Cronici sentimentale | Dragusanul.ro - Part 5

Doru Olaş: „Universul creaţiei prin creator…”

Pasionat de „relaţia din dintre materie şi antimaterie sau spirit, unde spiritul este definit de schimbare prin schimbarea materiei”, deci de o cuantică cu mari tentaţii metafizice, prin care lumea ştiinţifică mondială încearcă identificarea sufletului şi a dumnezeirii, arhitectul sucevean Doru Olaş, care a durat în peisagistica oraşului surprinzătoare, dar minunate biserici, şi-a scris cartea vieţii, „Universul creaţiei prin creator. Teoria universală: scenariu” (Editura Opera Magna, Iaşi, 2018), luând în discuţie, pe baza unei temeinice erudiţii, „informaţia, materia sau timpul (pe care) le observăm prin imagine, iar spiritul sau schimbarea (pe care) o percepem prin viteză” (p. 5).

*

Subiectul, ştiinţific sau doar utopic, dar care consacră o… metafizică ştiinţifică, nu va lămuri niciodată întrebările şi tragicul fundamental al omenirii, care ţin de ceea ce se întâmplă dincolo de hotarul cunoscut al vremelniciei vieţii, dar cum omul, prin condiţia lui, se află în nesfârşită confruntare cu timpul, ba, uneori, şi cu statutul unic al Creatorului, după cum observa Lucian Blaga, îşi va pune mereu şi mereu întrebări, ignorând povaţa lui Lev Tolstoi („Iar dacă eşti prea curios, mori şi vei afla totul sau nu vei afla nimic”). O redefinire a relaţiei dualiste cu timpul şi o rupere de tirania lui prin schimbare şi viteză versus traseu, deci prin capacitatea înregistrării de imagini, determină un alt dualism, cel al informaţiei absolute şi a timpului absolut, un dualism care, din punctul meu de vedere, întotdeauna liric, banalizează până la prozaic tragicul misterios al condiţiei umane, misterul ştiinţific al secretelor numerologiei, în care, spre exemplu, „particola Higgs sau particola lui Dumnezeu”, pentru care iarăşi există o formulă matematică, „este percepută ca schimbare, prin gravitaţie, şi poate fi observată prin ceea ce lasă în urma ei ca urmare a schimbării sau ca urmarea unui eveniment. Ca urmare a gravitaţiei de 0,618 sau ca urmare a schimbării prin particola lui Dumnezeu mărul, mărul este observat jos, iar ca urmare a gravitaţiei mai mici de 0,618 mărul nu mai este observat jos, el este neobservat printr-o gaură neagră, sau este observat în alt univers paralel de o altă entitate mai evoluată” (p. 245).

*

Cartea lui Doru Olaş nu este prima carte de metafizică, din perspectiva fizicii cuantice, pe care am citit-o, iar rădăcinile în „Veda”, deci doar în cărţile iniţiatice ale purificării, limitează, cumva, complexitatea dumnezeiască a sufletului uman la o sintagmă, dar şi la o altfel de dimensiune şi de perspectivă, cea a câmpului informaţional; nimic nou, pentru că taoismul luase în discuţie tema, localizându-l în lemn, în vegetaţie, deci în ceea ce, în „Biblie”, s-a reformulat prin dialogul dintre Dumnezeu şi Solomon, atunci când Dumnezeu spunea că este în tot şi în toate, deci nu vede rostul „închiderii” între pereţii unui templu, deşi templu înseamnă „cortul lui Dumnezeu”, deci dimensiunea cosmică a lăcaşului primordial de închinăciune.

*

O astfel de carte se adresează, desigur, cititorilor cu iniţieri minime, iar utilitatea ei, într-o adevărată mişcare de re-desluşire a universului (poată că şi de re-gândire), este cu adevărat importantă, pentru că, funcţie de desluşiri – termen prin excelenţă taoist – „omul va avea o altă stare de graţie”, în condiţiile în care Universul „este limitat prin informaţiile a o mulţime de adevăruri forţate, neraportate la singurul adevăr prin conştienţa singurului adevăr”. De unde şi concluzia acestui personaj singular al contemporaneităţii sucevene, arhitectul şi cărturarul Doru Olaş, care pendulează, însetat de adevăr, între „Spirit şi Sacru”: „Bucuroşi cei săraci cu Duhul că a lor va fi Împărăţia”. Omenirea îşi va găsi sfârşitul nu printr-un dezastru natural ci printr-un dezastru provocat de excesul de informaţii neraportate la singurul adevăr” (p. 182). Care „singur adevăr”, când, prin particularizări regionale ale Cărţii Sfinte a începuturilor, care „se cânta, ca să nu se uite”, după cum mărturisea Aristotel, Sinele Universal şi-a sleit, în inimile noastre, iluminările, iar „întreaga populaţie îşi va găsi plăceri false prin viaţa de zi cu zi ce se va desfăşura prin informaţiile puse în slujba” (p. 182) fiecărui călător prin vremelnicie în parte.

*

Tema libertăţii, care este, în fond, tema „celui ce gândeşte singur”, lipseşte şi din cartea lui Doru Olaş, ceea ce este firesc şi din perspectivă metafizică, şi din rutină ştiinţifică, domenii în care capacitatea creatoare a celui croit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu este spulberată de dogme, deci de adevăruri absolute convenite, nicidecum naturale. Cititorul cărţii „Universul creaţiei prin creator. Teoria universală: scenariu”, de Doru Olaş, poate şi are obligaţia de a decide, cunoscând şi perspectivele cuantice propuse, şi de a-şi activa „chipul şi asemănarea” cu divinitatea, deci sufletul şi mintea, pentru cunoaşterea de sine, pentru că, aşa cum spun cele mai vechi cărţi religioase ale omenirii, „sinele universal şi sinele particular locuiesc, împreună, în grota inimii, precum lumina şi umbra; cunoaşte-ţi sinele particular şi vei dobândi veşnicie” (I. D.).

*

Notă. Ieri a fost ziua de naştere a arhitectului şi cărturarului Doru Olaş, dar nu am avut vreme să-i salut şi cartea, pe care o preţuiesc şi cu mintea, şi cu sufletul.


Vasile Ursache și Gabriel Cărăbuș

Doi dintre cetățenii județului Suceava, apropiați sufletului meu, Vasile Ursache și Gabriel Cărăbuș, împlinesc, astăzi, vârste diferite în tinerețea fără de bătrânețe și viața fără de moarte a spiritualității; așa că e sărbătoare și în întreaga mea ființă.

*

Vasile Ursache, boem incorigibil, pentru că este și poet, și umorist, cele două lăuntruri intime împodobind cu lumină statura sa de istoric profund și onest, s-a retras din viața publică, pentru o vreme. Gabriel Cărăbuș, istoric și doctor în istorie, trăitor incomparabil de viață culturală suceveană, a devenit sacerdotul care oficiază întru cultură la Biblioteca Bucovinei „I. G. Sbiera”. Amândurora le închin, de ani buni, respect, considerație și dragoste, pe care, astăzi, socot că e necesar să le înmănunchez în tradițională urare:

*

La mulți ani, Vasile Ursache,

La mulți ani Gabriel Cărăbuș

și Dumnezeu să vă ție numai întru bucurie!


Constantin Horbovanu

Cel mai odihnitor dintre toţi prietenii pe care îi am – cum îl caracterizase fiică-mea Cozmina, umoristul Constantin Horbovanu, s-a născut „a doua zi, după Roman Istrati”, în 8 septembrie, iar principala lui calitate, în afară de aceea de a vedea şi trăi, întotdeauna, aura luminoasă a întâmplărilor, este cea de pătimaş consumator de frumos, inclusiv de literatură. În aceste circumstanţe, Constantin Horbovanu este o prezenţă, mereu atentă şi plină de afecţiune, în întregul hronic al clipitelor astrale ale Sucevei, pe unele împlinindu-le cu vorbe pline de duh, cu panseuri surprinzătoare şi, tocmai de aceea, pline de farmec. Ştiu că lucrează o nouă carte de proză umoristică, pe care intenţionează să o publice în 2019, rezervându-mi onoarea de a o citi primul (fiecare carte, indiferent de autor, are nevoie de o corectură neutră), ceea ce nu mi se întâmplă, şi în cazul lui, pentru prima oară. Dar îi trec îngăduitor cu vederea privilegiile la care mă supune, pentru că umoristul Constantin Horbovanu este prietenul meu şi, mai adineauri, tocmai am terminat borcanul cu zacuscă, făcută de doamna Livia, cu care m-a acontat de curând. În fond, trebuia să mă înfrupt şi eu din sărbătoarea singurului umorist pe care îl mai are oraşul în care locuim şi ne bucurăm de miracolul vieţii omeneşti.

*

La mulţi ani, Constantin Horbovanu,

şi Dumnezeu să ni te ţie numai întru bucurie!


Mihnea, de la Luna Amară

Personaj inconfundabil al spiritualității românești contemporane, muzicianul și scriitorul (a publicat cărți de proză, de poezie și de teatru) Mihnea Bildariu, de la Luna Amară și de la… Bucovina Rock Castle, înseamnă o bucurie obștească, din arta și din truda căruia ne înfruptăm cu toții. Neostenit militant pentru demnitate umană și pentru „România mea nu-i România lor”, Mihnea Blidariu înseamnă un reper luminos și în viața mea, și în viața altora, drept pentru care ziua nașterii lui înseamnă mult în calendarul sufletului meu însetat de vibrația sacră a cântecelor pururi vii.

*

La mulți ani, Mihnea Blidariu,

și Dumnezeu să ni te ție numai întru bucurie!


„Barbut” cu „sacerdotul răzvrătit”

Roman Istrati a fost şi a rămas, în spaţiul liric românesc, „sacerdotul răzvrătit”, ca şi Eminescu fascinat de miturile primordiale, în mare majoritate sanscrite; drept urmare, şi-a construit prima carte de poezie, „Barbut”, dar care avea să fie publicată, după masacrare prin încadrare în tiparele editoriale comuniste (poezie patriotică – poezie – poezie patriotică), sub titlul „Miezul adânc”. Poeme frumoase, dacă le iei unul câte unul la citit, dar nicidecum cartea premeditată de, pe atunci, tânărul poet sucevean, care ştia că naşterea şi moartea ni se dăruiesc împreună şi că „trecutul şi prezentul sunt o stare de somn, dar existăm şi în trecut, şi în viitor, prin Spiritul nemuritor”, deci prin Sinele universal[1]. Roman Istrati, filosof şi filosof al culturii înnăscut, deci şi cu temeinice cunoştinţe încă din tinereţe, îşi începuse „Barbut” cu poemul „7 septembrie”, deci cu ziua naşterii, fără de care nimic nu există, nici măcar ursitoarele/ursirile nu există, ursirile însemnând, în culturile străvechi, trecut, prezent şi viitor: „Există trei fecioare ursitoare (trecut, prezent şi viitor), care decid destinul oamenilor”[2]. O sinteză a acestei cosmice mărginiri este poemul prin care Roman Istrati îşi schiţa desluşirile şi vestirile de pe luntrea de ceară, care este viaţa şi nicidecum cea a lui Charon, căreia, de altfel, îi dedica un poem de sine stătător. Istrati formula limpede, dar prin propria lui răzvrătire existenţială, condiţia umană de care era conştient, dar nu şi-o asuma cu entuziasm, ba nici măcar cu condescendenţă:

*

7 septembrie

*

n-am norocul în scripte de os

pe zar nu există numărul şapte

pe podeaua zodiei mele un aer

mătură frunze de lapte

*

mă tot sperie boli prin carne şi tac

şi vai, tu, sângele meu – neatinsule

lungi păsări te cutreieră noaptea

cum ar cutreiera singuratice insule

*

iată plăpândele rânduri din palmă

stinghere de frică şi de durere

vai, umezitelor, sunteţi ca cerul

umbrindu-l o ploaie de miere

*

pământiu, cu ochi de fân îndulcit

îmi intră un taur prin venele slabe

intră mugind adânc, obosit

cum intră frigul încet în silabe

*

şi când te vei stinge, gândule? – când

o carne îţi va alunga speriindu-ţi steaua?

căci văd în somn cum voi căuta aiurând

un nufăr

cu care să-ţi curăţ tejgheaua

*

De aici, de la această mărginire cosmică, se desprinde calea dintre mit şi sfinţenie, într-o splendidă derulare de iniţieri în mistere, „tainele” enigmatice ale ruralităţii bucovinene fiind doar temelia pentru o cosmologie personală, dominată de cuplul iniţial, mamă-tată, care stăpâneşte, care domină şi universul, şi eternitatea. Prin părinţi, precum în toate miturile primordiale, Roman Istrati se înfruptă din eternitate, desfolie iluminările şi îşi contemplă oglindirile, contururile zvâcnirilor de aripi, de tentaţii ale zborului, ale înălţării spre un tainic pururi inefabil şi, prin aceasta, copleşitor, atrăgător şi distrugător aidoma flăcării opaiţului care arde aripile fluturilor. După ce am citit pe îndelete „7 septembrie” şi coperta de gardă (în mai multe exemplare) „Barbut”, nu mi-a fost prea greu să refac structura iniţială a singurei cărţi de mister şi poezie, pe care a scris-o Roman Istrati – „Barbut”, chiar dacă, din pricina unor situaţii reale, am fost obligat să publica a doua parte a cărţii, sub titlul „luntrea de ceară”, în ianuarie, iar partea de început, „vestirile”, abia acum. Prin sugestia copertei am făcut trimitere la întregul pe care îl reprezintă „luntrea de ceară” şi „vestirile” (coperta 4 la „vestirile” este coperta 1 de la „luntrea de ceară), în demersul de a respecta promisiunea făcută lui Roman Istrati nu doar în spital, când i-am dus diploma şi premiul „Senior al Scrisului Bucovinean”, ci şi cu prilejul deselor vizite pe care mi le făcea la Centrul Cultural „Bucovina”. Încă îl mai văd păşind pe alee şi mă bucur, pentru că simt că Roman Istrati nu m-a uitat, ba chiar veghează misterios asupra a ceea ce sunt.

*

*

[1] Katha-Upanishad 2, p. 35

[2] The Prose Edda, traducere de Jean I. Young, Cambridge, 1954, p. 12


Pagina 5 din 80« Prima...34567...102030...Ultima »