Cronici sentimentale | Dragusanul.ro - Part 50

Premierea Seniorilor Scrisului Bucovinean

*

“Nu mai trăiesc două săptămâni: mor, Ion…”, mi-a zis Poetul Roman Istrati, ieri, prin telefon, cu voce măcinată de durere; nimic din rezonanţele metalice, pe care le cunosc de o viaţă, ci doar epuizare, o irosire, o topire de sine care-mi amintea de Radu Gyr şi de disperatele lui cuvinte: Pentru rănile mele nedrepte, / Eu, Doamne, te iert! Şi nu am mai fost, începând de ieri, decât neputinţă şi zădărnicie, deşi îmi doream din răsputeri să fiu măcar o boare de vânt care să răcorească fruntea Poetului. Fruntea lui Roman Istrati.

*

Ca să prind puteri, dimineaţă am scris un poem, în ritmicitatea şi, desigur, în spiritul minunatului “Talcioc” al tinereţii poetului Roman Istrati. Am apucat să-l public pe site înainte de a sosi Constantin Horbovanu, dar tot rămăsesem frunză în vânt. Horbovanu, cel mai odihnitor dintre toţi prietenii mei – cum îl definise fiică-mea, părea senin, luminos şi liniştit ca şi ziua care se aşezase pieziş între pământ şi cer. Nu părea să împartă cu mine sentimentul neputinţei.

*

*

La spital, în pavilionul durat de Franz Ritter Des Loges, l-am găsit pe Roman Istrati. Şedea întins în pat, cu perfuzii în mâna dreaptă. Arată bine şi, deşi s-a ridicat, ţinându-se de mâna mea, are glasul pe care îl ştiu: viguros, metalic, pus pe poante şi autoironii. Se bucură de prieteni, de prietenii lui de la Radio AS, de la JUPÂNU’. Ieri l-a căutat Sorin Avram, iar minunata Teodora Gâlcă nu-l scapă din ochi nici pentru o singură clipită. Roman Istrati nu e singur decât în faţa durerii, din ce în ce mai insuportabilă, dar şi pe seama ei glumeşte acid: “Dacă nu au morfină, să-mi dea altceva: cocaină, lsd…”.

*

*

Dintr-odată, văd o spaimă chinuindu-i pleoapele şi, când îi urmez privirile, îl zăresc pe Constantin Horbovanu lunecând pe spate, cu privire tulbure şi cu fruntea scăldată în sudoare rece. Abia apuc să-l prind şi, pentru că tocmai intrase o tânără asistentă cu perfuzia (“Prânzul!”, cum glumeşte Roman Istrati), să-l aşez pe un scaun, ca să primească îngrijirile de urgenţă necesare. Iată, de fapt, ce era dincolo de seninătatea luminoasă de pe chipul şi din gesturile umoristului sucevean: o clocotitoare furtună lăuntrică a solidarităţii umane. Mai târziu, avea să-mi spună că s-a deschis pământul sub picioarele lui atunci când l-a văzut pe Roman Istrati ridicându-se cu sprijinul braţului meu. A trecut atât de puţină vreme de la lansarea cărţii “rusu’ moralist”, în 14 octombrie – în ziua naşterii lui Ciprian Porumbescu, şi astăzi… E om, e doar om şi Constantin Horbovanu, iar fiecare făptură umană nu poate duce pe suflet mai mult decât i-a fost ursit să poată duce.

*

*

Plecăm, pentru că trebuie să ajungem şi la Eugen Dimitriu. Aerul proaspăt îi face bine lui Constantin, deşi e uşor slăbit şi îi întind braţul, de câte ori avem de coborât sau de urcat nişte scări. Îi propun să-l conduc la domiciliu, dar refuză hotărât, pentru că misiunea noastră încă nu a fost dusă până la capăt. În două rânduri, mă sună Roman Istrati, ca să afle dacă şi-a revenit Constantin Horbovanu. A uitat de propria lui suferinţă. Poetul e tot poet.

*

*

Eugen Dimitriu, un tânăr scriitor de 95 de ani şi 38 de cărţi publicate, are biroul aglomerat cu manuscrise şi fişe. Cărţi, cărţi şi dosare stivuite cu corespondenţă cu alte somităţi ale culturii române. În tinereţe, datorită răutăţii omeneşti pururi pârâcioase, Eugen Dimitriu a fost victima torţionarilor bolşevici. Dacă nu s-ar fi smuls din mâinile lor şi, năvălind spre fereastra cu gratii, dinspre stadionul din Iaşi, nu ar fi strigat nepământeşte “Săriţi, că mă omoară, oameni buni!”, probabil că 38 de cărţi ar fi lipsit pentru totdeauna din patrimoniul de memorie românească.

*

Vioi, puternic şi cu o minte dinamică şi ascuţită, Eugen Dimitriu, deşi nu mai lucrează decât câte două ore pe zi, rămâne un reper statornic al culturii din acest nord de ţară moldavă. Îl preumblu puţin prin vremuri şi pentru că păşeşte entuziast pe potecile spiritului, capăt încredinţare că, dacă voi avea norocul să trăiesc, îi voi sărbători şi centenarul. Îmi va fi, atunci, alături şi Roman Istrati – eu presimt că se va face bine, că va birui nedreptatea destinului, iar premoniţia aceasta am trecut-o în programul pe 2018 al Centrului Cultural “Bucovina” drept carte de poezie, pe care Roman Istrati o va scrie cu siguranţă. Mai ales că a şi început-o, fără să-l dezamăgească vreuna dintre paginile de până acum.

*

Cât despre Constantin Horbovanu, care ne-a speriat astăzi atât de cumplit cu vulnerabilitatea sufletului lui plin de omenească dragoste de semeni, acesta, după cum am aflat, adineauri, sunându-l, nu doar că e bine, ci, după ce a împărţit premii altora, în timpul zilei, şi-a văzut, la ceas de seară, premiată de către Fundaţia Culturală a Bucovinei a doua lui carte de literatură umoristică:

*

*

Semn că bunul Dumnezeu întotdeauna întoarce înzecit binele făcut altora!


Întâlnire în Ţara Sfântă, la Ierusalim

*

Primăriţa comunei Berchişeşti, Violeta Ţăran, una dintre cele două minunate Violete ale Bucovinei – cealaltă fiind Violeta Codorean, directorul Casei de Cultură din Vatra Dornei, se află, în aceste zile, în pelerinaj în Ţara Sfântă. Acolo, desigur, s-a întâlnit cu prietenul nostru Menachem M. Falek, şeful scriitorilor din Ierusalim, căruia i-a dus nişte… urdă, pentru că mama poetului tânjeşte de decenii după o astfel de bunătate neaoş românească.

*

Şi Mena Falek, şi Violata Ţăran mă ţin la curent cu noutăţile, aşa că îmi cântă inima, când constat cât de frumoasă şi de durabilă este prietenia între oameni.


Costinel Leonte, un artist al mișcării

*

Pentru că are rădăcinile într-un sat, coregraful Costinel Leonte s-a întors, după o minunată carieră în cadrul ansamblurilor artistice „Rapsodia Română” din București și „Ciprian Porumbescu” din Suceava, la baștina Brehuieștilor, unde îndeplinește atribuțiuni de director al căminului cultural al comunei Vlădeni. Are dansul în sânge, ba și un talent actoricesc remarcabil, are și știința mișcării în coordonatele îndătinatului românesc, așa că nici acum nu poate sta deoparte, după ce, timp de o viață, a existat pentru a-i bucura pe alții prin desfășurări ceremoniale care consacră permanența neamului nostru.

*

Costinel Leonte este, și prin predestinare, o identitate obștească, o veșnică nevoie de relaționare, inclusiv prin împărtășiri și încredințări (a fost și profesor de dans la Școala de Arte „Ion Irimescu” din Suceava), folclorul oferindu-i întotdeauna posibilitățile inefabile de a călători dintr-un veac într-altul, pentru a asculta respirația străbunilor și pentru a binecuvânta cu inima și cu mintea.

*

La mulți ani, Costinel Leonte, și Dumnezeu să ni te ție numai întru bucurie!


Uimirea lui Răzvan Mitoceanu

*

Când ascultase „Doina”, cântată de „artistul popular Ciorobea”, în 1926, și fonotecată audio, pe discuri de patefon, de francezi, Răzvan Mitoceanu, directorul Ansamblului Artistic „Ciprian Porumbescu” din Suceava, a exclamat uimit: „Formidabil, ce final!”. Și, într-adevăr, după o interpretare minunată a doinirii, Ciorobea venea, în final, cu o dezlănțuire armonică, un fel de sârbă năbădăioasă, care te smulgea din reveria răscolitoarei doine.

*

Metoda aceasta, a strofei doinite sau măcar baladescă, urmată de refrene dinamice, de sârbă dezlănțuită, o mai întâlniserăm noi, „Zicălașii”, la cântecele din repertoriul lăutarilor bucovineni Grigori Vindereu și Ion Batalan, cântece în care baladescul, dacă nu cumva chiar doinitul, alterna încântător cu brâul sau bătuta, cântece precum „Să mă-nsor, să nu mă-nsor?”, „Câte flori pe Dorna-n sus”, „Brâul popilor” etc., fonotecate, în 7 iulie, la Vatra Dornei (astăzi sau mâine vor fi urcate pe net cele două părți ale concertului, lui Lucian Călușeriu ajungându-i o săptămână de miere, pentru că, dacă stă mai mult, face tripleți!), pricinuind adevărate dezbateri între noi. De ce? De unde?

*

Și nu aveam răspunsuri, iar să dăm cu pleasna presupunerilor nu ne stă în caracter. Fără dovezi, fără mărturii la fel de vechi precum cântecele pe care le retrezim la viață, noi nu facem comentarii. Nu aveam cum presupune, deci, că, începând cu jumătatea secolului al XIX-lea și continuând cu perioada interbelică, lăutarii români abandonau baladele, pentru că erau prea lungi, și doinele, pentru că erau prea triste, dar nu și liniile armonice ale doinelor și baladelor, care aveau o anume frumusețe, demnă de încredințat viitorimii. Dar în formule instrumentale și vocale noi, în zicale dinamice, adaptate pretențiilor estetice ale contemporaneității lor.

*

Sâmbătă, pe când răsfoiam paginile „Familiei” lui Iosif Vulcan, mi-a atras atenția o mărturie a doctorului transilvănean în drept At. M. Marienescu, publicată în „Familia”, anul II, nr. 41, din 4/16 decembrie 1866, care spune, fără ecou în epocă și nici în viitorime, că:

*

*

1). „Deoarece baladele sunt lungi, cântăreţul cântă până osteneşte, pe urmă stă 1-2 minute. În acest răstimp, lăutarul acompaniator face variaţiuni fantastice cu arcul său asupra temei, apoi baladistul continuă mai departe”;

2). „După capătul baladei, lăutarul trece cu arcul său, totdeauna, în o arie voioasă, ca şi când ar calcula ca să scoată pe public din melancolia în care îl duse balada”.

*

Deci, ca și Ciorobea, mai târziu, lăutarii români ai secolului al XIX-lea păstrau liniile melodice ale diverselor balade și doine pe ceea ce numim astăzi strofă, urmată imediat de „o arie voioasă”, drept variațiune pe aceeași temă, în ceea ce avea să se numească refren. Se creau, astfel, cântece noi, pe structuri muzicale îndătinate.


Mihai Gramaticu, un nume predestinat cărții

*

Născut, sub un nume predestinat cărții, la Deleni, în județul Vaslui, domnul profesor Mihai Gramaticu, de la Facultatea de Inginerie Mecanică a Universității „Ștefan cel Mare” din Suceava (și ca student, și ca dascăl, și pentru totdeauna), înseamnă o prezență vie și în istoria culturală, nu doar în cea academică, a orașului care l-a adoptat fără rezerve, încurajându-i arderile întru a fi și a se afla. L-am admirat, întotdeauna, pentru nonconformismul existențial, uneori umbrit de o lăuntrică nostalgie, și am văzut în domnia sa un important personaj al urbei în care și mie mi-a fost dat să mă caut. Nu știu dacă ne-am cunoscut sau nu, dar l-am considerat, întotdeauna, un prieten, pentru că înseamnă un reper intim al acestui timp și al acestui spațiu.

*

La mulți ani, domnule profesor Mihai Gramaticu,

și Dumnezeu să vă ție numai întru bucurie!


Pagina 50 din 110« Prima...102030...4849505152...607080...Ultima »