Cronici sentimentale | Dragusanul.ro - Part 61

O altă zi, în care am fost mântuit

Coperta Gruia Bodnarescu

*

Îl întâlnisem în august 1944, cu 11 ani înainte de a mă naşte, la Sânnicolaul Mare, str. Regele Ferdinand 16, tocmai atunci când „s-au tulburat vremile, năpădind ceaţă / peste tot ce în noi se numeşte viaţă”, şi m-am înclinat respectuos în faţa poeziei şi a martiriului.

Gruia Bodnărescu

Gruia Bodnărescu

* Era „obosit / de aşteptările cu întâlnirile ce n-au fost”, rătăcea printr-o „ceaţă spumoasă la gust amăruie”, şi îşi privea sufletul: „Tristeţea ca drojdia creştea mereu, / lut destrămat de ploaie e sufletul meu”.

*

După „lut” l-am recunoscut ca fiind poet iconar, jertfit astralului, prin credinţă, vieţii, prin dragoste, şi memoriei străbunilor, prin lut. De la Mircea Streinul venea definită această triplă asumare de jertfă şi m-am alăturat lui, decis să „păşim aspru, dibuind cărări de ceaţă, / întrebând aştrii de-a lumii altă viaţă. / Albe, sure, negre, zările-s departe, / N-avem drumuri, n-avem viaţă, n-avem moarte”.

*

Nu ştiam nimic despre Gruia Bodnărescu, atunci când l-am întâlnit, în august 1944, cu unsprezece ani înainte de a mă naşte, dar am recunoscut, „în nostalgia căutărilor din vremi”, sinceritatea „cu cântecul ochilor pe zbor de hulubi albi” şi m-am înclinat, şi m-am închinat în faţa dimensiunii cosmice a sincerităţii, a destăinuirii pe care, îndeobşte, o numim poezie.

*

Peste ani şi ani, aveam să aflu că Gruia Bodnărescu, ultimul poet iconar, încă trăieşte în Rădăuţi, „în amurg de ani vechi şi zare de AN NOU”, recuperându-şi „netrăirile” şi revanşându-se faţă de nedreptăţile vieţii „cu doine triste ca ale mele /drumuiri /pierdute-n gol / stol” şi zămislind, trudnic, cu „urmele-i din manuscrise”, cărţi, dăinuiri ale desferecării, precum „Ziua tuturor întâlnirilor” (2012) şi „Drum şi urmă” (2015), dăinuiri care îmi poposesc pe masă, cu tulburătoare dedicări, precum cea primită astăzi, pe care o trăiesc drept mântuire:

*

Autograf Gruia Bodnarescu

*

Gruia Bodnărescu, poetul iconar care se regăseşte într-o altă tripletă rădăuţeană – Dimitrie Vatamaniuc, Constantin Hrehor, Mălina Aniţoaei – mă onorează cu un respect pe care nu îl merit, chiar dacă a căpătat puteri pentru a reîntineri, după ce s-a privit în sufletul meu. Întâlnindu-l, am ştiut că e obligatoriu să-i respect opera şi memoria, pe care le-am depus, spre păstrare,  în „Mărturisitorii. O istorie a scrisului bucovinean”, în „Societatea Scriitorilor Bucovineni” şi în „Galeria personalităţilor bucovinene”, pe care am lucrat-o împreună cu Radu Bercea. Mi-am făcut, după puteri, datoria faţă de memorie, iar asta înseamnă normalitate, care nu obligă pe nimeni cu nimic.


Octavian NESTOR: Donquijotire

Cartea de poezie a lui Octavian Nestor

Cartea de poezie a lui Octavian Nestor

*

Poet înnăscut şi, tocmai de aceea, aflat la doar a patra carte de poezie, Octavian Nestor, „pribeagă clipă răsucită-n rană”, deşi ne propune, cu nevinovată ironie, „nişte aventuri ale spiritului”, etichetate drept „Donquijotire” (Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2015), ni se dezvăluie aidoma unui sacerdot al inefabilului, ale cărui litanii depăşesc palierul metaforei, în ciuda faptului că le este un iscusit cioplitor, şi operează cu semnificaţii, cu limbajul sacru al iluminării, cel anterior „vanei literaturi”, cum stabilea Rene Guenon.

*

Poemele lui nu se pot cita segmenţial, fără a comite un sacrilegiu, fără a ciopârţi din inefabil ciozvârte de şi „din gura lumii, din gura blestemată, din gura păcătosului, gura de rai, gura cămăşii, gura humorului, gura ţaţei, gura raţei, gura sticlei şi câte guri or mai fi pe faţa pământului şi pe dosul lui”, cum şi precizează el, guenon-ian, într-o „Artă poetică (sau Judecata Cuvintelor)”, deşi adevărata „ars poetica” a lui Octavian Nestor îşi găseşte o genială oglindire în poemul „Donquijotire”, cu care-şi începe oficierile, poem pe care mă văd obligat să-l citez integral:

*

Donquijotesc de când mă ştiu

Mă lupt întruna-n vis şi-n gând

Cu cine şi cu ce nu ştiu

Dar unde-s morile de vânt?

*

Un coif o spadă şi-o idee

Un aprig cal ieşit din rând

Un scutier şi-o dulcinee

Dar unde-s morile de vânt?

*

Pe linii curbe linii drepte

Vuieşte cosmicul avânt

De întrebări în vis deştepte

Morile mele unde sunt?

*

Tot quijotind pe căi de vară

De iarnă piatră sau cuvânt

E căutarea mea impară?

Morile mele unde sunt…

*

Dar ce mă-nvăluie în fum

Şi mă abate la pământ?

*

Stăpâne e sfârşit de drum

Şi-acestea-s morile de vânt.

*

Octavian Nestor a mai publicat, anterior, volumele de poezie „Stâncile” (1988/1991), „Sublimarea sinelui” (2010) şi „În ciuda timpului real” (2014), pe care, din păcate, nu le-am întâlnit şi nu le-am putut citi. Dacă nu ne-am fi văzut întâmplător, nu aş fi avut revelaţia „Donchijotirii” unui poet excepţional, Octavian Nestor, cel care „intră în spaţiul poeziei ca într-un sanctuar în care cuvintele trec dincolo de aparenţe, devenind simboluri, esenţe, divinităţi” (Ion Prelipcean, „Despre autor”) şi aş fi pierdut purificarea cu o poezie exemplară, în care „Un alt proscris e dăruit pierzării / Sub ghilotină capetele cad / Se-ntrece în deliruri non-lumina / Iar nopţi impuse se rotesc la vad // Cutremurări la intervale sacre / De oase risipite-n adulare / Program supus mecanicii abstracte / A unor lumi bătute-n calendare” (Dura lex).

*

Construcţia cărţii sugestionează spre commedia dell’arte, ba prin naraţiuni dramatice ale liricului („concesiuni abstracte umblătoare”, precum „Orizonturi”), ba prin tonalităţi recitative obligatorii („Dotat cu sânge breaz din faceri / Ieri cercul prinţilor nostalgici / Cuprinşi de teama clipei date / A spart oglinda din cetate”), sugestionează spre dramaturgia lui Octavian Nestor (a publicat volumele „Teatru 1”, în 1994, şi „Teatru 2”, în 1997) şi sugestionează spre teatralicul vieţii, al cotidianului, al risipelor („ramura frântă a memoriei”). Dar construcţia cărţii e aidoma unei arhitecturi cosmice (ursiri se numeau astfel de arhitecturi, în vechime), cu o fluiditate de o desăvârşită armonie, în care, ca la Pindar, vocile se suprapun pentru a deveni glas astral („Orgi de rugă sus în ceruri / Glăsuiesc pe arii scurse / În abstract de capiteluri / Bat grifonii roşii spuze // Doar la-ntretăieri de arce / Steme cu rostiri de neamuri / Preamăresc cu voci postume / Arhitecţi topiţi în valuri // Mâini pierdute-n pulberi sacre / Răsfoiesc în cărţi nescrise / Lumi tăiate-n patru laturi / De tangente şi abscise” – Cantabile).

*

Deşi nu şi-a propus să fie original, ci doar s-a tot căutat pe sine, Octavian Nestor şi-a aflat, în universul liric românesc, o identitate distinctă, cu reverberaţii din „imnurile ancestrale”, în care „misticele culori” desluşesc „timpi sortiţi de ceasuri suitoare”, „Redefinind sincretic o treime / De orizont cu treptele regale”. Cartea lui de poezie e însuşi cântecul în desfăşurare sacră, liturgică, dar un liturgic de început de lume, de iniţieri neostenite în intrarea în armonia celestă. De asta am şi ţinut să o salut şi să-mi manifest bucuria că încă se mai scrie, şi în oraşul acesta, poezie poezie.


In Memoriam Romeo Calancea

Biserica "Naşterea Maicii Domnului" din Suceava

Biserica „Naşterea Maicii Domnului” din Suceava

*

La demisolul Bisericii „Naşterea Maicii Domnului” din Suceava, în sala care poartă numele doctorului veterinar Dragoş Corlăţeanu, a avut loc, în urmă cu câteva ore, un eveniment cultural de excepţie: vernisajul unei expoziţii de pictură, cu lucrări ale regretatului pictor Romeo Calancea, şi un „remember” despre viaţa şi opera acestui fabulos personaj al Sucevei de odinioară. Nu personalitate, ci personaj (ceea ce înseamnă mai mult decât o personalitate), adică o operă vie, care există şi dincolo de creaţiile lui.

*

Evenimentul a fost organizat de către fiica pictorului, doamna Ungureanu, şi de către Doctorul în Istorie Viorel Vârlan, preotul paroh al Bisericii „Naşterea Maicii Domnului”, om de cultură spre care, de mulţi, mulţi ani, privesc şi cu admiraţie, şi cu respect, ba şi cu lumina sufletească pe care toţi o datorăm celor care ne tot aduc lumină. Au fost de faţă mai toţi preoţii cărturari ai oraşului, iubitori ai culturii şi creatori, toţi chemaţi acolo de spiritul aidoma unui zâmbet plin de viaţă, care se numeşte Romeo Calancea. Printre aceştia din urmă: Dr. Ioan Ieţcu, universitarul Vasile Demciuc, poetesa Viorica Petrovici, artistul plastic Mihai Pânzaru-PIM, publicistul Tiberiu Avram, umoristul Constantin Horbovanu, tele… astrul Bobby Stroe (cu simpatie te-am numit aşa, Bobby), două fetiţe şi un băiat, care au cântat, curat şi proaspăt, muzică folk. Unii au şi vorbit, alţii doar şi-au curăţat sufletele cu lumină.

*

Şi i-am revăzut lucrările, şi l-am reîntâlnit pe Romeo Calancea. Pururi proaspăt, vesel şi pus pe şotii, dar practicând o oralitate inconfundabilă, din care am împrumutat mult în felul meu de a scrie proză sau jurnalism. Mai ales ironie şi simţul cuvintelor. Nici vorbă de pictură naivă în creaţia lui Romeo Calancea, ci doar un modernism cutezător, cu tuşe impresioniste şi expresioniste remarcabile, în ciuda faptului că, în acel odinioară în care a creat Romeo Calancea, posibilităţile noastre, ale românilor, de a răzbi spre contemporaneitatea culturii europene era aproape imposibilă. Dar cum va trebui să scriu o cronică a evenimentului, dar şi plastică, pentru „Monitorul de Suceava”, ediţia de sâmbătă, înlocuindu-l, din prietenia care ne uneşte, pe Tiberiu Cosovan, în neaşteptata şi nedreapta lui convalescenţă, nu o să vă spun mai multe, ci doar o să vă arăt câteva dintre lucrările lui Romeo Calancea, aşa cum le-am putut fotografia (unele tablouri nu s-au lăsat pozate de rudimentarul meu aparat), fără prelucrări şi fără decupaje.

*

Romeo Calancea 1

Romeo Calancea 2

Romeo Calancea 3

Romeo Calancea 4

Romeo Calancea 5

Romeo Calancea 6

Romeo Calancea 7

Romeo Calancea 8

Romeo Calancea 9

Romeo Calancea 10

Romeo Calancea 11

Romeo Calancea 12

Romeo Calancea 13

Romeo Calancea 14

Romeo Calancea 15

Romeo Calancea 16

Romeo Calancea 17

Romeo Calancea 18

Romeo Calancea 19

Romeo Calancea 20

Romeo Calancea 21

Romeo Calancea 22

Romeo Calancea 23

Romeo Calancea 24

Romeo Calancea 25

Romeo Calancea 26

Romeo Calancea 27

Romeo Calancea 28 Romeo Calancea

Romeo Calancea 29

Romeo Calancea 30

Romeo Calancea 31

Romeo Calancea 32

Romeo Calancea 33

Romeo Calancea 34

Romeo Calancea 35

Romeo Calancea 36

Romeo Calancea 37

Romeo Calancea 38

Romeo Calancea 39

Romeo Calancea 40

Romeo Calancea 41

Public 1

Public 2

Public 3

Public 4

Biserica Nasterea Maicii Domnului 2

*


Mircea Motrici: Pecetea stelară

Coperta finală a antologiei de autor Mircea Motrici

Coperta finală a antologiei de autor Mircea Motrici

*

Făcând ultima corectură a antologiei de autor, cuprinzând plachetele de poezie publicate de Mircea Motrici, am dat peste această sintagmă, care simbolizează şi mai bine lirismul motrician, aşa că, după ce m-am sfătuit şi cu doamna Rozalia Motrici, am renunţat la a da şi antologiei de autor titlul celei de-a treia cărţi de poezie a lui Mircea Motrici, „Libertatea visului”, optând, deci, pentru mai emblematica „Pecetea stelară”. Coperta din schiţa de mai sus, care valorifică o fotografie de Victor T. Rusu şi un desen de Virgil Parghel, va fi lucrată profesionist de Alexandru Pînzar. În rest, toate rămân cum le-am promis: lansarea va fi în 21 decembrie, la ora 12 (în ziua cea mai scurtă, ziua memoriei), în cadru unui ansamblu de manifestări, care include şi o suită de colinde udeştene.


Caragiale, profundul poet necunoscut românilor

Caragiale foto 1901 Calendarul literar si artistic 1909 p 51*

Sinceritatea nu este posibilă, vreodată, fără inteligenţă. Poezia adevărată este cea sinceră, trăită integral, deci inteligentă. O probează cel mai bine domnul Caragiale, în ciuda faptului că poezia lui, deşi impecabilă, a rămas necunoscută românilor.

*

În vara anului 1912, când a plecat dintre noi (locuia, totuşi, la Berlin, împreună cu familia), cărturarii neamului românesc i-au analizat şi redimensionat personalitatea, poezia lui curată şi inteligentă răzbind deasupra momentelor de melancolie de atunci.

*

Nicolae Iorga era încă impresionat de „Versuri”, text liric pe care îl memorase şi care-i va influenţa o parte dintre propriile lui texte lirice. Alţi cărturari preferau „Prohod războiului”, copleşitoare naraţiune lirică (întotdeauna liricul are şi un epic, iar valoarea poeziei constă şi în această dimensiune narativă), sau fabule, satire, parodii şi epigrame, puse pe hârtie de marele nostru scriitor. Al nostru, adică al ălora care au nevoie de scrisul său pentru a rezista bicisniciilor vremii, şi nu al ălora care-l citează, arogându-şi o pseudo-superioritate a clasicei lor suficienţe.

*

*

Versuri

*

Ce-mi spui de poezie, de-acea himeră tristă,

Când lumea de-astăzi, rece şi materialistă,

Îşi râde de himere şi de puterea lor?

Credinţele de-acuma condamnă poezia

Ca rătăcirea, crima, păcatul, erezia

Ce merită să poarte dispreţul tuturor.

*

Ascultă-mă şi crede: de vei simţi vreodată

Că pieptul tău nutreşte scânteia cea sacrată,

Să ştii că mizerabil vei trece pe pământ:

În timpurile noastre, decât să cânţi, mai bine

De pietre sparge-ţi lira şi-apoi sufocă-n tine

Frumoasa-ţi inspirare şi-al tău nebun avânt.

*

(Românul, Anul II, nr. 128 din 12/25 iunie 1912)

*

Prohodul războiului

*

Din goană-l săgetară, trădat într-o strâmtoare

Şi-n adâncimi de codri, sub ceru-negurat,

Crunţi vânători de zimbri urlând i-au înălţat

O schelă uriaşă de prăzi şi de odoare,

*

De trupuri răstignite, de tigve rânjitoare;

Şi prunci zdrobiţi, şi roabe cu sânul spintecat

Se zbat în gheara morţii pe rugu-nsângerat,

Ce-n vârfu-i poartă leşul înţepenit călare.

*

În purpura înfiptă pe zalele-aurite

Cuceritorul pare ordiilor cernite

Un falnic zeu ce cată să se avânte-n nori,

*

Şi, ne-mpăcaţi, în juru-i, cu suliţele-ntinse,

I-arată către zare pletoşii luptători

Cum ard îngenunchiate cetăţile învinse.

 *

(Românul, Anul II, nr. 129 din 13/26 iunie 1912)


Pagina 61 din 85« Prima...102030...5960616263...7080...Ultima »