Cronici sentimentale | Dragusanul.ro - Part 3

De unde luăm puterea de a trăi?

 

Nepoţii de la Cluj-Napoca şi strănepoţii de la Breaza

 

Atât de adânc mi-au răscolit sufletul pruncuţii ucraineni, aduşi, din calea războiului, pe pământul românesc de care mai avem parte, încât, aproape instinctual, mi-am amintit de pruncuţii din jurul nostru, pe lângă care trecem, adesea, cu prea multă însingurare, aproape cu dezinteres.  Am şi eu, în neamul meu, astfel de scăpărări de lumină vie şi durabilă, care, în fond, îmi dau şi putere de viaţă, dar şi dăinuire adevărată, temeinică. Trei dintre ei, nepoţi de la nepoţii Ovidiu şi Nicoleta Hojda, trăiesc la Breaza. Trei fecioraşi frumoşi, sensibili şi inteligenţi, pe care întotdeauna i-am ţinut de egali cu nepoţii pe care mi i-a dăruit bunul Dumnezeu din sângele şi din sufletul meu. Doi dintre ei s-au născut în Spania şi, tocmai de aceea, poartă nume iberice: Antonio şi Raul.

 

Raul, iar în uşa magaziei, Darius şi Antonio

 

Celălalt, mezinul, s-a născut acasă, la Breaza, după întoarcere şi după râvnirea încredinţării că şi aici se poate trăi, că şi aici se poate zidi un viitor care să merite trăit. El e Damian, pruncuţ cuminte, dar cu personalitate puternică, de munte care nu se lasă clintit decât de armoniile timpului şi nicidecum de vitregiile lui. Mi-s tare dragi toţi cei trei strănepoţi, iar faţă de părinţii lor, oameni harnici şi vrednici, am doar dezarmantă admiraţie.

 

Carina şi Damian

 

Fotografiile de care mă folosesc au fost făcute în urmă cu aproape patru ani, în 2018. Între timp, fecioraşii au mai crescut şi îşi fac propriile lor visuri. Toţi au înţeles, inclusiv mezinul, că în viaţă poţi birui doar cu multă, multă ştiinţă de carte, care să-ţi ofere autoritate. Nu neapărat diplome, ci ştiinţă, adică lumină, adică autoritate reală. Sunt sigur că Ovidiu şi Nicoleta vor fi chezăşia transformării mugurilor în flori şi în fructe. Nimic altceva nu mai contează, oricât de dură ar fi ziua, ora sau clipita. În fond, odată cu naşterea primului copil, fiecare dintre noi se transformă în rădăcină, bucurându-se de anotimpuri prin devenirile care urmează.

 

Există, totuşi, vreo diferenţă între mamele ucrainence, care plâng tragedia nedreaptă a neamului lor, şi mamele românce de acasă? Nu există nici o diferenţă, pentru că fiecare dintre ele este o eroină, dacă are darul de a-şi trăi, pe deplin şi aproape cu disperare, copilaşii.

 


Familia binecuvântată cu doi Andrei

 

 

 

Bunul Dumnezeu ne-a binecuvântat familia cu doi Andrei, fiul şi nepoţelul. Bunul Dumnezeu ne-a binecuvântat cu două chitare, ca să putem trăi, fremătător, dimensiunea atemporală a cântecului. Şi ca să fim pe deplin fericiţi. Cântecele lui Andi, pe care deocamdată doar noi le ştim, îmi împrăştie cerul prin casă, ademenindu-mi sufletul spre lumină. Am parte de o fericire atât de profundă şi de atotcuprinzătoare, încât nimic altceva nu mai contează. Chitarele care ne-au schimbat viaţa, cele ale începuturilor, au durat altar în camera nepoţelului Andrei Darius, aşteptând a doua serie de închinări. Spunea un mare teolog ardelean din secolul al XIX-lea că familia înseamnă concreteţea lui Dumnezeu. M-am născut cu această convingere, dar mi-a fost bine să constat că a trăit-o şi un adevărat iniţiat. Acolo, la Cluj-Napoca, sub aura zicerilor înţelepte, cei doi Andrei ai familiei noastre trăiesc în zodia cântecului, iar lumina fiecărei dimineţi ni se aşterne pe fereşti dinspre ei, dinspre cântecele cu care vor birui vremelniciile.

 

 

La mulţi ani fericiţi,

 

Andrei Darius şi Andrei Teodor,

 

şi Dumnezeu să vă ţie

 

numai întru bucurie!

 

 

 


Darius-Andrei sau ceva despre fericire

 

 

 

Departe, dincolo de munţi, ba încă şi mai departe, nepoţelul meu Darius-Andrei este astăzi sărbătorit, cu prilejul împlinii a 11 anişori de viaţă. I-am cântat urări la telefon şi mi-am încărcat sufletul de cuminţenie. În fond, fericirea nu-i decât o necuprinsă cuminţenie a sufletului, care vine dintr-o comuniune profundă cu ceea ce-l defineşte. Iar pe mine nu mă defineşte nimic altceva cum o face familia, care mi-i şi crez, şi încredinţare. Spunea un teolog transilvan, în urmă cu vreo două veacuri că, în vremelnicie, familia este concreteţea dumnezeirii, iar adevărul lui, pentru că exista şi în mine, a prins contururi durabile.

 

 

 

 

Darius-Andrei este una din împlinirile mele în viitor. Afectuos, delicat ca o adiere, studios, inteligent şi ademenit de enigmele existenţiale, el se caută şi se află într-o dimensiune din ce în ce mai bine şi mai clar desenată pe lumina zilei. Mi-i prieten de nădejde, nu doar nepoţel, nu doar vlăstarul desprins din intimitatea secretă a sufletului. Ştiţi, cumva, o altă definiţie a fericirii?

 

 

 

 

La mulţi ani, Darius-Andrei,

şi Dumnezeu să ni te ţie

numai întru bucurie!

 

 


Mihai Hrincescu, cântând cu sufletul și cu mintea

 

 

 

Nu am mai întâlnit slujitor al cântecului nostru național atât de implicat cu sufletul și cu mintea precum tânărul arborosean Mihai Hrincescu. Poate fi întâlnit prin cele mai izolate sate de munte ale Bucovinei, dar și prin sălile Arhivelor Naționale, mereu fremătând de dorința de a înțelege, pentru a putea rosti. Și izbutește să o facă într-un stil unic, fiind onorat cu o puzderie de mari premii pentru interpretare, după evoluții scenice în săli arhipline, care vibrează, odată cu el, la fiecare cuvânt, pentru că, vorba unui vechi „Colind al Cerbului”, deci al lui Dumnezeu-Timpul, „glodu-i știe sufletul / că-i croit ca țipătul”.

 

 

 

 

Mihai Hrincescu este însuși mitul, în calmă și înțeleaptă deslușire. El nu cântă, el oficiază, cu minte și simțire de sacerdot, care slujește la altarele străvechi ale Neamului.

 

 

 

 

La mulți ani, Mihai Hrincescu,

și Dumnezeu să ni te ție

numai întru bucurie!

 

 


Mihai Vicol, pribeag prin zodia cărților

 

 

 

Mihai Vicol, poet, prozator, publicist, ziarist, s-a născut, întru veșnică pribegire, în zodia cărților, ursitoarele împovărându-l și cu un strop de geniu, și cu un altul de nebunie (din zestrea inefabilului frumoșilor nebuni ai marilor orașe). A scris și publicat, mai ales în „România liberă” și în „Flacăra”, mii de articole, rezervându-și veșniciile necesare și pentru durarea unor remarcabile cărți de poezie și romane, toate premiate în spațiul spiritualității românești și apreciate, fără rezerve, de criticii și de istoricii literari ai vremii. Pentru sine nu prea avut timp să trăiască, deși rămâne un veșnic și nestăvilit îndrăgostit, Mihai Vicol fiind închinat destinului de luptător cu morile de vânt ale decăderii spirituale și istorice a neamului său. De aici, consecința mesianică a frazării, dar și martiriul necurmat, pe care și-l asumă cu un ciudat entuziasm, care-i pune în evidență conturul inconfundabil al personalității sale,

 

 

 

 

La mulți ani, Mihai Vicol,

și Dumnezeu să ni te ție

numai întru bucurie!

 

 


Pagina 3 din 11012345...102030...Ultima »