Viaţa artistului plastic Radu Bercea

Scriam, ieri, că Radu Bercea nu a desprins file din calendare, ci opere, şi am avut dreptate. Am aflat dovezile la Casa de Cultură a oraşului Gura Humorului, în Salonul „Radu Bercea”, unde o minunată simfonie coloristică vestea şi marca anotimpurile plastice ale pictorului martir, câte patru pe an, iar stilurile execuţiei (deco-art – inventat de Radu Bercea, en-caustica, ulei pe pânză, acuarele, grafică, portrete, caricatură etc.) defineau un tot unitar, o personalitate creatoare inconfundabilă. Cele mai multe dintre operele lui Radu Bercea au ajuns în colecţii particulare din întreaga lume, în muzee şi în galeriile unor oraşe de prin Brazilia, Franţa, Estonia, Slovacia, Ucraina, Italia, Bulgaria sau România, oraşe care i-au onorat opera şi martiriul cu diplome de cetăţean de onoare, dar tot au rămas şi acasă la Radu Bercea suficiente lucrări, care să încânte ochiul, sufletul şi mintea.

Expoziţia de la Gura Humorului arată, exhaustiv şi convingător, viaţa reală, cea trăită cu nesaţ de Radu Bercea, el însuşi părând sufletul discret, dar dumnezeiesc al penelului. Culorile şi formele cântă pentru a-şi face loc de răsfăţ în zâmbetul tămăduitor al artistului care, în 2012, declara (şi au consemnat publiciştii Roman Istrati şi Tiberiu Cosovan) despre ţelurile sale în viaţă şi artă, printr-o inspirată respirare străveche: „Nihil sine Deo!”. Nimic fără Dumnezeu, în viaţa şi opera lui Radu Bercea, iar opţiunea aceasta pentru sacru i-a transformat pentru totdeauna viaţa în operă.

Retrospectiva RADU BERCEA 80

O expoziție retrospectivă, organizată de Primăria Gura Humorului, RADU BERCEA 80, transformă în sărbătoare destinul unui martir și artist, care descinde dintr-un vechi neam răzășesc bucovinean, cu jirebii în mai toate satele de pe Sirețel, Siret și Prut. Radu Bercea a văzut lumina zilei în satul lui Mircea Streinul, Cuciurul Mare, în urmă cu exact 80 de ani, iar de atunci tot închină Bucovinei lumina astrală, ursit fiindu-i să fie, dintotdeauna și pentru totdeauna, o fărâmă din ea.

Patria, pe care a iubit-o nepământește, i-a răsplătit dumnezeiasca afecțiune cu răpirea din fața șevaletelor Liceului de Arte „Octav Băncilă” din Iași și cu aruncarea adolescentului Radu Bercea în generoasele ei pușcării și colonii de muncă forțată. Întâmplarea a făcut ca recentul său album să fie tipărit la Brăila, iar eu, cunoscător al vieții și operei lui Radu Bercea, am tot avut o strângere de inimă, pe durata editării albumului, sufletul fiindu-mi copleșit de imaginea tânărului martir Radu Bercea, aplecându-se după un cotor de varză, pe drumul întoarcerii în lagăr, și cu mâna încadrată de tirul precis și nemilos al gardienilor. Cine știe, poate că excelenta tehnoredactare de la Brăila îi readuce fărâma aceea de hrană a supraviețuirii, care să-l ajute să recapete deceniile pierdute ale tinereții prin atingerea centenarului. Ceea ce ar însemna pentru cultura patriei care l-a martirizat un mare câștig.

Pentru că martirul și artistul plastic Radu Bercea este un creator de patrimoniu național românesc, un simbol exponențial al spiritualității neamului nostru veșnic lipsit de noroc și de înțelegere. Pentru că martirul și artistul plastic Radu Bercea este un trăitor profund al Căii lui Iisus Hristos, aidoma majorității celor oropsiți de Neam și de Patrie, în vremurile însângerate ale înstrăinării noastre istorice, vremuri care, din păcate, încă mai continuă, și mai degradant, dar cu alți stăpâni de pripas.

Scăpat, prin voia hazardului istoric, de temnițe și de interdicții, dar nu și de supraveghere încrâncenată, Radu Bercea a trăit prin familie și prin artă plastică. Și nu există lucrare a sa, inclusiv în caricatură, din care să lipsească Sfântul Soare, obsesia Luminii fiind mai mult decât atât, adică și credință, și trăire intensă, tulburătoare.

A pictat cu fervoare, de parcă s-ar fi prăbușit într-un nou destin, de parcă ar fi primit câte o naștere nouă în fiecare dimineață a lumii, a pictat și a dăruit lumina înveșnicită în armoniile culorii. A trăit mult, mult mai multe expoziții personale decât anii de viață, fiind omagiat cu titluri de „Cetățean de Onoare” de către o puzderie de orașe ale lumii, inclusiv de… Gura Humorului. Pentru Radu Bercea nu s-au desprins file din calendare, ci lucrări de artă din sufletul lui generos, toate drept expresie a unei tulburătoare iubiri de semeni, de patrie, de viitorime.

Întâmplarea a făcut să devenim prieteni și tovarăși de făptuire încă din vremurile în care asocierea cu forța creatoare a lui Radu Bercea te expunea suspiciunilor, pentru că – se vede treaba – îmi era mie scris să-i călăuzesc operele spre memorie, încredințându-le, prin intermediul cărților și albumelor, rafturilor bibliotecilor.

Și am fost, și suntem, și vom fi întotdeauna un singur suflet, singura datorie care mi-a mai rămas fiind aceea de a încerca o carte despre opera lui Radu Bercea, care înseamnă mult mai mult decât ceea ce se vede și se știe.

Va fi ca și cum îngemănarea s-ar dura în cuvinte aidoma unui văl de lumină primăvăratecă, răzbind printre crengile și frunzele copacilor. Dar, până atunci, mai e vreme, iar dacă mi-i dat mie să lucrez o astfel de carte, cu siguranță că o voi face.

Astăzi, la Gura Humorului, va fi sărbătoarea RADU BERCEA, un eveniment de la care nu voi lipsi, pentru că și soarta-mi complicitează cu mine să pot ajunge lângă Radu Bercea și să-i urez, cu sau fără cuvinte, cu formula voievodală de odinioară:

La mulți ani, Radu Bercea,

și Dumnezeu să ni te ție

numai întru bucurie!

Bianca Bucovinei Rock Castle

Una dintre cele trei Bianca ale festivalului „Bucovina Rock Castle”, Bianca Iftimie sau „Bianca cea brunetă”, cum îi spunem noi, Bianca Bodnar fiind „cea șatenă”, iar Bianca Băițan, „cea blondă”, împlinește azi, în preziua festivalului, o splendidă vârstă (dacă știam de aseară, avea cine plăti berea pentru ședința voluntarilor!). Este studentă la Cluj-Napoca și, în mod sigur, viitor cetățean al municipiului de pe Someș (rar sucevean inteligent, care se mai întoarce acasă), dar a revenit la Bucovina Rock Castle, ca voluntar, deci în postura de membru al unei familii insolite, de care toți suntem cât se poate de mândri. Este un om minunat Bianca Iftimie și, tocmai de aceea, înseamnă pentru mine o adevărată bucurie să-i urez

La mulți ani, Bianca,

și Dumnezeu să ni te ție

numai întru bucurie!

Față în față cu sărbătorita Gabriela Teișanu

La biroul de dincolo de biroul meu, sărbătorita acestei zile, Doamna Gabriela Teișanu, abia apucă să răspundă la toate telefoanele de felicitare, prilejuite și cauzate de ziua nașterii domniei sale. Suntem colegi pe arii multiple: și la Centrul Cultural „Bucovina”, și în trupa „Toy Machines”, în care basistul Alexandru „Teiu” Teișanu este și unul dintre cei mai buni prieteni ai fiului meu, Andi, dar suntem și „o echipă” în încrederea totală pe care amândoi o avem în viitorul artistic al fiicei sale, tânăra actriță Maria Teișanu. Odată cu trecerea anilor, datorită acestor motive și cauzalități, familiile noastre au devenit una singură, aproape fără delimitări și doldora de solidaritate.

Într-o astfel de familie de artiști, Gabriela Teișanu este, desigur, personajul central, și ca admirabil interpret de doine și de cântece românești, și ca prozator cu frază vie, spumoasă, din care țâșnesc ipostaze și sensuri profunde ale vieții omenești, și ca inconfundabilă… actriță, care își joacă rolul propriei individualități existențiale. Are un „ce” Doamna Teișanu, care o scoate în evidență aidoma unui scapăr de lumină în povestea cenușie a Sucevei ultimelor decenii. Este ba cântec, ba narațiune, ba replică vie și scăpărătoare. Este un om pe care îl prețuiesc și admir.

La mulți ani,

Doamnă Gabriela Teișanu,

și Dumnezeu să vă ție

numai întru bucurie!

În captivitatea nepoţilor, „cel mai bun bunic”

Timp de opt zile, am uitat de tot şi de toate, abandonându-mă în captivitatea nepoţilor, care m-au recompensat cu medalia „Cel mai bun bunic”, dar fără panglică tricoloră – onoare de care s-au bucurat doar nevastă-mea şi fiică-mea, la categoriile bunică şi, respectiv, mamă. Am fost şi la mare, îndurând cu stoicism nesfârşitele ore de plajă (norocul meu că Darius prefera bălăceala în valuri şi-atunci cu bucurie îl însoţeam, sporovăind împreună timp de ceasuri). Nepoată-mea, Carina, construia cetăţi şi castele de nisip şi-abia în munţi, la Sinaia, aveam să înţeleg cu ce gânduri şi cu ce risipă de imaginaţie o făcea. „Bunicule – mi-a zis după ce dădurăm o raită pe la Peleş – e adevărat că zânele trăiesc în palatele din ceruri aşa cum trăim noi, oamenii, în casele noastre şi că, atunci când coboară pe pământ, se fac invizibile, ca să nu le vedem decât prin bucuriile pe care ni le fac? Apoi se întorc iar în palate şi castele şi trăiesc precum noi, oamenii, fericite pentru bucuriile pe care ni le-au adus?”.

Ascultând-o, nu mi-am crezut auzul, pentru că mugurul ăsta de fată tocmai intuise mitul lunar al Crăiesei Zăpezii (Eftepir – în dacă, Lucia – în latină, Alba – în celtică, Maya – în slavonă). Am mai avut noi discuţii de genul ăsta: „Vezi, bunicule, eu le vorbesc stelelor, dar stelele nu-mi răspund”. Ba da, Carina, dar tu încă nu auzi răspunsurile. „Tu le auzi?”. Sigur. Şi o să vină vremea, după ce mai creşti, când o să le auzi şi tu.

Cu Darius, discuţiile sunt mai aplicate, mai „matematice”, ţin de domenii la care eu nu mă prea pricep, aşa că trebuie să-mi întrebuinţez serios raţiunea, ca să nu-l dezamăgesc. Doar în privinţa muzicii respirăm aidoma: amândoi iubim muzica vie, rockul.

Fiică-mea, Cozmina, şi bărbatul ei, Mihai, ne-au umplut zilele şi serile cu surprize, inclusiv o croazieră pe mare, numai să mă facă să uit de grijile care m-au îmbolnăvit şi m-au făcut mai suplu decât în tinereţe (în umbră, dimensiunile sunt ale prosopului cu care îmi protejam umerii), dar zilnic, spre seară mă suna Andi şi numai despre Bucovina Rock Castle discutam. Ăsta avea să fie şi motivul pentru care, după o seară petrecută la Sinaia, în splendida pensiune „Maragd”, din vecinătatea sudică a Peleşului, am evadat din captivitate (e un fel de a spune, pentru că m-a condus întreg familionul meu la gară). A fost importantă şi tămăduitoare scurta vacanţă petrecută între cei care contează în primul rând pentru mine (Andi, chiar dacă se afla la Cluj, după o scurtă vacanţă în Anglia) era şi acolo, pe unde ne rătăceau nouă paşii. Şi nu am să povestesc mai multe, ci doar o să încredinţez spaţiului virtual parte din fotografiile pe care le-am făcut drept patrimoniu al sufletului comun al drăguşanilor. Necesar şi dedicat nouă, adică bucuriilor de care puţini ştiu şi pe care le trăim cu discreţie, dar adânc şi clocotitor.