Mihai Eminescu. Iar dacă, după 26 mai 1899, cărturarii români erau entuziasmaţi, cum vor fi şi după anul 1930, de splendidul discurs, de la sesiunea Delegaţiunii comune a monarhiei habsburgice, din Budapesta, al lui George Popovici, care „avertiza asupra pericolului rusesc”, acum orientarea oportunistă era spre Rusia, iar venerabilul Ioan Slavici rămânea, la 70 de ani, singurul stigmatizat pentru convingerile sale româneşti. Ca să nu mai vorbesc de marele prozator bucovinean Em. Grigorovitzam care l-a tradus şi publicat, pe cheltuiala lui, în două ediţii pe Eminescu, impunându-l în spaţiu cultural german, şi care, ca să nu-şi împovăreze sufletul cu umilinţele la care avea să fie supus Ioan Slavici, a preferat, în noaptea zilei de 6 decembrie 1915, să-şi tragă un glonţ în cap.

*

În şedinţa a doua, acuzaţiile de a fi „scris contra armatei şi a ţării”, pe care le formulase bicisnicul reprezentant regal, se cam spulberă.

Angajat de dna Pop, care era româncă şi nu nemţoaică, D. A Nora a scris, în „Gazeta Bucureştilor”, la rubricile „Crâmpeie” şi „Răvaşe”, adică mici fragmente literare şi corespondenţă cu cititoarele.

Fără să facă politică, ci doar traducând ce i se cerea să fie tradus, Adrian Sulcină era şi secretar de redacţie la „Universul” şi, pentru că i s-au cerut precizări, a confirmat că „Pora făcea cronici artistice, Camburopol nu era autorul articolelor semnate A. C.”. I. Tedescu, aşa cum declara, făcea „Cronica Teatrală”, I. C. Cernăţeanu, angajat tot de proprietara gazetei, românca Dora Pop, nu de nemţi, a scris articole economice, iar Al. Tulceanu, care era funcţionar, nu jurnalist, îl urmase pe generalul Iliescu la Iaşi. L. Negreanu era tipograf. Iosif Popescu era traducător. C. Apostolescu era corector. L. Coller a fost pe front, iar la „Gazeta Bucureştilor” a scris cronici teatrale doar din vara anului 1918. Ştefan Antim fusese mobilizat pe loc, în Siguranţa Generală a Statului, primind ordin să rămână în Busureşti. A scris doar despre dezastrul provocat de ruşi şi în apărarea reformelor enunţate la Iaşi.

*

Mintos de te apucă pandaliile, comisarul regal restrângea aria acuzaţiilor ziariştilor: „vina ziariştilor e una şi aceeaşi: colaborarea sub orice formă la Gazeta Bucureştilor”.

*

În 27 februarie 1919, la şedinţa de dimineaţă a celei de-a patra zile de proces, au pledat avocaţii, iar comisarul regal a cerut să nu fie recunoscuţi cei care nu au grade militare în armată. Moş Teacă, tot Moş Teacă, pentru Măria Sa Nando Teacă Întregitorul!

*

În 28 februarie 1919, dimineaţa, au fost audiaţi martorii. G. Milian-Maximin a declarat că inculpatul Lascăr Negreanu nu s-a ocupat, niciodată, decât de administraţie, iar Virgil Bărcănesc şi M. Faust-Mohr au probat că revistele lui A. de Herz nu s-au ocupat de politică. Şi iar se enervează Comisarul regal, şi iar se suspendă şedinţa.

*

În ziua a şasea a procesului, o mare parte a rechizitoriului Comisarului regal în are în vizor pe Karnabatt, pe care îl etichetează drept „mercenar al scrisului”, care avea „origine străină”, iar faptul că fusese mobilizat în Batalionul de jandarmi pedeştri, prin intervenţia girantului ministerial Lupu Costache, nu-l scuteşte de obligativitatea de a se înrola şi de a lupta pe front. Apoi, maiorul regal dă în jurnalistul S. Grosman, care lucrase la oficiosul guvernamental „Viitorul”, dar a scris că „toţi cei care sunt împotriva Germaniei au creier de papagal şi suflet de maimuţă”, apoi şedinţa se suspendă iar.

*

Ziua a şaptea a procesului trece în pagina a doua, Comisarul regal împărţind lotul acuzaţilor în „acei care au colaborat, într-un fel sau altul, scriind articole absolut inofensive” şi „acei care au colaborat, într-un fel sau altul, după încheierea păcii, la aceeaşi gazetă”, condamnând Pacea de la Bucureşti. Urmează pledoarii, dar nici una în favoarea lui Ioan Slavici sau a lui Tudor Arghezi.

*

În 3 martie, când „Adevărul” apare în 4 pagini, „Procesul ziariştilor trece în ultima pagină. Avocatul Em. Socor arăta, în pledoaria lui, că, „la venirea nemţilor, primul care a avut să sufere neplăceri a fost tocmai Slavici. El a fost îndepărtat din postul de profesor de limba română, ce îl avea la Şcoala Evanghelică”, apoi Socor s-a ocupat, cu aplomb, de apărarea lui Grosman.

Pledoariile continuă şi în şedinţa de după-amiază, consemnată de ediţia din 4 martie 1919 a „Adevărului”.

*

E cumplit să tot cauţi numele lui Ioan Slavici, în vremea vieţii sale, obişnuit fiind să-l găseşti sub texte literare şi sub studii istorice admirabile şi să nu-l găseşti, pentru că un saltimbanc regal primise ordine să-i lichideze civic pe câţiva dintre liderii de opinie ai acelor ani, ca să-i pună cu botul pe labe şi pe ceilalţi. Sau, cum perora avocatul lui Dem. Teodorescu, Cancicov, despre stupidul proces, „Justiţia aceasta e ca o pânză de păianjen, în care insectele slabe cad prinse şi mor, iar cele puternice o sparg şi fug în lume”, printre „insectele puternice” fiind individualizaţi Virgil Arion, Mitropolitul Primat, generalul Mustaţă – prefectul Bucureştilor, care i-a întâmpinat pe germani, etc. Slavici este, deci, şi în şedinţa a noua, doar un icnet îndepărtat, cu care îl chinuiau bătrâneţile.

*

Ziua a zecea, aduce în ediţia din 6 martie a „Adevărului”, pledoariile avocaţilor Radu D. Rosetti şi Virgil Mora, cu argumente de bun simţ, pe care doar comisarul regal nu le pricepe. Desigur, că nuci stăpânii lui.

*

Arghezi, apărat de M. Negreanu, împreună cu alţi doi, are parte de o pledoarie abia în ziua a douăsprezecea de proces, când Negreanu îl definea drept „luptător democrat”, insensibil la victoriile germanilor, dar preocupat de „probleme cu caracter general, în care erau constatate imperfecţiunile organizării sociale de pretutindeni”.

*

Ultima zi a procesului, a treisprezecea, s-a desfăşurat în 8 martie 1919, când au fost interogaţi şi ceilalţi acuzaţi, şi când Ioan Slavici, într-o expunere mai largă, a încercat să ilustreze „cum a înţeles domnia sa să lucreze pentru binele neamului”, precizând că „toată activitatea domniei sale publică e pornită din dragoste de ţară, nu din vreun interes lăturalnic”.

*

Slavici şi Arghezi, câte 5 ani de temniţă

Slavici şi Arghezi, câte 5 ani de temniţă

*

În aceeaşi zi, după 6 ore de deliberare, Curtea Marţială îi condamnă pe Ioan Slavici, Tudor Arghezi şi Dem. Teodorescu la câte 5 ani de închisoare (au fost eliberaţi, totuşi, după 11 luni, Slavici primind domiciliu forţat la Panciu), D. Karnabatt şi S. Gosmann primind pedepse privative de libertate duble, de câte 10 ani, ceilalţi acuzaţi fiind achitaţi.

*

Gata, subiectul s-a închis. Glorioasa Justiţie românească şi-a pus stigmatul, pe care îl poartă cu nesimţire şi în zilele noastre: obedientă până la a-i condamna, nevinovaţi, la ocnă grea pe marii români Ioan Slavici şi Tudor Arghezi; două lacrimi ale bunului Dumnezeu pentru nefericita soartă a românilor.

*

Ioan Slavici a murit, în anonimatul deportării, în 17 august 1925, la Panciu. Nimeni, nici o revistă literară sau vreun ziar de senzaţie, n-au dat de ştire că s-a dus, darămite să-i mai scrie un necrolog. Că-aşa-i la noi, la români.


Slavici, zvârlit în temniţă de… România Mare

Ioan Slavici, încă un mare nedreptăţit al Istoriei

Ioan Slavici, încă un mare nedreptăţit al Istoriei

*

Arestat, în Bucureşti, încă din zilele Primului Război Mondial, şi zvârlit în temniţele Domneşti, Luvru şi Modern, Ioan Slavici, român între români, a fost condamnat, în 1919, la 11 luni de închisoare, pe care le-a făcut resemnat, primind, apoi, domiciliul forţat la Panciu, unde ginerele lui era şef de gară, târg moldav în care a şi murit, în 17 august 1925, şi în care a fost înhumat. Înhumat şi uitat.

*

Care fusese „crima” lui Slavici, neamnistiată nici până azi, ţărâna lui zăcând, anonimă, la Panciu şi, nu aşa cum era firesc, la „Bellu”, alături de ţărâna lui Eminescu? Slavici nu a dorit federalizarea ţinuturilor româneşti într-o statalitate balcanică, ci în una europeană. Iar când, neînţeles, a fost condamnat la moarte (avea 70 de ani, când au trecut şenilele patriotarde peste el), flacăra sfântă şi profund românească, numită Ioan Slavici, a pâlpâit meteoric: „Eu am proptea mai puternică decât toţi puternicii zilei împreună: bunul Dumnezeu, care mi-a făcut parte de darul de a mă simţi bine în toate împrejurările”.

*

În imperiul austro-ungar, deşi îi ceruse capul un general român, Dodea, Slavici, care însemna însuşi spiritul românesc (Ion Grămadă povestea că, în Balcani, toate cârciumele valahilor se numeau „Ivan Slavici”, după apariţia primei cărţi de povestiri a lui Slavici), în imperiul străin, deci, Slavici nu a fost băgat în temniţă, pentru că însemna şi simboliza prea mult. Doar „patria mamă” a încercat să-l sugrume, prin gaşca de ticăloşi încă aureolaţi pe nedrept: regele Ferdinand, Brăteanu, patriarhul Miron Cristea şi aşa mai departe.

*

Surprinzător pentru mine este faptul că, la sfârşitul anului 1925, s-a găsit un român, care îşi pierduse braţul drept în războiul din Bulgaria, Perpessicius, care să apere memoria lui Ioan Slavici, chiar dacă prin înjumătăţiri de adevăr, aşa cum puteţi descifra singuri, din foctocopia paginii 22 a almanahului „Calendarul Minervei”, pe 1926, pe care v-o pun la dispoziţie, dar nu înainte de a întreba: De ce nu aducem ţărâna lui Ioan Slavici lângă ţărâna lui Mihai Eminescu?

*

 

Calendarul Minervei pe anul 1926, pagina 22

Calendarul Minervei pe anul 1926, pagina 22


Pagina 62 din 85« Prima...102030...6061626364...7080...Ultima »