Radu Bercea sau viaţa pe două tărâmuri

Radu Bercea

Născut în Cuciurul Mare al pe nedrept uitatului Mircea Streinul, pictorul Radu Bercea a trăit pe două tărâmuri: cel al suferinţei, în timpul opresiunii comuniste, şi cel al împlinirii, care cuprinde copilăria şi destinul de zugrav al luminii, de după eliberarea din lagărele de muncă forţată. Fiind un artist plastic îndrăgit, Radu Bercea nu mai are nevoie de vreo prezentare, nici măcar astăzi, de ziua naşterii sale. De aceea, prefer să vorbesc despre destinul de stejar al lui Radu Bercea, care îşi vede viaţa împlinită prin urmaşi şi prin urmaşii urmaşilor săi; şi o voi face folosindu-mă de peniţa de caligraf al sufletelor a lui Radu Bercea, apelând la uriaşa mea colecţie de fotografii ale lucrărilor marelui pictor român, care trăieşte în Gura Humorului. Şi asta, pentru că Radu Bercea mai are un domiciliu secret, în afară de cel din inima mea, templul mult mai statornic şi mai durabil al familiei:

Bunicul lui Radu Bercea

Copiii lui Radu Bercea

Sentimentul familiei

Nepoţii lui Radu Bercea

La mulţi ani, Radu Bercea,

şi Dumnezeu să ni te ţie

numai întru bucurie!

Ziua zicălașului primaș Narcis Rotaru

Violonistul Ansamblului Artistic „Ciprian Porumbescu” din Suceava, Narcis Rotaru, primaș, împreună cu Adrian Pulpă, în trupa de recuperatori de memorie muzicală românească „Zicălașii”, își sărbătorește, astăzi, ziua nașterii, deși Narcis Rotaru, ca toți adevărații artiști, se naște iar și iar, aproape în fiecare clipită, prin fiecare cântec scos la iveală, pentru a fi slobozit în inefabilul luminii zilei. La chip și, fără îndoială, prin talent, seamănă cu neuitatul Ion Voicu, dar are propria sa individualitate, fiind un mucalit plin de haz, atunci când lasă arcușul din mână.

Împlinit ca om, prin ivirea unei crăiese, căreia nu i-a scăpat nici un licăr (i-a dedicat și un concediu de paternitate), violonistul Narcis Rotaru a deprins, cu o remarcabilă naturalețe, stilurile lăutărești ale veacurilor, trecând de la primaș la secund, funcție de arhitectura cântării, cu inspirație mereu proaspătă și creatoare. „Citește” partiturile străvechi cu pricepere și dezinvoltură, motiv pentru care, împreună cu ceilalți patru „zicălași” (Petru Oloieru, Răzvan Mitoceanu, Ionuț Chitic și Adrian Pulpă), contează pentru mine drept adevărată personalitate creatoare a acestui nord de țară românească a Moldovei. Iar ziua nașterii lui devine, în sufletul meu, un reper important al vieții care mi-a fost dăruită.

La mulți ani, Narcis Rotaru, 

și Dumnezeu să ni te ție

numai întru bucurie!

Gheorghe SCÂNTEI, colecţionarul de înţelepciune

Gheorghe Scântei, într-o zi memorabilă

Timp de o îndelungată viaţă, suceveanul Gheorghe Scântei a colecţionat înţelepciune, apoi, când a venit vremea, a încredinţat-o tuturor celor care au sau vor avea nevoie de ea, prin două volume de aforisme inedite, „Luminile pleiadei”, volume care au dezmorţit lumea culturală suceveană, dintr-odată implicată solidar în organizarea lansării celor două volume, atât ca instituţii, cât şi ca simpli slujitori ai culturii. Acolo, în cele peste 700 de pagini ale volumelor sale, Gheorghe Scântei soarbe din veşnicie, izvorul pământesc al nemuririi întrupându-se, dintotdeauna, în înţelepciune şi, implicit, în mărturisirea şi încredinţarea ei din generaţie în generaţie.

Cartea care se va lansa miercuri, 22 aprilie 2015

Îmi amintesc, de parcă s-ar petrece acum, concertul „Zicălaşilor”, cu cântecele lui Wachmann, închinat sărbătoritului autor de carte, şi parcă îl văd pe Domnul Gheorghe Scântei, copleşit de emoţii, dar încercând să-şi asume câte ceva din curajul nestăvilit al cântecului. Şi, când i-a venit vremea, vocea lui frumoasă, plină şi catifelată, s-a revărsat armonie deplină peste aripile cântării, întregind-o cu tuşele luminoase ale cuvintelor cu care se poate zidi. În zilele următoare, a dus prietenilor exemplarele de carte care i se cuveneau ca autor şi era nespus de fericit de fericirea lor. Trăia însorit, de parcă şi-ar fi scos sufletul mănunchi de lumină la iveală.

Gheorghe Scântei şi “Zicălaşii”

Ca redactor de carte, ne-am văzut des şi ne-am descoperit prieteni. Cum fata lui, Corina, îmi este colegă şi… soră, rareori s-a întâmplat zi în care să nu ne zâmbim şi să nu-mi încredinţeze alte câteva nestemate ale spiritualităţii umane. Abia în zilele din urmă, când l-a înfăşurat osteneala unei vieţi depline, nu ne-am mai văzut, deşi n-aş exagera cu nimic dacă aş spune că şi în timpul acesta au existat clipe care ne-au adus împreună. Pentru că toate cărţile determină comuniuni şi dialoguri mai presus de simţurile şi de comunicările umane.

Omagierea înţelepciunii, cu Gheorghe Scântei şi Gheorghe Gabriel Cărăbuş

Apoi, adică adineauri, a plecat. În rafturi au rămas cărţile aidoma unor zâmbete, ca să risipească doar generozitatea luminii. Odihnă în lumină, Domnule Gheorghe Scântei, odihnă precum viaţa, pe care din lumină v-aţi împletit-o!

Gheorghe Scântei – foto: Dan Lungu

‘

Forţa transparenţelor flamande, în pictura lui Iosif Csukat

Iosif Csukat, pictorul în care credea şi Maestrul Ion Irimescu, fascinat fiind de insolitul şi fineţea transparenţelor, deci de un simţ al culorilor şi armoniei care, vorba lui Konstantyn Ungureanu-Box, denotă profunda cunoaştere şi înţelegere a artei plastice, m-a surprins, în lucrările aflate acum pe simeze, cu fundalurile de factură flamandă, amintind, uneori de tuşele lui Corneliu Baba şi, fără îndoială, de cele ale discipolului său preferat, Virgil Parghel, care nu este decât… maestrul lui Iosif Csukat. Dar, spre deosebire de flamanzi, care foloseau umbra pentru decuparea luminilor de prim plan (“luminile create”, adică oamenii, cum stă scris în străvechile cărţi religioase), pentru Iosif Csukat şi fundalul înseamnă o succesiune de transpareţe distincte, în care nu exisă forme, ci nuanţe care pot lua oricând contur, funcţie de puterea de a privi şi cu mintea, nu doar cu ochiul şi sufletul, a iubitorului de frumos, de naraţiune fără cuvinte sau de tăcere menită povestirii.

În  planul apropiat, culorile păstoase, aproape sculpturale, cizelate într-o spaţialitate specifică operei lui Iosif Csukat, încearcă şi izbutesc evadări, dar fundalul “flamand” este aidoma unei furtuni cosmice, care absoarbe şi eliberează, năzuind spre o mobilitate, cel mai adesea geometrică, a planurilor, a lumilor, a trăirilor, a sufletelor care îşi străfulgeră lăuntricul cu o anume sfială, dacă nu cumva cu disperare. Tocmai de aceea, transparenţele vizuale, cum ar fi zis Mircea Streinul – personajul plenar, dar nemeritat al ignorantei Bucovina, rotesc, decupează şi refac vârtejuri, într-un extaz existenţial la fel de proaspăt şi de pur ca o neprefăcută credinţă, cea care ţine mai curând de încredinţare, decât de smerenie.

Pictura lui Iosif Csukat nu este una smerită, dar nici revoltată, ci doar personală, în sensul unei intimităţi secrete, care are secvenţele ei de despovărare şi, implicit, de mărturisire. Pictura lui Iosif Csukat este profund mărturisitoare de sine, de sinele lui, pe care timiditatea de fiecare zi a artistului nu o lasă slobodă, să se bucure de prospeţimea fiecărei clipe. În tablourile acestea îndrăzneţe, în care întotdeauna vei zări numai lucruri care nu s-au mai făcut sau măcar perspective dinspre care nu s-a mai privit, trăieşte, povesteşte şi filosofează Iosif Csukat şi e surprinzător să constaţi cât de guraliv este tăcutul şi timidul om Iosif Csukat, atunci când ciopleşte idei sau plămădeşte, în voluptatea culorilor vii, puternice, matriţa frumuseţii lumii respirate de el, a lumii în care se simte răsfăţat, pentru că, în fond, un răsfăţ dumnezeiesc este viaţa pentru fiecare din noi. Iosif Csukat nu doar că înţelege, dar izbuteşte să şi exprime asta.

Vigoare şi frumuseţe. Prospeţime şi novaţie. Culoare şi lumină nestăvilită. Cam acestea ar fi caracteristicile intimităţii şi, deci, ale operei plastice a lui Iosif Csukat. Am fost acolo, deci am văzut. Nu era obligatoriu să şi pricep, dar asta e meseria mea.

‘

„Cel care vede lumea în culori mai vii și mult mai sănătoase”

Celebru, în tinerețe, datorită scenetelor interpretate, în emisiunile de umor ale postului național de radio, de mari actori români, dar și datorită schițelor și aforismelor („însemnările unui trecător”), publicate în  „Urzica” și în presa locală, umoristul Constantin Horbovanu dă contur, de câțiva ani încoace, prin cărțile sale, unui dezarmant „Mare e grădina ta, Doamne!”, care surprinde și caracterizează, cum nu se poate mai bine, lumea în care trăim. Horbovanu râde, ca să nu plângă, dar o face cu eleganță și deloc ostentativ sau arogant, cu înțelepciunea înțelegătoare a unui cronicar, în trecere prin vremuri, izbutind cărți interesante, precum Înțelepciunea umorului, 2014; Cu cărțile pe față, 2016; Așa-i românul!, 2019. Le-am fost martor, le-am înțeles arhitectura ascendentă, de la temelia solidă a aforismelor, până la acoperișul trainic al dezinvoltelor sale schițe, cartea de față, Cu câinele la plimbare, însemnând, de fapt, o preumblare a privirilor înțelegătoare, de umorist înnăscut, peste păcatele lumii în care trăim și în care nimeni nu este infailibil, nici măcar umoristul. De fapt, asta este și principala calitate a literaturii umoristice „marca” Horbovanu: nu judecă pe nimeni, nu se substituie nici unei instanțe pământești sau divine, ci doar înfășură în lumina cuvântului ceea ce poate trece neobservat, în absența unor întăriri ale contururilor.

În scrisul său, mereu însetat de noi începuturi, Constantin Horbovanu este o sinteză existențială, în care „cei care au pășit în Anul Nou cu zâmbetul pe buze, vor zâmbi tot anul”, în cazul de față „Anul Nou” însemnând fiecare proză nouă, fiecare cugetare, care deja lunecă discret spre miniatura satirică, prin care ni se oferă șansa tihnei surâzătoare. Hohotul de râs nu este o țintă a consecințelor lecturii, pentru că surâsul are mai mult bun simț, deci și înțelepciune, pe când hohotul înseamnă o dezlănțuire brutală, o descătușare și o detașare care nu mai lasă loc și meditării, cu sau fără tentațiile moralizatoare, de care ființa umană nu va scăpa niciodată, pentru că știut este că doar „cel care nu iubește, nu are inimă; iar omul fără inimă nu te va încălzi niciodată, nici sufletește nici trupește”. Iar Horbovanu are o inimă cât roata cerului, doldora de dragoste nu doar pentru minunata vremelnicie, pe care o numim viață, ci și față de toate personajele acestei epopei divine, pe care o tot scrie bunul Dumnezeu sau, dacă vreți, soarta ratărilor și împlinirilor existențiale individuale.

Aidoma omului străzii, care cânta, în vreme ce răscolea prin pubele, explicând dezarmant trecătorilor („Cânt pentru că sunt sănătos”), umoristul înseamnă o perspectivă la fel de luminoasă asupra lumii, în care „sunt oameni care ne vorbesc de rău și oameni bucuroși că suntem vorbiți de rău”, neuitând că precizeze că „ultimii sunt mai periculoși”, iar produsele literare ale scriitorului capătă, mai ales în cazul „însemnărilor unui trecător”, dimensiunile unui adevărat roman existențial, în pofida faliilor identităților distincte. Cugetările fac parte dintr-un întreg și narează, deloc epic, dar cu o forță epică uluitoare a întoarcerii în întreg, sensurile care ne scapă, din superficialitate sau din perspectiva unor „oameni care trăiesc din roadele pământului; de aceea sunt și cu banii și cu moralul la pământ”.

În treacăt și în final fie spus, Constantin Horbovanu, scriitorul sucevean de literatură satirico-umoristică, a izbutit, și prin această nouă carte, să se definească drept „Cel care iubește (și) vede lumea în culori mai vii și mult mai sănătoase” (I. D.).