Am cunoscut-o pe Sofia Vicoveanca!

Ca discipol și, apoi, prieten și frate al ziaristului Victor Micu (la nunta lui Vlăduț, ni s-au rezervat locuri la masa familiei, față în față cu Maria Ciobanu, Ion și Ileana Paranici), o știam și pe Sofia Vicoveanca, iar în două rânduri, cu ocazia unor interviuri, am fost în casa Sofiei și a lui Victor Micu. Ne-am mai întâlnit de câteva ori, cu ocazia unor întâmplări culturale (fiul meu, Andi, de pildă, înainte de a pleca la Olimpiada Mondială de Astronomie de la Stockholm, din postura de cel mai tânăr concurent din lume, primise prima lui diplomă din mâinile Sofiei Vicoveanca), dar abia din toamna anului 2018 am cunoscut-o cu adevărat pe Sofia Vicoveanca, din postura de redactor al cărții Domniei Sale „Din culisele sufletului”, pe care am și cules-o în cea mai mare parte („Monitorul de Suceava” începuse să-i culeagă poeziile).

Ca redactor de carte, trebuie să cunoști bine și manuscrisul, dar și sufletul și mintea autorului, pentru a identifica personalitatea reală a cărții, așa că, la prima întâlnire din toamna trecută, am supus-o pe Doamna Sofia Vicoveanca unui adevărat interogatoriu, dumirindu-mă că „Din culisele sufletului” trebuie să o reprezinte în totalitate pe Sofia Vicoveanca, fără cuvinte străine, chiar și elogioase, cartea fiind mai mult decât un exercițiu de sinceritate, adică o tulburătoare spovedanie, o respirație proaspătă și luminoasă a sufletului.

Rolul unui redactor de carte este tocmai acesta, de a reuni armonios două personalități distincte: cartea și autorul. Prin urmare, pe lângă unele convorbiri telefonice, am mai avut câteva dialoguri nemijlocite, descoperind în Doamna Sofia Vicoveanca nu doar un om talentat, inteligent și sensibil în tot ceea ce face, ci și un suflet ca o icoană, care merită evlavie și desăvârșit respect.

În curând, adică în 30 ianuarie 2019, începând cu ora 15:00, la Muzeul Bucovinei, Sofia Vicoveanca va oficia cu sacralitate pentru cei care fac parte din sufletul Domniei Sale – iubitorii cântecului românesc și ai personalității inconfundabile a Marii noastre Artiste. Va fi un regal al dialogului uman, pentru că lansarea cărții se va desfășura sub formă de dialog între autoare și public. Pentru că asta este, în fond, și cartea: un dialog nestăvilit între suflet și suflete.

Ștefan Călușeriu, de la Centrul Cultural „Bucovina”

Miri: Lucian Căluşeriu şi Veronica Iliuţ-Căluşeriu

Aflu abia astăzi că prietenii și colegii mei Veronica și Lucian Călușeriu sunt, de vreo 9 zile, preafericiții părinți ai pruncuțului Ștefan Călușeriu, fecior fain (i-am văzut fotografia) și inimos, care umple cu fericire casa familiilor Călușeriu și Iliuț (din care provine Veronica). Parcă mai adineauri am fost la nunta părinților lui Ștefan Călușeriu și parcă mai acuși voi merge și la nunta lui – timpul zboară, dar eu nu mă las copleșit de vreme și de vremuri, atunci când e vorba despre oameni pe care îi adăpostesc în suflet. Nu știu ce să le urez, pentru că și cele mai meșteșugite cuvinte sunt doar colb și cenușă în fața triumfului vieții, dar Veronica, Ștefan și Lucian Călușeriu, toți trei de la Centrul Cultural „Bucovina”, știu să-mi citească sufletul și să înțeleagă ceea ce este de înțeles.

Lucian și Veronica, în așteptarea lui Ștefan

Sărbătoritul Bucovina Rock Castle: Dodo Popovici

În urmă cu niște ani, când căutam o echipă, cu care să fac din premeditatul festival Bucovina Rock Castle un eveniment cultural de excepție și în continuă evoluție calitativă – chestie care ne-a reușit pe deplin, m-am văzut, undeva, pe lângă „Areni”, în mașina lui, cu Dodo Popovici și am pus țara la cale. Vreme de vreun ceas, dacă nu cumva mai mult. Apoi, an de an, profesorul de engleză de la Colegiul Național „Ștefan cel Mare” din Suceava, dar și sutele de liceeni, cărora le-a încurajat dragostea pentru muzica și cultura lor, ne-au fost parte din sufletul nostru și din identitatea Bucovina Rock Castle.

Întotdeauna gata de sacrificiu, Dodo Popovici, publicist și profesor inconfundabil în peisagistica suceveană, este, ca și mine, ca și noi, ceilalți făptuitori de Bucovina Rock Castle, un fir de nisip în roțile ruginite ale ostilității talibane a inculturii.

La mulți ani, Dodo, și Dumnezeu să ni te ție

numai întru bucurie!

Aruncaţi cu piatra în Grigore Leşe!

Grigore Leşe, ultimul sacerdot al Colindului

Grigore Leşe a semnat un angajament cu securitatea şi este pus la stâlpul infamiei, şi se aruncă în el cu pietre, şi se bucură tot neamul românesc, în vreme ce securistul care l-a obligat, într-un fel sau altul, să semneze rămâne înger imaculat. Toţi uităm cât şi ce a făcut Grigore Leşe pentru spiritualitatea neamului nostru, pentru că prăbuşirea lui înseamnă un triumf pentru ratările noastre de fiecare zi, de fiecare clipă. Creştem în ochii proprii, dacă-l înjurăm pe Leşe, dacă ne pustiim propria cultură de încă un nume. Jalnic neam mai suntem, dacă ne bucurăm de tragismul de care are parte, astăzi, Grigore Leşe!

Dacă va veni un om care a suferit şi va proba în justiţie că din pricina lui Grigore Leşe a fost crucificat, am fi îndreptăţiţi să ne doară omul Leşe, dar fără să asasinăm artistul. Am fost, decenii în şir, printre puţinii români care s-au străduit să vindece rănile foştilor noştri deţinuţi politici, asumându-mi o vinovăţie pe care nu am avut-o. Pentru că abia mă năşteam, atunci când ei, românii vizionari, excesiv de responsabili, se sacrificau pentru un vis, şi nicidecum o realitate. Soarta, de mult prea multe veacuri, nu ne-o facem noi, ci doar o acceptăm cu resemnare. Torţionarul rămâne pururi un neprihănit, un patriot, funcţie de dibăcia cu care ştie să-şi ucidă victima şi a doua, şi a treia şi a câta oară mai este nevoie – vorba lui Marin Sorescu, doar ca să-i fie lui bine.

Nu ştiu cum să-mi spun revolta, dar eu nu o să mă pot solidariza cu securiştii, aruncând cu piatra în ţintele pe care ei mi le scot în cale. Şi e plin de progenituri de securişti în Consiliul acela naţional pentru asasinat cu dosare. Grigore Leşe a fost slab în tinereţe. Dar cei care spumegă împotriva lui, acum, ar fi fost mai vrednici, în aceleaşi condiţii? S-ar fi încolonat în pelerinajul fără de speranţă al martirilor? Da, dacă s-ar fi numit Vasile Pînzaru, poetul care, atunci când i s-a propus să fie făcut cetăţean de onoare al Sucevei, a răspuns: „Ar fi o onoare pentru mine, dar nu pot accepta să am parte de aceeaşi cinstire ca şi foştii mei torţionari”. Iar când alţi rataţi îl acuzau pe Nicolae Labiş de bolşevism, acelaşi poet Vasile Pînzaru scria: „Dacă ar fi trăit, Nicolae Labiş ar fi împărţit celula cu mine, măcar după a doua arestare, din 1975″.

Nu ştiu cum să-mi spun revolta faţă de atitudinea golănească a unora care, însumaţi şi păşind dupăcit pe acelaşi drum, nu lasă împreună urme nici măcar cât unghia de la degetul mic al piciorului lui Grigore Leşe.

Sofia Vicoveanca: „Nu port obrazul la călcâi”

Sofia Vicoveanca și Ion Irimescu

Doamna Sofia Vicoveanca înseamnă pentru mine, dintotdeauna și pentru totdeauna, un sacerdot al spiritualității românești, un paznic al altarelor strămoșești, alături de Maestrul Ion Irimescu, celălalt personaj emblematic al acestui nord de „țară românească a Moldovei” – cum obișnuia să formuleze în urice Alexandru cel Bun. Am trăit norocoasa fericire de a le fi apropiat amândurora și am tot profitat de prilejuri ca să-mi primenesc sufletul cu sfințenie, cu proaspăt și luminos.

Traian Straton, Sofia Vicoveanca şi Alexandru Dumbravă

Lucrând, editorial, cartea „Din culisele sufletului”, de Sofia Vicoveanca, lucrare în care nu am înlocuit nici măcar un singur cuvânt, ci doar am organizat materialul scris după o anumită logică, pornind de la mărturisirea „Îmi place să-mi colorez timpul cu versuri şi  cu amintiri dragi sufletului meu”, am avut revelația unui prozator înnăscut, care dă valoare și amplitudine culturală fragmentelor de memorie românească pe care le-a și trăit. Este atât de densă această nouă carte a Doamnei (folosesc în sens voievodal cuvântul) Sofia Vicoveanca, încât nu a mai fost nevoie să încerc o prefață (de altfel, și premeditasem statutul de „prin sine însăși” al operei), admirabilul discurs narativ al autoarei conținând teze postulative (de necontestat, deci) ale unui crez artistic dumnezeiesc. Scrie Doamna Doamnelor Sofia Vicoveanca, așa cum eu nu aș fi putut scrie vreodată, în ciuda faptului că limba străbunilor îmi tot arată niscaiva afecțiune:

La începuturi, cu George Tofan, Traian Straton, Nicoleta Vasilovici, Sofia Vicoveanca, Laura Lavric, Maria Dascălu, Alexandru Dumbravă şi Aurel Tudose

„În artă, ca şi în matematică, munca este continuă, uneori obositoare. Arta nu este o îndeletnicire uşoară, ea poartă mare responsabilitate, dată prin credinţă şi dăruire; poate fi generoasă, fiind o răsplată. Oare câtă lume ştie câtă energie se consumă în întâlnirea cu publicul? Uneori câte căutări pentru a te face înţeles, pentru a „trece rampa”, cum se mai zice? Pentru că aşa cum oamenii nu se nasc toţi într-o zi, aşa nu gustă la fel lucrurile. Publicul, el singur, este arbitrul care selecţionează cine trebuie să rămână pe scenă”.

Final de spectacol la Suceava; dirijor – Grigore Macovei; pe scenă – Gigi Văduva, Nicoleta Vasilovici, Iosif Grigore, Sofia Vicoveanca, Maria Bararu, Alexandru Dumbravă şi două dansatoare: concert-maestru – Martin Mony Szekely

Apoi, în altă pagină de intensă și vibrantă trăire, scria, și cu seriozitatea, dar și cu umorul autoironic moștenite de la tatăl Domniei Sale, Gheorghe Fusa, despre dumnezeiasca-i ursire: „O viaţă întreagă, cu traista-n băţ – cum zic, uneori, făcând haz de necaz. Neam din neamul meu n-a purtat atâta opincă şi catrinţă ţesută în stative. Le port cu mândrie, mă simt bine în costumul de acasă, şi cutreier lumea, făcând cunoscute cântecele din bătrâni, datinile şi tradiţiile neamului meu românesc”.

Ziaristul Victor Micu, soțul Sofiei Vicoveanca

Între cele două repere, cel al crezului artistic și cel al proverbialului „așa i-a fost scris”, evoluează o narațiune complexă, plină de vitalitate și de înțelepciune, de verticalitate și de sacralitate a cuvântului dat, Doamna Sofia Vicoveanca născocind, de-a lungul anilor, savuroase butade, cu semnificații proverbiale, dar care definesc valori morale asumate, cum este și butada „nu port obrazul la călcâi”, pe care mi-a spus-o ieri, eu notând-o sârguincios, pentru că niciodată nu trec indiferent pe lângă cuvinte.

Vlăduț Micu și prințesele lui

Lucrând editorial „Din culisele sufletului”, am dobândit convingerea că trebuie lucrată o carte cu toate prozele Doamnei Sofia Vicoveanca – la fel de frumoase și de valoroase ca și cântecele Domniei Sale. Dar am eu și un presentiment, care-mi supune că Sofia Vicoveanca are și alte câteva cărți de trăit, în deceniul care urmează după șase decenii de cântec, și că le va trăi ca atare. Drept spovedanie și drept închinare.