Cronici sentimentale | Dragusanul.ro - Part 3

Costinel Leonte, un artist al mișcării

*

Pentru că are rădăcinile într-un sat, coregraful Costinel Leonte s-a întors, după o minunată carieră în cadrul ansamblurilor artistice „Rapsodia Română” din București și „Ciprian Porumbescu” din Suceava, la baștina Brehuieștilor, unde îndeplinește atribuțiuni de director al căminului cultural al comunei Vlădeni. Are dansul în sânge, ba și un talent actoricesc remarcabil, are și știința mișcării în coordonatele îndătinatului românesc, așa că nici acum nu poate sta deoparte, după ce, timp de o viață, a existat pentru a-i bucura pe alții prin desfășurări ceremoniale care consacră permanența neamului nostru.

*

Costinel Leonte este, și prin predestinare, o identitate obștească, o veșnică nevoie de relaționare, inclusiv prin împărtășiri și încredințări (a fost și profesor de dans la Școala de Arte „Ion Irimescu” din Suceava), folclorul oferindu-i întotdeauna posibilitățile inefabile de a călători dintr-un veac într-altul, pentru a asculta respirația străbunilor și pentru a binecuvânta cu inima și cu mintea.

*

La mulți ani, Costinel Leonte, și Dumnezeu să ni te ție numai întru bucurie!


Uimirea lui Răzvan Mitoceanu

*

Când ascultase „Doina”, cântată de „artistul popular Ciorobea”, în 1926, și fonotecată audio, pe discuri de patefon, de francezi, Răzvan Mitoceanu, directorul Ansamblului Artistic „Ciprian Porumbescu” din Suceava, a exclamat uimit: „Formidabil, ce final!”. Și, într-adevăr, după o interpretare minunată a doinirii, Ciorobea venea, în final, cu o dezlănțuire armonică, un fel de sârbă năbădăioasă, care te smulgea din reveria răscolitoarei doine.

*

Metoda aceasta, a strofei doinite sau măcar baladescă, urmată de refrene dinamice, de sârbă dezlănțuită, o mai întâlniserăm noi, „Zicălașii”, la cântecele din repertoriul lăutarilor bucovineni Grigori Vindereu și Ion Batalan, cântece în care baladescul, dacă nu cumva chiar doinitul, alterna încântător cu brâul sau bătuta, cântece precum „Să mă-nsor, să nu mă-nsor?”, „Câte flori pe Dorna-n sus”, „Brâul popilor” etc., fonotecate, în 7 iulie, la Vatra Dornei (astăzi sau mâine vor fi urcate pe net cele două părți ale concertului, lui Lucian Călușeriu ajungându-i o săptămână de miere, pentru că, dacă stă mai mult, face tripleți!), pricinuind adevărate dezbateri între noi. De ce? De unde?

*

Și nu aveam răspunsuri, iar să dăm cu pleasna presupunerilor nu ne stă în caracter. Fără dovezi, fără mărturii la fel de vechi precum cântecele pe care le retrezim la viață, noi nu facem comentarii. Nu aveam cum presupune, deci, că, începând cu jumătatea secolului al XIX-lea și continuând cu perioada interbelică, lăutarii români abandonau baladele, pentru că erau prea lungi, și doinele, pentru că erau prea triste, dar nu și liniile armonice ale doinelor și baladelor, care aveau o anume frumusețe, demnă de încredințat viitorimii. Dar în formule instrumentale și vocale noi, în zicale dinamice, adaptate pretențiilor estetice ale contemporaneității lor.

*

Sâmbătă, pe când răsfoiam paginile „Familiei” lui Iosif Vulcan, mi-a atras atenția o mărturie a doctorului transilvănean în drept At. M. Marienescu, publicată în „Familia”, anul II, nr. 41, din 4/16 decembrie 1866, care spune, fără ecou în epocă și nici în viitorime, că:

*

*

1). „Deoarece baladele sunt lungi, cântăreţul cântă până osteneşte, pe urmă stă 1-2 minute. În acest răstimp, lăutarul acompaniator face variaţiuni fantastice cu arcul său asupra temei, apoi baladistul continuă mai departe”;

2). „După capătul baladei, lăutarul trece cu arcul său, totdeauna, în o arie voioasă, ca şi când ar calcula ca să scoată pe public din melancolia în care îl duse balada”.

*

Deci, ca și Ciorobea, mai târziu, lăutarii români ai secolului al XIX-lea păstrau liniile melodice ale diverselor balade și doine pe ceea ce numim astăzi strofă, urmată imediat de „o arie voioasă”, drept variațiune pe aceeași temă, în ceea ce avea să se numească refren. Se creau, astfel, cântece noi, pe structuri muzicale îndătinate.


Mihai Gramaticu, un nume predestinat cărții

*

Născut, sub un nume predestinat cărții, la Deleni, în județul Vaslui, domnul profesor Mihai Gramaticu, de la Facultatea de Inginerie Mecanică a Universității „Ștefan cel Mare” din Suceava (și ca student, și ca dascăl, și pentru totdeauna), înseamnă o prezență vie și în istoria culturală, nu doar în cea academică, a orașului care l-a adoptat fără rezerve, încurajându-i arderile întru a fi și a se afla. L-am admirat, întotdeauna, pentru nonconformismul existențial, uneori umbrit de o lăuntrică nostalgie, și am văzut în domnia sa un important personaj al urbei în care și mie mi-a fost dat să mă caut. Nu știu dacă ne-am cunoscut sau nu, dar l-am considerat, întotdeauna, un prieten, pentru că înseamnă un reper intim al acestui timp și al acestui spațiu.

*

La mulți ani, domnule profesor Mihai Gramaticu,

și Dumnezeu să vă ție numai întru bucurie!


Nuntă la Centrul Cultural „Bucovina”

Miri: Lucian Căluşeriu şi Veronica Iliuţ-Căluşeriu

*

Aseară, mi-am pus cravată şi costum, de m-am speriat de mine când am trecut prin faţa oglinzii de pe hol, şi hai la nuntă! Nuntă mare, a Centrului Cultural „Bucovina”, pentru că mirii sunt „copiii noştri”, adică ni s-au lipit de suflete ca marca de scrisoare, cum zice un vechi cântec naţional românesc din Bucovina, eşuat, ulterior, în muzică uşoară. Şi-am fost mulţi acolo, în afară de rudele de sânge ale mirilor, din Suceava, Vicovu de Sus şi Dorna Arini: Maria Macovei, Gabriela Teişanu, Călin Brăteanu, Nicu Nuţu (l-am prins şi pozat fumând pe dom’ profesor de clape!), Mihai Pânzaru-PIM, Victor T. Rusu, Elena Bădăluţă, Alina Leonte, Nicolae Gabriel Sandu, Gabriela Havriliuc, Gheorghe Senciuc şi sus-semnatul. Başca Ovidiu Ambrozie Bortă-BOA, care făcea portrete profesioniste, şi neîntrecutul pianist Dragoş Bidirel, pe care m-am bucurat enorm să-l reîntâlnesc şi să-l ascult, fiind noi prieteni prieteni încă din îndepărtatele tinereţi. Călin Brăteanu şi elevii Alinei Leonte au susţinut şi un frumos program artistic, un dar de suflet, în plus faţă de obligaţiile fireşti de nuntaşi. Veselie, antren, dans, tinereţe fără de bătrâneţe în fiecare petrecăreţ şi „Casă de Piatră!” pentru colegii noştri Veronica şi Lucian! Plus câteva poze, puţine, întru aducere aminte.

*

Miri: Lucian Căluşeriu şi Veronica Iliuţ-Căluşeriu

*


Cezar Straton, un suflet în lumină

*

Cezar Straton, militant al normalităţii universale şi publicist aprig, deci dibace risipitor de inteligenţă şi de simţire, printr-o dezinvoltură a dinamicii rostirii irepetabilă, este, dincolo de tot şi de toate, un suflet în lumină, deci o intimitate lăuntrică plină de poezie şi de alean, o sfială plină de tandreţe faţă de dimensiunile şi de verticalităţile existenţei umane. Nu un existenţialist, ci un adorator al existenţialismului, simţul estetic fiind cel care-i domină închinările, până la extaz.

*

Astăzi, Cezar Straton îşi retrăieşte naşterea, regăsirea uimită în lumină şi iluminarea prin regăsiri. Nu mă joc deloc cu cuvintele, deşi las impresia că o fac, atunci când tot fac recurs la aceleaşi două repere, care, cred eu, îl definesc pe Cezar Straton: lumina şi adoraţia. Adică starea de extaz pe care o provoacă iluminarea, mai ales în cazul unui cărturar ca el, a unui degustător şi făuritor de semnificaţii ale cuvintelor care nu li se desluşesc tuturor. Pentru că au şi cuvintele o anume demnitate, uneori chiar şi trufie, care durează obloane pe ferestrele plate sau doar pâcloase ale cotidianului.

*

La mulţi ani, Cezar Straton, şi Dumnezeu să ni te ţie numai întru bucurie!


Pagina 3 din 6212345...102030...Ultima »