Cronici sentimentale | Dragusanul.ro - Part 3

Cosmicitatea poeziei lui Radu Bercea

 

Deşi urma să ne întâlnim, cum o tot facem adesea, de 39 de ani, de când colaborăm, graţie publicistului Mircea Sfichi, care ne-a făcut cunoştinţă, Radu Bercea, care pregătise… 39 de desene pentru ilustrarea viitoarelor mele poezii, mi-a scris, elegant şi caligrafic, şi o scurtă notiţă, pe care o voi păstra cu sfinţenie:

 

 

Abia astăzi, după o săptămână de la primirea desenelor, am avut vreme să le scanez şi să păşesc într-o cosmicitate poetică pe deplin conştientă de sine, pentru că metaforele pentru lumină, zbor, flori, timp, lacrimă, carte, dans, muzică, rugăciune, credinţă şi dumnezeire caută, mereu şi mereu, alte expresii, alte carnaţii ale ideii, din care să se poată înfrupta oricine ca dintr-un fruct cu generozitate oferit, pentru că nostalgia luminoasă a sfericităţii, a întregului universal, le cuprinde, însumează şi individualizează pe toate. În poezia desenată a lui Radu Bercea, lacrima e o prelingere din univers, din pasărea înger, din veşnicul vegetal, o prelingere care se pietrifică drept ulcior sau drept scoică şi drept rugăciune, iar lumina este, în egală măsură, cerească şi pământească (flori, vegetaţie), cu îngemănare în „oul cosmic”, dincoace fiind, mereu şi mereu, Fecioara Cosmică, în reprezentarea îndeobşte cunoscută drept „crucea lui Osiris”, deci a Soarelui-Timp şi, desigur, „ochiul” căruia nimic din ceea ce este omenesc sau sacru nu-i scapă.

 

Exprimarea grafică, întodeauna simplă, subţire, curată, amintind de caligafiile tulburătoare ale fiecărui suflet omenesc, caută, în grafica lui Radu Bercea, contururi de obişnuit, de cotidian, cărora plutirea, deci starea de aparentă imponderabilitate – o imponderabilitate care tânjeşte -, le conferă, prin suprapunere, identitatea sacrului. Un sacru feminin, din care se desprinde mişcarea, zvâcnetul, tumultul, zborul, şi un sacru masculin al sfericităţii, al nevoii disperate de sfericitate, de întoarcerea în întregul care am fost cândva, fie zbor, fie doar privirea atotcuprinzătoare, care ne veghează, şi pe care o atinge cu mâna.

 

Mâna, metafora preferată a sugestiilor lui Radu Bercea, poate atinge totul, desprinzându-se de trup şi devenind gând şi simţire, deci o rodire ursită a vegetalului, care înfăşură, aidoma iederii, ferestrele sacralităţii şi sferele universului, uneori prin înjumătăţiri de lumesc aparent (vioara) şi sacralitate decizională (trompetă, trâmbiţă), floarea, fir subţire de lumină cutezătoare, devenind nu sabia lui Apolo, din mitul androginului, ci reperul spre re-întregire, axa celestă, izvorâtă dintr-o sămânţă, identitatea comună dintre sămânţă şi ou cosmic fiind adesea sugerată prin trimiteri la translatări ale rugăciunii, inclusiv a rugăciunii celui care luptă cu sabia pentru a se afla pe sine, fără să ştie vreodată dacă năframa de pe cruce îl înfăşură şi pe el sau este doar giulgiul lui Iisus.

 

Radu Bercea nu desenează, ci trăieşte şi respiră poezia limbajului primordial al ritmicităţii, limbajul iluminării, pe care îl înţeleg şi-l transmit numai cei aleşi de înhăruire.

 

 

 

 


Lansare de cărţi, în Ziua Artelor Plastice Bucovinene

 

Pentru că buna tradiţie românească nu admite doi pictori sau doi scriitori în aceeaşi încăpere, un bucovinean de excepţie, poetul şi prozatorul Mircea Streinul a premeditat înfiinţarea Societăţii Artiştilor şi Amicilor Artelor Plastice din Bucovina, pe care, cu sprijinul unui ofiţer cu aptitudini de critic de artă, Eugen Pohonţu, şi cu cel al primarului Cernăuţilor, Eroul Unirii Bucovinei cu Ţara, universitarul Dimitrie Marmeliuc, a izbutit să o transforme în realitate, în 31 ianuarie 1932, unind curentele Zagorodnicov şi Löwendal, ambele cu adevărat novatoare şi eficiente, dar rivale. Din nefericire, peste doar şapte ani, a început al doilea măcel planetar, după care comunismul şi bolşevismul a rupt Bucovina în două, strivind sub călcâie şi acest vis al lui Mircea Streinul, şi pe Mircea Streinul însuşi. Şi nu s-a mai ştiut nimic până hăt după 1989, când s-a izbutit şi o recuperare de memorie, şi de tradiţie. Nu mai ştiu câţi ani au trecut de când, în fiecare an, în 31 ianuarie, se tot cinsteşte acel eveniment cu adevărat important din istoria culturală a Bucovinei, prin expoziţii sau lansări de cărţi şi prin decernarea unor diplome şi premii pictorilor noştri îndreptăţiţi la respect. În acest an, al 87-lea al artelor plastice profesioniste bucovinene, titlul de „Senior al Artelor Plastice Bucovinene” a fost conferit, în numele Consiliului Judeţean Suceava, de Preşedintele Gheorghe Flutur artiştilor Ioan Bodnar, din Rădăuţi, şi Ovidiu Ambrozie Bortă-BOA, din Suceava, care a ţinut şi un cuvânt de mulţumire, diplomele fiind înmânate, ca de obicei, de directorul Bibliotecii Bucovinei „I. G. Sbiera”, Doctorul în Istorie Gabriel Cărăbuş. Juriul, constituit tot după metoda Mircea Streinul, a fost format din pictorul Iosif Csukat, umoristul Constantin Horbovanu şi eu, care îmi rezervasem, tot ca de obicei, rolul de pozar.

 

 

S-au lansat, tot astăzi, cărţile „Mistagogia penumbrei”, de Tiberiu Cosovan, şi „De-a buşilea, în pas de defilare” şi „Toţi ca unul, unii contra toţi”, de Ştefan Stroe, despre cărţi şi autori vorbind  poetul Ovidiu Alexandru Vintilă – vizibil emoţionat, dar improvizând frumos, atotcuprinzător şi cu o naturaleţe încântătoare, Bobby Stroe – redactorul voluntar al celor două cărţi ale părintelui său, Ştefan Stroe, umoristul Constantin Horbovanu şi, în încheiere, tânărul prefect al judeţului Suceava, domnul Alexandru Moldovan, care, prin respect faţă de cultură, se învredniceşte pe deplin de respectul slujitorilor ei. Fiind vorba de o manifestare întemeiată, continuată şi organizată de mine, nu mai am altceva de spus, mai ales că bucuria creatorilor Ştefan Stroe, Tiberiu Cosovan, Ioan Bodnar şi Ovidiu Ambrozie Bortă-BOA mi-a umplut sufletul cu bucurie.

 

 


Ziua Culturii Tradiţionale, la Centrul Cultural „Bucovina”

 

Inspirată şi spectaculoasă a fost manifestarea „Ziua Culturii Tradiţionale”, organizată, sub egida Centrului Cultural „Bucovina”, de Călin Brăteanu, şi încă pe proprie cheltuială, dacă tot nu i s-a aprobat proiectul de a pune temelia unei adevărate familii, constituită din toţi artiştii amatori, din slujitorii culturii din toate localităţile judeţului Suceava şi noi, angajaţii Centrului pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale, de sub direcţia lui Călin Brăteanu, care a şi improvizat inspirat regia manifestării, care a fost, fără tăgadă, o splendidă expresie a bucuriei publice a celor care trăiesc arta românească până în adâncul cel mai tăinuit al fiinţelor lor.

 

 

Se împlineşte, astăzi, exact un an de la lansarea cărţii Doamnei Sofia Vicoveanca, „Din culisele sufletului”, iar Călin Brăteanu, el însuşi un inspirat interpret de folclor, a construit sub această aură sacră un eveniment care, de la an, la an, nu doar că ar putea ajunge pe deplin temeinic, dar ar şi solidariza, întru trăire proaspătă şi luminoasă, pe cei toţi care se adapă din acelaşi izvor cu apă vie, dar fără a-şi desluşi, prea des, urmele păşirilor. Manifestarea, amplă şi plină de duh, a început cu muzica fascinantă a „copiilor zicălaşi” din Moara, aflaţi sub bagheta lui Constantin Irimia, mici artişti, prin vârste, mari artişti prin vocaţie, care promovează o autenticitate modernă incredibilă a cântecului românesc şi, tocmai de aceea, noi, „Zicălaşii”, îi iubim şi preţuim fără rezerve.

 

S-a cântat, s-a vernisat expoziţia-eveniment a pictorului Doina Vianora Catargiu s-au lansat şi dăruit cărţi, s-au conferit diplome şi s-a petrecut în frăţietate, astăzi, 30 ianuarie 2020, la Centrul Cultural „Bucovina”. Putea fi ceva mai sincer şi mai frumos?

 

 

 


EVENIMENT: Expoziţia pictorului Doina Vianora Catargiu

 

Când a primit prenumele Doina, în urmă cu şapte decenii, prenumele acesta a însemnat, probabil, şi o predestinare, şi o descifrare, dar şi o singularitate exemplară a artei sale. Cuvânt străvechi, cu o vechime atestată documentar de peste 5.000 de ani şi cu o răspândire, şi în ziua de astăzi, în toate limbile scandinave şi baltice, inclusiv în Germania Orientală, Doina exprima şi definea, în ceremoniile Calusar (Naşterea Libajului Credinţei), ca şi pictura Doinei Vianorei Catargiu, „perspectiva”, „deschiderea spre”, „iluminarea”, sensul şi mai vechi, în limbajul monosilabic totemic, fiind acela de „puterea ştiutorului de iubire”, care nu era şi nu este altceva decât intrarea în armonia universală prin artă-credinţă.

 

 

În peisajele şi în tablourile cu flori – splendide înveşniciri ale frumuseţii efemerului, Doina Vianora Catargiu izbuteşte şi o baudelaire-ană corespondenţă între „trăire” şi intimitatea privirii care ne cercetează din elemente vii ale compoziţiei platice. Ca şi la Baudelaire, în arta plastică a Doamnei Doina Vianora Catargiu, „Natura e un templu ai cărui stâlpi trăiesc / şi scot adesea tulburi cuvinte ca-ntr-o ceaţă, / prin codri de simboluri petrece omu-n viaţă / şi toate-l cercetează cu-un ochi prietenesc”. Şi sunt rare exemplele, în istoria mondială a artelor plastice, când tablourile se transformă în concreteţea vie a Sinelui Universal, deci în Dumnezeire, doar pentru a te cerceta pe tine, privitorul, cu o „privire familiară” – cum a spus Baudelaire în franceză, iar Philippide a adaptat inspirat, în română, drept „cercetare cu-un ochi prietenesc”, ceea ce, în fond, şi la Baudelaire, şi la Doina Vianora Catargiu, este, de fapt, o intimitate cosmică, o expresie a „perspectivei”, „iluminării” şi a „deschiderii spre” intimizarea în cosmicitate şi în netimp.

 

Stăpânind o tehnică plastică ireproşabilă, în care transparenţele parcă ar consacra teribila complementaritate a luminii şi umbrei din luna mai, pictura Doamnei Doina Vianora Catargiu nu o defineşte, aşa cum scriam în însemnările plastice anterioare, doar ca „prinţesă a florilor”, ci şi ca pe un veritabil sacerdot al iluminării, aşa precum o dovedeşte expoziţia-eveniment de astăzi, 30 ianuarie 2020. Tocmai din aceste pricini, şi eu, şi directorul Călin Brăteanu, am convenit, la unison, că arta Doamnei Doina Vianora Catargiu nu poate fi umilită prin lustruiri publice ale instituţiei pe care o slujim, ci trebuie omagiată, responsabil şi demn, printr-un album, pentru care amândoi ne vom bate, din datoria de a ajuta vremurile noastre să se mărturisească, aşa cum sunt cu adevărat, şi viitorimii.

 

 


Ovidiu BOA: Expoziţie de caricatură 50

 

În vremea în care crema intelectualităţii sucevene îl comemora, astăzi, cu patriotism şi responsabilitate pe Eminescu, caricaturistul şi pictorul Ovidiu Ambrozie Bortă-BOA îşi vernisa de mult programata „Expoziţie de caricatură 50″, devenind, astfel, victima buldozerelor intelectuale cremoase, care nu ţin cont de nici o întâmplare programată, Eminescu fiind mai mult şi decât gaura din Tricolor pentru legitimarea cremei intelectuale sucevene, din faţa căreia trebuie să te dai cu precauţie la o parte. Cinste bravilor intelectuali sucevene şi cuvioasă reverenţă din partea mea, care nu-s decât un păcătos, care se simte mai aproape de Eminescu, la o expoziţie BOA, decât în splendida catedrală a Marii Simţiri Româneşti, pe care domniile lor o întrupează, anual, cu înţelepciune şi devotament.

 

 

Expoziţia lui BOA a fost expusă în foaierul Muzeului de Istorie din Suceava şi tare m-am mai bucurat când am băgat de seamă că nu sunt eu singurul păcătos incurabil, la eveniment participând, alături de alţi suceveni de zi cu zi – ca şi mine, caricaturiştii Constantin Papuc, George Licurici, Viorel Corodescu, pictorul Iulian Dziubinski şi umoristul Constantin Horbovanu. Din partea Muzeului Bucovinei, ne-a fost alături, în absenţa fizică a managerului Constantin-Emil Ursu, care ne este alături în fiecare clipă, inclusiv al zilei de azi, când se află la Bucureşti, universitarul Doina Creangă – din câte ştiu, director adjunct, dar cu siguranţă om şi cărturar care merită nu doar deplinul şi sincerul meu respect.

 

Universitarul Doina Creangă

 

Nu prea ştiam eu că, tot astăzi, Ovidiu BOA sărbătorea şi 23 de ani de la debut, care s-a petrecut într-unul dintre ziarele mele, „Bucovina”, pe vremea când născoceam ziar după ziar, iar prefectura şi consiliul judeţean se dădeau de ceasul morţii să mi le desfiinţeze, prin controale îndesite asupra agenţilor economici care „îndrăzneau” să dea publicitate şi la publicaţiile mele. Îmi amintesc perfect clipa în care Cristina mi-a vorbit despre desenele soţului ei, pe care le publicam imediat ce le primeam, în alternanţă cu operele lui Pamfil Horodnic (la mulţi ani, prietene!), amândoi caricaturiştii plăcându-mi în mod deosebit şi datorită desenului, şi datorită temelor inedite, cu o mare doză de mucalism în ele, dar şi cu o vibrantă deschidere spre viitorime, inclusiv prind discreta dezvăluire a harului pentru pictură, cu care BOA a fost înzestrat de soartă. Prin urmare, dacă eu i-am făcut debutul, a trebuit să spun şi câteva vorbe, alături de artiştii plastici deja menţionaţi ca prezenţi la eveniment, în dauna nobilei propriei înţelepţiri din erudiţia enormă a cremei intelectualităţii sucevene, care îl comemora, în apropiere, pe Eminescu. Aşa că nu am să vă povestesc mai multe, ci am să vă las în compania fotografiilor pe care le-am făcut cu un aparat şi mai păcătos decât mine. Ajungă-mi păcatul mărturisit că eu mă simt mai aproape de Eminescu la vernisajul unei expoziţii a lui Ovidiu BOA, decât în preajma cremei intelectuale sucevene!

 

Constantin Papuc şi Ovidiu BOA

Constantin Horbovanu, Viorel Corodescu-COV şi Constantin Papuc

Viorel Corodescu-COV, Constantin Horbovanu şi Constantin Papuc

Viorel Corodescu-COV, Ovidiu BOA şi Constantin Horbovanu

Ovidiu BOA şi Doina Creangă

Ovidiu BOA şi Doina Creangă

Păcătoşii, cărora le râd sufletele

Viorel Corodescu-COV

Publicul lui Ovidiu BOA

Între artişti plastici

George Licurici

George Licurici

Constantin Papuc

Constantin Horbovanu

 


Pagina 3 din 9312345...102030...Ultima »