Cronici sentimentale | Dragusanul.ro - Part 60

Argumentul George Popovici

*

T. Robeanu - desen de Radu Bercea

T. Robeanu – desen de Radu Bercea

Pentru că s-a încetăţenit, chiar şi în cultura mondială, tentaţia de a judeca totul din perspectiva epocii noastre şi, deci, în baza notorietăţilor care ne sunt accesibile şi pentru că identitatea lirică T. Robeanu ţine de perspectivele epocii lui George Popovici, am considerat că un recurs la personalitatea plenară George Popovici este obligatoriu, aşa că am ales, din opera lui ştiinţifică, pentru a-i contura individualitatea lirică, studiile „Runc. Glosă la o colecţiune inedită de documente moldo-câmpulungene”, publicat, pentru o foarte singură dată, în „Convorbiri Literare” (Anul XXV, No. 9, Bucureşti, 1 decembrie 1891, pp. 705-716), şi „Cronica lui Ureche despre ocoalele iugaene”, publicat în aceeaşi revistă ieşeană (Anul XXIV, nr. 12, 1 martie 1891, pp. 1009-1023) studii care pornesc de la două „fosile lingvistice memoriale”, „runc” şi „ocol”, din ambele simţin cum „sare o scânteie, în al cărei străfulger devine vizibil un nou fir de legătura dintre Roma şi cultura noastră”.

*

Există, desigur, o limitare în timp, datorată perspectivei epocii lui George Popovici, pentru legătura vizibilă, în care vechea Romă devine reper fundamental, deşi, aşa cum preciza George Popovici, într-o notă de subsol, legătura duce mai ales spre latina vulgară, pe care o vorbeau mulţimile. În cultura europeană, iar George Popovici era un cărturar european desăvârşit, după cum o confirmă şi biografii săi (Iorga, Iosif, Fotino, Budai-Deleanu), dar şi aria bibliografică a fiecărui studiu istoric (în cazul de faţă, pe lângă argumentele, moştenite în limba latină sau în cea germană, din operele unor Varro, Columella, Plinius, Palladius, Hippo Augustin, Cato, Bielz, Bruner, Du Cange, Schroeder, Wartmann etc. sau din „Monumenta Boica”, „Monumenta Germaniae”, George Popovici ia în discuţie şi argumentele culturii româneşti, reprezentată de Gaster, Xenopol, Bumbac, Frunzescu, Radian, Ionescu, dar şi de relicvele de datină din munţii Bucovinei, pe care le numeşte „literatură poporană” şi nicidecum populară), în cultura europeană, deci, încă nu se iviseră nici mărturiile şi nici interpretările care să deschidă ferestrele spre culturile europene anterioare celor greceşti şi romane, pelasgă şi hiperboreică, iar George Popovici, deşi fascinat de mit, încă nu putea îndrăzni descifrarea mitului decât prin etimologii. Ceea ce, atunci, era şi corect.

*

Tentaţia romanităţii, chiar şi în cazul studiilor sale despre istoria dreptului la români, în care iarăşi se foloseşte de termeni româneşti, care îşi au rădăcina etimologică în latina populară („Asemenea indicii există, în bună parte, şi pentru vechiul drept român. El are, netăgăduit, multe rădăcini în dreptul roman, cu deosebire în cel vulgar, şi arată, şi în ulterioarele sale dezvoltări, un caracter romanic, dacă facem abstracţie de întocmirile politice, în care s-au manifestat timpuriu influenţe străine”, susţine el într-o altă notă de subsol), este, în fond, o tentaţie identitară etimologică, cu ţel temeinic premeditat şi care nu lasă loc pentru aventurări în imaginaţie, care să-i favorizeze identificarea rădăcinii primordiale. George Popovici evită, de regulă, mitul, în ciuda faptului că face, într-un singur studiu („Runc”), o dublă legătură cu divinitatea secundară Dea Runcina, pe care o găseşte şi la Hippo Augustin, dar şi în reminiscenţele de Datină din Fundu Moldovei, şi că face trimiteri indirecte şi discrete spre… Dea Cosângeana, pe care o moştenim drept Ileana Cosânzeana, sau spre Dumnezeu-Timpul, reprezentat de Cerb (Capricorn) nu doar în mitologia românească, ci şi în cea universală.

*

Rădăcina etimologică pentru toponimul „Runc”, descoperită de George Popovici în verbul „runcare” şi în substantivele „runcatio”, „runcator”, „runco”, probează şi o intuiţie semantică de excepţie, dar şi o strategie cognitivă pe măsură. George Popovici, trăitor şi trăit de poezie în identitatea T. Robeanu, trăia şi cuvintele, iar dezvăluirea acestei vieţuiri s-a făcut, treptat, în toate studiile lui ştiinţifice. Din nefericire, el nu a mai avut vreme să-şi desăvârşească opera ştiinţifică fundamentală, cea referitoare la istoria dreptului românesc, şi nici nu s-a mai găsit, ulterior, altcineva care să o facă, golurile de erudiţie de mai târziu fiind datorate izolaţionismului gomos într-o spiritualitate izolată şi suficientă, cultura română refuzând, practic, spaţii spirituale uriaşe, începând de la cel al civilizaţiilor pre-totemică şi totemică şi terminând cu cel al „principiului despre supremaţia puterii clericale asupra statelor”, care ne re-îmbrânceşte în preistorie.

*

Fără să cerceteze fondul mitologic european (iar în recuperarea etimologiei toponimului românesc „Runc”, asta face), George Popovici ştia că vechiul drept al românilor venea dintr-un drept cu vagi popasuri „în dreptul roman, cu deosebire în cel vulgar”, iar teoria lui, fără să fi fost supusă, ulterior unor dezbateri serioase, îşi menţine valabilitatea, în condiţiile în care „dreptul vulgar” roman este, de fapt, dreptul pelasg, legile belasgine sau pelasgine, care definesc Datina, şi nu „belagine”, cum a grafiat Pythagoras, însemnând credinţe vechi, dobândite prin ritualuri şi mistere şi care au o valoare morală şi educativă mai mare şi mai de durată decât regulile de drept, instituite de stat, după cum menţiona Platon.

*

Încălcările legii, deci ale Datinii, se sancţionau de judeţul conducătorului obştesc. Din nefericire, „legile se cântau, ca să nu se uite” (Aristotel), refuzându-se consemnarea acestora în scris (Cezar). Asta înseamnă că nu le putem afla direct, identificarea fiind posibilă doar cu ajutorul intermediarilor, cel mai credibil fiind Homer, care descrie o civilizaţie pelasgă încă unitară, cea din vremea sa (cca. 800 î. H.) şi cea din vremea războiului troian (cca. 1193-1183 î. H.) pe care numai noi, românii, o mai moştenim drept datină, prin obiceiuri şi prin tradiţie.

În vremurile acelea ancestrale, „răscumpărarea gâtului”, cum este numită răscumpărarea vinovăţiei de omor în dreptul valah, sau „răscumpărarea unui omor”, cum este numit actul juridic în „Iliada” se face la fel. Scrie Homer:

*

„Gloata s-adună-ntr-un loc în sobor, între doi e o sfadă,

Dânşii se judecă pentru răsplata cu care să fie

Răscumpărat un omor. I-asigură unul că dase

Plata, o spune-n vileag celălalt că nimic nu primise;

De-asta vor ei amândoi ca judeţul s-aleagă de crede,

Oamenii strigă, fac gură, fiind pentru unul sau altul,

Crainicii însă-i opresc şi fac linişte.

Judecătorii şed la judeţul lor sfânt pe treptele netede de piatră,

Ia fiecare în mână toiagul strigacilor crainici

Şi se ridică-n picioare şi judecă după olaltă.

Stau între dânşii talanţii, doi bulgări de aur, răsplata

Judeţului care, rostind judecata, mai drept o să fie”

(Iliada, XVIII, 486-497).

*

În Polonia, în satele vlahe ale anului 1334 î. H., nici un locuitor nu putea fi judecat după legea polonă, ci după legea „cea din veac”, românii spunând: „Duceţi-mă la domnul meu, fiindcă eu posed dreptul valah!” (Augustyn Maciey). Mai precise, mai apropiate de textul homerian prin detalii, documentele moldoveneşti precizează că răscumpărarea capului se face „după legea românească”, numită „valaskim” (Documente, 1, 369-370), judeţul, adică boierii din sfatul domnesc, ţinând „în mână toiagul strigacilor crainici”, după datina străveche.

*

Răscumpărarea vinovăţiei pentru omor prin plata unor bani este, ca şi în vremurile troiene, o practică în exerciţiul dreptului valah până pe la anul 1700 al istoriei românilor. Din sumedenia de documente similare textului homerian şi care demonstrează că, în materie de răscumpărarea vinovăţiei pentru omor, legile belasgine supravieţuiesc prin dreptul valah (valaskim) o să aleg doar câteva, răspândite în timp şi dând consistenţă tradiţiei.

*

În 20 decembrie 1431, în faţa scaunului domnesc de judecată al voievodului Moldovei s-a prezentat „Giurgiu din Tămârtaşinţă” (Şoldăneşti) pentru a răscumpăra o crimă săvârşită pe teritoriul său obştesc. În urma sentinţei, „a rămas Giurgiu să-şi răscumpere gâtul de la noi. Şi pentru această gloabă, acest Giurgiu a dat înaintea noastră partea sa din sat din Tamârtăşinţi slugilor noastre Balotă şi Oancea, şi ei l-au răscumpărat din această gloabă” (Documente, 1, 95). Deci, pentru că Giurgiu nu avea bani, el cedează teritoriul obştesc boierilor Balotă şi Oancea, care plătesc şi-l răscumpără „din această gloabă”, care, aşa cum vom afla din documente târzii, se numea „adetul morţii de om din veac” , iar ulterior „hultamo judeţului”.

*

În 14 octombrie 1473, avem un alt caz de „răscumpărare a gâtului”, vinovăţia fiind lăsată moştenire urmaşei, Ilca, fiica stolnicului Petrea Ponici. Cum Ilca „nu a tăgăduit această moarte a lui Andriţă, pe care 1-a ucis Petrea Ponici, tatăl Ilcăi, ci s-a ridicat… şi a plătit în mâinile slugii noastre, pan Petrea Stolnic, moartea lui Andriţă”, responsabilitatea crimei a fost anulată „prin tocmală bună şi înţelegere şi pace veşnică” (Documente, 1, 398, 399), „precum este adetul morţii de om din veac” (Bălan, III, 5).

*

Şi mai târziu, în 7 august 1696, dreptul valah funcţionează precum legile pelasgine din vremea războiului troian, neamul Tolovenilor din Pojorîta plătind pentru „ace moarte” ce a făcut-o unul dintre ei „fără nici un cuvânt să aibă a da gloabă care se chiamă hultamo judeţului, 30 ughi (ducaţi ungureşti) şi 12 oi negre breză cu 12 mei negri breji” (Stefanelli, 15, 16).

*

Deci, în 1193-1183 înainte de Hristos, conform legii pelasgine, „răsplata judeţului” consta în „talanţi, doi bulgări de aur”. Peste aproape trei mii de ani, pentru aceeaşi crimă, în baza aceleiaşi legi, dar care se numeşte, acum, în 1696, „valaskim” sau drept valah, se dă „gloabă care se cheamă hultamo judeţului, 30 ughi” (ducaţi ungureşti) şi 12 oi cu miei. Toate neamurile europene, deşi pornesc în istorie cu o aceeaşi lege (Licurg a stabilit legile greceşti pornind de la legile belasgine, iar romanii pornind de la legile greceşti), deşi reprezintă sinteze etnice ale aceloraşi componente, abandonează datina, o datină care rămâne vie în teritoriul carpatic până foarte aproape de vremurile noastre.

*

Fără îndoială că argumentele de mai sus, corelate cu altele şi altele, pe care doar un cărturar de talie europeană, precum George Popovici, le putea identifica ar fi novat nu doar istoria românilor, ci şi descifrările de ritual şi de mister, pe care le presupune o civilizaţie, precum cea pe care o moştenim doar noi, românii, pentru că suntem mai conservatori decât alţii. În acest conservatorism, pe care îl remarca şi Plinius cel Bătrân, s-au păstrat şi rudimente de mit-mister, precum cel al „detaliilor demonologice”, cum îl numea Popovici, deşi era doar al detaliilor de religie naturală, în care armonia universală se dezvăluia prin armonii semantice vagi (limbajul ritmicităţii sau al îngerilor, cum avea să-l numească regele David), care vizualizau caleidoscopic idei, tentaţii ale minţii şi ale sufletului, în răzvrătirea lor firească împotriva timpului. „A codrilor crăiasă”, deci împărăteasă, la un popor care nu a avut niciodată împăraţi, o desemnează pe cosângeana creştină, care „paşte cerbii sus”, pe runcul cerului, acolo unde „seara, într-amurg”, Capricornul devine simbolul morţii şi învierii aparente a Timpului. Subiectul e larg, îl găsim drept „străfulger vizibil” în multe dintre textele lirice ale lui T. Robeanu, şi are nevoie de un spaţiu distinct pentru a fi luat în discuţie. Dacă am apelat, în treacăt, la „literatura poporană”, asupra căreia atenţionează George Popovici, am făcut-o pentru că „scânteiele” lirice de acest fel caracterizează şi baladescul operei lui T. Robeanu. Din nefericire, noi nu mai avem cultura necesară de a înţelege şi de a trăi simbolistica aceea deja veche şi semantica ei caracteristică, în care coordonatele multi-semantice ale limbajului ritmicităţii încă s-ar mai putea auzi. Pentru că, dincolo de faptul că Robeanu este, în poezia sa, „plastic ca un sculptor” (Bogdan-Duică), şi statutul său real de istoric şi chiar de filosof al culturii conturează o lume care nu poate fi descifrată de diletanţi, ci doar de închinători, adică de inteligenţe care au ucenicit întru identificări şi înţelegeri.

*

În cel de-al doilea studiu, pe care îl voi folosi ca argument, George Popovici porneşte de la o altă „fosilă lingvistică memorială”, descoperită în primele pagini ale „scrierii anilor” (asta înseamnă „letopiseţ”), de către Grigore Ureche, „ocol”, termen confundat de istoriografia vremii, inclusiv de admirabilul Xenopol, cu întăritura urbană, deşi cuvântul desemna un arondisment rural, aflat în subordinea curţii dregătorului domnesc din acel târg („Timpul lui Ureche a întrebuinţat cuvântul în acest înţeles”). Şi tot Ureche, prin cele două rânduri de cronică, pe care le citează Popovici, iscă dezbaterea despre Iuga Vodă şi Iurg Coriatovici şi despre făptuirile lor străvechi, pe care istoricul bucovinean o lămureşte pentru totdeauna.

*

George Popovici avea un deosebit simţ al limbii, ca să nu spun un instinct atavic al înţelesului real al fiecărui cuvânt, un înţeles care evoluează sau degenerează în timp, iar darul acesta înnăscut îi era de mare folos şi ca istoric, şi ca poet.

*

În domeniul creaţiei, deşi fiinţa creatoare este distinctă, ea nu poate fi delimitată de complexitatea omului, tot aşa cum un eşantion de creaţie nu poate fi judecat cu ignorarea operei întregi. Acesta este, în fond, motivul scrierii acestui argument, în baza trimiterii la două texte, în egală măsură de cercetare şi de creaţie (presupune dinamism, imaginaţie, forţă asociativă, nu doar erudiţie), din opera ştiinţifică a lui George Popovici. Pentru că, oricât de discret ar fi fost George Popovici în legătură cu sine, dinspre el mult mai distinct se conturează identitatea lirică T. Robeanu.

*

Ion Drăguşanul


Spiritualitatea românilor, distrusă de triumfalism

Hora de la Buftea, în onoarea Împăratului Wilhelm

Hora de la Buftea, în onoarea Împăratului Wilhelm

*

Un triufalism de neînţeles a făcut ca spiritualitatea naţională a românilor să tot fie distrusă, de-a lungul timpului, de către înşişi conducătorii românilor, care, întotdeauna, doar s-au trufit cu satul românesc, deşi îl exploatau şi încă îl mai exploatează la sânge, deşi l-au deposedat de însăşi identitatea sa, în favoarea artizanatului şi a „horelor” din ce în ce mai insipide şi mai fără semnificaţii ancestrale.

*

Chiar şi bicisnicul Carol I (cine crede că exagerez, să citească presa anului 1914 sau măcar ţipătul disperat „Bucovina”, al lui A. D. Xenopol, pe care îl găzduiesc pe acest site) adora paradele folclorice, cu care s-a fudulit, cu ocazia unor vizite oficiale, şi în faţa arhiducelui austriac Franz Ferdinand, şi în cea a împăratului german Wilhelm, dar şi în faţa ultimului Ţar al Rusiei.

*

Adus în pieţele oraşelor, ţăranul, indiferent de provincia românească din care provenea, a renunţat la ritualic, a învăţat cântece noi, de regulă compuse de muzicieni şcoliţi, devenind, încetul cu încetul, un saltimbanc – nicidecum un artist! – cu o identitate şubrezită şi pe cale de a se pierde definitiv.

*

Pentru târg, „folclorul” n-a însemnat niciodată un ritual, cu iniţiere şi mistere modelatoare, ci o fandoseală patriotardă, de care se foloseau domnii, ca să treacă şi populari, şi naţionali, dar fără să ştie că, în vremuri vechi, muzica românilor, de pildă, era numită fie muzică poporană românească, fie muzică naţională. Cum aveau de pozat în faţa poporului şi a oaspeţilor, domnii dansau ca ţăranii, organizând hore chinuite şi prinzându-se în ele cu entuziasm care dădea şi încă mai „dă bine la popor”.

*

Hora Unirii, la Iaşi, în 1917

Hora Unirii, la Iaşi, în 1917

*

Cunoscând, cât de cât (e greu să le înţelegi, după un secol şi jumătate de falsificare exaltată a spiritualităţii româneşti) moştenirile noastre străvechi, am vrut şi am sperat să pot reedita Ziua de 28 Noiembrie 1918, aşa cum a fost trăită, atunci, la Cernăuţi, în baza mărturiilor lăsate de N. Tcaciuc-Albu, Dimitrie Marmeliuc, Iancu Nistor etc. şi a muzicii de atunci, care s-a păstrat (2.200 de piese doar în manuscrise!), datorită fabulosului iubitor de identitate românească, Alexandru Voievidca. De asta am şi început fonotecarea horelor, jocurilor şi danţurilor de atunci, cu Răzvan Mitoceanu – la vioară, cu Petru Oloieru – la ţambal, şi cu Dănuţ Lungu – în cabina de sunet, convins fiind că, dacă apelez la sătenii din Calafindeşiti, din Corlata şi din Berchişeşti, pot reînvia, în baza mărturiilor scrise şi iconografice, nu doar ceva din atmosfera de atunci, ci pot deschide şi „fereastra” pe care o reprezenta melosul anilor 1907-1914 către cele trei identăţi distincte ale muzicii medievale româneşti, pe care am recuperat-o parţial (doar 60 de partituri, din cele peste 300, pe care le am) prin formula „Zicălaşii”. Dar nu se poate, iar eu n-am să încerc să fac bine cu forţa. Ce ne mai trebuie nouă o identitate? Ce să facem cu ea?

*

Hora Unirii, la Cernăuţi, în 28 Noiembrie 1918

Hora Unirii, la Cernăuţi, în 28 Noiembrie 1918

*

După 1 Decembrie 1918, când ungurii, neam obişnuit cu statutul de biruitori, nu se prea puteau împăca lesne cu situaţia lor de înfrânţi ai războiului planetar, în Ardeal a venit generalul francez Berthelot, iar cârmacii noştri de atunci, inclusiv cei proaspeţi, din Ardeal, s-au dat de ceasul morţii ca să scoată la iveală frumuseţea „folclorică” a unui popor sărac, pururi exploatat şi umilit:

*

Gral Berthelot in Ardeal 0 LUCEAFARUL 2 1919 ian 15

Gral Berthelot in Ardeal 2 LUCEAFARUL 2 1919 ian 15

Gral Berthelot in Ardeal 5 LUCEAFARUL 2 1919 ian 15

Gral Berthelot in Ardeal 6 LUCEAFARUL 2 1919 ian 15

Gral Berthelot in Ardeal 7 LUCEAFARUL 2 1919 ian 15

Gral Berthelot in Ardeal 8 LUCEAFARUL 2 1919 ian 15

Gral Berthelot in Ardeal LUCEAFARUL 2 1919 ian 15

Gral Berthelot in Ardeal LUCEAFARUL 3 1919 ian 15

Gral Berthelot in Ardeal LUCEAFARUL 4 1919 ian 15

*

Şi câţi dintre bieţii ţărani ai Ardealului, ca reprezentanţi ai unui neam neobişnuit cu victoria, nu au fost stâlciţi în bătaie, după aceste manifestaţii, când erau lăsaţi de izbelişte, să se întoarcă în satele lor, de către unguri, de către reprezentanţii unui neam neobişnuit cu înfrângerea!

*

Defilările triumfaliste, încheiate, întotdeauna, cu o horă în care se prindeau şi domnii, ne-au marcat decăderea spirituală şi istorică. Iată că şi la Bucşoaia, în 1938, când Carol al II-lea a venit, împreună cu fiul său, „voievodul” Mihai, ca să-şi însuşească şi „arcăşiile” lui Filaret Doboş, poporul folcloros (majoritatea târgoveţi din Reuniunea „Ciprian Porumbescu” sau din alte astfel de reuniuni urbane) îşi manifesta dragostea faţă de conducători, conform „tradiţiei” (un port din ce în ce mai artizanal, o muzică din ce în ce mai înstrăinată de esenţa neamului):

*

Bucsoaia 1938

Bucsoaia Carol si Arcasii

*

Dacă luăm în considerare şi jumătatea de veac bolşevic (cu nocivităţi distrugătoare din partea televiziunii, radioului, ansamblurilor folclorice profesioniste şi a centrelor „de îndrumare”) şi, mai ales, tembelismul ultimelor două decenii şi jumătate, în care folclorul a încăput, ca exerciţiu, pe mâinile unor analfabeţi, iar ca decizie, la cheremul politrucilor – toţi copii leite după parveniţii ultimului secol şi jumătate de înaintea lor, ne explicăm lesne de ce, pe reperul decadenţei de astăzi, chiar şi în Bucovina, folclorul va dispărea definitiv în maximum un deceniu, dezgustând, încetul cu încetul, pe toată lumea. Iar fără halitori de folcloroase, găluşte, mici şi bere, nici portul artizanal al târgăilor de la ţară nu-şi va mai avea rostul.

*

Despre şansa reîntremării şi a transformării Bucovinei într-o euroregiune tradiţională protejată nu are rost să vă vorbesc, în condiţiile în care blestemul acestui neam este, dintotdeauna şi pentru totdeauna, elita imbecilă a suficienţilor. Precizez doar că, în 28 noiembrie 2015, veţi vedea ce-aţi mai văzut şi că vă veţi distra pe cinste. Pentru că distracţii electorale se pricep să vă dea cârmacii noştri. Aşa că, dacă tot nu „trăiţi bine”, măcar să vă fie de bine!


Îndumnezeire, prin arta lui Vasile Anghel Siminiuc

Vasile Anghel Siminiuc - Artistul şi afişul

Vasile Anghel Siminiuc – Artistul şi afişul

*

Spunea poetul Roman Istrati, astăzi, 29 septembrie 2015, că există atâta dumnezeire în arta plastică a lui Vasile Anghel Siminiuc, din care ne împărtăşim cu toţii, încât nu se poate păcătui îndestul pentru a o egala. Şi are dreptate poetul, pictorul ajungând la apogeul creaţiei sale, şi în pictură, şi în grafică, dar mai ales în grafica picturală, în care, deşi tehnica manufacturieră ţine de grafică, imagistica filosofico-metaforică impune o monumentalitate a viziunii creatoare, total specifică marii picturi.

*

Eu observasem, în ultimele expoziţii ale lui Siminiuc, starea hegeliană de „in statu nascendi”, de alegere a imponderabilităţii formelor pentru vremelnicirea spiritului universal, din care tocmai s-au desprins câteva scântei. Pentru că Vasile Anghel Siminiuc nu imaginează monştri, ci iluminări, şi în sens religios, dar şi într-o metafizică superioară religiilor, cea care ţine de relaţia lumină-umbră, în sfericitatea sinele universal – sinele particular. Mă fascinase atât de mult similitudinea trăirilor de metafizic – prin pictural, la vasile; prin inefabil, la mine – încât, după ce am văzut tablourile lui, asemănătoare celor de mai jos, le-am comentat liric, prin poemul pe care îl reiau, chiar dacă l-am publicat în urmă cu doar două-trei zile:

*

Simi 1

să rătăceşti tot căutându-ţi trup

pentru alean şi pentru condamnare,

să te gonească gurile de lup

deschise-n universuri uimitoare,

să vezi cum îngeri orbi s-au sinucis

şi se preling pe stropii ploii dese

şi să constaţi că totul e un vis

de care a-nceput să nu-ţi mai pese;

*

să te desprinzi din pagini şi să pleci

cu frunza toamnei înspre depărtare,

să te tot cheme umede şi reci

aceleaşi stele veşnic ursitoare

şi să arunci în cer cu lumânări,

cu sângele ce-ncepe să te strângă

atunci când fructe urcă în cămări

să-ţi cate lumânarea şi s-o stângă

*

înseamnă o cădere în destin,

cu palmele prelung crucificate

şi ţi se-ntinde un pahar cu vin

al vremuirii în singurătate

din care poţi să bei sau să refuzi

şi să te-ntorci în altă rătăcire

ca să îţi afli trup şi să auzi

că naşterea înseamnă răstignire.

*

Simi 3

*

Dar Vasile Anghel Siminiuc, vorba şefei supreme a artiştilor plastici suceveni, Lucia Puşcaşu, este un artist deplin în toate exprimările sale, deşi, aidoma lui Roman Istrati, eu îi trăiesc mai mult picturile cu aparenţă de grafică, picturile în care Siminiuc trece dincolo de barierele existenţiale. Da, e minunat şi în peisaj, şi în portretistică, dar peisaj şi portretistică se mai fac în Suceava, şi încă la fel de bine. În pictura grafică (puteţi să-i spuneţi şi grafică picturală), însă, Vasile Anghel Siminiuc nu are egal în întreaga ţară. Dar, vorba Luciei Puşcaşu, haideţi să aruncaţi o privire asupra unora dintre lucrările lui Vasile Anghel Siminiuc, diverse şi prin abordări, şi prin tehnică plastică:

*

Afisul

Abia acum am observat că figuram pe afiş, drept spuitor de vorbe!

Simi 2

Simi 4

Simi 5

Simi 6

Simi 8

Simi 9

Simi 10

Simi 11

Simi 12

Simi 13

Simi 14

Simi 15

Simi 16

Simi 17

Simi 18

Simi 19

Simi 20

Simi 21

Simi 22

Simi 23

Simi 24

Suceava 1

Suceava 2

Suceava 3

*

Evenimentul de astăzi, care a scos la rampă un mare artist plastic sucevean (Vasile Anghel Siminiuc a împlinit 66 de ani, „primii 66 de ani de viaţă”, cum glumeşte el), a fost gestionat de Lucia Puşcaşu, care, ca moderator, dar şi din postura de critic de artă avizat… de propria-i creaţie, a exprimat opinii critice bine cumpănite, în faţa unui public de excepţie, în rândurile căruia am recunoscut pe artiştii Baban-tatăl, Box, Doina Catargiu, Dziubinski, Ignătescu şi Pim, dar şi pe mulţi dintre jurnaliştii de cultură ai Sucevei, în frunte cu Daniela Micuţariu. Au lipsit paraziţii electorali, politicienii, şi bine au făcut că s-au dus la Aeroport, să le arate Nechifor ce anume naşte somnul raţiunii şi al naţiunii.

*

Lucia Puşcaşu, între Roman Istrati şi Vasile Anghel Siminiuc

Lucia Puşcaşu, între Roman Istrati şi Vasile Anghel Siminiuc

Vorbeşte Vasile Anghel Siminiuc

Vorbeşte Vasile Anghel Siminiuc

Vorbeşte poetul Roman Istrati

Vorbeşte poetul Roman Istrati

Primii din public, echipa "Monitorului de Suceava"

Primii din public, echipa „Monitorului de Suceava

Vernisaj 0

Vernisaj 1

Vernisaj 3

Vernisaj 5

La mulţi ani, dar mai ales la multă artă, Vasile Anghel Siminiuc!

*


Mălina Aniţoaei şi „Inocenţa în stare de sclavie”

Coperta Malina

*

Specializată în proză scurtă, de regulă scrisă „cu acel stigmat al unei lecturi” (Tălmăcirea adâncului), rădăuţeanca Mălina Aniţoaei recidivează, cu cartea „Inocenţa în stare de sclavie” /Ed. „Ion Prelipcean”, Horodnic, 2015), în a descifra „lumea în negru şi alb” (Iubirea fără trădări), cele două cărţi anterioare, „Şerpii surâd şi muşcă” şi „Bijuteriile mele din ceară”, smulgându-i criticului Gh. Marin elogioase aprecieri: „Scurtele sale proze, de o pagină şi jumătate sau chiar mai mici, sunt fulgere, tunete. Poeme sau eseuri exprimând trăiri, amintiri atât de reale şi atât de fantastice încât nu le descoperi graniţa” (Scriitori bucovineni).

*

Citindu-i recenta carte, în care condeiera Mălina Aniţoaei se străduie să „tălmăcească adâncurile şi puterea albastrului” (Tălmăcirea adâncului) „cu prezenţa ei fragilă de prinţesă rătăcită într-o lume ostilă” (Fetiţa cu pantofi cu toc), am regăsit o identitate creatoare difuză, în care jurnalismul literar, şi nicidecum eseismul, în ciuda faptului că formulările axiomatice nu doar că nu lipsesc, dar sunt viguroase şi convingătoare, se contaminează frumos cu sclipiri lirice şi cu frazări care doar amintesc de proză, deşi proză nu sunt.

*

Mălina Aniţoaei, „femeia rostogolită în lume dintr-o pagină de Flaubert” (Şalul bunicii), întemeiază, practic, un gen literar insolit, şi el „rostogolit în lume dintr-o pagină”, dar o pagină simbol, în care, „pe muchia unde se termină dragostea şi începe delirul” (Sub o lespede grea), se aud „zgomotele de după uşile zăvorâte” (Iubirea mea din copilărie). Un gen literar în care liricul şi epicul, ambele cu apariţii neaşteptate şi accidentale, sunt doar cărămizi pentru turnul de fildeş al erudismului cu orice preţ, practicat, în ultimii ani, de tot mai multe dintre femeile educate ale acestei ţări, un exemplu tipic reprezentându-l, şi în poezie, şi în proză, Angela Furtună. Un fel de „să mă bucur de singurătate în voie” (Un ocol pentru iubire) înseamnă acel turn de fildeş al scrierilor premeditate ca efect şi în care nu căutarea de sine determină destăinuirea, ci, dimpotrivă, impresiei critice finale i se subordonează întregul excurs al cărţii, printr-o „stranie dependenţă” (Strania dependenţă): „umbra din somn şi cu mine suntem una şi aceeaşi femeie” (Omul care-mi căuta visul).

*

Nu spun şi nici nu încerc să insinuez că literatura de acest gen, premeditată elitist şi receptată ca atare, nu ar impresiona prin dimensiuni estetice, în ciuda lipsei de sinceritate, pe care o presupune premeditarea de intelectualism („la toate acestea mă gândeam ascuţit”, zice Mălina), „preţul pentru ceea ce simţim îl plătim fiecare” („Lupta cu îngerul…”) pentru glorie pâcloasă, în rubricile revistelor în care scriitori rataţi ni se înfăţişează drept critici. Dimpotrivă, premeditarea, deşi spulberă epicul, prin esenţializări, rostogoleşte, când te aştepţi mai puţin, metafore ample, hiperbolizante. „România de pe strada mea e încătuşată în trecut, aşteptând căderea nopţii, pentru că, vedeţi dumneavoastră, noaptea orice nebun poate fi fericit” (Şalul bunicii), zice Mălina Aniţoaei, opunându-i acestei realităţi halucinante frânturi sentimentale, pe care le pipăie „cu degetele inimii, inima mea ciuntă, sfârtecată în încleştarea dintre două disperări, inima mea, pasăre albă, blestemată să nu-şi afle cuibul” (Iubitul meu avea o mie de ani).

*

Lumea reală, în ciuda frânturilor de fotografii-fotografieri blitz, rămâne, pentru Mălina Aniţoaei, „un măr mare cu un trunchi înalt şi aspru” (La rădăcina iubirii), dar în care i-a fost mereu teamă să urce, scrisul ei impunând semnificaţii şi conturând un univers la marginea lumii, un univers aidoma mărului din curtea copilăriei, în care multora le va fi teamă să urce.


Sofia Vicoveanca, oficiind întru poezie

Sofia Vicoveanca, recitându-şi unul dintre poeme

Sofia Vicoveanca, recitându-şi unul dintre poeme

*

De-a lungul vremii, am mai văzut-o pe Sofia Vicoveanca fremătând de emoţie. Odată, la Frumosu, după ce cântase la Naţiunile Unite, şi, întrebând-o cum se explică emoţiile şi într-o comună bucovineană, mi-a răspuns: „Nu contează unde cânt: doi oameni, dacă se aşează să mă asculte, eu am aceleaşi emoţii ca şi la Naţiunile Unite”.

*

Omagierea Sofiei Vicoveanca, din postura de poet, am pus-o la cale împreună cu Preşedintele C. J. Suceava, domnul Ioan Cătălin Nechifor, şi cu managerul Centrului Cultural „Bucovina”, domnul Viorel Varvaroi. Mi se plânsese Viorel că Doamna Sofia nu se vrea în nici un fel sărbătorită ca mare artistă a Neamului Românesc şi că preşedintele Nechifor îşi doreşte enorm să se închine în faţa geniului ei. Eu deja trimisesem Preşedintelui Societăţii Scriitorilor Hebrei din Ierusalim, Menachem Falek, 7 poeme, pe care le selectasem din cărţile Doamnei Sofia, pentru a fi traduse şi introduse în antologia bilingvă „Naţiunea Poeţilor 2015”, aşa că le-am putut fi de ajutor şefilor mei, cu o bucurie a propriului meu suflet pe care nu are rost să v-o mărturisesc.

*

În spectacolul de muzică şi poezie, desfăşurat în sala „Franz cav. Des Loges” din Palatul Administrativ din Suceava (nu a construit-o măreţul Ştefan cel Mare!), muzicienii, Mihnea şi Andi, trăiau emoţii egale cu ale Preşedintelui Nechifor, poeţii şi artiştii plastici fiind mai relaxaţi, pentru că ei fac parte, de multă vreme, din familia spirituală, adoptată de Doamna Sofia.

*

Sofia Vicoveanca şi Preşedintele Ioan Cătălin Nechifor, după înmânarea Diplomei "Opera Omnia"

Sofia Vicoveanca şi Ioan Cătălin Nechifor, după înmânarea Diplomei „Opera Omnia”

Sofia Vicoveanca, privind portretul făcut de PIM

Sofia Vicoveanca, privind portretul făcut de PIM

Poezia, Sofia şi trei spectatori emoţionaţi: Cătălin, Mihnea şi Andi

Poezia, Sofia şi trei spectatori emoţionaţi: Cătălin, Mihnea şi Andi

Fanii Sofiei Vicoveanca: Mihnea şi Andi

Fanii Sofiei Vicoveanca: Mihnea şi Andi

Sofia Vicoveanca, însuşi cântecul

Sofia Vicoveanca, însuşi cântecul

Lirism, la superlativ, cu Sofia Vicoveanca

Lirism, la superlativ, cu Sofia Vicoveanca

*

Ceremonia înmânării Premiului şi Diplomei „Opera Omnia” a avut loc în prima parte a spectacolului de poezie şi muzică, dar Doamna Sofia Vicoveanca nici nu a vrut să audă de sfaturile politicienilor de a se retrage (politicienii obosesc lesne şi dau bir cu fugiţii din faţa culturii, dar Doamna Sofia – niciodată), ci a rămas până la capătul capătului, când a fost asaltată de admiratori, care îi cereau autografe.

*

Onoraţi, dar şi copleşiţi de prezenţa uriaşei personalităţi a culturii române, Mihnea şi Andi şi-au părăsit greu locurile de spectatori, pentru a urca pe scena improvizată. I-am pozat şi pe ei, că doar îs feciorii mei, de care-s tare mândru şi nu ratez nici o ocazie de a mă fuduli cu ei.

*

Mihnea şi Andi, când i-am chemat în scena improvizată

Mihnea şi Andi, când i-am chemat în scena improvizată

Andi şi Mihnea, cântând  pentru Doamna Sofia Vicoveanca

Andi şi Mihnea, cântând pentru Doamna Sofia Vicoveanca

*

Filmul întregului festival „Naţiunea Creatorilor”, lucrat de colegii mei Dăunuţ Lungu şi, în ultima zi, Lucian Căluşeriu, va putea fi văzut, mâine, în emisiunea „3 G”, a lui Mihai Pânzaru-PIM şi a lui Bobby Stroe de la televiziunea-televiziune Intermedia (ulterior, pe pagina Centrului Cultural „Bucovina” de pe youtube). Aşa mi s-a spus, aşa vă comunic şi mă întorc la ceea ce urmează: Bucovina Rock Castle. Cu Mihnea, cu Andi.

 


Pagina 60 din 81« Prima...102030...5859606162...7080...Ultima »