Cronici sentimentale | Dragusanul.ro - Part 4

Constantin Horbovanu

Cel mai odihnitor dintre toţi prietenii pe care îi am – cum îl caracterizase fiică-mea Cozmina, umoristul Constantin Horbovanu, s-a născut „a doua zi, după Roman Istrati”, în 8 septembrie, iar principala lui calitate, în afară de aceea de a vedea şi trăi, întotdeauna, aura luminoasă a întâmplărilor, este cea de pătimaş consumator de frumos, inclusiv de literatură. În aceste circumstanţe, Constantin Horbovanu este o prezenţă, mereu atentă şi plină de afecţiune, în întregul hronic al clipitelor astrale ale Sucevei, pe unele împlinindu-le cu vorbe pline de duh, cu panseuri surprinzătoare şi, tocmai de aceea, pline de farmec. Ştiu că lucrează o nouă carte de proză umoristică, pe care intenţionează să o publice în 2019, rezervându-mi onoarea de a o citi primul (fiecare carte, indiferent de autor, are nevoie de o corectură neutră), ceea ce nu mi se întâmplă, şi în cazul lui, pentru prima oară. Dar îi trec îngăduitor cu vederea privilegiile la care mă supune, pentru că umoristul Constantin Horbovanu este prietenul meu şi, mai adineauri, tocmai am terminat borcanul cu zacuscă, făcută de doamna Livia, cu care m-a acontat de curând. În fond, trebuia să mă înfrupt şi eu din sărbătoarea singurului umorist pe care îl mai are oraşul în care locuim şi ne bucurăm de miracolul vieţii omeneşti.

*

La mulţi ani, Constantin Horbovanu,

şi Dumnezeu să ni te ţie numai întru bucurie!


Mihnea, de la Luna Amară

Personaj inconfundabil al spiritualității românești contemporane, muzicianul și scriitorul (a publicat cărți de proză, de poezie și de teatru) Mihnea Bildariu, de la Luna Amară și de la… Bucovina Rock Castle, înseamnă o bucurie obștească, din arta și din truda căruia ne înfruptăm cu toții. Neostenit militant pentru demnitate umană și pentru „România mea nu-i România lor”, Mihnea Blidariu înseamnă un reper luminos și în viața mea, și în viața altora, drept pentru care ziua nașterii lui înseamnă mult în calendarul sufletului meu însetat de vibrația sacră a cântecelor pururi vii.

*

La mulți ani, Mihnea Blidariu,

și Dumnezeu să ni te ție numai întru bucurie!


„Barbut” cu „sacerdotul răzvrătit”

Roman Istrati a fost şi a rămas, în spaţiul liric românesc, „sacerdotul răzvrătit”, ca şi Eminescu fascinat de miturile primordiale, în mare majoritate sanscrite; drept urmare, şi-a construit prima carte de poezie, „Barbut”, dar care avea să fie publicată, după masacrare prin încadrare în tiparele editoriale comuniste (poezie patriotică – poezie – poezie patriotică), sub titlul „Miezul adânc”. Poeme frumoase, dacă le iei unul câte unul la citit, dar nicidecum cartea premeditată de, pe atunci, tânărul poet sucevean, care ştia că naşterea şi moartea ni se dăruiesc împreună şi că „trecutul şi prezentul sunt o stare de somn, dar existăm şi în trecut, şi în viitor, prin Spiritul nemuritor”, deci prin Sinele universal[1]. Roman Istrati, filosof şi filosof al culturii înnăscut, deci şi cu temeinice cunoştinţe încă din tinereţe, îşi începuse „Barbut” cu poemul „7 septembrie”, deci cu ziua naşterii, fără de care nimic nu există, nici măcar ursitoarele/ursirile nu există, ursirile însemnând, în culturile străvechi, trecut, prezent şi viitor: „Există trei fecioare ursitoare (trecut, prezent şi viitor), care decid destinul oamenilor”[2]. O sinteză a acestei cosmice mărginiri este poemul prin care Roman Istrati îşi schiţa desluşirile şi vestirile de pe luntrea de ceară, care este viaţa şi nicidecum cea a lui Charon, căreia, de altfel, îi dedica un poem de sine stătător. Istrati formula limpede, dar prin propria lui răzvrătire existenţială, condiţia umană de care era conştient, dar nu şi-o asuma cu entuziasm, ba nici măcar cu condescendenţă:

*

7 septembrie

*

n-am norocul în scripte de os

pe zar nu există numărul şapte

pe podeaua zodiei mele un aer

mătură frunze de lapte

*

mă tot sperie boli prin carne şi tac

şi vai, tu, sângele meu – neatinsule

lungi păsări te cutreieră noaptea

cum ar cutreiera singuratice insule

*

iată plăpândele rânduri din palmă

stinghere de frică şi de durere

vai, umezitelor, sunteţi ca cerul

umbrindu-l o ploaie de miere

*

pământiu, cu ochi de fân îndulcit

îmi intră un taur prin venele slabe

intră mugind adânc, obosit

cum intră frigul încet în silabe

*

şi când te vei stinge, gândule? – când

o carne îţi va alunga speriindu-ţi steaua?

căci văd în somn cum voi căuta aiurând

un nufăr

cu care să-ţi curăţ tejgheaua

*

De aici, de la această mărginire cosmică, se desprinde calea dintre mit şi sfinţenie, într-o splendidă derulare de iniţieri în mistere, „tainele” enigmatice ale ruralităţii bucovinene fiind doar temelia pentru o cosmologie personală, dominată de cuplul iniţial, mamă-tată, care stăpâneşte, care domină şi universul, şi eternitatea. Prin părinţi, precum în toate miturile primordiale, Roman Istrati se înfruptă din eternitate, desfolie iluminările şi îşi contemplă oglindirile, contururile zvâcnirilor de aripi, de tentaţii ale zborului, ale înălţării spre un tainic pururi inefabil şi, prin aceasta, copleşitor, atrăgător şi distrugător aidoma flăcării opaiţului care arde aripile fluturilor. După ce am citit pe îndelete „7 septembrie” şi coperta de gardă (în mai multe exemplare) „Barbut”, nu mi-a fost prea greu să refac structura iniţială a singurei cărţi de mister şi poezie, pe care a scris-o Roman Istrati – „Barbut”, chiar dacă, din pricina unor situaţii reale, am fost obligat să publica a doua parte a cărţii, sub titlul „luntrea de ceară”, în ianuarie, iar partea de început, „vestirile”, abia acum. Prin sugestia copertei am făcut trimitere la întregul pe care îl reprezintă „luntrea de ceară” şi „vestirile” (coperta 4 la „vestirile” este coperta 1 de la „luntrea de ceară), în demersul de a respecta promisiunea făcută lui Roman Istrati nu doar în spital, când i-am dus diploma şi premiul „Senior al Scrisului Bucovinean”, ci şi cu prilejul deselor vizite pe care mi le făcea la Centrul Cultural „Bucovina”. Încă îl mai văd păşind pe alee şi mă bucur, pentru că simt că Roman Istrati nu m-a uitat, ba chiar veghează misterios asupra a ceea ce sunt.

*

*

[1] Katha-Upanishad 2, p. 35

[2] The Prose Edda, traducere de Jean I. Young, Cambridge, 1954, p. 12


Liliana Widocks şi nişte „Jocuri de îngeri”

Nu aş fi crezut că Liliana Widocks, din Bolton (Anglia), dar născută Horbi, în Iţcani, şi cartea ei de poezie „Jocuri de îngeri” vor izbuti să adune atâta lume vie şi fremătătoare în minunata sală „Elena Greculesi” a Bibliotecii Bucovinei „I. G. Sbiera”. Biblioteca este un adevărat templu al prospeţimii şi al purităţii, în care slujesc la sfintele altare ale Cuvântului tipărit sacerdoţi minunaţi, cărora le strălucesc ochii de inteligenţă şi dragoste. Prin urmare, şi „credincioşii” sunt aidoma, răspândind în preajmă şi înspre orizonturi numai iluminare. Te simţi minunat într-un asemenea loc, în care sufletul soarbe din aurele copleşitoare ale celor care există prin ei înşişi şi care-l trăiesc pe bunul Dumnezeu, în deplină libertate, drept bucurie.

Poetesa româncă din diaspora, aşezată în sală, lângă fiul ei David Widocks, englez get-beget, era atât de copleşită de emoţii, încât doar un pumn de pastile a trezit-o la realitate, spre sfârşitul primei coperte muzicale, realizată în totalitate acustic de către rockerii Mihnea Blidariu (Luna Amară), Ştefi M. Ganea (Funk’e Fetish) şi Andi Drăguşanul (Toy Machines). Desigur că, înainte de a chema rockerii, am rugat publicul să facă o cruce penticostală (cum, ăştia nu fac cruce?) cu limba pe cerul gurii, ca să nu fie cu bănat dinspre ţapii intoleranţei talibane de la periferia târgului şi a medievalismului barbar.

Astăzi, am auzit discursuri inteligente şi muzică de calitate, ba chiar şi trei poeme frumoase, pe care mi le-a citit, pe când Liliana Widocks dădea autografe unei lungi cozi întru onorarea Poeziei poezie, doamna Hermina Cristina Melinte. M-a înveselit peste poate discursul umoristului Constantin Horbovanu şi m-a înduioşat delicateţea doamnei profesor universitar Ignătescu, care, în numele colegilor domniei sale, i-a înmânat… colegei Liliana Widocks o cupă, un fel de Sfânt Graal al demnităţii şi al prieteniei. A fost o zi minunată, dar cum mâine, 24 august, încep alte jocuri de îngeri, pe platoul şi în şanţul Cetăţii Sucevei, vă las cu fotografiile şi mă întorc la Bucovina Rock Castle. Pentru că simt nevoia să-mi mângâie fruntea şi lumina spiritualităţii viitorimii, o spiritualitate pe care o slujesc supus, dar şi cu încrâncenare, de aproape un deceniu.


În 7 august 1984, m-am născut a doua oară

Fata mea, Ana Cozmina

Cărțile străvechi ale omenirii vesteau că omul este ursit pentru „șapte lumi”, iar „cele şapte lumi pot fi explicate ca lumile tatăl, bunicul, şi străbunicul, fiul, nepotul, şi strănepotul, şi însuşi jertfitorul” (Mundaka-Upanishad, I, notă de subsol, p. 31). Dar în 1984 nu prea știam eu cum vin viziunile îndătinate ale omenirii și nici nu prea aveam un orizont, din care să sorb puterea de a trăi și de a năzui. Din fericire, în dimineața zilei de 7 august a apărut, în calea sufletului și a minții, un mugur de crăiasă, un lăstar de lumină, o zeiță pentru restul zilelor mele, căreia, pentru că și miracolele poartă câte un nume, i-am zis, după ce am căutat printre antecesoare, Ana-Cozmina. Și am început să exist și să știu pentru ce exist.

Viorica, privindu-şi urmaşii

E adevărat: fiecare copil vine pe lume cu norocul lui, pe care îl răsfrânge asupra celor „șapte lumi”, cărora le ești jertfitorul. Am văzut, am trăit asta prin Cozmi și Andi, prin Darius și Carina, și tocmai de aceea, în ziua nașterii Crăiesei mele, nu pot să-mi ignor duioșia, adică universul sentimental, care există dincolo de tot și de toate, fiind singurul care și contează.

Andi, suflând în lumânări, ajutat de Cozmina

La mulți ani, prințesă,

și Dumnezeu să ni te ție numai întru bucurie!


Pagina 4 din 79« Prima...23456...102030...Ultima »