Cronici sentimentale | Dragusanul.ro - Part 5

Muzica, tentația dumnezeirii

*

Dar „muzica, însoţind dansul, ritmul şi melodia, ne uneşte cu divinitatea prin desfătarea şi, totodată, prin frumuseţea artei”, căci „oamenii ating perfecţiunea în imitarea divinităţii atunci când sunt fericiţi” (Strabon, Geografia, II, X, 3, p. 433), iar dacă, în cele din urmă, „s-ar găsi cineva, care să-i pună pe toți oamenii din lume să-și aleagă cele mai bune datini, din câte se află pe pământ, fiecare – după o chibzuire îndelungată – le-ar alege pe ale lui, într-atât sunt încredințați toți că obiceiurile lor sunt cu adevărat cele mai bune” (Herodot, Istorii, III, XXXVIII, p. 241).

*

Nu știu dacă noi, românii, avem „cele mai bune datini”, dar e sigur că limba noastră este singura din lume care mai păstrează această relicvă a „datului inițial” (Guenon, René, Simboluri ale ştiinţei sacre, p. 18), Datina. Iar Ciprian Porumbescu a izbutit, prin muzica lui, să curețe „datul inițial” de toate „degenerescențele” (Guenon, op. cit., p. 69), înțelegând instinctual că există o regulă inițială a desfășurărilor armonice, îndepărtările ulterioare nefiind nici pe departe creație, ci obișnuințe din ce în ce mai vulgare și mai golite de sacralitate. Trebuie refăcută originea mitului, strigă arcușul pe firele de lumină ale viorii, dar „puţini sunt cei care vor merge mai departe, când ochii li-s luminaţi de dragoste” (The Poetic Edda, II, p. 240), deslușind „cele trei hore: Orânduiala, Dreptatea şi Pacea… prinse-n rotitoare dansuri” (Orfeu, Cele trei hore, în Antologia poeziei greceşti, p. 210), hore care „puzderia de legi o cântă, glorifică înţeleptele datini, / cinstite de nemuritorii slăviţi, cu minunatele glasuri” (Hesiod, Teogonia, p. 5).


Nu lăsaţi muzica lui să moară!

*

Cred că „Zicălaşii” sunt una dintre cele mai frumoase poveşti dintre cele care mi-au fost date ca să le trăiesc. Iar pregătirea concertului cu muzică de Ciprian Porumbescu, concert cu care să-i sărbătorim, pentru prima dată în istoria culturală a românilor, ziua naşterii întrece orice închipuire. Întâlnesc, în orele noastre libere, de după terminarea slujbei de bugetari – artişti, dar bugetari, mai ales din perspectiva ălora de ne-au primit în arendă -, un singur suflet răspândit în trupurile noastre şi o voinţă mai presus de noi, un fel de predestinare. Dezbatem, încercăm, căutăm, aflăm soluţii şi ne conturăm intenţiile finale. De fapt, ce vrem noi? Vrem ca Ciprian Porumbescu, prin muzica lui, să rămână veşnic viu, într-un mereu repetabil „status nascendi”, cum formula Mircea Eliade. Vrem să-i auzim melodiile fredonate de unii, de alţii, pentru că sunt vii şi tămăduitoare, pentru că au în ele o uriaşă dezlănţuire de energii vitale. Nu ne interesează un savantlâc ieftin, dovadă fiind şi formula orchestrală de respirare a muzicii lui Porumbescu. Cumva, ne dorim enorm să recuperăm trăirea aceea idilică din desenul lui Archip Roşca (primul artist plastic modern al Bucovinei, de loc din Braşca Ilişeştilor), pe care o să-l reiau, în detaliu, înainte de a vă prezenta fotografiile de la repetiţia de astăzi, toate salvate „Zicălaşii 10 octombrie 2017”, urmate de o cifră, pentru că eu ştiu că, din perspectiva iniţiativei, este foarte important ceea ce am început noi să facem: revendicăm şi ne mândrim cu ceea ce ne şi reprezintă, ne şi aparţine şi, tocmai de aceea, avem obligaţii de asumat faţă de ea: memoria vie a lui Ciprian Porumbescu.

*


Ascultând „Rapsodia” lui Ciprian Porumbescu

*

Nu ştiu dacă există sau nu români care să fi putut asculta, vreodată, „Rapsodia Română” a lui Ciprian Porumbescu. Oricum, eu am auzit-o astăzi, după orele de repetiţii ale orchestrei Ansamblului „Ciprian Porumbescu”. Mai întâi, pe bucăţi, cu viori şi ţambal, apoi şi cu braci şi contrabas, iar în cele din urmă, de la capăt, la capăt, într-o execuţie care m-a dat gata. Iar mâine va fi şi mai bine, urmând să se repete şi alte piese. La cât a compus Ciprian Porumbescu, cred că vom avea de lucru pentru încă două dintre zilele lui de naştere – doar atât mai am şi eu până la pensionare. Oricum, ne străduim să dăm curs ultimelor lui cuvinte, şoptite în 25 mai / 6 iunie 1883: „Nu lăsaţi muzica mea să moară!”.

*

„Rapsodia Română”, concepută într-o manieră preclasică, aproape romanescă, precum cântecul acela din 1476, pe care l-a adus la Suceava Maria de Mangop şi pe care l-au cântat „Zicălaşii” în Cetatea Sucevei, în urmă cu vreo doi ani, este de o frumuseţe tulburătoare prin nobleţea demnităţii cu care creatorul îşi apără vremelnicia. Exploatează, într-un stil interpretativ vioristic propriu lui Ciprian Porumbescu, stil pe care Narcis Rotaru şi Adrian Pulpă sunt pe cale să-l înţeleagă pe deplin (pe ei, pe viorişti, cade greul spectacolului), mai ales că Răzvan Mitoceanu le-a arătat, la un moment dat, pe vioară, cum se obţin anumite efecte armonice, regăsibile şi în „Balada”. Muncă multă din drag de drag, iar impresia mea că pe o rază de lumină poposise şi Ciprian Porumbescu lângă „Zicălaşi” s-ar putea să ascundă o realitate. De care ne vom convinge sau nu, sâmbătă, 14 octombrie, în ziua naşterii personajului pururi emblematic al Bucovinei.

*

*


Mihai Hrincescu, la zicale și cobză

*

Singurul cântăreț tânăr de melos autentic românesc, Mihai Hrincescu, din Arbore, este un căutător de texte și melodii adevărate, pe care le descoperă ba prin Biblioteca și Fonoteca Academiei Române, ba prin satele Bucovinei, pe care le cunoaște din bătrân în bătrân, din zicală în zicală. Înzestrat cu o voce unică, o voce care respiră cântecele, parcă fără nici un efort, și acompaniidu-se cu cobza, care a devenit o componentă a staturii sale artistice, Mihai Hrincescu ridică sălile în picioare, pe unde cântă, și dobândește, rapid și sigur, un viitor care-i fusese sortit, dar de care se și învrednicește. Este un muzician înnăscut, iar „Zicălașii” l-au adoptat cu entuziasm, pentru că arta interpretativă a lui Mihai Hrincescu ține de rădăcinile spiritualității neamului, și ele puse bine de ursitoare în sufletul generos și în mintea pururi iscoditoare a tânărului de pe vatra legendarului Portar al Sucevei Luca Arbure.

*

La mulți ani, Mihăiță Hrincescu,

și Dumnezeu să ni te ție numai întru bucurie!


Alexandru, basistul de la TEIU… MACHINES

*

Este unul dintre cei mai buni basiști din țară și, prin urmare, cântă și rock, și jazz, deși identitatea afectivă a lui Alexandru „Teiu” Teișanu este și va rămâne pururi cea de co-fondator și de basist al trupei suceveano-clujene TOY MACHINES. Băiat cu școală și cu un talent actoricesc remarcabil, muzician înnăscut și predestinat să trăiască, în primul rând, muzica, Alexandru „Teiu” Teișanu este un scapăr de lumină în cenușiul zilelor contemporaneității noastre, un trăitor de vise care izbutește, de cele mai multe ori, să și le transforme în realitate.

*

La mulți ani, Teiu, și Dumnezeu să ni te ție numai întru bucurie!


Pagina 5 din 62« Prima...34567...102030...Ultima »