Cronici sentimentale | Dragusanul.ro - Part 5

Mircea Dăneasa, omul care a devenit operă

Cărţi întregi s-ar putea scrie despre sculptorul care, în 17 decembrie 1989, încerca să organizeze, împreună cu actorul Dan Victor, ieşirea sucevenilor în stradă, din solidaritate cu timişorenii, şi care, după 22 decembrie 1989, când Suceava a fost preluată de comunişti şi de informatorii securităţii, a fost „concediat de la Revoluţie”, odată cu Ioan Manole, Ghorghe Ştirbu şi cu cu alţi câţiva, toţi oameni-strigăt şi pumn încleştat. Dar sculptorul Mircea Dăneasa, care nu e născut pentru politică, ci pentru idei, nici nu a luat în seamă obrăznicia veşnicilor parveniţi, pentru că el avea altceva de trăit şi, tocmai de aceea, s-a dedicat artei sale cu pasiune, îngăduindu-şi rare clipe de odihnă doar atunci când are cu cine frământa idei, în discuţii pline de patos, adânc răscolitoare de suflet şi purificatoare de spirit.

*

Spună unii cât îi duce mintea, dar peste platitudinea lor s-a înălţat operă Mircea Dăneasa şi drept operă va dănui şi în viitorimea viitorului, care nici ea nu mai este ce-a fost – vorba dramaturgului Teodor Mazilu, la un păhăruţ de vodcă din cele tinereţi.

*

La mulţi ani, Mircea Dăneasa,

şi Dumnezeu să ni te ţie numai întru bucurie!


Lucian Harşovschi, ucenicind pentru viitor

Lucian Harşovschi, viceprimar al Sucevei, este un om tânăr, care şi-a început înţelept cariera politică, prin iniţieri în administraţie, săvârşite după moda austriacă de odinioară, când nu aveai voie să candidezi, fără să te fi pregătit şi calificat, mai întâi, pentru domeniul în care visai să te realizezi. Iar Lucian Harşovschi, care, în al doilea mandat de viceprimar, acceptă şi îşi asumă atribuţiuni din ce în ce mai grele şi mai dificile, practic îşi şlefuieşte şi defineşte potenţialul, nu neapărat pentru o carieră viitoare, ci poate că mai curând pentru sine, pentru a se simţi bine între semeni, fiindu-le de folos. Dar, oricum ar fi, tinereţea trăită cu folos îi va fi întotdeauna de ajutor.

*

La mulţi ani, Lucian Harşovschi,

şi Dumnezeu să ni te ţie numai întru bucurie!


Marius Costel Eşi: „Coleg de generaţie”

Un eveniment de excepţie în viaţa culturală a Sucevei, respectiv lansarea unei cărţi, şi ea de excepţie, „Coleg de generaţie”, de Marius Costel Eşi, a trezit la viaţă densă şi profundă Observatorul Astronomic din Suceava, pur şi simplu luat cu asalt de universitari, profesori gimnaziali, studenţi şi niscaiva plebe creatoare, într-un amalgam scriitoricesc, actoricesc şi folcloric amuzant. Ambient remarcabil, înviorat de acordurile clasice ale chitarei lui Cosmin Mariciuc, de la Colegiul Naţional de Arte „Ciprian Porumbescu” din Suceava şi o ipostază surprinzătoare, adică intimă şi luminoasă, din partea exponenţilor sistemului educaţional local, care percep, în rândurile aşternute în pagini (admirabila şi sugestiva copertă: Narcisa Eşi), o ciudată frescă a năzuinţelor lor, amintind mângâietor de sugestia „Cina cea de Taină”, din vremurile iluminării spiritului uman.

Moderator al evenimentului, o studentă „la litere” emoţionată şi emoţionantă, Andreea Sava, iar la prezidiul ştiinţific, împovărat de titluri academice care le glorifică îndreptăţit cariera, doamna Nadia Serdenciuc şi domnul Corvin Bejenariu, flancându-l pe dezinvoltul scriitor de subtilă profunzime Marius Costel Eşi, dornean prin naştere, ieşean prin genealogia dezvăluită de nume, scriitor român autentic, prin ceea ce scrie. Mie mi-a plăcut, în mod deosebit, prezentarea cărţii, din perspective scriitoriceşti, nu academice, săvârşită de Nadia Serdenciuc, pariind cu Eugen Prodan că Nadia Serdenciuc scrie, în taină, poezie şi proză. Scurtă, din pricina veşnicei neîncrederi în sine pe care o cauzează şi talentul, şi erudiţia. Între discursuri, folk şi covere neunitare, apoi, în două reprize de câte cinci, lecturi din carte, făcute inspirat şi cu o firească exaltare de către tânărul autor, care, fără premeditare, mi-a adus aminte de un personaj al lui Vajda, care deschidea o fereastră, spre o piaţă aglomerată, şi striga: Oameni, vă iubesc!

Ascultând cu atenţie, am înţeles, înainte de a citi cartea şi cu ochii mei, că proza lui Eşi are, dincolo de construcţiile alegorice directe sau indirecte, ceva din subtilitatea teatrului lui Lucian Blaga, în care nu personaje, ci idei se confruntă prin dialog; un eu tridimensional, suprapus peste aparentul binom autor-personaj, pe fundalul „Cinei celei de Taină” pe care o reprezintă sistemul educaţional românesc, „profesorul de” sau „profesorul de” încifrând, cu sugestia caricaturală a numelor, o largă paletă existenţială, în care scapără rar, dar puternic spiritul dascălului, al iniţiatorului, al şlefuitorului de destine. Iar problema centrală a educaţiei, după cum o sugerează discret Marius Costel Eşi, o reprezintă, de fapt, dizolvarea, fărâmiţarea şi presurarea iniţiatorului în profesori, în identităţi ciudate, în roboţi educaţionali înstrăinaţi tridimensional peste perspectiva plată a platitudinii tragicomice.

Nu intenţionez să mă transform într-un recenzent, acum, până nu citesc cu sufletul meu cartea, aşa că revin la misia mea de fotoreporter, dar nu înainte de a sublinia răspicat: sâmbătă, 31 martie 2018, la Suceava, un prozator înnăscut, Marius Costel Eşi, şi-a vestit intrarea în lumea creaţiei, acolo unde va fi „Coleg de generaţie” cu toţi idolii vieţii sale de până acum.

*


Liliana Widocks, David Croitor, Basarabia

Astăzi, când noi, „Zicălașii”, omagiem, prin iconografie necunoscută și prin cântece pierdute, Basarabia, doi prieteni, poetesa Liliana Widocks și pictorul David Croitor, își sărbătoresc ziua ivirii în lumină și în iluminare. Am o zi complicată, astăzi, cu două concerte cu cântecele pierdute ale Basarabiei, am propriile mele închinări de trăit la piedestalul eroicei și martirei Basarabii, dar nu pot trece peste operele cu care, și Liliana Widocks, și David Croitor, își încrustează în memorie ziua lor de naștere. În memorie, chiar dacă noi, românii suntem insensibili la memorie, pentru că spiritualitatea neamului există și durează dincolo de noi, de pășitorii grăbiți prin generații.

*

Liliana Widocks, poet neconvențional, cu frazări arborescente într-un lexic propriu bine chibzuit, trăiește mitul și recursul la mit în moduri atât de surprinzătoare încât își dobândește pe merit locul ei în iconarismul modern bucovinean. În vară, în luna diasporei, își va lansa la Suceava, în orașul ei natal, prima carte de poezie, pe care, deși o cunosc în bună parte, o aștept cu firească emoție.

*

Pictorul dornean David Croitor, sigiliu sacru al luminii pe pânzele vremuirilor, înseamnă atât de mult pentru Bucovina contemporană, încât o copleșește până la a nu fi observat (furnicile, cică, nu pot zări un stejar). Este un om plin de sfințenie, în ciuda puzderiei de răni care îi zdrențuiesc sufletul, fără să îl poată clinti din matricea ursită. David Croitor pictează lumina în toate întruchipările dumnezeiești care ne înconjoară, de la firul de iarbă, până la cer. Este un artist monumental pictorul David Croitoru, în pofida aparenței de cult al miniaturalului din care recompune astralul, ceea ce există dincolo de spațiu și de timp.

*

Basarabia, ruda noastră cu adevărat bogată, la care cătăm cu iresponsabilă făloșenie, înfășurați în primurile noastre de dihor, se va dezvălui, astăzi, în superba ei verticalitate, celor care au urechi, văz, minte și suflet. Celor care și există.

La mulți ani și Dumnezeu să vă ție numai întru bucurie,

Liliana Widocks, David Croitor, tulburătoare Basarabia!

 


Andi Drăguşanul sau noul meu destin

În 14 martie 1990, în timp ce tocmai aflam, telefonic, despre naşterea băiatului care avea să dea trup nou aceluiaşi suflet, mi s-a oferit primul contract de muncă prin care să trăiesc doar din scris. Nici nu visasem, dar Andi, ivindu-se cu propria lui soartă, mi-a modificat-o definitiv şi pe a mea. Iar când l-am văzut şi când, cu maşina viitorului său naş de botez, publicistul Mircea Sfichi, l-am adus acasă, am înţeles aproape instinctual că există o aură care ne armonizează pentru totdeauna. Curând, trecând nişte anişori, părea să se îndrepte spre utopia ştiinţei, dar a biruit pasiunea pentru mit, ştiinţa cerului nefiind decât una a scenariilor mitice primordiale ale omenirii. La 13 anişori, era cel mai tânăr concurent din lume la Olimpiada Mondială de Astronomie de la Stockholm, făcând parte din prima echipă românească pornită pe această cale a misterului care doar aparent îşi oferă desluşirile. A fost şi pe la Cercul Polar, unde se află un fantastic observator astronomic, apoi, întors în ţară, a trăit şi trăieşte o dragoste aparte pentru Stockholm, pentru Suedia şi pentru iscusiţii urmaşi ai vikingilor, o dragoste care nu se va stinge niciodată.

În ultimii ani de liceu, datorită stăruinţelor profesorului de muzică de la „Petru”, şi-a cumpărat o ghitară, iar după vreo şase luni, îşi făcea trupă, împreună cu Teiu, cu Eddy şi cu Marius; după alte trei luni, Marius abandonând şi fiind înlocuit de Buzzu, a cântat într-un club sucevean, şase piese fiind ale acestui grupuleţ de tineri aflaţi în căutare de sine. Printre ele, „Morning Rush”, prima piesă compusă integral de Andi. Scrie versuri pentru toate cântecele trupei, dar cum preferă să se exprime în limba rock-ului, nu am prea ştiut, până nu mi-a tradus câteva texte, ce poet poet este. Şi m-am bucurat.

De câţiva ani, facem împreună (Emil Ursu, Mihnea Blidariu şi Lucian Csibi sunt identităţi ale familiei noastre) nişte chestii, încercând să întâmpinăm frumos viitorul. Iar viitor înseamnă copii, tineri şi oameni cu minte şi suflet care nu se nasc cu trăirile deja îmbătrânite. Ne închinăm în faţa acestui viitor după cum ne pricepem şi cu cât ne ţin puterile, dar întotdeauna arzând vâlvătaie, de ni se cutremură trupurile.

De ceva vreme, Ştefi M. Ganea, un mugur de fată cu o voce incredibilă, îi este mereu alături; ţin şi la ea aşa cum ţin şi la Andi. Ţin şi la Mihnea, desigur, pentru că şi el face parte din neamul meu, adică din Bucovina Rock Castle, Bucovina Acoustic Park, Poezia care cântă şi aşa mai departe.

La mulţi ani, Andi,

şi Dumnezeu să te ţie numai întru bucurie!


Pagina 5 din 75« Prima...34567...102030...Ultima »