Cronici sentimentale | Dragusanul.ro - Part 3

Violeta Bucovinei Acoustic Park

 

Bucovina Acoustic Park este un vis împlinit al Violetei Codorean, directorul Casei de Cultură „Platon Pardău” din Vatra Dornei și, ca și Violeta Țăran de Berchișești, una dintre Doamnele din Bucovina, pe care Andi Drăgușanul, Mihnea Blidariu și eu le respectăm în mod deosebit, datorită amplitudinii, dar și realismului viselor care se cer transpuse în realitate.

 

Visând un festival acustic la Vatra Dornei, Violeta Codorean a izbutit să ne solidarizeze, până la fraternitate, pe noi, cei din administrația edilitară a orașului de sub Oușor, cu noi, cei care slujim cultura sub flamura Centrului Cultural „Bucovina”, instituție de specialitate a Consiliului Județean Suceava. Violeta Codorean a fost, este și va fi un simbol al bucuriei de a aduce bucurii altora, poate și pentru faptul că Vatra Dornei înseamnă, pentru sufletul ei, o nestăvilită bucurie.

 

 

La mulți ani, Violeta Codorean,

și Dumnezeu să ni te ție

numai întru bucurie!

 


Gabi, din celebrul neam al Havriliucilor

 

 

Gabriela Havriliuc este colega noastră, a celor de la Centrul Cultural „Bucovina”; colega și prietena fiecăruia dintre noi, pentru că s-a născut cu un suflet luminos și cu o fire dinamică, iar aptitudinile implicării firești întru slujirea culturii nu pot fi vreodată nereceptate. S-a născut în celebrul neam al muzicienilor Havriliuc din Siminicea, dar are propria ei personalitate, o personalitate distinctă, deci inconfunabilă, în care valorile umane primează și definesc, semnifică și ierarhizează.

 

 

Gabriela Havriliuc, Gabi de la Centrul Cultural „Bucovina”, e o zi de primăvară, care împrospătează cerul și pământul cu o cumsecădenie și cu o generozitate netrucate, ci respirate odată cu viața, de care se bucură cu aceeași dezarmantă seninătate. Gabi este un model de echilibru, de la care ne inspirăm și împărtășim, ori de câte ori ne zburătăcesc vremuirile.

 

 

La mulți ani, Gabi,

și Dumnezeu să ni te ție

numai întru bucurie!

 


Petru Oloieru, starostele cântecelor neamului

 

Săptămâna viitoare, după marea sărbătoare a „Zicălaşilor”, prin care starostele Petru Oloieru va consacra, mâine, 45 de ani de existenţă, 300 de cântece vechi româneşti vor intra în interpretare şi dezbatere, interpretarea însemnând descifrarea ritmicităţilor extreme ale fiecărui cântec, mărturisite, în timp, de Franz Joseph Sulzer, Otto Wagner, Karl Engel şi aşa mai departe, iar dezbaterea vizând supravieţuirile în linii melodice vioaie, de măcar horă mişcată, ale unor cântece precum „Romanţa” lui Dimitrie Cantemir, care, în notaţie primă şi în ritmicitate extremă, conturează două cântece distincte, ultimul încă în viaţă. Există, desigur, în nevoia de înţelegere şi hora Muntelui Soarelui, numită „a buciumului”, care descrie aproape pictural ceremoniile astrale din jurul ziguratelor din Carpaţi (la Densuş, există încă deschiderea circulară prin zid, menită pătrunderii buciumului, din interior, pentru a anunţa bucuria cosmică a împlinirii „călătoriei prin Ceruri”, cum numea Mircea Eliade horirile străvechi), şi încă în variante din 1690, 1849 şi 1907, dar toate organic înrădăcinate în primordial.

 

Dacă nu mi-ar fi ieşit Petru Oloieru în cale, el ar fi rămas acelaşi mare muzician şi instrumentist, dar eu nu aş fi auzit niciodată respiraţia strămoşilor, fisura aceea în suflet sfârtecându-mi nevoia disperată de tăcere, care, precum undele izvoarelor, înveleşte şi freamătă contururile pietrelor, ca să nu le mai putem ghici lumina lăuntrică. Din fericire, Petru Oloieru există, iar ceata lui dumnezeiască (Răzvan Mitoceanu, Ionuţ Chitic, Narcis Rotaru şi Adrian Pulpă) probează că armoniile serafice sunt calea, de la noi, până lângă tălpile dumnezeirii.

 

La mulţi ani,

Petrică Oloieru,

şi Dumnezeu să ni te ţie

numai întru bucurie!

 


Fugiţi de acasă, în urmă cu 40 de ani

Cu actorul Val Lefescu, într-un studiou al Televiziunii Române

 

În 1979, am fugit de acasă. Peste noapte, de parcă placheta de poezie „Opriţi planeta, eu vreau să cobor!” mă condiţiona cu o coborâre în infern, ca să o pot zămisli. Câştigasem Marele Premiu la toate concursurile naţionale de poezie, începând cu „Nicolae Labiş”, ba şi premiul de debut al Editurii „Albatros”, publicasem prin „Flacăra”, chiar şi câte 5 poeme, prin „Luceafărul”, „Tomis”, „Tribuna”, „Convorbiri literare”, dar subconştientul îmi era dominat de faptul că mi se dărâmă cobza grea în ierburi / decapitând şi-ngenunchind înfrântă / ţărâna are gura-nsângerată / şi fulgeră cuvintele şi cântă / până la tălpi mă-ncenuşez albastru / amanetând în veac singurătate /şi-mi urcă-n palme umedă ţărâna / cât încă-mi reazăm tălpile pe coate, doar ca să rămân încă o vreme tânăr / străfulgerat de linişte şi dor / ca să vă strig târziu la miezul noţii: / Opriţi planeta, eu vreau să cobor! Şi am plecat în Bucureşti, ca să ucenicesc întru ale vieţii la „Vulcan”.

 

Am fost cazat, vreo două luni de zile, într-un cămin muncitoresc vechi, devenind eu însumi un biet cămin de nefamilişti în care se petrea un ospăţ târziu cu candeli de mătase / şi cu brocarturi roşii peste mese / la care dorm în somnuri princiare / figurile din cartea mea alese, dar nu aveam nici o şansă de a prinde contururi de imanent, aşa că sfâşiam nopţile cu ţipetele disperării: ce-mi pasă, Doamne, că mă nasc aiurea / cu ierbi de leac presate sub călcâie, / literatura-i damful comestibil / ce-mi urcă-n nări şi-ar vrea să mai rămâie / într-un penet de îngeri, într-o stampă / prin care toţi visează că exişti / în timp ce eu rămân tot personajul / căminului cu calmi nefamilişti. Doar „Flacăra” lui Adrian Păunescu şi George Arion îşi putea permite să publice astfel de disperări, şi, pentru că în ediţia în care ultima pagină a revistei era ocupată cu splendidul poem „Iubiţi-vă pe tunuri”, al lui Adrian Păunescu, pagina de poezie a fost folosită pentru zece dintre poemele mele, însoţite de o fotografie făcută de Mihailopol (de la care luasem cămaşa, sacoul fiind al lui Tudor Octavian, iar cravata a lui Victor Niţă – eu venisem în tricou) şi cu o prezentare făcută de George Arion.

 

 

Între timp, mă mutasem în căminul cu 10 etaje, din faţa cinematografului „Lira”, pe strada Sebastian, repartizându-mi-se un pat în sufrageria unui apartament cu două camere, celelalte trei paturi fiind ocupate de un băcăuan de 16 ani, Viorel Cata, şi de doi botoşăneni de 19 ani, care abandonaseră ultimul an de liceu, dispărând de acasă fără urme: Dan Caunic şi Roman Dănilă. Toţi ne aflam la o răscruce, aşa că şi ei s-au jucat de-a poezia, poezia fiind, în fond, o joacă de-a viaţa. De cele mai multe ori, scriau în notesul meu (încă-l mai am), iar seara amănunţeam fiecare poem, sfătuindu-i după cât mă pricepeam, dar băieţii au progresat rapid, aşa că, fără voia noastră, parcă, am pus de un cenaclu, în care, datorită pozei şi poemelor din „Flacără”, au intrat juristul uriaşei întreprinderi, Nicolae Liviu Stanciu – un om ca o vindecare a sufletelor, inginerul Costel Dumbravă, folkista Mihaela Mazilu, curatorul de voie bună şi optimism Gigi Vlăsceanu, şi alţi câţiva tineri, fete şi băieţi. Cu ei am mers la nu mai ştiu ce instituţie de cultură, de pe strada Galaţi şi, în faţa unui public de câteva sute de oameni, am citit poezii. Era un public rasat, care iubea poezia şi probabil că noi, „pletoşii de la Vulcan”, toţi moldoveni, am fost pe gustul lor, încât, la final, eram copleşiţi de atenţie, actorii Val Lefescu şi Arcadie Donos, însoţiţi de celebrul fotogra Vasile Blendea, abia izbutind să ne propună tot felul de apariţii publice, inclusiv în mediul actoricesc, printre prietenii noştri numărându-se, pe atunci, Dinu Ianculescu, George Cozorici, George Alboiu, Silviu Stănculescu, Mircea Şeptilici, Adela Mărculescu, Victor Plătăreanu, Iurie Darie, Sandu Sticlaru, Ştefan Iordache, Ştefan Mihăilescu-Brăila, iar din lumea literară, George Arion, Ioanichie Olteanu, Cezar Baltag, Petre Got, Alexandru Andriţoiu, George Chirilă, Platon Pardău, Ioan Alexandru – cu care aveam să fac o emisiune de televiziune, produsă de Puiu Stoicescu, de trei ceasuri, care s-a difuzat în 3 episoade.

 

1979, împreună cu actorul Dinu Ianculescu, lecturând „Opriţi planeta, eu vreau să cobor!” în premieră

 

Puiu Stoicescu, de altfel, a fost primul om de televiziune care ne-a invitat pe cei patru moldoveni într-o emisiune de a sa. Întotdeauna lucrurile începeau cu o discuţie preliminară, dar când Puiu ne-a văzut pletele de atunci (el nu putea să apară pe micul ecran, din pricina unei frumoase mustăţi, la care nu voia să renunţe), ne-a trimis la tuns. Ne-am uitat unul la altul (încă nu ştiam povestea cu mustaţa lui Puiu Stoicescu) şi am răspuns la unison: „Între televiziune şi plete, optăm pentru plete!”. Şi am dat să plecăm, dar realizatorul tv ne-a vrut atât de mult în emisiunea lui, încât a apelat la atelierul de coafură, care a izbutit să ne facă un fel de coc, fiecăruia, folosind zeci de agrafe şi mult fixativ, aşa că pe micul ecran am apărut toţi ca nişte veritabili utecişti, deşi spuneam năzbâtii poeticeşti pe care orice utecist de carieră le-ar fi denunţat imediat.

 

Încrâncenarea noastră în a nu renunţa la plete, de dragul apariţiei la televiziune, ne-a adus, în Televiziunea Română, o mulţime de prieteni, care ne-au vrut în emisiunile lor: Beti Mondanos, Jeana Gheorghiu, Luminiţa Suciu, Julieta Ţintea, Ionel Stoica (Alexandru Stark a făcut cu mine o emisiune de o oră, în sera întreprinderii, care o băgase la griji pe mama, care-şi închipuia că, în loc să muncesc, eu hoinăresc, zilnic, prin seră, scriind poezii). Erau atât de dese spunerile noastră de poezie televizate, încât ne-au dat de urme părinţii. Şi-mi aduc aminte, cum, într-o duminică, pe la amiază, pe când Viorel Cata (el era cu iniţiativa), Dan Caunic şi Roman Dănilă s-au fost dus să vândă sticlele de la băuturile consumate peste lună şi că cumpere orez (hrana noastră de post aspru, în săptămâna de dinainte de salariu) şi ţigări, a sunat cineva la uşă. Când am deschis, am văzut un om în haină de piele neagră şi cu ochelari fumurii (din pricina unui accident de motocicletă), doldora de sacoşe cu bunătăţuri culinare din zona Slănicului băcăuan, dar şi cu câteva sticle şi canistruţe cu palincă şi vinuri bune naturale. Pe când bărbatul mi se prezenta, au mai apărut încă doi, la fel de bogat înzestraţi cu sacoşe şi cu canistre. Veniseră părinţii lui Viorel Cata (primul) şi ai lui Dan Caunic şi Roman Dănilă. Bieţii de ei credeau că s-au făcut de râs în satele lor, şi, când colo…

 

 

Când au venit  Viorel, Dan şi Romică, cu pletele fâlfâind în vânt mai dihai decât pachetul cu orez şi cele cu ţigări, fluturate în mâini, blocajul a fost general, apoi domnul Caunic-tatăl abia a îngăimat un timid reproş: „Bine, Dane, dar la televizor erai… tuns!”. „Da, tată, dar au crescut din nou pletele”, a glumit Dan, iar eu am fost martorul unei fantastice regăsiri tată-fiu, în care încrederea şi mândria copleşeau. Şi nu ştiu cum s-a întâmplat, dar, deşi nu prea ratam noi nici balurile moldoveneşti de la Casa de cultură a Sectorului 5, toţi am aflat calea fericită a căutării de sine, parcă impulsionaţi de o aceeaşi energie: cea a frăţietăţii, pe care o putem numi prietenie. Am simţit asta ieri, la Botoşani, când, după 38 de ani care au măcinat doar asupra lumii, m-am întâlnit cu Dan Caunic şi, pentru că îl doream alături şi pe Viorel Cata, muzicianul Răzvan Mitoceanu ne-a făcut 3 fotografii, pe care Dan le-a expediat, imediat, lui Viorel (din nefericire, Roman Dănilă nu mai este).

 

 

Dan Caunic, fugarul din ultimul an de liceu, are două facultăţi şi o carieră demnă de toată admiraţia în Poliţia Română. Roman Dănilă ajunsese jurist, iar Viorel Cata a ajuns în Italia, ca să nu-i mai lipsească nimic în viaţă. Lui şi familiei lui. Eu şi Dan suntem bunici, dar fără a părăsi, nici pentru o clipă, aura care ne-a îngemănat, pentru totdeauna, prin anii 1980-1982. Noi, cei patru de atunci, am rămas aceiaşi şi în nestinsă frăţietate. De câte ori ne vom reîntâlni, vom da jos bătrâneţile de pe umeri ca pe nişte haine de ploaie, pe care le vom arunca în iarbă.


Opera regretatului Pictor Adrian Bocancea

 

Într-o lucrare remarcabilă despre Artele Plastice Bucovinene, Un secol de arte frumoase în Bucovina[1], criticul Valentin Ciucă scria despre opera pictorului Adrian Bocancea:

 

„Structură afectivă delicată şi disponibilă spre reflecţie şi reverie, pictorul Adrian Bocancea a transmis operei picturale şi graficii atributele personalităţii. Reflexivitatea îl face apt pentru soluţii plastice marcate de echilibrul formelor, generozitate cromatică şi un sentiment de comuniune cu natura şi cu el însuşi. Prin desen, ordonează lumea, prin culoare îi află echivalenţele semnificative. Tablourile lui vădesc un meşteşug îndelung exersat în căutări solitare şi se simte mereu aripa protectoare a maeştrilor Şcolii ieşene. Duhul narativ nu exclude invenţia, iar nevoia de atitudine face din pictura lui un sensibil document uman. Cromatica e atent distilată în retortele spiritualului şi, pe această cale, imaginea devine credibilă şi emoţionantă. Are evidente resurse lirice, pe care însă nu le supralicitează şi se păstrează mereu în proximitatea verosimilului.

 

Adevărurile lui nu au menirea unor sentinţe, ci doar pe acelea ale unei colocvialităţi calme şi expresive. Peisajele se asociază adesea unui impresionism calmat prin structurarea raţională a imaginii. Stimulii realului se metamorfozează în scheme compoziţionale, independente de motiv, chiar şi atunci când pretextul plastic poate fi identificat în atmosfera urbană a Sucevei. Alte plăsmuiri, ceva mai libere, nu exclud nici ele bucuria dialogului cu un partener imaginar. Spre a fi auzit, artistul ştie că trebuie doar să şoptească”.

 

 

Din punctul meu de vedere, de simplu consumator de artă, pictura lui Adrian Bocancea este pe deplin cosmologică şi, din punct de vedere cromatic, într-o elaborată continuitate a armoniilor consacrate de frescele bisericeşti vechi, doar că mult mai luminoase şi în transparenţe echilibrate, trăite şi gândite cu răbdare şi cu înţelepciune. Penelul lui Adrian Bocancea nu căuta forme, cu excepţia peisajele de iarnă de odinioară, în care forma şi culoare se aflau într-o chibzuită interdependenţă; penelul lui Adrian Bocancea caută esenţe, caută lumina lăuntrică a pietrei, a lemnului, a pământului şi a cerului, o lumină intimă aidoma unui suflet care i se destăinuie. De aici calmul cromatic şi spovedania narativă a culorilor, de aici contururile de arbore cosmic ale dezlănţuirilor blajine spre vertical, spre poziţionare vie, dinamică, în universul conceput drept stare de inefabil, de poezie şi, în egală măsură, de muzică astrală, revărsată peste lumea nedumerită de surprinzătoarea muzicalitate coloristică a universului. Adrian Bocancea cunoaşte dimensiunile exacte ale imanentului artei sale, deci al reperelor care fac posibilă existenţa generală şi dezvăluirea divinului prin artă. Un imanent, pe care şi Lucian Blaga îl descifra în verticalităţile „kantian” şi care este condiţionat, dintotdeauna şi pentru totdeauna, doar de generozitate, de bunătatea lăuntrică prin care ni se dezvăluie adevărata sfinţenie. Adrian Bocancea nu judecă, ci desluşeşte şi tocmai de aceea arta lui cromatică, desfăşurate cu mijloace, tehnici, ştiinţă şi regândiri moderniste, acoperă timpul, îl înfăşoară şi îl poartă în braţe, într-o nepământească dulce legănare. Adrian Bocancea este un pictor atât de mare, de profund şi de creştin, în sens platonician, încât este nevoie de timp pentru a fi văzut şi înţeles; iar dacă el vizita, mereu şi mereu, bisericile vechilor mănăstiri moldoveneşti, pentru a decripta mesajul sacru al armoniilor coloristice, şi opera lui Adrian Bocancea are nevoie, din partea însetaţilor de mesaje dumnezeieşti, de repetate şi tot mai îndrăzneţe trăiri. Pentru că asta înseamnă pictura lui Adrian Bocanea: o operă trăită îndelung şi migălos (tabloul cu flori, pe care mi l-a dăruit cândva, a fost lucrat în mai bine de doi ani de zile) şi, drept consecinţă, în durate similare respirate cu sufletul şi cu mintea.

 

 

Revenind la minunatul op al lui Valentin Ciucă şi copiind informaţiile tehnice, pe care domnia sa le-a prelua din alte cărţi la fel de importante, adică din dicţionarele şi enciclopediile realizate de Emil Satco şi actualizate de fiica sa, Alis Niculăică, constat o firească esenţializare a vieţii lui Adrian Bocancea, pe un minim de repere şi, din păcate, sunt obligat să le actualizez limitele omeneşti, inserând data celei de a doua naştere a lui Adrian Bocancea, cea definitivă:

 

1936 S-a născut la 25 decembrie,în localitatea Bălţăteşti,judeţul Neamţ (A trecut în veşnicie, la Bucureşti, în 10 martie 2019).

1954 Absolvă cursurile Şcolii Normale din Piatra Neamţ.

1966 Absolvă Facultatea de Arte Plastice a Institutului Pedagogic din Iaşi.

1982 Obţine licenţa Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti şi se dedică profesoratului, la şcolile din Suceava.

1968 Debutează artistic şi participă la numeroase expoziţii de grup deschise la Suceava, Iaşi, Galaţi, Baia Mare, Bistriţa-Năsăud, Botoşani, Cernăuţi.

1978 -1985 Participă la ediţiile Festivalului de pictură şi grafică Voroneţiana.

1971-1998 Deschide expoziţii personale la Suceava, iar expoziţia din 1992 a fost itinerată în Franţa, în localităţile Lavvanes şi Rosaires-Plerin.

Este membru al U.A.P. 1973-1982.

 Este distins cu Premiul al III-lea la Expoziţia Naţională a profesorilor de desen, cu Premiul I (1979) şi Premiul al III-lea (1982), pentru grafică, la Festivalul Concurs Voroneţiana, Suceava”.

 

[1] Ciucă, Valentin, Un secol de arte frumoase în Bucovina, Editura „Muşatinii”, Suceava 2005, pp. 228, 229 – carte finanţată de Muzeul Bucovinei, instituţie de cultură a Consiliului Judeţean Suceava; coordonator de proiect: Constantin-Emil Ursu; redactor de carte şi coordonator album: Suzana Cosovan; traducere în limba engleză: Evelina Graur, Cristina Sturzu, Daniela Marţole; coperta: Manuela Oboroceanu – în faţa tuturor mă închin cu deplin respect!


Pagina 3 din 8612345...102030...Ultima »