Cronici sentimentale | Dragusanul.ro - Part 3

Față în față cu sărbătorita Gabriela Teișanu

 

La biroul de dincolo de biroul meu, sărbătorita acestei zile, Doamna Gabriela Teișanu, abia apucă să răspundă la toate telefoanele de felicitare, prilejuite și cauzate de ziua nașterii domniei sale. Suntem colegi pe arii multiple: și la Centrul Cultural „Bucovina”, și în trupa „Toy Machines”, în care basistul Alexandru „Teiu” Teișanu este și unul dintre cei mai buni prieteni ai fiului meu, Andi, dar suntem și „o echipă” în încrederea totală pe care amândoi o avem în viitorul artistic al fiicei sale, tânăra actriță Maria Teișanu. Odată cu trecerea anilor, datorită acestor motive și cauzalități, familiile noastre au devenit una singură, aproape fără delimitări și doldora de solidaritate.

 

Într-o astfel de familie de artiști, Gabriela Teișanu este, desigur, personajul central, și ca admirabil interpret de doine și de cântece românești, și ca prozator cu frază vie, spumoasă, din care țâșnesc ipostaze și sensuri profunde ale vieții omenești, și ca inconfundabilă… actriță, care își joacă rolul propriei individualități existențiale. Are un „ce” Doamna Teișanu, care o scoate în evidență aidoma unui scapăr de lumină în povestea cenușie a Sucevei ultimelor decenii. Este ba cântec, ba narațiune, ba replică vie și scăpărătoare. Este un om pe care îl prețuiesc și admir.

 

La mulți ani,

Doamnă Gabriela Teișanu,

și Dumnezeu să vă ție

numai întru bucurie!

 


În captivitatea nepoţilor, „cel mai bun bunic”

 

Timp de opt zile, am uitat de tot şi de toate, abandonându-mă în captivitatea nepoţilor, care m-au recompensat cu medalia „Cel mai bun bunic”, dar fără panglică tricoloră – onoare de care s-au bucurat doar nevastă-mea şi fiică-mea, la categoriile bunică şi, respectiv, mamă. Am fost şi la mare, îndurând cu stoicism nesfârşitele ore de plajă (norocul meu că Darius prefera bălăceala în valuri şi-atunci cu bucurie îl însoţeam, sporovăind împreună timp de ceasuri). Nepoată-mea, Carina, construia cetăţi şi castele de nisip şi-abia în munţi, la Sinaia, aveam să înţeleg cu ce gânduri şi cu ce risipă de imaginaţie o făcea. „Bunicule – mi-a zis după ce dădurăm o raită pe la Peleş – e adevărat că zânele trăiesc în palatele din ceruri aşa cum trăim noi, oamenii, în casele noastre şi că, atunci când coboară pe pământ, se fac invizibile, ca să nu le vedem decât prin bucuriile pe care ni le fac? Apoi se întorc iar în palate şi castele şi trăiesc precum noi, oamenii, fericite pentru bucuriile pe care ni le-au adus?”.

 

 

Ascultând-o, nu mi-am crezut auzul, pentru că mugurul ăsta de fată tocmai intuise mitul lunar al Crăiesei Zăpezii (Eftepir – în dacă, Lucia – în latină, Alba – în celtică, Maya – în slavonă). Am mai avut noi discuţii de genul ăsta: „Vezi, bunicule, eu le vorbesc stelelor, dar stelele nu-mi răspund”. Ba da, Carina, dar tu încă nu auzi răspunsurile. „Tu le auzi?”. Sigur. Şi o să vină vremea, după ce mai creşti, când o să le auzi şi tu.

 

 

Cu Darius, discuţiile sunt mai aplicate, mai „matematice”, ţin de domenii la care eu nu mă prea pricep, aşa că trebuie să-mi întrebuinţez serios raţiunea, ca să nu-l dezamăgesc. Doar în privinţa muzicii respirăm aidoma: amândoi iubim muzica vie, rockul.

 

 

Fiică-mea, Cozmina, şi bărbatul ei, Mihai, ne-au umplut zilele şi serile cu surprize, inclusiv o croazieră pe mare, numai să mă facă să uit de grijile care m-au îmbolnăvit şi m-au făcut mai suplu decât în tinereţe (în umbră, dimensiunile sunt ale prosopului cu care îmi protejam umerii), dar zilnic, spre seară mă suna Andi şi numai despre Bucovina Rock Castle discutam. Ăsta avea să fie şi motivul pentru care, după o seară petrecută la Sinaia, în splendida pensiune „Maragd”, din vecinătatea sudică a Peleşului, am evadat din captivitate (e un fel de a spune, pentru că m-a condus întreg familionul meu la gară). A fost importantă şi tămăduitoare scurta vacanţă petrecută între cei care contează în primul rând pentru mine (Andi, chiar dacă se afla la Cluj, după o scurtă vacanţă în Anglia) era şi acolo, pe unde ne rătăceau nouă paşii. Şi nu am să povestesc mai multe, ci doar o să încredinţez spaţiului virtual parte din fotografiile pe care le-am făcut drept patrimoniu al sufletului comun al drăguşanilor. Necesar şi dedicat nouă, adică bucuriilor de care puţini ştiu şi pe care le trăim cu discreţie, dar adânc şi clocotitor.

 

 

 


Marian Palade: Biserici şi preoţi din Poiana Stampei

 

Un remarcabil compozitor, dirijor şi profesor de muzică sucevean, bucureşteanul Marian Palade, surprinde cu o lucrare monografică inedită, „Biserici şi preoţi din Poiana Stampei” (ROF, Suceava 2019), excelent lucrată şi prin documentare, şi prin frumuseţea frazării. Folosindu-se de numeroase „izvoare arhivistice”, unele reproduse şi în facsimil, de reviste şi gazete bucovinene vechi, precum şi de „lucrări generale de specialitate”, Marian Palade, interesat, în primul rând, de viaţa spirituală a satelor munteneşti în care îşi are rădăcinile soţia sa, doamna Veturia, izbuteşte o exhaustivă recuperare de memorie a satelor care nu existau înainte de construirea Şoselei Franciscane, începută în 1783 („Marele împărat Iosif a fost acela care a pus să se construiască, în anul 1783, o şosea, care, pornind din satul Prundul Bârgăului, în comitatul Doboka, dă posibilitatea călătorului ce merge, din Transilvania, în Bucovina, să facă, într-o singură zi, un drum pentru care îi trebuiau, înainte, şase zile” [1]), „la care au contribuit băştinaşii, cu munca şi cu cărăuşia, fără de nici o despăgubire”, o şosea minunată, terminată în 1784, după cum precizează o ştire din gazetele franţuzeşti[2], şi numită, după numele celui care a inaugurat-o, „Şoseaua Franciscană”[3]. Satele Poiana Stampei şi, deci şi bisericile, au apărut mult mai târziu, în 1920, de pildă, „Poiana Stampei, prima localitate din Bucovina, (era) formată numai dintr-o casă de poştă şi dintr-o cazarmă mică”[4]. Cunoscând bine istoria locurilor, Marian Palade include, în monografia sa, largi segmente de istorie a localităţii şi bisericii din Dorna Candreni, în atenanţa căreia va intra, mult mai târziu, şi Poiana Stampei, şi celelalte sate din componenţa comunei de mai târziu, formate prin concentrări pe răsfirări propice desfăşurării unei vieţi comunitare munteneşti.

 

Cartea în sine a fost lucrată pe identităţi preoţeşti, multe din ele neştiute nici măcar de cei care au slujit, ulterior, la acelaşi altar, după principiul „omului care sfinţeşte locul”, iar demersul acesta recuperator a fost condiţionat de ani întregi, petrecuţi în sălile de lectură ale arhivelor Direcţiei Judeţene a Arhivelor Naţionale din Suceava şi ale Arhivei parohiei Poiana Stampei sau a Fondului Documentar „Bucovina”, ca să nu mai vorbim de zecile de cărţi care i-au trecut prin faţa ochilor, începând cu „Monografia comunei Poiana Stampei”, de Paraschiva şi Ioan Abutnăriţei. Aici, în domeniul lucrărilor de specialitate, care vizează comunitatea sătească, pot fi întâlnite unele erori deja clasicizate, care ţin de document scăpat din vedere, dar în esenţa temei de cercetare, pe care şi-a propus-o Marian Palade, adică istoricul vieţii religioase din Poiana Stampei, cu fundament în cea a Dornei Candreni, monografia străluceşte prin atotcuprinzător şi prin talentul narativ al autorului, care izbuteşte o lucrare ştiinţifică ireproşabilă, dar accesibilă, frumos scrisă şi, tocmai de aceea, cu şansa de a plăcea oricărui cititor.

 

Şi, astfel, Marian Palade se înscrie, cu depline îndreptăţiri, în lista marilor autori bucovineni care s-au ocupat de istoria vieţii spirituale a românilor din aceste străvechi ţinuturi moldave, precum Dimitrie Dan; Simeon Florea Marian, Simeon Reli, Em. Grigorovitza etc.

 

Lansarea excelentei lucrări monografice „Biserici şi preoţi din Poiana Stampei”, de Marian Palade, vineri, 26 iulie 2019, începând cu ora 13, la Poiana Stampei (I. D.).

 

 

[1] Rohrer, Joseph, Relatarea călătoriei prin Moldova şi Bucovina, Academia Română, Călători străini despre Țările Române, Serie nouă, Vol. I (1801-1821), București 2004, pp. 155, 156

[2] „Din Transilvania, 10 mai 1784. Şoseaua principală, începută, anul trecut, de la Bordo (Bârgău – n. n.), din acest principat, până la Dorna, în Bucovina, este aproape gata: 1.000 de muncitori şi un regiment de valahi au lucrat zilnic” – cf. Gazette de France, 15 iunie 1784, p. 196

[3] „Francisc I (Iosef, Karl, mai înainte, ca împărat al Germaniei, Francisc II), Împărat al Austriei, crai Ungariei, Boemiei, Galiţiei, Lodomeriei, Lombardo-Veneţiei &, Arhiduce de Austria &, a fost fiul Împăratului Leopold II şi al soţiei sale, Maria Luiza (fiica Craiului Karol III de Hispania). S-a născut în 12 februarie 1768. După moartea părintelui său, la 1 martie 1792, a intrat în stăpânirea tuturor ţărilor austriece, s-a încoronat, în 6 iunie 1792, Crai Ungariei, la 7 iunie, s-a ales Împărat Germaniei şi la 14 iunie, s-a şi încoronat. După ce (18 mai 1804) se înălţase Franţa la rang de Împărăţie, Francisc, prin proclamaţia din 7 decembrie 1804, s-a declarat Împărat al Austriei. După întrunirea confederaţiei renane, a depus el coroana şi ocârmuirea Împărăţiei germane, în 6 august 1806” – cf. Icoana lumei, Iaşi, 1841, pp. 49-51

[4] Schmidl, Adolf, Călători, XIX, III, pp. 291, 292


Florin „Maghi” Pascal

 

Mi-a fost coleg, pe vremea condamnării la depersonalizare în bastilia „Ștefan cel Mare” din Suceava, apoi ni s-au despărțit cărările, dar tot aflam vești despre el, pentru că Florin „Maghi” Pascal inventase tot felul de soluții tehnice care se aplicau mai ales în China, țară de poveste, în care și-a petrecut o bună parte din viață. În anii bastilieni, și „Maghi” scria poezie, eu fiindu-i, de regulă, primul cititor, iar tentativele acelea de evadare ne-au îngemănat într-o durabilă prietenie, pe care amândoi am regăsit-o intactă la bătrânețea trupurilor, mai ales în lunile în care, tot amândoi, am izbutit să complicităm întru salvarea fundației transfrontaliere a Poetului Roman Istrati, fundație care, de curând, a pus în valoare, în mod strălucit, sufletul intim, dar veșnic, al regretatului nostru coleg și prieten. Florin „Maghi” Pascal, o dimensiune existențială lirică inconfundabilă, împlinește, astăzi, o vârstă frumoasă în tinerețea lui fără de bătrânețe, și mă bucur să-mi deschei sufletul de partea acestei sărbători.

 

La mulți ani, Florin „Maghi” Pascal,

și Dumnezeu să ni te ție

numai întru bucurie!

 


Colega mea, Elena Diana Bădăluță

 

Prieten de când hăul și om pe cuvântul căruia m-am putut baza întotdeauna, colega mea Elena Diana Bădăluță înseamnă o viață pusă în slujba culturii și o sensibilitate distinctă față de restituirile de memorie românească, pe care le săvârșim unii dintre noi. Are vocație de suflet mare, care ajută acolo unde este nevoie și care se bucură necondiționat de bucuriile altora. Peste asperitățile vieții trece cu înțelegere, nicidecum cu stoicism, pentru că înțelegerea este condiționată de un anume tip de înțelepciune, pe care Lenuța o are înnăscută. Altminteri și dincolo de toate acestea, Elena Diana Bădăluță, Lenuța noastră, a celor de la Centrul Cultural „Bucovina”, înseamnă o personalitate bine definită, pe care întotdeauna am receptat-o ca atare, chiar dacă o mărturisesc abia acum.

 

La mulți ani, Elena Diana Bădăluță,

și Dumnezeu să ni te ție

numai întru bucurie!


Pagina 3 din 8812345...102030...Ultima »