Numărătoarea inversă (I)

*

Când îţi simţi sufletul ostenit şi trupul epuizat, e bine să îţi faci ordine în lucruri şi să nu laşi după tine nici un petic de hârtie, pe care ai considerat, de-a lungul timpului, că nu merită încredinţat tiparului. Trebuie să distrugi şi fotografiile, şi poemele neterminate, chiar dacă de unele dintre ele te leagă odgoane ascunse, cu care-ţi tot cărăbăneşti amintirile prin vremuri aidoma unui edecar.

*

Mi-aduc aminte, era în 15 martie 1990 şi plecam la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri”, al cărui prim şi ultim umilit salariat am fost, ca să-mi iau transferul la „Crai nou”. Propunerea mi se făcuse cu o zi înainte, în 14 martie, la câteva clipe după ce mi se născuse şi al doilea copil, Andi, cel cu care aveam să tot împart împovărările aflării de sine. Urcasem în tren şi, instinctual, am scos carneţelul de reporter, notând, în fugă şi cu multe corecturi, un poem pe care nu l-am mai terminat sau mi se pare că nu l-am mai terminat, pentru că vibraţia lui finală aveam s-o regăsesc, târziu, în „Redemption”, „mântuirea” tristă şi disperant strigată spre lumile lumii de Andi. Eu începusem, în trenul de Iaşi, să-mi notez presimţirile:

*

*

Deasupra noastră grauri, grauri

bat calendarele în cuie,

iar anotimpul dovedeşte

că s-ar putea muri frumos

sorbind din naltele potire

secunda asta care nu e,

căci iarăşi existăm, prieteni,

a doua zi după Christos,

*

şi nu mai e nimic, pentru că vremuirea mă îmbrâncise din conştientizarea noii şanse a neamului nostru (a doua zi după Christos), şi n-am mai avut vreme nici măcar pentru mine, nici pentru conştientizarea propriei mele mântuiri, lăsându-i povara lui Andi, care, având timp să o desluşească, a pus închinăciunea să picure pe grif-ul chitarei:

*

Se spune că mântuirea nu-i chiar atât de dulce,

Am auzit că nu ar mai fi loc şi pentru mine,

Îmi crestez iluziile în ochii străinilor,

Cuprins ca un orb la vânare de îngeri;

Am auzit că n-ar mai fi loc şi pentru mine.

 *

Voi fi oare văzut?

Un vis de copil:

Oh copile, de ce nu te rogi?

Ţi-ai distrus uneltele

Pentru o lume de proşti,

Oh copile, merit eu să fiu salvat?

Râurile pasiunii curg adânc.

 *

Se spune că mântuirea nu-i chiar atât de dulce

Am auzit că nu ar mai fi loc şi pentru mine,

Îmi crestez iluziile în ochii străinilor,

Cuprins ca un orb la vânare de îngeri;

Sunt sigur că nu mai este loc şi pentru mine!

 *

Dacă-mi fac rost de o fărâmă de timp pentru a cugeta, trebuie să concluzionez că am fost un om norocos. Fata mea, Cozmina, acum inspector la Primăria Cluj-Nepoca, mi-a ferecat sufletul cu lumină, bandajându-l tămăduitor cu realismul ei entuziast, iar Andi l-a tot tras de revere, pentru a-i desluşi alte perspective şi alte îndatoriri. Doar datoria faţă de memoria neamului am înţeles-o şi mi-am asumat-o singur. Dar nu despre ceea ce mi-a izbutit în viaţă vreau să vă vorbesc, mai ales că, spre deosebire de „Iona” lui Marin Sorescu, eu o să-mi implor mama ca nu cumva să mă mai nască vreodată. Prea multă prostie şi prefăcătorie în lume, ca să-mi mai doresc vreo ipotetică reîntoarcere. „Deja s-a polarizat global şi va mişca axa pământului!”, îmi spunea, în urmă cu vreo zece zile, medicul clujean Horaţiu Silaghi, pe care l-am vizitat doar ca prieten vechi şi admirabil. Pacient nu voi mai fi niciodată şi pentru nimeni, chiar dacă „îmi crestez iluziile în ochii străinilor”, în care, uneori, sunt „cuprins ca un orb la vânare de îngeri”.

*

*

În primii ani ai marii păcăleli naţionale, când am început să şi trăiesc, începusem să cred că literatura ar însemna ceva. Cred că mă molipsisem de entuziasmul furibund al lui Ioan Manole, cu care, de altfel, am şi organizat şi o lansare de cărţi, vestind, oarecum trufaşi, că începem să însemnăm ceva. Întotdeauna m-am temut de risipa de timp: dacă e puţin, măcar să-l consumăm cu nesaţ! De câte ori nu mi-am înfipt colţii în glezna Capricornului şi nu am profitat, după aceea, de şchiopătările lui!

*

*

Manole era fratele meu. Clocotea de metafore şi se năpustea precipitat asupra luminii, fără să-i pese de lumescul existenţial, pentru că el era ursit unei alte trăiri, în piezişul dintre lumină şi umbră, în care, dintotdeauna şi-a făcut culcuş tainic bunul Dumnezeu. Dar nici chestia asta nu o observa Ioan Manole, straşnicul devorator de lumină în vremea vremuirilor acestor vremelnicii. Aidoma lui erau toţi condamnaţii la poezie, care contrastau cu simandicoşii ronţăitori de verbe putrede, care făceau şi încă mai fac gloria Sucevei. Şi care nu ne-au interesat şi nici nu ne interesează. Am ştiut să-i ocolim şi să ne vedem de ale noastre. Să ne mântuim, adică să ne eliberăm, pentru că sinonimul, de noi ştiut, pentru mântuire a fost, întotdeauna, libertatea, eliberarea. Inclusiv de dogme şi mai ales de prostie.

Ovidiu Mihăilescu, “răstignit între rănile sale”

*

Muzician şi poet care locuieşte “departe-ntr-un oraş atins de ger / cu oameni slabi şi fabrici de tăcere”, Ovidiu Mihăilescu, personajul exponenţial al acestei zile,  stă “bucuros încolăcit ca Laocoon de plasa cu becuri / în sufrageria ta”, pentru a trăi dumnezeieşte prietenia “în adâncurile unei oceanice melancolii”, în care are de a se mărturisi definitiv: “Cred în Cristos – cuvântul răstignit între rănile sale / Cred cu smerenie în nobleţea pătimirilor înălţătoare”.

*

Ca muzician (folk “încolăcit” cu rock) şi ca poet, Ovidiu Mihăilescu meditează “ca un scafandru izolat în abis dincolo de lumină”, cântecele şi poemele lui fiind importante pentru că a “pus acolo la loc sigur câteva amintiri din copilărie / a(m) lăsat la rece câteva sentimente fierbinţi / a(m) făcut mari provizii de fructe viitoare / pentru că în sufletul tău este mereu lumină”.

*

La mulţi ani, Ovidiu, şi Dumnezeu să ni te ţie numai întru bucurie!

Mălina Aniţoaie sau inocenţa în stare de sclavie

*

Veşnică explozie a mugurilor în floare şi, tocmai de aceea, crucificată pe necuprinderea inefabilă a primăverii, prozatoarea Mălina Aniţoaie îşi poartă ursirea idilică a Rădăuţilor pe palme pentru a o modela şi şlefui într-o altă identitate, una mult mai lăuntrică şi decât cea pe care i-o conferă cuvintele, aşternute migălos în pagini poate de propriile-i nostalgii, poate de neostenita nostalgie a Rădăuţilor.

*

De-a lungul vremii, Mălina Aniţoaie s-a tot împrimăvărat cu cărţi, “Şerpii surâd şi muşcă” sau “Bijuteriile mele din ceară” fiind tot atâtea ofrande în despovărarea de timp şi de vremuire, în favoarea înrădăuţirii – identitate pentru care optează cu fiecare licăr al zilelor, care-i atinge cu sfiiciune cuvintele.

*

Mălina Aniţoaie, “inocenţa în stare de sclavie” şi de neodihnă, tocmai dezveleşte un nou început de mai, întotdeauna de mai şi de mult mai bine, decât până atunci.

*

La mulţi ani, Mălina Aniţoaie, şi Dumnezeu să te ţie numai întru bucurie!

Ion Paranici: Mersul înserării

*

„Încâlcit în ştirile / ce-s carnea vie-a zilei”, dar încă năzuind spre un „mâine (care) va fi poemul / întors de pe drumuri”, Ion Paranici îşi descoperă „Mersul înserării” (Junimea, 2016) „dintr-o înserare neiertătoare” – după cum îmi scrie în dedicaţie, cu retorisme contrarii („în fiecare întrebare-s nervi” versus „peste toate / se aşază colbul lenii”), în absenţa întrebărilor şi în prezenţa unei înţelepte împăcări cu tăcerea („liniştea bătrână vine de departe”), pentru că „vinul iar se crede zeu”, pentru că „versu-i / cumpăna prin care treci / când vrei”, în ciuda faptului că „însingurat e condeiul”, că „pagina de carte-i / loc de veci / al celui care cheamă în ea” şi că „iar s-anunţă / vreme rea în oameni”.

*

Cândva, cu prilejul unei alte cărţi, Ion Paranici îmi spunea că aceea e ultima, dar ştiam că se amăgeşte singur, pentru că Ion Paranici nu poate trăi în absenţa tainei lirice, a unei intimităţi secrete, „în amăgiri, ca într-o taină”, poate şi datorită faptului că poemele lui nu sunt cântece, ci „tristeţea unui loc / în care nu m-aşteaptă nimeni”, loc adânc zvârcolit de „jarul clipei / când în noi, tăcută, / încă-o zi va fi să moară”, jarul predestinat să urmeze „mersul sângelui / din zori şi până-n înserare”. Şi asta, pentru că, dintotdeauna şi pentru totdeauna, Ion Paranici nu a fost decât drumeţul tăcut şi, prin aceasta, secret „în umbrele de-acasă” („pe faţă / i se odihnea culoarea / lanului de grâu / care-ncepuse să viseze pâinea”, deci o ascendenţă „peste vorbele cu nervii rupţi”, „din cer înalt şi până-n frunză”, drumeţul care nu pleacă niciodată din rădăcinile sale, dar se lasă măcinat de „porniri ascunse”, deşi e conştient că „neamurile-i sunt / într-un neam de cuvinte”). Şi nu te poţi descălţa de destinul acesta, dar poţi urca şi coborî, odată cu sevele, pentru că „poemul, atunci când se ştie în viaţă, / e plecarea-ntr-un / crez fără margini / şi-i ţărâna ce-aşteaptă / s-o împrăştii / pe răni care ard şi acum / în litera şchioapei istorii”, iar condiţia fundamentală a poemului ţine de cea a Arborelui Cosmic („el va fi să creadă / că-i cerneala / pentru viaţa unei alte cărţi”).

*

Poezia lui Ion Paranici e o ţesătură fină şi fragilă, dar prin care poţi descoperi „în câte geamuri / este-acum lumină trează”, în ciuda faptului că „oraşu-i mai sărac / şi întunericul / e mult prea des” şi că „în bărbat se adunase vremea / care-avea în pază / drumuri neumblate”, bărbatul fiind acela care „a vrut, apoi, să ştie totul / despre aer, / despre-ngândurarea ploii” şi, nu în ultimul rând, „s-ajungă lângă / singuratici pomi / ce-şi spun / că-n fiecare zi / pădurile sunt ei”.

*

Poeziei lui Ion Paranici „i-au fost gândite temelii / să ţină-n spate timpul”. Poezia lui Ion Paranici, „încă o noapte tăiată / de ţipătul / păsării aflate în primejdie” evită „un vag Babilon de întrebări”, „acolo unde ţipă / secundele pe care graba / le-a uitat / pe când aveau de spus / că fără ele / Timpul nu-i întreg”, suie spre viaţă, spre vibraţiei, spre revărsarea sufletului pe cer, chiar dacă „tăcerea de-apoi va fi rece / ca fuga de teamă”. Şi asta, pentru că Ion Paranici, veşnic sfios în faţa propriului suflet, abia îndrăzneşte să cate spre eul său liric şi, dacă îl zăreşte printre pleoape, anevoie îndrăzneşte un zvâcnet discret de extaz: „Bucolică a fost această-nchipuire…”.

*

Vasile Tudor: Babel / poezie

*

Dincolo de „cuiburi de aer”, există „lumea-n silabe / în negrele secunde / albul infinit” şi nevoia de a scrie „la acelaşi cuvânt / până când hârtia mototolită / desprinde cerul / până când literele / mijesc ziua”, cuvântul fiind o vibraţie, prin fiecare căutare, năzuire, născocire, o matrice primordială, care ar putea redefini, odată cu spaţiul liric, însăşi fiinţa poetului. Tocmai de aceea, în secreta lui identitate poetică, Vasile Tudor premeditează descoperirea şi caligrafierea primordialului, al acelui in status nascendi, prin care „zilele toate se întorc într-o singură zi”, deşi „sunt linii care nu mai dor / în nici un chip”. Linii, adică schiţări de contururi pentru aspiraţii şi inspiraţii, şi nicidecum „umbra unei idei”, cum formulează Nichita Danilov, din frumuseţea altei perspective, în condiţiile în care Vasile Tudor nu este un iniţiat, ci un intuitiv al ancestralului cu care începe şi se sfârşeşte totul. Iar „fundalul acesta expresionist”, la care face apel Mircea A. Diaconu, introducând în evaluare şi un „pariu existenţial” („Seara un cântec râios mistuie văzduhul / umbra păstorului a ucis soarele”?) nu este nicidecum iniţiatic, pentru că păstorul nu este un element al peisajului mioritic al idilismului nostru patriotard, ci reperul primordial al iniţierilor, cu mult anterior Paradeshei lui Zarathustra.

*

Vasile Tudor, însă, deşi nu a avut vreme şi nostalgie pentru iniţieri mai vechi sau mai noi (Blaga, de pildă, doar se simte discret, dar nu înseamnă şi o amprentă iniţiatică), fiind doar cel care „fără formă învaţă-nchipuirea”; are instincte bune pentru a descifra „sufletul morţilor în mâna Cerşetorului” şi, desigur, că „cuvintele sunt pietre curgătoare”, atunci când „naşterea stă să se întâmple”, după aceea urmând îndepărtările, înstrăinările: „Să luăm aminte / eşti un punct / cu umbra / descompusă-n linii”. Vedeţi, aceleaşi linii, aceleaşi contururi bănuite („eroarea morţii e Cuvântul”), un fel de „lumină împotmolită în geamuri”, care naşte nu conştiinţa, ci doar tentaţia bănuitei condiţii umane: „O, de-aş avea cuvântul prim!”. Deci prima vremelnicire, pentru că vremelnicirea se produce, în primul palier al iniţierilor astrale, prin desluşirea desprinderii din veşnicie şi prin numirea acelei desluşiri, „chiar dacă uneori Cuvântul” l-a „îndemnat la erezii”.

*

Iar poezia, ca erezie (Babel se traduce prin „zidit de Dumnezeu”, şi nu prin vraiştea „încurcării” limbilor) şi ca admirabil orgoliu al sufletului omenesc („un rege obosit de Alb”), deşi înseamnă doar un „redându-mă iluziei” şi „un cimitir de păsări”, de inutile tentaţii ale zborului, „se-aude noaptea sângele mă plouă”, „noapte de noapte ţi-am ascultat mâhnirea”, noaptea însemnând premeditată şi pătimaşă însingurare şi nicidecum singurătate, chiar dacă „într-o altă apă numele-i scăldat”, „cum şi genele-n imagini / înnoptează alt contur”, deci aceeaşi tentaţie liniară… a liniilor abia schiţate „în sufletul meu incomod”, reperele acestea definind o parabolă pentru poezia lui Vasile Tudor, care este, în primul rând, o frumoasă înmănunchiere de caligrafii spaţiale, cu lujerii în propria-i însingurare şi cu inflorescenţe ciudat risipite pe cer, din ce în ce mai difuz şi mai neiniţiatic.

*

„Inima mea / e anticarul altor inimi, / gol pendulat pereţilor străini”, spune Vasile Tudor, apelând, în titlul noii sale cărţi de poezie, la mistica vraişte şi nu la mitica durabilităţilor dumnezeieşti pe pământ, vraiştea („cuvintele-mi rămân împrăştiate”) fiind, din perspectivă existenţială, nelinişte. Marcată rar de preţiozităţile ideii, adică de naive formulări axiomatice, poezia lui Vasile Tudor rămâne, şi-n „Babel / poezie” (Editura Paralela 45, Piteşti, 2016), ceea ce a fost, adică poeziei minunat elaborată („în literele negre / tăcerile-mi albesc”), în vreme ce „printre degete inocente / se risipeşte frumuseţea”, poetul fiind martorul, uneori panicat, alteori exaltat, al destinului astral, prin care „Timpul profanează intimitatea lumii”. Şi nu există intimitate a lumii mai dumnezeiască decât poezia.