Cronici sentimentale | Dragusanul.ro - Part 32

Cezar Popescu, artistul exponenţial al vremii

Cezar Popescu

*

Arareori am avut ocazia să o spun, cu tot sufletul şi cu toată mobilitatea minţii, că pictorul şi sculptorul sucevean Cezar Poepescu este artistul exponenţial al vremii. Nu al vremii noastre, a celor cărora nu ne aparţine, deşi ne tot macină şi ne spulberă, ci al vremii, adică al timpului cu repere, în care operele ţin loc de epoci.

*

Când s-a ivit în plastica suceveană, sub privirea blajină a Maestrului Liviu Suhar, când încă mai spera în rolul civilizator al creaţiei, am fost cucerit de vizionarismul concepţiilor şi, în arare ocazii, am şi apelat la sculptorul Cezar Popescu, rugându-l să mi-i scoată în oglinda zilei pe Ion Grămadă – Eroul Bucovinei, pe Franz Ritter Des Loges – singurul primar pe care l-a avut Suceava vreodată, sau pe cei doi tineri din Udeştii bunicilor lui, Zamfir Nicoară şi Dumitru Catană, care au ales, în toamna anului 1916, să-şi sape propriile morminte, decât să tragă în fraţii lor, românii.

*

Folosind figurativul, poţi identifica în destinul creator al lui Cezar Popescu aşchii de lumină din destinul celor doi martiri bucovineni, cu care se şi înrudeşte. Asta înseamnă o învinuire a generaţiilor care suntem, total nevrednice să-şi asume şi să pună în valoare un artist exponenţial, precum Cezar Popescu.

*

La mulţi ani, tinere Maestre, şi Dumnezeu să ni te ţie numai întru bucurie!


Iulian Dziubinski, ţipăt şi bucurie a culorilor

Iulian Dziubinski

*

Întotdeauna m-a surprins opera pictorului Iulian Dziubinski prin forţa lăuntrică a culorilor şi, deci, prin complementaritatea ţipăt-bucurie.

*

Iulian Dziubinski e un freamăt necontenit, o vibaţie nepământească, dar care-şi află ancoră în culoare, pentru a-şi cuvânta şi disperările, şi bucuriile, ambele conştientizate şi trăite din plin. Dincolo de culoare, e forma, e geometria zilei şi a lucrurilor – toate amprentate fidel pe sufletul lui, şi-abia după aceea reverberate prin culoare, dacă nu cumva culoarea e o şiroire discretă a sufletului dornic să se desluşească. Iulian Dziubinski e exponentul omului încercat de viaţă, care a izbutit să-şi identifice, în energiile lui secrete, toate dimensiunile îngereşti.

*

La mulţi ani, Iulia Dziubinski, şi Dumnezeu să ni te ţie numai întru bucurie!


Numărătoarea inversă (I)

1 lira lui Menna

*

Când îţi simţi sufletul ostenit şi trupul epuizat, e bine să îţi faci ordine în lucruri şi să nu laşi după tine nici un petic de hârtie, pe care ai considerat, de-a lungul timpului, că nu merită încredinţat tiparului. Trebuie să distrugi şi fotografiile, şi poemele neterminate, chiar dacă de unele dintre ele te leagă odgoane ascunse, cu care-ţi tot cărăbăneşti amintirile prin vremuri aidoma unui edecar.

*

Mi-aduc aminte, era în 15 martie 1990 şi plecam la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri”, al cărui prim şi ultim umilit salariat am fost, ca să-mi iau transferul la „Crai nou”. Propunerea mi se făcuse cu o zi înainte, în 14 martie, la câteva clipe după ce mi se născuse şi al doilea copil, Andi, cel cu care aveam să tot împart împovărările aflării de sine. Urcasem în tren şi, instinctual, am scos carneţelul de reporter, notând, în fugă şi cu multe corecturi, un poem pe care nu l-am mai terminat sau mi se pare că nu l-am mai terminat, pentru că vibraţia lui finală aveam s-o regăsesc, târziu, în „Redemption”, „mântuirea” tristă şi disperant strigată spre lumile lumii de Andi. Eu începusem, în trenul de Iaşi, să-mi notez presimţirile:

*

 1 poem 14 martie 1990

*

Deasupra noastră grauri, grauri

bat calendarele în cuie,

iar anotimpul dovedeşte

că s-ar putea muri frumos

sorbind din naltele potire

secunda asta care nu e,

căci iarăşi existăm, prieteni,

a doua zi după Christos,

*

şi nu mai e nimic, pentru că vremuirea mă îmbrâncise din conştientizarea noii şanse a neamului nostru (a doua zi după Christos), şi n-am mai avut vreme nici măcar pentru mine, nici pentru conştientizarea propriei mele mântuiri, lăsându-i povara lui Andi, care, având timp să o desluşească, a pus închinăciunea să picure pe grif-ul chitarei:

*

Se spune că mântuirea nu-i chiar atât de dulce,

Am auzit că nu ar mai fi loc şi pentru mine,

Îmi crestez iluziile în ochii străinilor,

Cuprins ca un orb la vânare de îngeri;

Am auzit că n-ar mai fi loc şi pentru mine.

 *

Voi fi oare văzut?

Un vis de copil:

Oh copile, de ce nu te rogi?

Ţi-ai distrus uneltele

Pentru o lume de proşti,

Oh copile, merit eu să fiu salvat?

Râurile pasiunii curg adânc.

 *

Se spune că mântuirea nu-i chiar atât de dulce

Am auzit că nu ar mai fi loc şi pentru mine,

Îmi crestez iluziile în ochii străinilor,

Cuprins ca un orb la vânare de îngeri;

Sunt sigur că nu mai este loc şi pentru mine!

 *

Dacă-mi fac rost de o fărâmă de timp pentru a cugeta, trebuie să concluzionez că am fost un om norocos. Fata mea, Cozmina, acum inspector la Primăria Cluj-Nepoca, mi-a ferecat sufletul cu lumină, bandajându-l tămăduitor cu realismul ei entuziast, iar Andi l-a tot tras de revere, pentru a-i desluşi alte perspective şi alte îndatoriri. Doar datoria faţă de memoria neamului am înţeles-o şi mi-am asumat-o singur. Dar nu despre ceea ce mi-a izbutit în viaţă vreau să vă vorbesc, mai ales că, spre deosebire de „Iona” lui Marin Sorescu, eu o să-mi implor mama ca nu cumva să mă mai nască vreodată. Prea multă prostie şi prefăcătorie în lume, ca să-mi mai doresc vreo ipotetică reîntoarcere. „Deja s-a polarizat global şi va mişca axa pământului!”, îmi spunea, în urmă cu vreo zece zile, medicul clujean Horaţiu Silaghi, pe care l-am vizitat doar ca prieten vechi şi admirabil. Pacient nu voi mai fi niciodată şi pentru nimeni, chiar dacă „îmi crestez iluziile în ochii străinilor”, în care, uneori, sunt „cuprins ca un orb la vânare de îngeri”.

*

1 Invitatie cu Manole fata

*

În primii ani ai marii păcăleli naţionale, când am început să şi trăiesc, începusem să cred că literatura ar însemna ceva. Cred că mă molipsisem de entuziasmul furibund al lui Ioan Manole, cu care, de altfel, am şi organizat şi o lansare de cărţi, vestind, oarecum trufaşi, că începem să însemnăm ceva. Întotdeauna m-am temut de risipa de timp: dacă e puţin, măcar să-l consumăm cu nesaţ! De câte ori nu mi-am înfipt colţii în glezna Capricornului şi nu am profitat, după aceea, de şchiopătările lui!

*

1 Invitatie cu Manole verso

*

Manole era fratele meu. Clocotea de metafore şi se năpustea precipitat asupra luminii, fără să-i pese de lumescul existenţial, pentru că el era ursit unei alte trăiri, în piezişul dintre lumină şi umbră, în care, dintotdeauna şi-a făcut culcuş tainic bunul Dumnezeu. Dar nici chestia asta nu o observa Ioan Manole, straşnicul devorator de lumină în vremea vremuirilor acestor vremelnicii. Aidoma lui erau toţi condamnaţii la poezie, care contrastau cu simandicoşii ronţăitori de verbe putrede, care făceau şi încă mai fac gloria Sucevei. Şi care nu ne-au interesat şi nici nu ne interesează. Am ştiut să-i ocolim şi să ne vedem de ale noastre. Să ne mântuim, adică să ne eliberăm, pentru că sinonimul, de noi ştiut, pentru mântuire a fost, întotdeauna, libertatea, eliberarea. Inclusiv de dogme şi mai ales de prostie.


Ovidiu Mihăilescu, „răstignit între rănile sale”

Ovidiu Mihailescu

*

Muzician şi poet care locuieşte „departe-ntr-un oraş atins de ger / cu oameni slabi şi fabrici de tăcere”, Ovidiu Mihăilescu, personajul exponenţial al acestei zile,  stă „bucuros încolăcit ca Laocoon de plasa cu becuri / în sufrageria ta”, pentru a trăi dumnezeieşte prietenia „în adâncurile unei oceanice melancolii”, în care are de a se mărturisi definitiv: „Cred în Cristos – cuvântul răstignit între rănile sale / Cred cu smerenie în nobleţea pătimirilor înălţătoare”.

*

Ca muzician (folk „încolăcit” cu rock) şi ca poet, Ovidiu Mihăilescu meditează „ca un scafandru izolat în abis dincolo de lumină”, cântecele şi poemele lui fiind importante pentru că a „pus acolo la loc sigur câteva amintiri din copilărie / a(m) lăsat la rece câteva sentimente fierbinţi / a(m) făcut mari provizii de fructe viitoare / pentru că în sufletul tău este mereu lumină”.

*

La mulţi ani, Ovidiu, şi Dumnezeu să ni te ţie numai întru bucurie!

 


Mălina Aniţoaie sau inocenţa în stare de sclavie

Malina Anitoaei

*

Veşnică explozie a mugurilor în floare şi, tocmai de aceea, crucificată pe necuprinderea inefabilă a primăverii, prozatoarea Mălina Aniţoaie îşi poartă ursirea idilică a Rădăuţilor pe palme pentru a o modela şi şlefui într-o altă identitate, una mult mai lăuntrică şi decât cea pe care i-o conferă cuvintele, aşternute migălos în pagini poate de propriile-i nostalgii, poate de neostenita nostalgie a Rădăuţilor.

*

De-a lungul vremii, Mălina Aniţoaie s-a tot împrimăvărat cu cărţi, „Şerpii surâd şi muşcă” sau „Bijuteriile mele din ceară” fiind tot atâtea ofrande în despovărarea de timp şi de vremuire, în favoarea înrădăuţirii – identitate pentru care optează cu fiecare licăr al zilelor, care-i atinge cu sfiiciune cuvintele.

*

Mălina Aniţoaie, „inocenţa în stare de sclavie” şi de neodihnă, tocmai dezveleşte un nou început de mai, întotdeauna de mai şi de mult mai bine, decât până atunci.

*

La mulţi ani, Mălina Aniţoaie, şi Dumnezeu să te ţie numai întru bucurie!


Pagina 32 din 81« Prima...1020...3031323334...405060...Ultima »