Cronici sentimentale | Dragusanul.ro - Part 3

Când s-a născut Radu Bercea?

*

Mi-ar fi fost uşor, astăzi, la întoarcerea de la Cluj-Napoca, să opresc pe undeva, prin munţi, şi să-i dau un telefon, ca să-i urez „La mulţi ani!”, dar şi ieri, la plecare, când am trecut prin faţa casei lui din Gura Humorului, şi astăzi, prin munţi, m-a tot frământat întrebarea referitoare la data naşterii lui Radu Bercea. În fond, când s-a născut Radu Bercea şi de câte ori s-a născut sub lespedea noroioasă a societăţii româneşti contemporane? În fond, ca firul de iarbă, doar ca firul de iarbă care tânjeşte Soarele, Radu Bercea s-a născut, vreodată cu adevărat?

*

*

În 29 august 1939, la Cuciurul Mare, sub aura lui Mircea Streinul, s-a născut un pui de om. Un ursit pentru viaţă, într-o vreme în care cenuşile se amestecau vâscos cu sângele unui alt măcel planetar. Un condamnat, la viaţă în vremuri de bejenie din deal în deal, din munte în munte. Maica şi pruncul ei, undeva, pe malul apei Moldovei, aşteptând invirea Soarelui de dincolo de negurile civilizaţiei umane. Fiecare mamă e o sfântă, fiecare mamă e o icoană a Fecioarei Maria. Din nefericire, nu i se închină cu dragoste decât pruncuţul.

*

*

Naşterea de atunci, nu ar trebui să se pună, pentru că, în 30 aprilie 1959, când pe băncile Şcolii de Arte Plastice şi Decorative „Octav Băncilă” din Iaşi se năştea un pictor, s-au ivit torţionarii civilizaţiei româneşti şi l-au smuls din rădăcini. Undeva, prin munţii calmi ai apei Moldovei, încă se mai poate zări hăul dezrădăcinării, vegheat de umbra mamei cu pruncul în braţe. Din mamă şi prunc niciodată nu se desprind două umbre, ci una singură, puternică şi luminoasă, un nimb solar purtat de fiecare icoană vremelnică a Sfintei Fecioare.

*

*

Cinci ani de calvar prin temniţele patriei, din cei douăzeci ai condamnării la beznă. Roşie. Bezna e întotdeauna roşie, ca să anuleze pulsul vieţii fireşti, îndumnezeite. Foarte departe, la capătul lumii şi al timpului, îşi mai poate zări omul conturul de fir de iarbă crescut pe cer, sub lespedea pământeştilor, nedreptelor oropsiri. Să te naşti pui de om şi să nu ai parte de viaţă, să te naşti artist şi să nu ai parte de creaţie…

*

*

Scriam, cândva, într-o prefaţă a cărţilor sale, că Radu Bercea s-a născut definitiv în 22 decembrie 1989. Dar m-am înşelat. Nimic şi nimeni nu s-a născut în acea zi. Radu Bercea a înţeles-o primul şi a evadat din urâciunea civilizaţiei umane, pentru a se bucura de lumina creaţiei. Doar trăgând colţul perdelei îl puteam zări în împărăţia de curcubeu a trăirii reale, singura de care a avut parte Radu Bercea, dar nu am să ştiu niciodată din care anume zi. În rest, singurătate. Grea, împovărătoare, zornăindu-ne umbra la picioare.

*

*

Şi totuşi, ce să-i urez eu, astăzi, lui Radu Bercea, fără să vântur pleavă socializantă, de care nici artistul, nici martirul din el nu au nevoie? De însingurare nu te poate vindeca nimeni şi nimic, pentru că viaţa nu poate fi retrăită, pentru a o curăţa de toate împilările şi nedreptăţile ei. Nu-i pot ura nimic, dar ştiu că Radu Bercea îmi aude tăcerea minţii şi a sufletului aidoma unei fărâme de înseninare.

*


CORINA

Corina Scintei

*

E greu să încerci o definiţie, fie ea şi figurativă, atunci când e vorba de Corina. Pentru că ea, prin felul de a fi şi de a făptui, e mai presus de cuvinte şi, tocmai de asta, de câte ori o întâlnesc, folosesc apelativul „Domnişoară Doamnă” (domnişoară, pentru cum arată; Doamnă, pentru cum se comportă).

*

În instituţia de cultură a Consiliului Judeţean Suceava, numită Centrul Cultural „Bucovina”, Corina Scîntei este deja o legendă, cu reverberaţii adânci în toate comunităţile satelor bucovinene. Oamenii o iubesc şi o respectă din exact aceleaşi motive din care şi noi, colegii ei, o iubim şi respectăm. În fond, Corina este o expresie a umanului netrucat, care află zilnic resurse de reîmprospătare. Corina este o stare de generozitate, un nestins surâs, care îi urcă sufletul în lumină. Corina este trăirea culturii, care ne dă şi nouă putere de a face, de a fi, de a năzui.

*

La mulţi ani, Corina, şi Dumnezeu să ni te ţie numai întru bucurie!

Iar urarea împlinită să fie!


Gabriela Teişanu, o poveste a biruinţelor

Gabriela Teisanu

*

E un fel de Vitoria Lipan a vremii noastre, care îşi apără, cu neostenit curaj, adevărurile în care crede şi pe care le durează. Cântă frumos, slobozindu-şi aleanurile şi nostalgiile mai ales în doine şi în romanţe populare, înfruntând potrivniciile arendaşilor culturali ai timpului nostru. Scrie o proză suculentă, plină de scapăr şi de lirism ponderat, întru reînvierea vremurilor şi a frumuseţii. O suspectez că, în secret, cochetează şi cu poezia, pentru că, altfel, nu se explică de ce doar în vâlvătaia trăirilor culturale se simte cu adevărat fericită.

*

Dar, mai presus de tot şi de toate, este mama tinerei actriţe Maria Teişanu şi a tânărului muzician Alexandru „Teiu” Teişanu, adică are ursirea descifrată de Anton Achiţei, într-un insolit poem: de a scrie în cartea timpului şi cu mâinile copiilor ei. Este un om împlinit, în ciuda faptului că încă mai freamătă de căutări. Se numeşte Gabriela Teişanu, fiind, în fapt, o poveste a biruinţelor.

*

La mulţi ani, Gabriela Teişanu, şi Dumnezeu să ni te ţie numai întru bucurie!

Iar urarea împlinită să fie!


Nepoata mea, Ioana-Carina!

Nepoata mea Ioana Carina

*

Are doar trei anişori. E o şturlubatică, o zgâtie cu un formidabil palmares de pozne. Mi-i tare dragă, dar arareori îi postez fotografia pe internet, deşi o blondă cu ochi albaştri, care clocoteşte de inteligenţă şi de neastâmpăr, înseamnă o raritate îndreptăţită la popularizare. Nu aş fi făcut-o nici acum, dacă fotografia nu mi s-ar fi părut frumoasă şi inspirată, pentru că prefer să o păstrez pe Ioana-Carina, alături de frăţiorul ei, Darius-Andrei, într-un loc tainic, pe care obişnuim să-l numim suflet, deşi e mult mai mult decât atât.


De la Barbu Lăutaru, la Zicălaşii, via Bacău!

28 iunie 0

*

Dimineaţă, am avut noroc, pentru că mi-a ieşit în cale un cântec al legendarului Barbu Lăutaru, „Ardea-ar rochiţa pe tine”, publicat la Paris, pe vremea studenţiei, de un celebru bariton european interbelic, românul Mihail Vulpesco. Sunt câteva doine româneşti, pe unele avea să le fonotecheze Vulpesco şi pot fi ascultate în Biblioteca Naţională a Franţei „Gallica”. Cântecul lui Barbu Lăutaru, care e cântec de zicălaş autentic (voce şi cobză), nu a mai fost cântat, aşa că o să-l încercăm noi, la Vatra Dornei, pentru că primaşul lui Barbu Lăutaru a fost suceveanul Nicolai Picu (el a născocit cântecul „Barbu Lăutaru”, pe care îl avem în varianta originală, nu doar în cea prelucrată de Alexandru Flechtenmacher, pe care o ştiţi), iar primaşii lui Picu au fost Grigori Vindereu şi Ion Batalan, ambii consemnaţi ca autori ai cântecelor „Câte flori pe Dorna-n sus” şi „Hora dornenilor” (Batalan dubla refrenele), de unde şi prezumţia justificată că dinspre Picu vin cele două hore ale muntelui, din moment ce ucenicii lui şi le revendicau nu doar în repertorii.

*

 Cum mâine, la Bacău, ca invitaţi ai Festivalului „Ion Drăgoi”, „Zicălaşii” vor cânta în „patria scripcarilor”, iar cu „Zicălaşii”, Mihai Hrincescu şi Laura Erhan, azi a fost nevoie de repetiţii. În grup şi pe grupuri. Multă muncă, într-o dogoare zăpuşită a clădirii improprii care adăposteşte Ansamblul Artistic „Ciprian Porumbescu”. Dar, înainte de a vă prezenta instantanee (să vedeţi ce fain e Răzvan Mitoceanu cu pălăria mea pe cap!), aş vrea să vă pun pe urmele cântecului lui Barbu Lăutaru (nu am ştiinţă că ar exista şi un alt cântec al legendarului muzician, pe care noi să-l fi mărturisit şi păstrat – halal să ne fie!):

*

Vulpescu partitura

Vulpescu cuprins

Vulpesco coperta

28 iunie 1

28 iunie 2 Adrian Pulpa

28 iunie 3 Petru Oloieru si Ionut Chitic

28 iunie 4 Adrian Pulpa si Petru Oloieru si Ionut Chitic

28 iunie 5

28 iunie 6

28 iunie 7

28 iunie 8

28 iunie 9

28 iunie 10

28 iunie 11

28 iunie 12

28 iunie 13

28 iunie 14

28 iunie 15

28 iunie 16 Razvan Mitoceanu cu palaria mea

28 iunie 17

28 iunie 18

28 iunie 19

28 iunie 20 Narcis Rotaru

28 iunie 21

 


Pagina 3 din 5612345...102030...Ultima »