Cronici sentimentale | Dragusanul.ro - Part 51

Cum n-am mai ajuns „Deţinut Politic de Onoare”

Caricatura autoportret*

Înainte de a-mi scoate propriile mele cărţi (luasem, totuşi, premiul de debut al Editurii Albatros, prin 1980, cu Vânare de urşi, şi publicasem în Editura Transpress, din Sibiu, a criticului Mircea Braga, romanul Omul de sacrificiu), hotărâsem că am o datorie de a-i scoate la lumină pe cei doi scriitori suceveni, care şi-au risipit cele mei frumoase decenii ale vieţilor lor prin închisorile comunismului, Vasile Pânzariu şi Dumitru Oniga. Apoi, în timp, pe lângă cărţile celor doi, am scos şi cărţi de-ale celorlalţi deţinuţi politici bucovineni, precum Radu Bercea, George Ungureanu şi Eugen Dimitriu.

*

Nu mai ştiu prin care an al secolului trecut (cred, totuşi, că în 1996 sau în 1997), lansam, la subsolul Băncii Comerciale din Suceava, o carte a lui Vasile Pânzariu, în prezenţa multor foşti deţinuţi politici de prin ţară, printre care şi liderul lor, bănăţeanul Teofil Botlung, dacă nu mă înşeală memoria asupra numelui. Şi cum primele cărţi ale martirilor le tipăream cu banii cerşiţi de mine de pe la diverşi oameni de afaceri (erau generoşi, pe atunci, când durau afaceri cu bani împrumutaţi cu dobânzi mari), Teofil Botlung, cuprins de un devastator entuziasm, a propus ca Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România să îmi acorde titlul de „Deţinut Politic de Onoare”.

*

„Puşchea pe limbă! Sper să scap!”, am strigat eu, atunci, pentru că aveam vreo şase-şapte procese pe rol cu politicienii vremii, cu unii dintre ei pentru că, nesemnând premeditat un pamflet al lui Zaharia Stancu, pe care îl publicasem în NordPress, s-au recunoscut în „Bandiţii sub Tricolor” şi pofteau la onoare reperată.


Așa începe totul…

Petrică OLOIERU 1

*

Așa începe totul: mai întâi, zăresc o umbră în ușa biroului, pe care îl împart cu Tiberiu Cosovan, iar când ridic privirile, rămân nedumerit, până ce realizez că, de sub pălăria buclucașă, îmi zâmbește Petrică Oloieru. Astăzi, când cu greu l-am recunoscut, a venit să-mi spună că a luat copiile manuscriselor lui Alexandru Voievidca, încă de ieri, și că lucrează la orchestrații. De data asta, vom fonoteca „Chindiile”, adică vechile cântece de nuntă bucovinene, care se cântau la zestre, în ulița bisericii, la masă, la pahar dulce, și în diverse alte momente ritualice ale horelor miresei și a mirelui sau în zicalele pentru flăcăi, babe, neveste etc. Vor urma repetițiile, cu Răzvan Mitoceanu, Adrian Pulpă, Ionuț Chitic, Narcis Rotaru și Mihăiță Cotos, apoi fonotecarea, în 11 noiembrie 2016, ora 12, de Ziua Scrisului Bucovinean:

*

Afis ZIUA SCRISULUI BUCOVINEAN 2016 m

*

Intrarea este, ca de obicei, liberă, iar spectacolul este produs din drag de drag, fără nici o plată, că doar slujim cultura și nu patria, precum cei care ne conduc. Oficiile de gazdă le va face, de data asta, Tiberiu Cosovan, cel mai bun ziarist de cultură din media suceveană și, desigur, colegul meu de birou și, mai ales, de năzuire.

*

Tiberiu COSOVAN

*

La „dezbaterile” de astăzi a asistat și umoristul Constantin Horbovanu, autorul unei cărți care va fi premiată în 11 noiembrie, și care, văzând că vreau să-l pozez, s-a împotrivit, arătându-mi cu disperare peretele cu tablouri, premiate de-a lungul anilor, care ne înfrumusețează biroul.

*

Constantin HORBOVANU 1

*

I-am făcut pe plac umoristului, pozându-l și a doua oară, înainte de a pleca, împreună cu Petrică Oloieru, ca să stabilim amplasamentul „Zicălașilor” pentru concertul „Chindiile”, de peste exact zece zile.

*

Constantin HORBOVANU 2

Petrică OLOIERU 2

 


Paznicul nopţilor

Paznicul noptilor 1

*

M-am obişnuit să exist numai noaptea, noaptea fiind, în fond, expresia durabilă a luminii. Ocup camera lui Andi, dobândită de el de la Cozmina, şi încep, vegheat de jucăriile şi de cărţile lor, călătoria prin vremuri, revolta mea obişnuită împotriva trecerii. Pe un perete, Kurt Cobain şi Therion (cu un splendid autograf). În sângele meu, Andi şi Cozmina râd sănătos şi îmi împroaspătă sufletul.

*

Paznicul noptilor 3

*

Scriu. Citesc. Îmi iau notiţe pe manuscrise, atunci când primesc vreun telefon. Încerc să mă aflu sau, mai bine zis, mă tot caut, de parcă aş fi o întrebare care, totuşi, aşteaptă cu disperare un răspuns. Scriu. Citesc. Mai ales, citesc, încercând să înţeleg şi să-i ajut şi pe alţii să înţeleagă. Doar pe cei care vor să înţeleagă, deşi nu au vreme să stea, umăr lângă umăr cu mine, la străjuirea nopţilor. Eu sunt paznicul nopţilor. De când mă ştiu.

*

Paznicul noptilor 2

*

Nu ştiu ce-i cu predispoziţia aceasta pentru taifas şi spovedanie. În general, nu prea vorbesc despre mine şi evit să-mi ofer „moaca” văzului public. Pentru că nu aşa arăt eu, paznicul nopţilor, câte au mai rămas să-mi mai fie.


Dumitru Oniga: Mai îngăduie, suflet!

Cu martirii Vasile Pânzariu şi Dumitru Oniga

Cu martirii Vasile Pânzariu şi Dumitru Oniga

*

Mi s-a spus, astăzi, că poetul-martir Dumitru Oniga ar fi murit. Prostii, un poet-martir nu moare niciodată, ci, atunci când osteneşte să-şi mai trăiască poemele, porneşte cătinel pe cale, şoptind abia auzit: „Pentru rănile mele nedrepte, / Eu, Doamne, te iert!”. Aşa mă asigurase şi celălalt poet-martir al Sucevei, Vasile Pânzariu, după publicarea ultimei lui cărţi. Aşa îmi zâmbise şi Dumitru Oniga, în apartamentul lui din vecinătatea fostei închisori a Sucevei, când i-am dus exemplarele „drepturi de autor” ale uneia dintre cărţile lui. Nu mai ştiu care şi a câta, pentru că eu mi-am început drumul şi îndreptăţirea îngrijind şi publicând, mai întâi, cărţile martirilor Bucovinei, şi-abia după aceea şi pe ale mele.

*

Primele cărţi pe care le-am îngrijit. Drept datorie şi îndreptăţire la viaţă.

Primele cărţi pe care le-am îngrijit. Drept datorie şi îndreptăţire la viaţă.

*

 Mai îngăduie, suflet al meu,

Curând temniţa cărnii se va destrăma

Şi te vei elibera de întuneric şi chin,

Mai îngăduie puţin!

 *

Până voi trece dincolo de fiinţă,

Mai am un legământ, o făgăduinţă,

Să sădesc în suflete o credinţă

Măcar

Cât un bob de muştar

Care să răstoarne munţii de ură,

Minciună, înşelătorie, impostură,

Să-i prefac în pulbere, în zgură.

 *

Până când semnul îngerului o să mă cheme,

Mai îngăduie o vreme!

Cu ultima fărâmă de voinţă, de cutezanţă

Să aducem în cugete o speranţă

Pentru dreptate, libertate, bunăvoire,

Pentru un petic de cer, pentru izbăvire.

 *

Până se va apropia clipa despărţirii

Ceva va veni în plicul nemărginirii

Să pot aprinde în inimi o scânteie de iubire,

Să ne putem apropia de dumnezeire

Cu sfânta ramură de măslin.

Mai îngăduie puţin!

 *

Pe fundul paharului a mai rămas drojdie amară

Şi ştiu că nu mi-e îngăduit să mă eschivez,

Curând o să te eliberez,

Mai aşteaptă un ceas, o seară,

Suflet al meu, nepieritoare comoară!

*

            (Cântece triste, Editura NordPress, 1996).

*

Oniga Cantece coperta finala

*

Născut la Stupca, în 14 august 1925, Dumitru Oniga, rănit de un glonte rătăcit, pe când privea, ca tânăr gimnazist, din Parcul Central al Sucevei, la o represiune armată, a fost arestat, în martie 1942, pentru apartenenţă presupusă la „Frăţiile de Cruce“, condamnat la trei ani de închisoare şi încarcerat la Cernăuţi. Nu era legionar, dar avea să devină, din spirit de solidaritate, un naţionalist temperat după arestările şi condamnările din 1944, din 1946 şi din 1958, soldate cu aproape 17 ani de detenţie politică. În timpul detenţiei la „Uniunea Scriitorilor din Aiud“, cum numea Petru Pandrea temniţa celor 45 de mari scriitori români, Dumitru Oniga avea să ucenicească în arta poetică pe lângă Radu Gyr, dar poemele lui aveau să fie încredinţate colilor de hârtie abia de prin 1990, când neştiutul poet bucovinean începe să publice în gazetele „Crai Nou“ din Suceava, „Solstiţiu“ din Satu Mare, „Tribuna Transilvaniei“ din Cluj-Napoca, „Ţara“ din Chişinău, „Plai Românesc“ din Timişoara etc.

Onga eu si Pinzar

*

În 1996, ziarul sucevean „NordPress“ al fraţilor Ioan, Vasile şi Gheorghe Iftode i-a publicat, ca şi lui Vasile Pânzariu, o primă carte, „Cântece triste“, iar de atunci cărţile lui apar cu ritmicitate pentru a rosti dragoste, libertate, credinţă într-o Bucovină din ce în ce mai încenuşată şi mai insensibilă.

*

O antologie de autor, apărută în 1998, „Novissima Tristia / 1948-1989“, o carte de sonete, „Iubiri“, apărută recent, un volum de memorialistică, pregătit pentru a fi încredinţat tiparului spre sfârşitul anului 2006, stabilesc coordonatele tulburătoare ale unei opere literare dedicată „Celor ce iubesc fără limite Libertatea“.

*

Dinolo de statutul său de martir, Dumitru Oniga înseamnă o neţărmurită dragoste pentru poezie, cuvântul potrivit durând lumea lui reală, în care a existat, există şi va exista mereu, poezia însemnând şi pentru Dumitru Oniga, în anii grei ai detenţiei, dar şi ai marginalizării de după aceea, zilnica înfăţişare a chipului Mântuitorilor, care numai ochilor iniţiaţi se desluşeşte.

*

Mit, credinţă, înrădăcinare, asta am simţit, mereu şi mereu, în poezia lui Dumitru Oniga, identificându-l, într-una dintre prefeţele cărţilor sale, drept ultimul poet iconar, iar definirea i-a făcut bine, bădiţa Mitruţ asumându-şi cu încântare acest statut pe deplin meritat.

*

Oniga Cantece triste

*

Şi, totuşi, peste anii grei de zgură

Mă-ntorc iar la palatul de cristal

Acelaşi cavaler medieval

Să-ţi plec în faţă vechea mea armură.

*

Bat cu mânerul spadei în portal

Şi-aştept să se deschidă piatra sură

Ca să sărut pios, cu-aceeaşi gură,

Icoana ta crustată-n ideal.

 *

Bătaia-n ziduri se prelinge mută,

Castelul mort răsună a pustie,

Prin parcul plin de spini şi de cucută

 *

Doar luna-şi cerne colbul argintiu

Peste ruini, pe gloria pierdută.

Şi, totuşi, m-am întors. Dar prea târziu.

*

(Aiud, iulie 1954)

*

Oniga autograf

*

Prin ce hrisoave dragi şi-n ce trecut

Mergi, suflete, în noaptea de Crăciun

Vibrezi adânc ca un colind străbun,

Te bucuri de Iisus cel nou născut?

*

(Aiud, decembrie 1952)


Au fost odată nişte zicălaşi…

Solca Reînvierea cântecelor vechi solcane

*

„Pe locul arătat de Dumnezeu, anume Solca”, au fost, odată nişte zicălaşi. Şi a mai fost şi un Învăţător, pe nume Alexandru Voievidca, avansat de la Suceava la Boian, care a încredinţat muţeniei unui veac 48 dintre cântecele solcanilor. Şi au mai fost odată, în 5 octombrie 2016, şi alţi zicălaşi, care au aprins candelele cântecelor vechi, visând să se facă lumină. Din nefericire, e prea multă beznă în Bucovina orbilor, ca să se mai poată zări şi căţuia de la Solca, licărul acela de armonii, care a făcut pe unii dintre solcani fericiţi că pot respira din bucuriile stră-străbunilor lor.

*

Azi! Aşa exclamau şi lăutarii solcani, odinioară, într-o anume zi de vară, când erau chemaţi să cânte la curtea boierului Kapri din Iacobeşti, mai ales că venea şi domnul Voevidca, să noteze cântecele şi să vorbească, întotdeauna plin de admiraţie, cu Gheorghe Chiciu, care avea vârsta lui Mihăiţă Cotos, cu Bujdei Ioan Ienciu, care avea vârsta mea, cu Nicolae şi Anghel Ienciu, care erau de-o seamă cu Răzvan Mitoceanu şi cu Petrică Oloieru, cu alţi şi cu alţi lăutari îndumnezeiţi de cântec, de-un leat cu Adrian Pulpă (Casă de piatră, prietene!) sau cu Narcis Rotaru sau cu Ionuţ Chitic. Dar vin vânturile, ploile, ninsorile, se rostogolesc frunzişurile peste corzile viorilor şi, când se împrimăvărează, Anghel Ienciu îşi priveşte mâinile, care sunt ale lui Răzvan Mitoceanu, ba – ciudat capriciu al sorţii! – chiar şi tânărul profesor de vioară, de la Şcoala de Arte „Ion Irimescu” din Suceava, Mihăiţă Cotos, când încearcă un glisando elegant pe griful viorii, zăreşte alte mâini, la fel de îndemânatece, dar din veacul ce va să vină.

*

Cel puţin cam aşa simţeam noi, tehnicul Centrului Cultural „Bucovina” (Tiberiu Cosovan, Corina Scîntei, Dănuţ Lungu, Nicolae Gabriel Sandu, Gheorghe Senciuc, Liviu Velniciuc şi Marian Moştoflei), călătorind, dinspre cântecele lui Sorin Filip şi, implicit, ale generaţiilor de azi, înspre dezlănţuirile armonice, aproape preclasice, ale melosului străvechi românesc. Apoi, am revenit pe muchia clipei, în minunata sală de nunţi a restaurantului „Costa Rica” din Solca (mii de mulţumiri, doamnelor şi domnilor, pentru gratuitatea locaţiei!), unde, din pricina frigului şi a ploii, ne-am văzut nevoiţi să mutăm concertul şi filmarea.

*

Partiturile şi textele cântecelor solcanilor le-am oferit, frumos legate, tânărului primar Cornel Tehaniuc, ştiind că, energic şi plin de intenţii bune, cum se arată, le va folosi aşa cum trebuie. Filmul concertului, realizat de Nicolae Gabriel Sandu, dar cu sunet făcut, cu track-uri pentru fiecare instrument, de Dănuţ Lungu, va fi postat pe net în câteva zile (Dănuţ, al doilea component al „Zicălaşilor”, după mine, deşi nici unul dintre noi nu cântă,  mi-a promis, din proprie iniţiativă, că va fi gata joi seara, adică în 24 de ore), iar cei din lumea largă, conştienţi ca şi mine că toţi suntem doar o carte scrisă, pe care deja s-a oploşit colbul viitorimii, vor putea asculta muzica minunată şi adevărată a românilor, desprinsă, odinioară, din arcuşurile lăutarilor solcani. În fond, prin muzica veacurilor, putem deveni veşnici.

*

Pregătirea spectacolului:

*

Solca Dănuţ Lungu şi Mihăiţă Cotos

Solca Ionuţ Chitic

Solca Mihăiţă Cotos şi Ionuţ Chitic

Solca Oloieru Cosovan şi Cotos

Solca Corina Scîntei

Solca Nicolae Gabriel Sandu

Solca Petru Oloieru

Solca Tiberiu Cosovan

*

Concertul „Cântecele solcanilor”

*

Solca Sorin Filip

Solca Sorin Filip cântând cu Zicălaşii

Solca Sorin Filip şi Zicălaşii

Solca Zicălaşii

Solca Costa Rica

Solca Reînvierea cântecelor vechi solcane

Solca Recursul la memorie

Solca O călătorie în timp

Solca Fonotecare prin concert filmat

Solca Cântecele veacurilor

Solca Cântecele solcanilor

Solca Au fost odată nişte zicălaşi


Pagina 51 din 86« Prima...102030...4950515253...607080...Ultima »