Cronici sentimentale | Dragusanul.ro - Part 3

Prima carte, într-un sat cu 620 ani de istorie

 

Vornicenii Mari, sat al comunei Moara, repopulat în 1783 cu români şi maghiari şi, tocmai de aceea, numit Joseffalva, în partea maghiară de sat, şi Tolva – în partea românească, se numea, în 1392, Tulova, iar vornicia de Tulova era superioară celei de Suceava, din care fusese promovat Oană, tatăl unei fete şi al unui băiat, ale căror moşii nu întâmplător s-au numit, deşi departe una de alta, Frumoasa şi Frumosul. Exista, cu siguranţă, o cetate pe dealurile din preajmă, ba chiar şi o mănăstire, dar, intrând în stăpânirea mănăstirii Slatina, satul s-a pustiit încetul cu încetul, devenind, până în 1742, o selişte, cu vagi urme de ruine. Cu un spirit al locului, desigur, dar pustiu şi parcă prevestitor de viitor, astăzi vatra lui Oană vornic de Tulova fiind o aşezare mică şi risipită, vegheată cu tristeţe de biserica maghiarilor de odinioară, durată în 1905 şi închinată Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril.

 

 

Din vremea urmaşilor celor 60 de familii de secui, venite din Scaunul Csik, în 1785, datează şi şcoala, construită în 1890 (deschisă în 1892 – dacă nu mă înşel), când Ioseffalva avea 992  locuitori, aflaţi sub îndrumarea edilitară a ungurului Petru Ferencz, primii învăţători fiind Andrei Varda şi Pastei Ursachi. Astăzi, şcoala slujită, vreme de o viaţă, de legendarii dascăli Velehorschi – domnul Ştefan Velehorschi încă mai trăieşte şi este de o vitalitate care-l transormă în suflet al satului, este închisă, cei câţiva copii frecventând şcoala din Moara. Dar o întâmplare avea să redeschidă uşile ei deja înnegurate, pentru o zi, şi să o umple de viaţă şi de freamăt.

 

 

Întâmplarea a căpătat concreteţea unei cărţi, „Vornicenii Mari. La rădăcini”, monografie scrisă de domnul Alexandru I. Cozaciuc-Hogea şi publicată de Centrul Cultural „Bucovina”, în cadrul unui eficient proiect, demarat de Viorel Varvaroi, al priorităţii lucrărilor monografice. Iar cartea asta, anunţată, iniţial, pentru o lansare la casa parohială, a redeschis uşile şcolii de odinioară, cu funcţionalitate curentă de secţie de votare, oamenii satului sosind direct de la slujba de duminică, de la biserică.

 

 

Nu cred că vreun vornicean a mai prins, în viaţa lui, vreo lansare de carte, aşa că, bătrâni sau tineri, toţi au fost curioşi să ischitească şi să afle cam cum vine chestia asta. Cum îl însoţisem pe autorul cărţii şi pe soţia dumisale, doamna Viorica Cozaciuc, am fost „gazdă” încă de la primul venit, directorul adjunct al DGAA Suceava, domnul Bogdan Pricop, prieten şi fost coleg de facultate cu Alexandru Cozaciuc, dar şi om dinamic, dornic de a şti cât mai multe şi de a participa la dezbaterea unor teme favorite.

 

 

Câtă vreme eu m-am tot dedat păcatului fumezării, au venit consilierii locali din Moara, a venit primarul Eduard Dziminschi, viceprimarul Simion Oniu, profesorii Veronica Stanciuc şi Constantin Gaube – directorul şcolii din Moara, şi preotul din Suceava, până de curând din Vornicenii Mari, Cristian Dumitru Popovici, uns preot de neuitatul Gherasim Putneanul şi fost student al Seniorului Scrisului Bucovinean Constantin Hrehor. În sat, totul începe cu o scurtă slujbă religioasă, iar părintele Popovici a ţinut să binecuvânteze cartea, printr-o slujbă de mulţumire Bunului Dumnezeu, care a îngăduit-o.

 

 

E frumoasă şi curată comunitatea din Vornicenii Mari, iar cuminţenia cu care oamenii se aşezau, ca în stranele bisericii, pe băncile de lângă pereţii fostei săli de clasă, în care intraseră, odinioară, ca şcolari, mi-a împlut sufletul de duioşie. Erau de faţă şi reprezentanţi ai mediei sucevene („Bucovina TV”, agenţiile de ştiri ale lui Mihai Chira şi „Monitorul de Suceava”), dar prezenţele acestea erau firesc şi omeneşte acceptate, fără sfiiciuni de prisos, ci doar cu splendida cuminţenie a satului, pe care nu am mai regăsit-o decât în copilăria mea, de pe alte meleaguri.

 

 

Despre monografia Vornicenilor Mari au vorbit primarul Eduard Dziminschi, profesoara Veronica Stanciuc (naşa autorului, printre altele), profesorul Constantin Gaube, preotul Cristian Dumitru Popovici, autorul şi, dacă nu mă înşel, şi eu, din postura de reprezentant al Centrului Cultural „Bucovina” şi, ocazional, al „Monitorului de Suceava”. Apoi avea să urmeze „sarea şi piperul”: un spectacol senzaţional al câtorva componenţi ai grupului folcloric „Dor”, din Moara, sub bagheta profesorului Constantin Irimie, dar, despre acest extraordinar concert, care mai-mai că-mi egalează „Zicălaşii”, voi scrie separat. Deocamdată, vă las în compania fotografiilor:

 

 


Am cunoscut-o pe Sofia Vicoveanca!

 

Ca discipol și, apoi, prieten și frate al ziaristului Victor Micu (la nunta lui Vlăduț, ni s-au rezervat locuri la masa familiei, față în față cu Maria Ciobanu, Ion și Ileana Paranici), o știam și pe Sofia Vicoveanca, iar în două rânduri, cu ocazia unor interviuri, am fost în casa Sofiei și a lui Victor Micu. Ne-am mai întâlnit de câteva ori, cu ocazia unor întâmplări culturale (fiul meu, Andi, de pildă, înainte de a pleca la Olimpiada Mondială de Astronomie de la Stockholm, din postura de cel mai tânăr concurent din lume, primise prima lui diplomă din mâinile Sofiei Vicoveanca), dar abia din toamna anului 2018 am cunoscut-o cu adevărat pe Sofia Vicoveanca, din postura de redactor al cărții Domniei Sale „Din culisele sufletului”, pe care am și cules-o în cea mai mare parte („Monitorul de Suceava” începuse să-i culeagă poeziile).

 

Ca redactor de carte, trebuie să cunoști bine și manuscrisul, dar și sufletul și mintea autorului, pentru a identifica personalitatea reală a cărții, așa că, la prima întâlnire din toamna trecută, am supus-o pe Doamna Sofia Vicoveanca unui adevărat interogatoriu, dumirindu-mă că „Din culisele sufletului” trebuie să o reprezinte în totalitate pe Sofia Vicoveanca, fără cuvinte străine, chiar și elogioase, cartea fiind mai mult decât un exercițiu de sinceritate, adică o tulburătoare spovedanie, o respirație proaspătă și luminoasă a sufletului.

 

Rolul unui redactor de carte este tocmai acesta, de a reuni armonios două personalități distincte: cartea și autorul. Prin urmare, pe lângă unele convorbiri telefonice, am mai avut câteva dialoguri nemijlocite, descoperind în Doamna Sofia Vicoveanca nu doar un om talentat, inteligent și sensibil în tot ceea ce face, ci și un suflet ca o icoană, care merită evlavie și desăvârșit respect.

 

În curând, adică în 30 ianuarie 2019, începând cu ora 15:00, la Muzeul Bucovinei, Sofia Vicoveanca va oficia cu sacralitate pentru cei care fac parte din sufletul Domniei Sale – iubitorii cântecului românesc și ai personalității inconfundabile a Marii noastre Artiste. Va fi un regal al dialogului uman, pentru că lansarea cărții se va desfășura sub formă de dialog între autoare și public. Pentru că asta este, în fond, și cartea: un dialog nestăvilit între suflet și suflete.


Ștefan Călușeriu, de la Centrul Cultural „Bucovina”

Miri: Lucian Căluşeriu şi Veronica Iliuţ-Căluşeriu

 

Aflu abia astăzi că prietenii și colegii mei Veronica și Lucian Călușeriu sunt, de vreo 9 zile, preafericiții părinți ai pruncuțului Ștefan Călușeriu, fecior fain (i-am văzut fotografia) și inimos, care umple cu fericire casa familiilor Călușeriu și Iliuț (din care provine Veronica). Parcă mai adineauri am fost la nunta părinților lui Ștefan Călușeriu și parcă mai acuși voi merge și la nunta lui – timpul zboară, dar eu nu mă las copleșit de vreme și de vremuri, atunci când e vorba despre oameni pe care îi adăpostesc în suflet. Nu știu ce să le urez, pentru că și cele mai meșteșugite cuvinte sunt doar colb și cenușă în fața triumfului vieții, dar Veronica, Ștefan și Lucian Călușeriu, toți trei de la Centrul Cultural „Bucovina”, știu să-mi citească sufletul și să înțeleagă ceea ce este de înțeles.

 

Lucian și Veronica, în așteptarea lui Ștefan


Sărbătoritul Bucovina Rock Castle: Dodo Popovici

 

În urmă cu niște ani, când căutam o echipă, cu care să fac din premeditatul festival Bucovina Rock Castle un eveniment cultural de excepție și în continuă evoluție calitativă – chestie care ne-a reușit pe deplin, m-am văzut, undeva, pe lângă „Areni”, în mașina lui, cu Dodo Popovici și am pus țara la cale. Vreme de vreun ceas, dacă nu cumva mai mult. Apoi, an de an, profesorul de engleză de la Colegiul Național „Ștefan cel Mare” din Suceava, dar și sutele de liceeni, cărora le-a încurajat dragostea pentru muzica și cultura lor, ne-au fost parte din sufletul nostru și din identitatea Bucovina Rock Castle.

 

Întotdeauna gata de sacrificiu, Dodo Popovici, publicist și profesor inconfundabil în peisagistica suceveană, este, ca și mine, ca și noi, ceilalți făptuitori de Bucovina Rock Castle, un fir de nisip în roțile ruginite ale ostilității talibane a inculturii.

 

La mulți ani, Dodo, și Dumnezeu să ni te ție

numai întru bucurie!


Aruncaţi cu piatra în Grigore Leşe!

Grigore Leşe, ultimul sacerdot al Colindului

 

Grigore Leşe a semnat un angajament cu securitatea şi este pus la stâlpul infamiei, şi se aruncă în el cu pietre, şi se bucură tot neamul românesc, în vreme ce securistul care l-a obligat, într-un fel sau altul, să semneze rămâne înger imaculat. Toţi uităm cât şi ce a făcut Grigore Leşe pentru spiritualitatea neamului nostru, pentru că prăbuşirea lui înseamnă un triumf pentru ratările noastre de fiecare zi, de fiecare clipă. Creştem în ochii proprii, dacă-l înjurăm pe Leşe, dacă ne pustiim propria cultură de încă un nume. Jalnic neam mai suntem, dacă ne bucurăm de tragismul de care are parte, astăzi, Grigore Leşe!

 

Dacă va veni un om care a suferit şi va proba în justiţie că din pricina lui Grigore Leşe a fost crucificat, am fi îndreptăţiţi să ne doară omul Leşe, dar fără să asasinăm artistul. Am fost, decenii în şir, printre puţinii români care s-au străduit să vindece rănile foştilor noştri deţinuţi politici, asumându-mi o vinovăţie pe care nu am avut-o. Pentru că abia mă năşteam, atunci când ei, românii vizionari, excesiv de responsabili, se sacrificau pentru un vis, şi nicidecum o realitate. Soarta, de mult prea multe veacuri, nu ne-o facem noi, ci doar o acceptăm cu resemnare. Torţionarul rămâne pururi un neprihănit, un patriot, funcţie de dibăcia cu care ştie să-şi ucidă victima şi a doua, şi a treia şi a câta oară mai este nevoie – vorba lui Marin Sorescu, doar ca să-i fie lui bine.

 

Nu ştiu cum să-mi spun revolta, dar eu nu o să mă pot solidariza cu securiştii, aruncând cu piatra în ţintele pe care ei mi le scot în cale. Şi e plin de progenituri de securişti în Consiliul acela naţional pentru asasinat cu dosare. Grigore Leşe a fost slab în tinereţe. Dar cei care spumegă împotriva lui, acum, ar fi fost mai vrednici, în aceleaşi condiţii? S-ar fi încolonat în pelerinajul fără de speranţă al martirilor? Da, dacă s-ar fi numit Vasile Pînzaru, poetul care, atunci când i s-a propus să fie făcut cetăţean de onoare al Sucevei, a răspuns: „Ar fi o onoare pentru mine, dar nu pot accepta să am parte de aceeaşi cinstire ca şi foştii mei torţionari”. Iar când alţi rataţi îl acuzau pe Nicolae Labiş de bolşevism, acelaşi poet Vasile Pînzaru scria: „Dacă ar fi trăit, Nicolae Labiş ar fi împărţit celula cu mine, măcar după a doua arestare, din 1975″.

 

Nu ştiu cum să-mi spun revolta faţă de atitudinea golănească a unora care, însumaţi şi păşind dupăcit pe acelaşi drum, nu lasă împreună urme nici măcar cât unghia de la degetul mic al piciorului lui Grigore Leşe.


Pagina 3 din 8312345...102030...Ultima »