Cronici sentimentale | Dragusanul.ro - Part 4

Sorin Filip, un exemplu de împlinire

O familie de vis, o operă interpretativă demnă de luat în seamă, o vocație umană care îl poziționează drept cel mai bun manager pe care l-a avut, în cursul vremii, Centrul Cultural „Bucovina” și, mai ales, și corolar și cauză peste și pentru toate, un bun simț cum rar se mai poate întâlni, care îl definește pe Sorin Filip, conferindu-i o călduroasă unicitate. E atât de tânăr în împlinirile sale, încât pare răsfățat de ursitoare, care i-au pus pecete generoasă pe destin o stare de zâmbet neprefăcut, care-i înfrumusețează chipul și îi desăvârșește sufletul. Îl admir și îl prețuiesc în cunoștință de cauză, împrumutând, ori de câte ori am nevoie, din seninătatea lui, pe care o pot găsi și în cântecele bucovinene pe care le presură pe cer, dar și în fiecare gest de om drept, vertical și curat ca o rază de lumină. Și mai are Sorin Filip o netrucată solidaritate cu făptuirile culturale reale, și mai are și implicările ponderate, bine chibzuite, care amintesc de atingerea unei flori, care merită ocrotire, implicări pe care, la fel, am învățat să le prețuiesc drept ceea ce sunt.

*

La mulți ani, Sorin Filip,

și Dumnezeu să ni te ție numai întru bucurie!


Lili CRĂCIUN: Prizonieri ai umbrelor

O carte a eroismului existenţial, dezorientat şi tocmai de aceea însetat de dragoste, de „miracolul împlinirii”, ca de o ultimă şansă în demnitatea disperării, o carte bine structurată pe dimensiunile celei de-a doua şanse, care, în fond, nu poate dura mai mult decât o derulare pripită a fazelor lunare, se întrezăreşte, ba se şi desluşeşte în noul roman al prozatoarei Lili Crăciun, „Prizonieri ai umbrelor” (Editura EIKON, 2018). Naraţiunea, aparent simplă, ba chiar telenovistică şi cu tuşe discrete de policier, umple golurile unei călătorii spre niciunde sau spre o ultimă şansă, între moartea accidentală a „secretarei celei vechi” a miliţiei şi o voită confuzie identitară („Dumneavoastră sunteţi Diana?” / „Contează?”), derulările epice, chiar şi atunci când operează cu fante luminoase asupra unei poveşti de dragoste, desfăşurându-se în acelaşi prizonierat al umbrei, în comun şi omenesc, în banal şi năzuit, ca o tentaţie a evadării, a semnificantului, a înveşnicirii.

*

„Prizonieri ai umbrelor” nu înseamnă o frescă socială (nici „Călătoria” nu a fost, în ciuda aparenţelor), ci o disperare existenţială, şi aceasta vremelnică (doar cât un timp lunar – şi nu întâmplător femeia se numeşte Diana) şi fragilă ca o construcţie de nisip, al celei în care „fiecare fibră cerea iubire” (p. 69), visând la „miracolul care o putea împlini” (p. 70), într-o „călătorie nouă, plină de neprevăzut… o călătorie spre centrul lumii, dincolo de înţelegere, de raţiune” (p. 87), atunci când nu se mai pot suporta „incertitudinile” (p. 272). Povestea de dragoste Diana – Adrian, când firească şi comună, când eroică în manifestările ambelor personaje, care se vor proteja reciproc, va fi curmată brutal de o crimă determinată de un banal partaj şi încheiată definitiv de accidentul de circulaţie, în care a murit şi criminala. Nu printr-un act al justiţiei divine, ci prin aceeaşi vânzoleală a umbrelor, care macină totul până la epuizare, până la îmbrâncirea din amintiri şi, deci, din naraţiune, îmbrâncirea aceasta ridicând, în aparenţă, o perdea spre alte şanse în epopeea pământească a prizonieratului umbrelor.

*

Viaţa care constituie fundalul acestei caligrafii tragice a speranţei în schimbare şi în durabilitate este cea pe care o ştim şi o trăim toţi. Presărată cu dialoguri şi sporovăieli, deci şi cu comunicare, dar şi cu socializare, socializarea fiind, în fond, modul lesnicios de a refuza conştientizarea propriei tragedii existenţiale, o tragedie de lumânări aprinse şi mistuite în plină zi, într-un firesc al irosirii deja de milenii istoricizat. Dialogurile şi sporovăielile, însă, multiplică planurile narative, schiţează sau doar insinuează alte poveşti, alte contururi de umbre în inutil prizonierat, alte închipuiri sau justificări de „împliniri”, de convenită fericire. Romanul e scris frumos, cu nerv, cu un înnăscut simţ al cuvintelor, iar genealogiile afective (Ani, Magda, Diana) diferă frapant, până la violentarea elementelor intrigii, care, în fond, nu sunt decât ale conduitelor umane, mereu altele, mereu altfel trăite, dar ca un amalgam ucigaş de omenesc şi de bestialitate. Atâta vreme cât, pagină cu pagină, viaţa propune o a doua drept ultimă şansă, fără a o întrezări pe a treia, personajele, chiar şi cele care fac eforturi să se conştientizeze, sunt instinctuale, devoratoare şi, tocmai de aceea, atât de familiare fiecăruia dintre noi. Pentru că o trândăvie creştină, caracterizată de compasiunea dezarmantă a lui „Dumnezeu să-l ierte! (bombănită) în acelaşi stil îngheţat” (p. 299), transformă în enigmă existenţială ceea ce „te face să fugi atunci când viaţa te pune în faţa unor întâmplări cumplite” (p. 7), fie ca narator, deci ca făptură umană care practică „penitenţa insomniilor” (p. 7), dar şi ca cititor, care-şi întrezăreşte propriile-i evadări din prizonieratul umbrelor (I. D.).


Captiv, între nepoţi şi Bucovina Rock Castle

Cu o săptămână înainte de Bucovina Rock Castle 2018, Darius şi Carina m-au convocat la Breaza, în casa părinţilor bunicii lor, de unde aveam să-i aduc la festival, amândoi nepoţii mei exprimându-şi decişi dorinţa de a asculta trupa unchiului lor Andi, Toy Machines. Cinstit vorbind, m-am simţit ca în rai, timp de trei zile şi trei nopţi, înconjurat şi de nepoţii din partea nepoţilor brezeni Nicoleta şi Ovidiu Hojda, care se numesc Antonio, Raul şi Damian, pentru că primii doi au fost concepuţi în Portugalia. Băieţi faini, plini de personalitate şi de o încântătoare maturitate.

Acaparatoare ca întotdeauna, Carina Ioana îmi captura nopţile înstelate, doldora de înstelate:

– Bunicule, eu le-am vorbit stelelor, dar nu m-au auzit; am vorbit şi cu norii, am vorbit şi cu Luna – uite-o, acolo, deasupra brazilor! – dar nici norii şi nici Luna nu mă aud…

– De unde ştii că nu te aud?

– Pentru că nu-mi răspund niciodată…

– O să-ţi răspundă; dar e cale lungă şi răspunsurile ajung târziu. Aşteaptă să mai creşti!

– Cum e cale lungă? Nu vezi că luna e aici, pe munte, la doar câţiva paşi?

– Da, dar îţi va răspunde târziu, când ai să mai creşti, ca să poţi s-o auzi…

– Tu o auzi, bunicule?

Am râs, deşi nu mai era un joc, ci un fel de reciprocă iniţiere. Fără îndoială că aud Luna, stele şi vântul răspunzând întrebărilor copilăriei mele. Iar răspunsurile se numesc poezie. Îi spun asta şi Carinei, iar Darius Andrei, care stă cu capul rezemat de umărul meu, ca să poată privi stelele pe îndelete, mă persiflează:

– Înseamnă că auzi şi iarba, şi pădurea, şi apa, şi muntele…

Clatin aprobator din cap, şi-atunci amândoi nepoţeii mă strâng delicat, cu sufletele. Cine nu mă crede să încerce nopţile înstelate, în vecinătatea munţilor împăduriţi şi a apelor fundamentale ale neamului nostru.

 

*


Pe Moldova, în sus, prin „munţii huţăneşti”

Povestea începea târziu, în 20 mai 1762, când mănăstirea Putnei arenda unor „ruşi din Putila”, vatra actuală a satului Moldova-Suliţa, înspre Lucina aşezându-se huţanii Velicico Chisăliţă, Ştefan Jonaciu, Fedor Zuben, iar lângă apa Moldovei, Ivan Huţă şi Nichita Haleţ. Munţii se numeau, ca moşie, Braniştea Putnei şi cuprindea, în 2 februarie 1503, munţii Bobeica, Ţapul, Lucina şi Moldova. În graniţa moşiei mănăstirii Putna cu moşia mănăstirii Humor, se aflau, în 15 martie 1490, casele unor enigmatici Timotei şi Berchez, precum şi „braniştea Benia şi obcina până la poiana lui Ivan, la Făgeţăi” – cât ţinea hotarul latifundiarului în sutană de la Putna. Pe malul stâng al Moldovei, acolo unde se află satul Breaza, exista „un plai, care se cheamă Măgura, cu toate poienile şi izvoarele, care sunt de la Cârstăneia”, proprietate a mănăstirii Humor. Românii câmpulungeni aveau stâni prin munţii grănicereşti, dar nicidecum prin cei mănăstireşti, plini de sfinţenia intoleranţei faţă de milostenie.

Breaza apare târziu, după secularizarea averilor mănăstireşti din Bucovina. În 1816, când mănăstirea Solca, primind, la schimb de faţadă, cu Maria jitnicereasa, mătuşa voievodului cu rădăcini câmpulungene (Călmaşul), Grigore Ioan Callimah, munţii Cocoşul, Găina şi Porşescul, călugării colonizează vatra actualului sat Breaza cu „78 de familii de rusneaci”, iar românii, cu case răzleţite pe înălţimi, încep să se aduce în vatra satului. Statutul de comună datează, deci, din 1816, dar comuna Breaza există ca atare abia din 1818, primul vornic al satului, huţanul Grigore Hajdeac, apărând şi într-o mărturie din 2 martie 1824, alături de Ioan Cepeliuc şi de Gheorghe Buhaleac, prin care se atestă că Dronina Sărghie şi Iosif Mazurea au avut o prisacă în Breaza.

Valea Moldovei e fascinantă. Dacă ignorăm topoarele şi prăpădul pe care acestea îl lasă în urmă, valea Moldovei e o oază de prospeţime, de natural şi de suprapunere armonioasă a vremurilor. Nimic chimizat, nimic poluant, cu excepţia fumului alb, din lemn de brad sau de mesteacăn, care se furişează spre cer, căutându-şi odihna. Iar eu, care îmi doream să văd ce a mai rămas din Cheile Lucavei, atât de minunat redate de Franz Xaver Knapp, am vrut să le caut prin vecinătatea fostelor herghelii împărăteşti. Şi am văzut jaful dosnic săvârşit pe seama izolării văii: asfaltări… presurate şi un domeniu împărătesc împărţit, deja, între şmecheri, cu hergheliile vândute maghiarilor şi duse în pustă şi cu păduri violent mutilate.

Cârpacii de drumuri presoară prin gropi nişte bitum, fără a-l nivela măcar cu lopata; habar nu am cât bănet costă hoţia aceasta, aşa cum habar nu am cine sunt „îndreptăţiţii” la tăieri de arbori pe fostul domeniu împărătesc. Oricum, nu regia silvică taie, pentru că grămezile şi stivele arată nepricepere de tâlhari nepăsători.

În rest, fumuseţe mai presus de frumuseţe, pe care v-o prezint aşa cum am văzut-o şi trăit-o, într-o sâmbătă de august 2018:

Lucava, Valea Lucavei – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Lucava (Licav), Cheile Lucavei – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Lucava, Valea Lucavei – desen de Mattias Adolf Charlemont (1820-1871)

*


Sofia, un sigiliu al dumnezeirii

Puţine sunt „sigiliile dumnezeirii”, cum inspirat desluşea şi formula Arune Pumnul, în 1845, puse pe identitatea reală a Neamului Românesc. Printre ele, Sofia, Doamna Doamnelor, prin care şi-a găsit întrupare, suflet şi gândire cântecul strămoşesc, adică starea de inefabil şi de cosmicitate pe care, cum vestea Pithagoras, doar stelele Cerurilor o mai ţin zăvorâtă, înainte de a o încredinţa oamenilor prin cei aleşi să audă şi să vestească. E atâta dezlănţuire de sacru în fiecare cântec, prin care Neamul Românesc se arată, aşa cum este, veacurilor şi lumii, încât numai Sofia – numele deplin al miracolului care suntem, fără să o conştientizăm ca atare – o mai poate slobozi din bucurie în bucurie, din sfinţenie în sfinţenie, din departe în eternitatea fiecărei simţiri întru simţire. Sofia, licărul de iluminare desăvârşită, scăpărat în Vicovu de Jos, într-un alt 23 septembrie fără de bătrâneţe şi fără de moarte.

*

Întâmplarea face să fi vorbit ieri la telefon, despre „culisele sufletului”, dar fără să conştientizez că mă aflam în pragul unei mari sărbători a spiritualităţii româneşti şi să mă închin, după cuviinţă, în faţa uriaşei dimensiuni a trăirii adevărate, pe care o reprezintă Sofia Vicoveanca. Am un oarecare drept la iertare în faptul că rareori ştiu în ce zi a săptămânii mă aflu şi ce file se desprind, atunci, din calendare, dar tot nu-mi pot trece cu vederea că am ratat prilejul unor urări directe, aşa că o fac abia astăzi, cu acelaşi sincer entuziasm ca întotdeauna:

*

La mulţi ani, Doamnă Doamnă Sofia Vicoveanca,

şi Dumnezeu să vă ţie numai întru bucurie!


Pagina 4 din 80« Prima...23456...102030...Ultima »