Cronici sentimentale | Dragusanul.ro - Part 40

Liliana Widocks, freamăt de dor, dincolo de zare

Liliana Widocks

*

Există, undeva, dincolo de zare, un intelectual român rafinat şi care tânjeşte atât de mistuitor după România, încât o trăieşte, clipă de clipă, drept aură a spiritului şi drept desprindere, uneori brutală, de miturile contrafăcute şi de clasicele fuduliri ale vremelniciilor. Se numeşte Liliana Widocks, deşi numele acesta pare să fie doar o discreţie asumată, pentru că intelectualul acela de departe nu pune preţ pe pătimirile şi pe înfăţişările proprii. Îi repugnă atât de adânc imaginile şi bătăliile altora pentru emblematicul mărunţeniei, încât trage perdele şi peste propria-i individualitate, o individualitate distinctă şi demnă de toată admiraţia. Nu ne cunoaştem decât din spaţiul acesta abstract, dar ştiu că e bucovineancă veritabilă, fără nevoie de accesorii emblematice, ci doar cu un curmeziş al respiraţiei, care pulsează între pământ şi cer. Fără voia ei, Liliana Widocks e o amprentă secretă a zilelor care îşi caută şi îşi împlinesc veşnicia, iar un astfel de destin îmi impune, pentru că are în el şi premeditare individuală, nu doar ursirile. Tocmai de asta simt nevoia să o salut, de ziua naşterii ei, printre rândurile cronicilor mele sentimentale, cu formula respectului meu deja îndătinat:

La mulţi ani, Liliana Widocks, şi Dumnezeu să ni te ţie numai întru bucurie!

 


David, Croitor de psalmi ai culorii

David Croitor

*

I-am văzut, pentru prima dată, operele expuse într-o galerie de artă din Bistrița și am retrăit freamătul din sufletul lui Vincențiu Babeș, de acum un veac și jumătate, în fața unor lucrări de Epaminonda Bucevschi, zăgăzuite de fereastra unui anticariat vienez. Ca și părintele lui Victor Babeș, mi-am auzit, atunci, sufletul vibrând: „Aici e acasă!”, un „acasă” dumnezeiesc, un „acasă” psalmic, pictorul dornean David Croitor fiind cel mai tulburător psalmist al culorii, dintre câți mi-a fost dat să întâlnesc în această viață.

*

Ulterior, ne-am cunoscut, dar nu a urmat nimic nou, pentru că prieteni noi am fost dintotdeauna. Doar că ne-am putut privi în ochi, ca să pot desluși din ce resurse cosmice se concretizează magma explozivă a trăirii contururilor paradisiace ale acestui pământ, pe care atât de puțini și de rari sunt cei care le și văd. Cu ochii, nu cu sufletul, nu cu adâncul adâncimilor luminoase, așa cum o face David Croitor.

*

Ultima dată, l-am întâlnit la Vatra Dornei, la lansarea „Confesiunilor cromatice” ale lui Radu Bercea, când îmi mărturisea că muzica „Zicălașilor” i-a tămăduit și trupul, nu numai sufletul. Era ostenit și parcă mult prea copleșit de durerile pământești, în mijlocul cărora există dintotdeauna și, tocmai de aceea, David Croitor și-a croit destin de psalmist al culorii, în tentativa de a îmbuna universurile care vehiculează legile inexorabile ale dumnezeirii. Sper că pulsul discret al primăverii o să-i urce în trup, pentru a-i întări sufletul. Doar s-a născut într-o primăvară, atunci când fantastica dezlănțuire a luminii avea nevoie de cineva care să o și înțeleagă, ca să o poată încredința așa cum este ciclicităților vremelniciilor. La mulți ani, prietene, și Dumnezeu să te ție numai întru bucurie!

*

David Croitor imagini


Mircea Aanei, o metaforă a vremii

Aanei Mircea*

Întrupat din cadențările armonioase ale vremurilor, când tulnic în nostalgia picurării anotimpurilor, când dangăt voievodal de clopote și arme, profesorul putnean Mircea Aanei, cu obârșie în legendele Dolheștilor, e un cântec fără de odihnă, deasupra lumii paralele a prozelor sale, în care metafora existențială picură anotimpuri și smulge dangăte vremuitelor vremuri ale neamului nostru.

*

Își măsoară pășirile pe cer cu admirabile pagini, pecetluite în coperțile unor cărți care i-au anulat vârstele, pentru a-l înveșnici, mereu „tânăr și ferice”, în destinul său de trăitor de sensuri și de embleme ale neprihănitei frumuseți.

*

Om și operă, inițiat și inițiator, poetul și prozatorul Mircea Aanei e o pecete a acestei zile de martie, în care, odată cu el, s-au născut și cărțile, de care avea să-și despovăreze sufletul și vârstele dezlănțuitelor metafore, de-a lungul anilor în neîndurătoare înșiruire, de-a înaltul căutării și aflării de sine.

*

La mulți ani, Mircea Aanei, și Dumnezeu să ni te ție numai întru bucurie!


Looch Lars, Relative la această zi

Relative Looch Lars

*

Își spune Looch Lars și e chitaristul solo al minunatei trupe rock „Relative”. Numărul meu de telefon e salvat în agenda lui de apelare rapidă drept „tata 2”. Firesc, pentru că și mie mi-i drag, de parcă ar fi altoit din sufletul meu, Lucian Francisc Csibi, unul dintre co-întemeietorii festivalurilor „Bucovina Rock Castle” și „Bucovina Acoustic Park”, festivaluri pe care le trăiește ca nimeni altul, numărând cu nerăbdare zilele, din prima de după și până la ultima de dinainte.

*

Lucian Csibi

*

Ascuns sub una dintre măștile celei mai trăsnite trupe din România, atunci când urcă pe scenă, poate și pentru a-și ascunde timiditatea, Lucian Cisibi, tatăl unei prințese și soțul unei moldovence de viță princiară, e o stare de cântec absolut admirabilă și un artist care doar pentru muzică (muzică dumnezeiască sunt și prințesele lui) există. Înțeleg că, astăzi, ar fi ziua nașterii lui și mă bucur firesc, așa cum mă bucur de primăvară: La mulți ani, feciorașule, și Dumnezeu să te ție numai întru bucurie!


Orodel Olaru, un pionier al teatrului la Suceava

Orodel Olaru

*

Născut la Vatra Dornei, în orașul în care teatrul înseamnă o nobilă identitate umană, Orodel Olaru a făcut parte din splendida generație a tentativei de înființare a unui teatru profesionist la Suceava, începând cu toamna anului 1984. Se născuse pentru teatru și nu-și putea dori un alt spațiu existențial, în afara scândurii sacre a scenei. La Suceava, a avut roluri importante, pe care le-a trăit cu un firesc lăuntric dezarmant, așa că nu a fost o surpriză pentru nimeni să-l regăsim, peste vremuri, în distribuțiile teatrelor bucureștene, inclusiv și mai ales ale Teatrului Național, dar și ca realizator de emisiuni interesante la Radio România Actualități.

*

L-am reîntâlnit, în urmă cu câțiva ani, la Vatra Dornei, și nu l-am recunoscut, pentru că purta patina dumnezeiască a personajelor pe care le-a tot trăit, de-a lungul vremii. Era aidoma unui sacerdot, care există dincolo de vremuri, și doar vocea lui sonoră, vibrantă și cu un timbru inconfundabil mi-a atras atenția, pentru că încă mai exista în sufletul meu de biet slujitor, odinioară și pentru totdeauna, al unui teatru sucevean, care să scapere din reflectoare și să spulbere negurile ostenite ale acestui oraș nenorocos.

*

Orodel Olaru, actorul care ne reprezintă, mai presus de orice închipuire optimistă, în istoria teatrului românesc, împlinește, astăzi, una dintre vârstele personajelor presărate pe jariștea veșniciei.

*

La mulți ani, Oro, și Dumnezeu să (ni) te ție numai întru bucurie!


Pagina 40 din 85« Prima...102030...3839404142...506070...Ultima »