Cronici sentimentale | Dragusanul.ro - Part 5

Octavian Nestor: Pleoapa timpului

„La ceasul mut cu miros de tămâie” (Narcisism), „zgâriat de ghearele prezentului” (Devenire), Octavian Nestor încearcă „Pleoapa timpului” (Editura „Ateneul Scriitorilor”, Bacău, 2017), poziţionându-se „La colţul clipei”, pentru a încerca „Poeme cu ceas”, după cum stabilesc cele două titluri ale grupajelor de poeme, care, la o primă lectură, m-au cam contrariat până a le pune sub semnul îndoielii. Mi s-a întâmplat asta, datorită faptului că am omis vocaţia de dramaturg a lui Octavian Nestor, o vocaţie care modifică „distanţele dintre cuvinte” (Goluri), în cuprinsul unor tablouri dramatice distincte, în care fiecare „decor sentimental frivol” (Plumb) diferă, chiar dacă „la marginea dinspre sticlă / a acestui orizont sunt întrebările” (Întârziere), întrebările vizând un spaţiu existenţial mai curând scenic, în care se „declină emfaza / unor gesturi temerare” (Elan), şi devenind, astfel „risipă în conjuncţii de argint” (Cetate). Întrebările, fie dialogate scenic, fie slobozite într-un premeditat retorism, dar întotdeauna schiţat, sugerat, „la marginea unui orizont aleatoriu”, acolo unde „apusul decantează cu tandreţe / imaginile obsedante ale zilei” (Orizont), întrebările, deci, presură amărăciune şi resemnare „pe câmpia halucinaţiei” (Iluzii), într-o ciudată succesiune de nepresupuneri ale răspunsurilor: „* / La ce-ntâlniri de idoli, prin ce ogive oarbe / mânia noastră muşcă din carnea zilei albe? / ** / Cine-a auzit strigătul sângelui / străluminat de ultima cădere? / *** / Cu să măsori cu ceasul un ecou / amar precum regretul păcatelor nespuse?” (Şoapte). Sau, ca poem în sine: „Ce chip răzbate prin vitralii / la miez de ceasuri toledane / când prind altarele să cânte / surâsul blând al unei mame?” (Fecioara din Toledo).

*

Construcţia dramatică la vedere, asumată ca atare în discursul liric, defineşte o anumită scenografie a cuvintelor (nicidecum textualism!), proprie lui Octavian Nestor: „Umblând odinioară prin podul ţesut de milioane / de pânze / de păianjen ale străbunului meu elen, / am găsit, într-un scrin, ticsit de manuscrise, unul / caligrafiat pe o piele… Textul părea un fel de dialog cu un / personaj din al cărui nume se mai păstrase, foarte ştearsă / şi ea, doar litera de început, care putea să fie un A, un B, / un E, un N sau oricare altă literă a alfabetului. Dacă / textul era aproape şters, în schimb, pielea tăbăcită, de om, / părea vie şi strălucitoare” (Dialog apocrif). Iar poemul se încheie cu butada „Vrei să spui că viaţa e poezie?” / „Dimpotrivă. Poezia e viaţă”.

*

Presărate discret printre poemele ritmate şi rimate, „replicile” dramatice dau greutate şi amplitudine cărţii, inclusiv prin explicitul sugerării căii: „Vom merge împreună odată şi odată / pe drumul uitat dinspre noi spre acasă, / …unde timpul se-mbată de tropotul cailor / alergând ca într-o nebună, hipnotică transă / printre coroanele aplecate ale plantelor cu floare de soare. // Ce galbenă undă le reazemă-n urmă adâncitura copitei / de picătura de rouă, suav rotunjită de firava / deşteptare a zorilor răsuciţi pe fuiorul aşteptării / atâtor Penelope, nedegrevate / de clipa legământului sacru?” (Cavalcadă).

*

Sau, în acelaşi registru, specific dramaturgului Octavian Nestor, „Cumpăna cerului a înţepenit / între galaxii oxidate / şi nu se mai apleacă înspre partea materială; / marea primordială nu se mai întâlneşte / cu oceanul galactic; / facerea lumii nu se mai întâmplă” (Geneză), pentru că „Apusul se culcă liniştit pe o parte, / nostalgii eleate suspină ritmic, uşor, ca în carte; / oraşul în zare adoarme învăluit într-un nor de regrete. / Pe străzile urbei, înguste şi întortocheate, / rătăcesc ca în vis perechi liniştite / de domni şi domniţe din necitite romane” (Întrebare).

*

Acolo unde spaţiul declamatoric face loc stării de cântec, se diluează oarecum sugestia într-o plutire de funigei zănateci, în căutare de vremelnic popas: „Timp cuantic, zări de lapte / peste pleoapa verii scurte / la trezirea dintre şoapte, / calpe zodii să le-asculte // şi-n plăcere de oracol / cu lungi cape şi cu săbii, / chicotesc la strâmb spectacol / furişaţi prin somn de vrăbii” (Somn de vrăbii).

*

Privită din perspectiva vocaţiei de dramaturg a remarcabilului cărturar sucevean Octavian Nestor, cartea de poeme-replici sau de poeme-personaje „Pleoapa timpului” capătă un câştig de mesaj şi de logică, prin care se identifică şi se particularizează (I. D.).


Viorica Petrovici: Roata de circ

Locuind într-o nemărginire  în care „răsar din ziduri îngeri foarte înalți” (Lumina trece în afară), iar „sfera roșie are în mijloc un vultur cu aripile țintuite” (O carte deschisă lângă o cobră regală), Viorica Petrovici se întoarce „într-o geometrie sacră”, în „punctul zero” (Plan cauzal) al transcendenței, pentru a încredința „straturi de lumină / … / în cuvânt în trupul meu albastru de vânt” (Partea întunecată a unei oglinzi) și prin această a treisprezecea carte, „Roata de circ”, scoasă în lumina memoriei de Editura „Ateneul Scriitorilor” din Bacău, carte în care cântecul, „bântuit de nesomn de nelumi / crucificat pe axul imuabil cânt/ orb de întuneric și lumină” (Crucificat pe axul imuabil) caută și află „tărâmul apei în tărâmul luminii”, tărâmul în care „focul e un joc inițiatic fără întreruperi / cercuri ritmice / evadare / un portal diapazon prin care / sufletul întinde aripi de mărgăritare” (Oglinda cu imagini suprapuse). Iar aceste descifrări „în oglindă”, aproape obsesiv „în oglindă”, și nu în preajmă sau în lăuntru, săvârșite prin „vibrațiile unei muzici de trăsnet / … / un dezmăț total de sunete” caută „o singură realitate Misterul”, printr-o ciudată suprapunere a elementelor propriului corp peste cele ale universului, pentru că „întâii născuți receptează lumile suprapuse” (Pleoapa nu este nici închisă nici deschisă), în ciuda faptului că tocmai această „vie temelie / de împărăție piatră ceasornic solar / piatră altar” doar te face să crezi că „izvorăște din tine o căldură albă”, pentru că întrebările lirice sfârșesc în răspunsuri lirice, în care „nu li se mai deosebește sufletul de trup” (Piatră ceasornic solar).

*

Astfel, deci prin corelația și nicidecum prin interdependența lirică întrebare-răspuns, trupul-suflet copleșește universul, substituindu-se sinelui universal, „și rădăcinile glisează încâlcindu-se / printre stele fără a prelua praful lor / nici o undă nici o vibrație doar plutirea” (Într-o sferă neagră o plutire), plutirea vedică, formulă inițiatică de detașare și, fără îndoială, de acces în armonia universală, ceea ce și este, în fond, prin inefabil, transa poetică și, mai rar, poezia. Dar transa poetică este o trăsătură a post-modernismului, decadență a lirismului spre un haos deloc întâmplător, în care cuvântul nu mai durează, ci, desprins din temeliile sale, deduce și induce o ciudată levitație, o ademenire în aburii nourilor, care nu sunt, dacă ne așezăm și pentru a chibzui, starea Ira a Mariei, cum se zice într-o parabolă a Sfântului Ioan Damaschin, în care concretețea veșnicului, apa din fântână (Maria), descinde din Ira (văzduhul apos, respirat până mai adineauri). Iar starea aceasta de levitație a cuvintelor, deși se soldează cu imagini insolite (precum cioburile unei oglinzi), exclude starea, statutul de închinăciune, pe care l-a avut, până de curând, poezia. Tot mai des și tot mai intens, poetul se substituie Atoateziditorului, revendicându-și statutul de demiurg peste propriul lui univers, și-atunci se aude „din adânc un cântec ca de sirene / sau un muget de valuri răzvrătite / sunetul a două planete când aurele lor se ating / trâmbița unui oracol orb într-o peșteră” (Frânturi dintr-un dodecaedru rubik), oracol orb dintr-o peșteră fiind, precum miticilor Rhadamanthys, Minos, Anacharsis sau Zalmoxis, poetul sau, cum îl numea Strabon (Geografia, II, III, 5, p. 166), noul „înțelept al voinței cerului”. Ceea ce nu-i rău, atunci când „lumile visate visele din vis și ideile pure / pânză de păianjen cu țesătorul la mijloc / roata de circ în care urci pentru joc / și timpul se dilată altfel pe fiecare spiță roata / are aripi albastre” (Roata de circ), atunci când albastrul inițiatic nu doar că revine cu disponibilități de locuire, ci și definește „urmele trecerii prin râul negru” (Într-o sferă neagră o pădure) al existenței umane.

*

Viorica Petrovici, prin noua ei carte de poezie, „Roata de circ”, își reconfirmă vocația de poet, punându-și și fremătându-și, cu fiecare vers încredințat paginilor, „aripile negre și albe ale unui timp de poveste” (Râul imparțial cerne albastrul), timpul de poveste fiind cel al creației, al spovedaniei încredințate unei ciudate, dar expresive levitații (I. D.).


Sărbătoarea Zicălașilor: ziua lui Răzvan Mitoceanu

Răzvan Mitoceanu, în urmă cu exact un an, sărbătorindu-și nașterea printr-un concert în cinstea pictorului-martir Radu Bercea

Chiar dacă ziua de astăzi înseamnă o sărbătoare a folclorului românesc din Bucovina și în general a folclorului românesc, egoist cum mă știu de o viață, eu prefer să o numesc și să o țin drept sărbătoare a Zicălașilor, adică a nevoii de a asculta respirația străbunilor. Și asta nu pentru că muzicianul Răzvan Mitoceanu a fonotecat audio, la vioară, acompaniat de ritmicitatea țambalului lui Petrică Oloieru, 300 de cântece românești din anii 1907-1914 (cântecele reale ale Unirii), păstrate în manuscrisele lui Voievidca; că la fonotecarea patrimoniului din colecția „Muza Română”, a cântat, la vioară, împreună cu Adrian Pulpă (Narcis Rotariu avea un eveniment de familie important), repertoriul unor lăutari legendari de odinioară, precum Nicolae Picu, Grigore Vindereu sau Ion Batalan, în celelalte fonotecări, deci în alte vreo 700 de cântece pierdute, dar retrezite la viață, asumându-și rolul discret, dar atât de important de bracist.

Nu doar pentru implicări decisive și generoase într-un act de arheologie spirituală, în care, alături de cei numiți deja, se regăsesc și Ionuț Chitic, Constantin Irimia, Mihai Hrincescu, Viorel Kiriliuc și Mihai Cotos, nu doar pentru scânteia de geniu care îi caracterizează opera de muzician este ziua nașterii lui Răzvan Mitoceanu o sărbătoare a Zicălașilor, adică a unei adevărate familii, în care preț se pune pe interdependența suflet-minte, ci pentru natura lui umană, adeseori capricioasă și contra (cum se numea, odinioară braciul), care-mi amintește de propria mea tinerețe.

Răzvan Mitoceanu – fotoportret de Ion Drăguşanul

La doar 40 de ani, pe care îi face astăzi, Răzvan Mitoceanu începe, de fapt, adevărata tinerețe, cea a gestionării organizate a capacităților și hăruirilor sale, tinerețea conștientizării și asumării vocației, deci un fel de îndumnezeire, pe care sufletul și mintea le va desluși molcom, dar decisiv, drept atotcuprinzătoare armonie.

 

 

La mulți ani, Răzvan Mitoceanu,

și Dumnezeu să ni te ție numai întru bucurie!


Cartea lui Tiberiu Avram, la Biblioteca Bucovinei

Cartea „Aventuri pe şase roţi” a ajuns, de la Gura Humorului, şi la Suceava, în templul Elenei Greculesi din incinta Bibliotecii Bucovinei „I. G. Sbiera”, în care oficiază, ca de obicei, doctorul în istorie Gabriel Cărăbuş. În aceste condiţii, autorul ei, Tiberiu Avram, însoţit de prieteni ştiuţi şi neştiuţi, de tovarăşul lui în cea mai lungă călătorie, Dinuţa, şi de ţinta şi idealul teribilului maraton care este viaţa, Clara, au intrat în templul cărţii, iar bietul de mine, aflat întâmplător pe acolo, ca să facă poze, a simţit ce înseamnă comunitate, a trăit sentimentul acela de duioasă apropiere, pe care numai intimitatea actelor culturale îl poate determina. Şi erau, acolo, înconjuraţi de icoanele sufletului voievodal al Elenei Greculesi, şi apropiaţi de ai mei (Ioan Manole, Liviu Dorin Clement, Daniel Tănase, Viorica Petrovici, Carmen Veronica Steiciuc, Angela Zarojanu, Vasile Ilie, Cristian Adomniţei, Cezar Straton,  Sandrino Neagu, Viorel Corodescu, Valentin Chidovăţ), dar şi oameni pe care poate că pe nedrept îi întrezăream mai înspre orizont, ba chiar dincolo de el: Mirela Adomnicăi, Ion Lungu, Viorel Seredenciuc, Lucian Harşovschi, Ioan Iacob, Viorel Nuţu. Primii trei, ca oficiali, au luat loc în prezidiu, apoi s-au rânduit la pupitru, ca să vorbească. Primul a vorbit Mirela Adomnicăi, cea de odinioară, pe care o admiram fără rezerve; discurs inteligent, degajat, fără iefinătăţuri – mă înclin cu tot respectul! Apoi, Ion Lungu, care trebuia să ajungă cât mai repede la ziua nepoţelului său, care tocmai astăzi s-a găsit să împlinească 5 anişori (Fericire, puiule, căci le cuprinde şi este condiţionată de toate!); discurs savuros. În final, Viorel Seredenciuc: echilibrat, cumpătat, ca de obicei.

Aţi observat, nu am menţionat nici o funcţie, pentru că în jurul cărţii lui Tiberiu Avram s-au adunat oameni, iar pe cei care au vorbit eu i-am ascultat cu atenţie. Şi, ascultându-i, i-am simţit atât de apropiaţi de suflet, încât, atunci când mi-a venit rândul să prezint cartea (nu de la pupitru sau din prezidiu, chestii de care, ca şi Roman Istrate, am o oarece… indispoziţie), am respirat cuvintele mai dezinvolt ca niciodată, molipsindu-l de dezinvoltură şi pe Tiberiu Avram, care, din postura de autor recidivist (cea de astăzi e a patra carte), a avut ultimul cuvânt, pe care l-a împărţit frăţeşte cu prietenul lui din copilărie şi din carte, Dan Lefter.

Frumos s-a mai trăit, astăzi, măcar pentru vreun ceas, la Suceava, în templul Elenei Greculesi (Dumnezeule, cât de vie i-am mai simţit prezenţa!) şi, pentru că am fost martor, vă las cu câteva instantanee, alese dintre cele care mi-au şi reuşit.

 


Cărţile lui Daniel Tănase, „uriaş depozit de aripi”

Daniel TĂNASE

Deloc surprinzător pentru mine, Daniel Tănase păşeşte şi îşi conturează inspirat locul în literatură, adică în spaţiul nespaţiu „uriaş depozit de aripi”, printr-o carte, „Aripi la vedere / trei vocaţii” (Muşatinii, 2017), în care motoul din Nichita („Oamenii sunt păsări / cu aripi crescute pe dinăuntru”) nu înseamnă un pretext, ci un reper întru desluşire şi desluşiri. O carte aparent metafizică, aparent existenţială sau poate că din plin metafizică şi existenţială, în care parabola conturează, între Pământ şi Cer, vocaţiile sacerdotale ale fiecărei fiinţe umane, cele trei personaje, Preotul, Profesorul şi Doctorul, sugerate, încă din subtitlu, ca însemnând „trei vocaţii”, consacrând şi delimitând tot atâtea tentaţii iniţiatice, dar şi zăgăzuiri ale spiritului uman. În fond, ne naştem „reporteri” (simbolul unei curiozităţi pe care aş numi-o arhetipală, în ciuda faptului că împărtăşesc în totalitate argumentele lui Lucian Blaga împotriva surogatului arhetipal) şi, tocmai de aceea, preluăm şi vehiculăm valori metafizice şi existenţiale convenite şi acceptate istoric, într-un parcurs liniar care ignoră aripile stănesciene „crescute pe dinăuntru”, conferindu-i iniţiatorului-zăgăzuitor puterea de a fi „un simplu negustor de aripi”, în ciuda faptului că, deşi le tot achiziţionăm, arareori folosim vreo pereche pentru a încerca zborul, capacitatea individuală a spiritului de a se avânta spre libertate.

Fiind vorba de vocaţii, deci de aptitudini de intrare în armonia universală, şi nu doar de personaje ca atare, Preotul lui Daniel Tănase este Sacerdotul, deci creatorul de spiritualitate şi nu doar „bătrânul înţelept care se ocupă de sacrificii”, cum glăsuiesc etimologiile tuturor religiilor lumii, Sacerdotul care, amintind de Iisus, „cu zâmbetul pe buze şi cu bucurie păşeşte” printre desluşiri şi închipuiri, apoi, ostenit de respiraţiile din preajmă, „se opreşte din mers şi cântă”. Preotul ţine ochii închişi şi cântă. Cuvintele sale cântate nu se ridică către cer, cum te-ai gândi, ci cad pe zăpadă. Atunci când ating zăpada ele lasă urme”. Închiderea ochilor înseamnă desprinderea din desluşiri, în toate cărţile religioase ale omenirii, dar, „uneori, sunetele grave, în căderea lor pe zăpadă, lasă forma unei cruci”, iar din „sunetele înalte cad lumânări, de bună seamă în număr mare şi aprinse, care lovesc zăpada”, pentru că lumânarea nu este iluminarea de dincolo de pleoapele ochilor închişi, pentru că „pentru Preot a cânta nu este decât o formă de respiraţie (…) prea puţin înţeleasă de ceilalţi”, vocaţia iniţiatorului în libertatea spiritului înveşnicind vremelnicia, prin faptul şi făptuirea, ca să fac iarăşi o trimitere la Blaga, că el „trăieşte un singur anotimp: anotimpul zăpezii”, iar „călătoriile sale sunt solitare, pentru sine şi întru sine”.

Pe un alt palier al degenerescenţei sacralităţii convenite şi istoriceşte acceptată, se află iniţiatorul în lumesc, neguţătorul de aripi care nu folosesc la nimic: Profesorul. Veşnic intersectat cu fireasca şi banala curiozitate umană (Reporterul, care poartă şi un nume, Andrei, pentru că numele vremelniceşte – cum se zice în primele cărţi sacre ale omenirii), Profesorul se iveşte doar atunci când „legenda este o formă deghizată a tăcerii”, când „cuvintele sunt cu totul neputincioase să descrie realitatea, iar tăcerea nu ne apare ca o opţiune comodă”, pentru că „ficţiunea se scrie prin realitate, iar realitatea se scrie prin ficţiune”. Iar iniţierea în nebuniile realităţii creează, în planul degenerescenţei spirituale, o altfel de lumească ierarhie, cea a notorietăţii, admirabil sintetizată de Daniel Tănase prin postulatul deloc întâmplător, conform căruia „în materie de notorietate, nebunul este întotdeauna superior prostului”. În fond, prostul ignoră că e locuit de aripi, iar nebunul le foloseşte nechibzuit şi aglomerat şi, prin asta, „sparge rutina, rupe monotonia”, şocând şi înfricoşând prin întrezărirea involuntară şi haotică a zborului, a desprinderii din convenit şi obligatoriu, din „întunecimea spaţiului strâmt”, în care „fluturii se aşează pe corpul tău”, determinând ultimativ apariţia Doctorului, cel care se ocupă şi se asigură, pe un palier iniţiatic inferior, că „mişcarea persoanelor între grupuri (… este) liberă”. Doctorul, „o licărire neobişnuită acum”, un acum al trupurilor „uriaş depozit de aripi”, cu o anume misiune, care ţine de prezentul continuu, apare „de îndată ce cuvintele se scuturau de sensurile lor obişnuite”, de ordinea firească, cu tentative doar de întrezărire a poeziei – degenerescenţa cântecului sacerdotal al iniţiatului iluminării, care închidea ochii, când „pe zăpada nemărginită”, pe care păşea „fără să lase urme”, şi pentru care „singurul strigăt este cântecul său” – Doctorul, deci, lasă după sine „faimoasele sute de pagini cu versuri scrise” (necântate!), deci de realităţi convenite, dar care „urmau desigur să rămână necitite”, condiţia fundamentală a omenirii fiind uitarea îndatoririlor faţă de memorie.

*

Citind altfel „Aripi la vedere / trei vocaţii”, de Daniel Tănase, cred că mi-a fost dat să întâlnesc o proză care, alături de romanul „Play-list pentru sfârşitul lumii”, de Mihnea Blidariu, chiar înseamnă ceva în literatura română a ultimelor trei decenii.

Cea de a doua carte a lui Daniel Tănase, „Jurnal de guvernator” (Muşatinii, 2016), deşi va trece, în ochii bigoţilor şi ai celorlalţi neştiutori, drept una masonică, este, de fapt, o mărturisire a acestor vremuri, din perspectiva relaţionărilor umane, inclusiv prin acte de caritate. Scrisă ca un raport, ilustrat de numeroase fotografii – mărturii ale unei solidarizări umane atotcuprinzătoare, dar şi ale unei fireşti sloboziri a sufletului de înnegurări istoricizate, cartea înseamnă „un combustibil excelent pentru miile de proiecte” pe care numai solidarizarea umană la poate transforma în realităţi.


Pagina 5 din 73« Prima...34567...102030...Ultima »