Lili CRĂCIUN: Prizonieri ai umbrelor

O carte a eroismului existenţial, dezorientat şi tocmai de aceea însetat de dragoste, de „miracolul împlinirii”, ca de o ultimă şansă în demnitatea disperării, o carte bine structurată pe dimensiunile celei de-a doua şanse, care, în fond, nu poate dura mai mult decât o derulare pripită a fazelor lunare, se întrezăreşte, ba se şi desluşeşte în noul roman al prozatoarei Lili Crăciun, „Prizonieri ai umbrelor” (Editura EIKON, 2018). Naraţiunea, aparent simplă, ba chiar telenovistică şi cu tuşe discrete de policier, umple golurile unei călătorii spre niciunde sau spre o ultimă şansă, între moartea accidentală a „secretarei celei vechi” a miliţiei şi o voită confuzie identitară („Dumneavoastră sunteţi Diana?” / „Contează?”), derulările epice, chiar şi atunci când operează cu fante luminoase asupra unei poveşti de dragoste, desfăşurându-se în acelaşi prizonierat al umbrei, în comun şi omenesc, în banal şi năzuit, ca o tentaţie a evadării, a semnificantului, a înveşnicirii.

*

„Prizonieri ai umbrelor” nu înseamnă o frescă socială (nici „Călătoria” nu a fost, în ciuda aparenţelor), ci o disperare existenţială, şi aceasta vremelnică (doar cât un timp lunar – şi nu întâmplător femeia se numeşte Diana) şi fragilă ca o construcţie de nisip, al celei în care „fiecare fibră cerea iubire” (p. 69), visând la „miracolul care o putea împlini” (p. 70), într-o „călătorie nouă, plină de neprevăzut… o călătorie spre centrul lumii, dincolo de înţelegere, de raţiune” (p. 87), atunci când nu se mai pot suporta „incertitudinile” (p. 272). Povestea de dragoste Diana – Adrian, când firească şi comună, când eroică în manifestările ambelor personaje, care se vor proteja reciproc, va fi curmată brutal de o crimă determinată de un banal partaj şi încheiată definitiv de accidentul de circulaţie, în care a murit şi criminala. Nu printr-un act al justiţiei divine, ci prin aceeaşi vânzoleală a umbrelor, care macină totul până la epuizare, până la îmbrâncirea din amintiri şi, deci, din naraţiune, îmbrâncirea aceasta ridicând, în aparenţă, o perdea spre alte şanse în epopeea pământească a prizonieratului umbrelor.

*

Viaţa care constituie fundalul acestei caligrafii tragice a speranţei în schimbare şi în durabilitate este cea pe care o ştim şi o trăim toţi. Presărată cu dialoguri şi sporovăieli, deci şi cu comunicare, dar şi cu socializare, socializarea fiind, în fond, modul lesnicios de a refuza conştientizarea propriei tragedii existenţiale, o tragedie de lumânări aprinse şi mistuite în plină zi, într-un firesc al irosirii deja de milenii istoricizat. Dialogurile şi sporovăielile, însă, multiplică planurile narative, schiţează sau doar insinuează alte poveşti, alte contururi de umbre în inutil prizonierat, alte închipuiri sau justificări de „împliniri”, de convenită fericire. Romanul e scris frumos, cu nerv, cu un înnăscut simţ al cuvintelor, iar genealogiile afective (Ani, Magda, Diana) diferă frapant, până la violentarea elementelor intrigii, care, în fond, nu sunt decât ale conduitelor umane, mereu altele, mereu altfel trăite, dar ca un amalgam ucigaş de omenesc şi de bestialitate. Atâta vreme cât, pagină cu pagină, viaţa propune o a doua drept ultimă şansă, fără a o întrezări pe a treia, personajele, chiar şi cele care fac eforturi să se conştientizeze, sunt instinctuale, devoratoare şi, tocmai de aceea, atât de familiare fiecăruia dintre noi. Pentru că o trândăvie creştină, caracterizată de compasiunea dezarmantă a lui „Dumnezeu să-l ierte! (bombănită) în acelaşi stil îngheţat” (p. 299), transformă în enigmă existenţială ceea ce „te face să fugi atunci când viaţa te pune în faţa unor întâmplări cumplite” (p. 7), fie ca narator, deci ca făptură umană care practică „penitenţa insomniilor” (p. 7), dar şi ca cititor, care-şi întrezăreşte propriile-i evadări din prizonieratul umbrelor (I. D.).

Captiv, între nepoţi şi Bucovina Rock Castle

Cu o săptămână înainte de Bucovina Rock Castle 2018, Darius şi Carina m-au convocat la Breaza, în casa părinţilor bunicii lor, de unde aveam să-i aduc la festival, amândoi nepoţii mei exprimându-şi decişi dorinţa de a asculta trupa unchiului lor Andi, Toy Machines. Cinstit vorbind, m-am simţit ca în rai, timp de trei zile şi trei nopţi, înconjurat şi de nepoţii din partea nepoţilor brezeni Nicoleta şi Ovidiu Hojda, care se numesc Antonio, Raul şi Damian, pentru că primii doi au fost concepuţi în Portugalia. Băieţi faini, plini de personalitate şi de o încântătoare maturitate.

Acaparatoare ca întotdeauna, Carina Ioana îmi captura nopţile înstelate, doldora de înstelate:

– Bunicule, eu le-am vorbit stelelor, dar nu m-au auzit; am vorbit şi cu norii, am vorbit şi cu Luna – uite-o, acolo, deasupra brazilor! – dar nici norii şi nici Luna nu mă aud…

– De unde ştii că nu te aud?

– Pentru că nu-mi răspund niciodată…

– O să-ţi răspundă; dar e cale lungă şi răspunsurile ajung târziu. Aşteaptă să mai creşti!

– Cum e cale lungă? Nu vezi că luna e aici, pe munte, la doar câţiva paşi?

– Da, dar îţi va răspunde târziu, când ai să mai creşti, ca să poţi s-o auzi…

– Tu o auzi, bunicule?

Am râs, deşi nu mai era un joc, ci un fel de reciprocă iniţiere. Fără îndoială că aud Luna, stele şi vântul răspunzând întrebărilor copilăriei mele. Iar răspunsurile se numesc poezie. Îi spun asta şi Carinei, iar Darius Andrei, care stă cu capul rezemat de umărul meu, ca să poată privi stelele pe îndelete, mă persiflează:

– Înseamnă că auzi şi iarba, şi pădurea, şi apa, şi muntele…

Clatin aprobator din cap, şi-atunci amândoi nepoţeii mă strâng delicat, cu sufletele. Cine nu mă crede să încerce nopţile înstelate, în vecinătatea munţilor împăduriţi şi a apelor fundamentale ale neamului nostru.

*

Pe Moldova, în sus, prin „munţii huţăneşti”

Povestea începea târziu, în 20 mai 1762, când mănăstirea Putnei arenda unor „ruşi din Putila”, vatra actuală a satului Moldova-Suliţa, înspre Lucina aşezându-se huţanii Velicico Chisăliţă, Ştefan Jonaciu, Fedor Zuben, iar lângă apa Moldovei, Ivan Huţă şi Nichita Haleţ. Munţii se numeau, ca moşie, Braniştea Putnei şi cuprindea, în 2 februarie 1503, munţii Bobeica, Ţapul, Lucina şi Moldova. În graniţa moşiei mănăstirii Putna cu moşia mănăstirii Humor, se aflau, în 15 martie 1490, casele unor enigmatici Timotei şi Berchez, precum şi „braniştea Benia şi obcina până la poiana lui Ivan, la Făgeţăi” – cât ţinea hotarul latifundiarului în sutană de la Putna. Pe malul stâng al Moldovei, acolo unde se află satul Breaza, exista „un plai, care se cheamă Măgura, cu toate poienile şi izvoarele, care sunt de la Cârstăneia”, proprietate a mănăstirii Humor. Românii câmpulungeni aveau stâni prin munţii grănicereşti, dar nicidecum prin cei mănăstireşti, plini de sfinţenia intoleranţei faţă de milostenie.

Breaza apare târziu, după secularizarea averilor mănăstireşti din Bucovina. În 1816, când mănăstirea Solca, primind, la schimb de faţadă, cu Maria jitnicereasa, mătuşa voievodului cu rădăcini câmpulungene (Călmaşul), Grigore Ioan Callimah, munţii Cocoşul, Găina şi Porşescul, călugării colonizează vatra actualului sat Breaza cu „78 de familii de rusneaci”, iar românii, cu case răzleţite pe înălţimi, încep să se aduce în vatra satului. Statutul de comună datează, deci, din 1816, dar comuna Breaza există ca atare abia din 1818, primul vornic al satului, huţanul Grigore Hajdeac, apărând şi într-o mărturie din 2 martie 1824, alături de Ioan Cepeliuc şi de Gheorghe Buhaleac, prin care se atestă că Dronina Sărghie şi Iosif Mazurea au avut o prisacă în Breaza.

Valea Moldovei e fascinantă. Dacă ignorăm topoarele şi prăpădul pe care acestea îl lasă în urmă, valea Moldovei e o oază de prospeţime, de natural şi de suprapunere armonioasă a vremurilor. Nimic chimizat, nimic poluant, cu excepţia fumului alb, din lemn de brad sau de mesteacăn, care se furişează spre cer, căutându-şi odihna. Iar eu, care îmi doream să văd ce a mai rămas din Cheile Lucavei, atât de minunat redate de Franz Xaver Knapp, am vrut să le caut prin vecinătatea fostelor herghelii împărăteşti. Şi am văzut jaful dosnic săvârşit pe seama izolării văii: asfaltări… presurate şi un domeniu împărătesc împărţit, deja, între şmecheri, cu hergheliile vândute maghiarilor şi duse în pustă şi cu păduri violent mutilate.

Cârpacii de drumuri presoară prin gropi nişte bitum, fără a-l nivela măcar cu lopata; habar nu am cât bănet costă hoţia aceasta, aşa cum habar nu am cine sunt „îndreptăţiţii” la tăieri de arbori pe fostul domeniu împărătesc. Oricum, nu regia silvică taie, pentru că grămezile şi stivele arată nepricepere de tâlhari nepăsători.

În rest, fumuseţe mai presus de frumuseţe, pe care v-o prezint aşa cum am văzut-o şi trăit-o, într-o sâmbătă de august 2018:

Lucava, Valea Lucavei – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Lucava (Licav), Cheile Lucavei – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Lucava, Valea Lucavei – desen de Mattias Adolf Charlemont (1820-1871)

*

Sofia, un sigiliu al dumnezeirii

Puţine sunt „sigiliile dumnezeirii”, cum inspirat desluşea şi formula Arune Pumnul, în 1845, puse pe identitatea reală a Neamului Românesc. Printre ele, Sofia, Doamna Doamnelor, prin care şi-a găsit întrupare, suflet şi gândire cântecul strămoşesc, adică starea de inefabil şi de cosmicitate pe care, cum vestea Pithagoras, doar stelele Cerurilor o mai ţin zăvorâtă, înainte de a o încredinţa oamenilor prin cei aleşi să audă şi să vestească. E atâta dezlănţuire de sacru în fiecare cântec, prin care Neamul Românesc se arată, aşa cum este, veacurilor şi lumii, încât numai Sofia – numele deplin al miracolului care suntem, fără să o conştientizăm ca atare – o mai poate slobozi din bucurie în bucurie, din sfinţenie în sfinţenie, din departe în eternitatea fiecărei simţiri întru simţire. Sofia, licărul de iluminare desăvârşită, scăpărat în Vicovu de Jos, într-un alt 23 septembrie fără de bătrâneţe şi fără de moarte.

*

Întâmplarea face să fi vorbit ieri la telefon, despre „culisele sufletului”, dar fără să conştientizez că mă aflam în pragul unei mari sărbători a spiritualităţii româneşti şi să mă închin, după cuviinţă, în faţa uriaşei dimensiuni a trăirii adevărate, pe care o reprezintă Sofia Vicoveanca. Am un oarecare drept la iertare în faptul că rareori ştiu în ce zi a săptămânii mă aflu şi ce file se desprind, atunci, din calendare, dar tot nu-mi pot trece cu vederea că am ratat prilejul unor urări directe, aşa că o fac abia astăzi, cu acelaşi sincer entuziasm ca întotdeauna:

*

La mulţi ani, Doamnă Doamnă Sofia Vicoveanca,

şi Dumnezeu să vă ţie numai întru bucurie!

Doru Olaş: „Universul creaţiei prin creator…”

Pasionat de „relaţia din dintre materie şi antimaterie sau spirit, unde spiritul este definit de schimbare prin schimbarea materiei”, deci de o cuantică cu mari tentaţii metafizice, prin care lumea ştiinţifică mondială încearcă identificarea sufletului şi a dumnezeirii, arhitectul sucevean Doru Olaş, care a durat în peisagistica oraşului surprinzătoare, dar minunate biserici, şi-a scris cartea vieţii, „Universul creaţiei prin creator. Teoria universală: scenariu” (Editura Opera Magna, Iaşi, 2018), luând în discuţie, pe baza unei temeinice erudiţii, „informaţia, materia sau timpul (pe care) le observăm prin imagine, iar spiritul sau schimbarea (pe care) o percepem prin viteză” (p. 5).

*

Subiectul, ştiinţific sau doar utopic, dar care consacră o… metafizică ştiinţifică, nu va lămuri niciodată întrebările şi tragicul fundamental al omenirii, care ţin de ceea ce se întâmplă dincolo de hotarul cunoscut al vremelniciei vieţii, dar cum omul, prin condiţia lui, se află în nesfârşită confruntare cu timpul, ba, uneori, şi cu statutul unic al Creatorului, după cum observa Lucian Blaga, îşi va pune mereu şi mereu întrebări, ignorând povaţa lui Lev Tolstoi („Iar dacă eşti prea curios, mori şi vei afla totul sau nu vei afla nimic”). O redefinire a relaţiei dualiste cu timpul şi o rupere de tirania lui prin schimbare şi viteză versus traseu, deci prin capacitatea înregistrării de imagini, determină un alt dualism, cel al informaţiei absolute şi a timpului absolut, un dualism care, din punctul meu de vedere, întotdeauna liric, banalizează până la prozaic tragicul misterios al condiţiei umane, misterul ştiinţific al secretelor numerologiei, în care, spre exemplu, „particola Higgs sau particola lui Dumnezeu”, pentru care iarăşi există o formulă matematică, „este percepută ca schimbare, prin gravitaţie, şi poate fi observată prin ceea ce lasă în urma ei ca urmare a schimbării sau ca urmarea unui eveniment. Ca urmare a gravitaţiei de 0,618 sau ca urmare a schimbării prin particola lui Dumnezeu mărul, mărul este observat jos, iar ca urmare a gravitaţiei mai mici de 0,618 mărul nu mai este observat jos, el este neobservat printr-o gaură neagră, sau este observat în alt univers paralel de o altă entitate mai evoluată” (p. 245).

*

Cartea lui Doru Olaş nu este prima carte de metafizică, din perspectiva fizicii cuantice, pe care am citit-o, iar rădăcinile în „Veda”, deci doar în cărţile iniţiatice ale purificării, limitează, cumva, complexitatea dumnezeiască a sufletului uman la o sintagmă, dar şi la o altfel de dimensiune şi de perspectivă, cea a câmpului informaţional; nimic nou, pentru că taoismul luase în discuţie tema, localizându-l în lemn, în vegetaţie, deci în ceea ce, în „Biblie”, s-a reformulat prin dialogul dintre Dumnezeu şi Solomon, atunci când Dumnezeu spunea că este în tot şi în toate, deci nu vede rostul „închiderii” între pereţii unui templu, deşi templu înseamnă „cortul lui Dumnezeu”, deci dimensiunea cosmică a lăcaşului primordial de închinăciune.

*

O astfel de carte se adresează, desigur, cititorilor cu iniţieri minime, iar utilitatea ei, într-o adevărată mişcare de re-desluşire a universului (poată că şi de re-gândire), este cu adevărat importantă, pentru că, funcţie de desluşiri – termen prin excelenţă taoist – „omul va avea o altă stare de graţie”, în condiţiile în care Universul „este limitat prin informaţiile a o mulţime de adevăruri forţate, neraportate la singurul adevăr prin conştienţa singurului adevăr”. De unde şi concluzia acestui personaj singular al contemporaneităţii sucevene, arhitectul şi cărturarul Doru Olaş, care pendulează, însetat de adevăr, între „Spirit şi Sacru”: „Bucuroşi cei săraci cu Duhul că a lor va fi Împărăţia”. Omenirea îşi va găsi sfârşitul nu printr-un dezastru natural ci printr-un dezastru provocat de excesul de informaţii neraportate la singurul adevăr” (p. 182). Care „singur adevăr”, când, prin particularizări regionale ale Cărţii Sfinte a începuturilor, care „se cânta, ca să nu se uite”, după cum mărturisea Aristotel, Sinele Universal şi-a sleit, în inimile noastre, iluminările, iar „întreaga populaţie îşi va găsi plăceri false prin viaţa de zi cu zi ce se va desfăşura prin informaţiile puse în slujba” (p. 182) fiecărui călător prin vremelnicie în parte.

*

Tema libertăţii, care este, în fond, tema „celui ce gândeşte singur”, lipseşte şi din cartea lui Doru Olaş, ceea ce este firesc şi din perspectivă metafizică, şi din rutină ştiinţifică, domenii în care capacitatea creatoare a celui croit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu este spulberată de dogme, deci de adevăruri absolute convenite, nicidecum naturale. Cititorul cărţii „Universul creaţiei prin creator. Teoria universală: scenariu”, de Doru Olaş, poate şi are obligaţia de a decide, cunoscând şi perspectivele cuantice propuse, şi de a-şi activa „chipul şi asemănarea” cu divinitatea, deci sufletul şi mintea, pentru cunoaşterea de sine, pentru că, aşa cum spun cele mai vechi cărţi religioase ale omenirii, „sinele universal şi sinele particular locuiesc, împreună, în grota inimii, precum lumina şi umbra; cunoaşte-ţi sinele particular şi vei dobândi veşnicie” (I. D.).

*

Notă. Ieri a fost ziua de naştere a arhitectului şi cărturarului Doru Olaş, dar nu am avut vreme să-i salut şi cartea, pe care o preţuiesc şi cu mintea, şi cu sufletul.