Cronici sentimentale | Dragusanul.ro - Part 4

„Teiu”

 

 

 

 

Un personaj important al vieții mele și, implicit, al Sucevei culturale, este Alexandru „Teiu” Teișanu, basistul trupei „Toy Machines”, unul dintre cei mai buni basiști din țară, care activează chiar și în trupe de jazz. Discret până la timiditate, evitând sfios confruntările decisive cu viața, „Teiu” pare să prefere popasul ezitant pe la răscruci, acolo unde, de regulă, există măcar o fântână – în cazul lui, chitara bass. Muzica doar îl îndeamnă și îi asigură evadări în inefabil, deci în starea lăuntrică, bine ferecată, pentru a fi ținută secretă, în care își permite să fie el însuși.

 

 

Alexandru „Teiu” Teişanu, unul dintre cei mai buni basişti din ţară – Toy Machines

 

 

„Bucovina Rock Castle”, devenită legendă, din pricina ucigătoarei pandemii Flutur-Barbă, îi datora și lui, și celorlalți colegi de trupă, un necuprins de recunoștință – chestie deloc „bucovineană”; la fel, „Bucovina Acoustic Park”, alt festival prin care generațiile care vin puteau șterge colbul platitudinii și ignoranței de pe relicva penibilă a prezentului. Suceava, însă, mai plată ca niciodată în ignoranța ei, îl va izgoni și pe el, ezitările lui „Teiu” fiind între perspectivele așezărilor românești cu adevărat vii, Cluj-Napoca sau București.

 

 

 

Teiu, Buzu şi Sebi de la Toy Machines

 

Dar toate acestea nu contează, din moment ce, prin cântec, „Teiu”, aidoma tuturor celorlalți, a devenit părtaș într-o comunitate mondială a muzicii, în care prietenia nu-i vorbă în vânt, ci reper fundamental al aflării de sine.

 

 

 

 

La mulți ani, „Teiu”,

și Dumnezeu să ni te ție

ca să avem și noi o bucurie!

 

 


Gabriel Cărăbuş, omul ca o iluminare în zori

 

 

 

Dincolo de destinul de cărturar autentic, destinul cu repere într-o bursă de master prin Elveţia, un doctorat în istorie şi autoritatea aurei în redefinirea Bibliotecii Bucovinei „I. G. Sbiera”, Gabriel Cărăbuş este omul la care întotdeauna am privit ca la o iluminare în zori, simţind, de fiecare dată, cum mi se împrospătează sufletul. Îi ştiu familia, care, în fond, îl împlineşte exemplar şi care înseamnă universul sacralităţii intimităţii, deci a îndreptăţirii de a sfătui cu propriul suflet pentru întremare, ceea ce înseamnă mai mult decât o rugăciune. Gabriel Cărăbuş este o coordonată a firescului vieţii, a setei potolite de ceea ce există şi-abia după toate acestea începe scenariul public, în care Gabriel Cărăbuş are rolul şi menirea de a media şi de a rostui făgaşurile năvalnice ale tentativelor creatoare sucevene. Dar şi aici sufletul lui de familist (un teolog ardelean din secolul XIX spunea că familia reprezintă concreteţea dumnezeirii) învăluie ca o iluminare în zori şi vindecă fiecare clipită a sufletelor de înnegurare.

 

 

 

 

La mulţi ani, Gabriel Cărăbuş,

şi Dumnezeu să ni te ţie

ca să avem şi noi o bucurie!

 

 


Vasile Ursachi şi fascinanta fericire a irosirii boeme

 

 

 

Poet, istoric şi narator înnăscut, fascinant în fericirea irosirii boeme, pe care şi-a ales-o drept filosofie de viaţă, Vasile Ursachi, cărturar nepereche al Bucovinei, pe care îl respect fără prefăcătorie, fuge de sine, mereu şi mereu, ca de un mit, care-l şi ademeneşte, dar îl şi alungă. O parabolă pentru destinul său ar fi starea de inefabil, pe care o trăieşte, anual, la Voroneţul „sfântului poporului” Daniil, şi nu m-ar mira dacă o astfel de tainică lăuntrică ar însemna mai mult decât toate zădărniciile pe care le numim împliniri. În fond, sufletul lui Vasile Ursachi este o carte scrisă şi pe cale de a se scrie, dar care instinctual îşi refuză mărturisirile, pentru că îşi ajunge sieşi.

 

 

 

 

Timpul pare să-l ia, uneori, de guler, cerându-şi obolul mărturiilor, şi atunci Vasile Ursachi – un personaj pe care Bucovina nu îl înţelege şi nu îl merită – deschide larg fereastra şi strigă devastator de sincer: Oameni, vă iubesc!

 

 

La mulţi ani, Vasile Ursachi,

şi Dumnezeu să ni te ţie

ca să avem şi noi o bucurie!

 

 


Mihnea

 

 

 

În muzica și în societatea românească, Mihnea e un personaj simbolic al bătăliei cu morile de vânt pentru demnitatea umană. Crede atât de intens în îndreptățirile noastre, încât arareori se mai trăiește pe sine și numai prin Sofia-Maria – Prințesa Speranței, muzica și versurile lui fiind, dintotdeauna, armă și armură, tăiș pătrunzător și metal protector pentru ascunderea rănilor sufletului. Cea mai dureroasă – dezamăgitoarea Suceava, care a spulberat în vânt și pustie, ca pe o cenușă, Bucovina Rock Castle. Definitiv și iremediabil.

 

 

 

 

În anul din urmă, cel mai cumplit pentru cultura română, Mihnea a supraviețuit. Și-a câștigat cele necesare traiului din practicarea unor meserii brutale, dar care îi garantau demnitatea înnăscută. Mihnea nu poate trăi sub ordinele imbecililor care domină discreționar toate domeniile de activitate socială românească. Mihnea nu poate suporta prostia și nu o să i se închine supus niciodată. S-a sufocat la fiecare interzicere „pandemică” a concertelor în aer liber ale trupei „Luna Amară”, pentru că, în România reală, nu mai există aer liber. Și nici respirație.

 

 

 

 

Un cântec vechi îi prelungește timpul, nici nu se-ntreabă și nici nu-și răspunde, doar ar fugi, și cum nu știe unde, salută cu securea anotimpul. Habar nu aveam, în urmă cu zeci de ani, când scriam aceste versuri, cu care am câștigat „Labiș-ul”, că intuiam și defineam destinul Mihnea al unor necuprinse generații de creatori români. Pentru că Mihnea ne reprezintă și ne cuvântă pe toți.

 

 

 

 

La mulți ani, Mihnea,

și Dumnezeu să ni te ție!

Ca să avem și noi o bucurie…

 

 


Tiberiu Avram lansează un nou roman

 

 

 

Nu înseamnă şi nu a însemnat pentru mine o surpriză tentativele cunoscutului lider sucevean de presă, Tiberiu Avram, de a se împlini şi prin naraţiuni ample, în care, pornind de la fapte reale, care i-au marcat sufletul şi memoria, să încerce să înţeleagă (nu să şi explice), oameni şi întâmplări. Şi o face dezarmant de onest, fără înflorituri inutile, rarele recursuri la hiperbole reprezentând, de fapt, raportări la universal, din perspectiva condiţiei existenţiale a generaţiilor noastre. Şi tocmai onestitatea aceasta narativă, fără stropi de trucuri sentimentale, place lumii, Tiberiu Avram devenind, aparent pe neaşteptate, o adevărată personalitate şi a scrisului literar, nu doar jurnalistic, în acest nord de ţară românească a Moldovei. Am întâlnit puhoi de oameni cu suflete limpezi şi proaspete la Gura Humorului, care veniseră să cumpere cartea „Aventuri pe şase roţi”, primul roman al realităţii (nu neapărat realist), pe care l-a scris şi publicat Tiberiu Avram, după câteva volume de publicistică.

 

 

 

 

 

Citisem romanul, la o corectură primară, şi am fost la fel de entuziasmat, ca şi distinsa Prof. Univ. Dr. Elena-Brânduşa Steiciuc, în prefaţa noului roman, de acelaşi filon „captivant” al naraţiunii, deci de intimitatea tulburătoare care se încheagă între autor şi lector, o intimitate fluidă, care parcă ar adopta cuvintele pentru desluşirea propriilor aduceri aminte. Iar consecinţa imediată, manifestată chiar în timpul lansărilor, este cea a unui adevărat spectacol, în care sufletele sărbătoresc, pentru că fiecare carte, indiferent de autor, este ca o rugăciune şoptită într-o catedrală. Prin cărţi ne îndumnezeim toţi cei care nu suferă de maladia ereditară a suficienţei şi a invidiei.

 

 

 

 

Felicitări, Tiberiu Avram, chiar dacă ştiu că merite mari în a te „împinge” la scris au şi prinţesele tale, Clara şi Dinuţa, tot aşa cum ştiu că, dacă n-ar fi existat în lăuntrul tău sămânţa sentimentală a inspiraţiei, nimic nu s-ar fi ivit în lumina zilei, nici măcar mugurii.

 

 


Pagina 4 din 110« Prima...23456...102030...Ultima »