Cronici sentimentale | Dragusanul.ro - Part 3

Mihai Sultana Vicol: Paradisul damnat

 

În aceeaşi linie discursivă a unei lirici moderne şi plină de originalitate, dar premeditat reverberată sub aura misticii damnării eseniene, Mihai Sultana Vicol[1] desenează, „răvăşit de-atâta singurătate” (Ion Trif Pleşa: 22) şi „cu spaima necuprinsei mele întrebări” (Mihai Eminescu: 17), „marea uimire a celor din jur” (Instantaneu antic: 65), pe fondul finalului definitiv al unei poveşti de dragoste, devenită cosmică („steaua strălucitoare a destinului meu – Pagină de jurnal: 11).

 

Prin plecarea Zenoviei, mama copiilor lui, în necuprins şi în netimp, falia existenţială se reformulează în lirica lui Mihai Sultana Vicol, devine şi mai imnică, într-o mistică bine potenţată ca spectacol mesianic („O patimă cerească mă ţine / În lanţul prins cu chei de foc / Şi simt asprimea fierului / Cum îmi pătrunde în sânge” – Iov îndrăgostit: 51), în care poeţii din lumea irepetabilă a poeziei vestesc, prin propria lor existenţă, contururile sfinţeniei din eternitatea presupusă şi năzuită (Deschise îmi sunt porţile cerului: 83).

 

În fond, raiul nu poate fi altceva decât Poezia („Poezia-i aţine calea” – Ion Trif Pleşa: 22), dar Poezia în care redevenim silabe, litere, semne de punctuaţie sau poate că nici măcar atât, după înfăţişarea „La tribunalul inchizitorial al adevărului” (Spital II: 30), în care constatăm / constata-vom că „Niciodată nu te-ai întrebat / De ce baţi mătănii în biserici / Când de fapt rugăciunile tale / Nu-s ascultate de Dumnezeu” (Moartea îmi spune: 32). Nimic blasfemic în această retorică, Poezia fiind, în fond, respiraţia lui Dumnezeu, care îşi caută şi îşi află întrupări, ca să se prelingă „umbre alunecând fantomatic” (Spital: 33) în filele timpului din degetele damnaţilor la înhăruire, iar această bine chibzuită suprapunere de existenţial şi de mistic, de „spital” şi de „lumină”, dă amplitudine şi profunzime trăirilor, chiar dacă „ne leagă cu lanţuri de lut” (Remember: 35) sau cu „aprige zile de foc” (Fost-am: 36), pe un fundal al vremelniciei în care „Dinspre ceruri răzbate o tăinuită iarnă / Apusul se năruie în gemete de greieri / Vântul e numai mânie” (Scrisoare (2): 37).

 

Dimensiunea dumnezeiască şi pământească a făpturii umane află inspirate figurative alegorice şi în noua carte de poezie a lui Mihai Sultana Vicol. „Am străbătut uitarea până la rădăcină / Şi am văzut cum sângerează vârsta” (Am străbătut uitarea: 38) sau „Oraşul îmi învăţase versurile recitate statuilor / Oamenii mă priveau cu nedumerire, cu silă” (Biografia unui poet damnat: 39) sau „Am cunoscut rugul şi am simţit / Flăcările până în adâncul durerii” (Galileo Galilei: 47) reprezintă exemple de astfel de simetrii, foarte rar de antiteze, reprezintă „literele numelui… pe ruinele paradisului damnat” (Paradisul damnat: 56). De ce damnat? Pentru că „Eu sunt adâncul cerului / Care se prăbuşeşte în universul tău” (Poem de dragoste (6): 59) sau pentru că, atunci când trăieşti mult prea intens fragmentul de cântec numit viaţă, „durerea-i confesiune, spaimă şi chin” (Noiembrie nu-i paşnic cu amurgul: 85)?

 

Există o construcţie dramatică în lirica lui Mihai Sultana Vicol, o reprezentare aproape scenică, deci în parte jucată meşteşugit în faţa spectatorilor; dar poezia lui, şi în această nouă plachetă, „e ca şi visul de-o clipă-n împlinire” (Poem de dragoste: 13), atunci când „întunericul e numai vrajbă” (Scrisoare: 29), iar destinul liric, de care, fără îndoială, Mihai Sultana Vicol are parte, confirmă, încă o dată, că el a „rămas poet din răsărit de soare până-n apus” (Biografia unui poet damnat: 39). De unde şi fireasca şi necesara concluzie că „paradisul damnat” a fost, este şi va rămâne veşnic doar Poezia (I. D.).

 

[1] Vicol, Mihai Sultana, Paradisul damnat, Editura Opera Magna, Iaşi 2019


Emil Ursu, în sărbători Bucovina Rock Castle

 

Toți fanii Festivalului Bucovina Rock Castle au, astăzi, prilejul de a se bucura, cu prilejul zilei de naștere a unuia dintre cei care, anual, se bate pentru drepturile și îndreptățirile generaților tinere și ale celor care și gândesc la propria lor cultură: Constantin-Emil Ursu. Nu fusese un fan rock, dar a devenit după a doua ediție, când a trebuit să ținem cont și de sugestiile lui afective, discret formulate și, tocmai de aceea, devenite pentru noi, ceilalți, lege. De pildă, Kempes însemna un alean pentru Emil, ca și pentru generațiile tinere, așa că ne-am grăbit să le facem amândurora o bucurie.

 

Dar Constantin-Emil Ursu, Doctor în Istorie, prin valorificarea cercetărilor științifice care valorificau descoperirea așezării din mileniul V înainte de Hristos de la Baia, este o personalitate uriașă a slujirii culturii românești din Bucovina și tocmai de asta îi poartă sâmbetele toți nevolnicii. Emil a continuat, într-un mod exemplar, ceea ce începuse Romstorfer, de parcă ar fi vrut să înlăture mustrarea lui Iorga, din 1919, pentru lăsarea Cetății de izbeliște, implicările lui în renovări temeinice ale unor vestigii ale trecutului din Suceava, Fălticeni și Siret fiind decisive și la timp manifestate. Iar prin cele două festivaluri, „Ștefan cel Mare” și „Bucovina Rock Castle” – ambele făcute în șanțul Cetății, deci într-o locație în care sfârșeau doar vrăjmașii, și prin puzderia de expoziții și manifestări inedite, pe care le tot face, împreună cu colegii săi, în țară și în străinătate, managerul Constantin-Emil Ursu a izbutit să promoveze Muzeul Bucovinei drept una dintre cele mai importante instituții culturale din România, în județ fiind un lider de neegalat.

 

Nu cred să existe om (om, nu lichea) în județul Suceava, care să nu-l cunoască și să nu-l prețuiască pe sărbătoritul de astăzi, Dr. Constantin-Emil Ursu și tocmai de aceea îmi iau libertatea de a-i ura, în numele tuturor,

 

La mulți ani, Constantin-Emil Ursu,

și Dumnezeu să ni te ție numai întru bucurie!

 


Întoarcerea acasă a lui Tiberiu Cosovan

 

Ieri, pe la 10, Tiberiu Cosovan, însoțit de prietenul lui de la „Domino”, pictorul Iosif Csukat, a intrat, timid și discret ca întotdeauna în biroul Centrului Cultural „Bucovina”, pe care l-am împărțit în ultimii ani. L-am văzut și sufletul a început să-mi cânte, pentru că niciodată nu am avut un coleg mai bun, un prieten-frate și un frate-prieten, care să lumineze cu un zâmbet vremurile și vremuirile.

 

 

În biblioteca de care mă reazăm, atunci când încep căutările, cărțile lui Tiberiu Cosovan, cărțile lui Roman Istrati și câteva exemplare din „vestirile” mele; în dreapta, cărțile mele, cărțile Doamnei Sofia Vicoveanca și albumul lui Tiberiu Cosovan. O lumină chioară se scurge dinspre tavan, încât trebuie să-mi pun o pereche de ochelari cu mai multe dioptrii, procurată de la solduri. Nu mai am vreme să merg să-mi schimb ochelarii șubrezi, cu lentila din dreaptă crăpată de mai bine de doi ani.

 

 

Prima se bucură, cu entuziasm netrucat, mămoasa Doamnă Gabriela Teișanu, care și-a găsit un binemeritat loc printre noi. Și Tibi Cosovan o iubește pentru nestăvilitele șuvoaie de bună-dispoziție. Râde discret, aproape susurat, și își ia locul în primire. Așa face dintotdeauna: se așează discret la computer, apoi îmi șoptește, dacă se întâmplă să ridic ochii de pe ecranul meu:

 

– Ce-ar fi, domnu’ Ionică, dacă ai pune niște muzică? Pentru că mi-i dor de Andi, de Mihnea și de „Zicălași”…

 


Iosif Csukat, Senior al Artelor Plastice Bucovinene

 

Prețuit de Maestrul Ion Irimescu pentru tehnica, viziunea și identitatea inconfundabilă a operei sale, pictorul Iosif Csukat, sclipăt generos de transparențe ale luminii în toate expozițiile la care participă, încă nu a avut parte de recunoașterea publică la care este îndreptățit, fiind de regulă marginalizat de către banalii mânuitori de penele, care nu-i pot ierta aprecierea publică pe care a exprimat-o Maestrul Ion Irimescu față de opera sa plastică.

 

Nu sunt un inițiat al exprimărilor critice despre arta plastică, dar rareori am pierdut vreo expoziție (doar pe cele ale prețioșilor care ocolesc manifestările publice, dar pretind să le fie toată lumea alături) și, astfel, am început să discern între mâzgăleli unora și suprapunerile inspirate de transparențe ale altora – cum numea Mircea Streinul, care și el era doar poet, deschiderile spre cosmicitate pe care le săvârșește o pictură cu statut incontestabil de creație. Puțini pictori de astăzi, datorită unei violente promovări a amatorismului, pe care au făcut-o „maeștri” fără operă, dar investiți cu decizia culturală, au o individualitate în care meșteșugul iconar să intre în armonie cu viziunea, iar între aceștia, Iosif Csukat, om și artist pe care îl prețuiesc mult, se distinge și se învrednicește. Drept pentru care, împreună cu Constantin Horbovanu și Ovidiu Ambrozie Bortă-BOA, l-am recunoscut pe Iosif Csukat, în chiar Ziua Artelor Plastice Bucovinene (31 ianuarie), Senior.

 


Sofia Vicoveanca, Sufletul Bucovinei

 

O manifestare culturală de excepţie, pe care nu au ratat-o nici Preşedintele Gheorghe Flutur, nici Vicepreşedintele Gheorghe Niţă, nici Primarul Ion Lungu, nici fostul primar de Fălticeni, spiritualul domn Tofan, s-a petrecut, astăzi, la Muzeul Bucovinei, cu ocazia lansării cărţii „Din culisele sufletului”, de Socia Vicoveanca. În sală se aflau şi tineri veniţi din Bacău, printre care fermecătorul Cătălin David şi timidul tânăr Ştefan Alexandru Negrea, şi câteva măicuţe de la Văratec, în frunte cu părintele Lucian Demian, care i-a dăruit Sofiei Vicoveanca un frumos portret, lucrat de pictorul ieşean Ovidiu Ciubotaru. Plus artişti, politicieni, ziarişti, oameni de cultură sau trăitori sensibili de dumnezeire. Veţi vedea, în curând, filmul făcut de către colegul meu Nicolae Gabriel Sandu şi vă veţi convinge ce aţi ratat cei care din prea multă comoditate nu aţi fost acolo.

 

 

În apariţia acestei cărţi s-au implicat mulţi oameni şi aş începe, ca şi la manifestare, cu colegii mei, Ramona Medeleanu, Sorin Filip – cel mai bun manager al Centrului Cultural „Bucovina”, om drag şi Sofiei Vicoveanca, Carmen Chirap şi Corina Scîntei, continuând cu pe deplin îndreptăţiţii la părtăşia bucuriei Sofiei Vicoveanca, Gheorghe Flutur, Gheorghe Niţă, Ion Lungu (care a promis un tiraj suplimentar de 1.000 exemplare) şi, nu în ultimul rând, prietenul şi tovarăşul meu de aventuri prin epoca de piatră a obscurantismului agresiv, Constantin-Emil Ursu. Managerul Muzeului, dar mai presus de toate, om.

 

 

Ziua a fost un regal al Sofiei Vicoveanca, artista izbutind, imediat după luarea emoţiilor în stăpânire, un adevărat spectacol de dezinvolutură şi poezie, de amintiri şi atitudini, în faţa unui popor (publicul) care seamănă cu cel imaginat, visat de cântecele Domniei Sale. Iar printre picături, un sclipitor expozeu al istoricului Mihai Iacobescu, o ivire divin-omenească de cumsecădenie şi de sfinţenie – dezvelirea şi dăruirea portretului Sofiei Vicoveanca, făcut de părintele Lucian de la Mănăstirea Văratec, personaj adidoma şi în carte. Şi au mai fost, în afară de cuvintele oneste, inspirate şi pline de vioiciune ale domnilor Gheorghe Flutur şi Ion Lungu, şi cele părinteşti ale naşului soţilor Micu, primarul de durabilă aducere aminte al Rădăuţilor, Domnul Mihai Frunză. Gata, mă opresc şi vă las cu poze. În fond, celor care au lipsit nemotivat nu am de ce le povesti ceva, iar cei de departe vor avea, în curând, filmul lansării la dispoziţie, ca să poată trăi şi ei bucuria nestăvilită a Doamnei Sofia Vicoveanca.

 

 


Pagina 3 din 8412345...102030...Ultima »