Cronici sentimentale | Dragusanul.ro - Part 23

Constantin Severin sau universul săvârșit

 

Constantin Severin, poet, prozator, eseist, pictor – și capitolul nu este nici pe departe încheiat, a izbutit să-și săvârșească universul prin forța cuvintelor și prin astralitatea culorilor, ordonate în structuri arhetipale, conform unui limbaj al iluminării – cum sunt îndeobște numite simbolurile și runele sacre primordiale – care împrumută mult din inefabilul propriilor sale trăiri.

*

Ca poet, Constantin Severin a dat măsura înzestrării sale, apoi, când și-a considerat opera lirică desăvârșită, a trecut la celelalte săvârșiri: pictura, proza, eseistica.

*

Pictura lui Constantin Severin, care încadrează efemeritatea, inclusiv cea care ține de atașamentul omenirii față de scenariile mitologice care au bântuit vremurile, efemerul fiind tratat aproape academic, pentru a fi covârșit de limbajul iluminării ancestral, surprinde de la tablou la tablou și prin vigoarea viziunilor poetice, bine și îndrăzneț definite.

Consecința acestor îndrăzneli creatoare este universul săvârșit, despre care va trebui să se discute, odată și odată, întru definirea operei lui Constantin Severin. Nu o fac eu, trăitorul acestor impresii, în clipa în care mi-am adus aminte că astăzi s-a născut, se naște și se va naște, până în veac, prietenul meu Constantin Severin.

*

La mulți ani Constantin Severin, și

Dumnezeu să ni te ție numai întru bucurie!


Prințesa Florilor, Doina Vianora Catargiu

Arareori a izbutit să afle natura un penel mai măiestru, care să o deslușească în toate profunzimile ei, precum cel al pictorului sucevean Doina Vianora Catargiu, om și artist de o sensibilitate tulburătoare, care știe descoperi dumnezeirea în detaliile a tot ceea ce ne înconjoară. Întotdeauna m-au fascinat florile ei, care sunt cea mai perenă natură vie din câte pot exista, care vibrează de viață, de însuflețire, de sfințenie. Florile Doinei Vianora Catargiu primesc și răspândesc viață, întrupând o cosmogonie ancestrală, în care Arborele Vieții își află concretețea definitivă în aparenta fragilitate a unei flori, în bucuria fără de asemuire a triumfului vieții.

Maestru al transparențelor și al spațialității luminii, Doina Vianora Catargiu are, în dispunerea formelor și a culorilor, o muzicalitate neașteptată și o risipă de inefabil liric, revărsate armonios și în pânzele cu flori, dar și în acuarelele cu Bucovina, care ne mută, întru renaștere, într-o frumusețe mai presus de îndătinatul ei renume.

În aceste condiții, nu vi se pare absolut firesc faptul că, în fiecare an, în iernatica zi a nașterii sale, începe primăvara?

*

 La mulți ani, Doina Vianora Catargiu, și

Dumnezeu să ni te ție numai întru bucurie!


O carte a eroismului cotidian

Nicolae Iorga era de părere că „întâmplările mărunte fac istoria mare”, iar spusa aceasta, din prefaţa cărţii cu însemnări pe vechi cărţi religioase, a lui Ilie Corfus, mi-a rămas întipărită în suflet, pentru că, în fond, exista acolo dintotdeauna, iar Nicolae Iorga doar a trezit-o la viaţă. Şi-mi amintesc de ea, lecturând, în cadrul unei corecturi finale, recenta carte a lui Tiberiu Avram, „Aventuri pe şase roţi”, care mă ia prin surprindere, mai ales prin ignorarea premeditată a „gloriilor” mult mai semnificative şi mai spectaculoase ale autorului, cum ar fi, de pildă, necazurile cu Securitatea, după încercarea de a realiza un avion-machetă teleghidat, care să circule între Gura Humorului şi Bârlad, sau întemeierea şi consacrarea celui mai bun ziar judeţean, „Monitorul de Suceava”, şi ca expresie a unei tămăduitoare concepţii de viaţă. În locul lor, ca o adevărată eliberare de senzaţional, Tiberiu Avram preferă un altfel de eroism, pe care mi-i greu să-l definesc, pentru că îmbină în el prietenie, căutare de sine şi vindecări existenţiale.

*

În principiu, „Aventuri pe şase roţi” e o carte despre adolescenţă, despre răscrucile tulburătoare ale vârstei opţiunilor care ne definesc, scrisă, tot premeditat, într-un limbaj adolescentin, cu propoziţii scurte, cu un restrâns al lexicului aproape de jargotic şi cu o desprindere detaşată de încărcătura emoţională a vârstelor care aveau să urmeze. Tiberiu Avram retrăieşte, prin noua lui carte, nu doar o vârstă, ci şi tulburătoarea răscruce a opţiunilor, străduindu-se să nu o umbrească sau să o lumineze cu scânteierile metaforice ale maturităţii, deşi îi mai „scapă”, uneori, dar numai în cazul descrierilor de natură, şi lirisme expuse cu dibăcie şi care par doar respirări ale adolescenţei de odinioară. Adolescenţa este, prin excelenţă, zodia, nu doar vârsta prieteniilor durabile şi definitorii, iar Tiberiu Avram, redescoperindu-şi adolescenţa sau pecetea aceluiaşi suflu existenţial cu Dan Lefter şi Dan Gaftoniuc, ia în discuţie, pe fondul unui record care aparţine adolescenţei lor solidare (mersul la mare, cu bicicletele), şi un test de bărbăţie, şi o nivelare a conflictului dintre generaţii, şi sensul năzuirii în viaţă, şi împăcarea cu sensul existenţial – nu cu destinul, ci cu sensul existenţial, care presupune o competiţie şi cu tine, şi cu timpul în care exişti.

*

Fără dram de didacticism, care nici nu aparţine adolescenţei, Tiberiu Avram povesteşte. Povesteşte, încercând să se înţeleagă, căutându-se şi descoperindu-se, uneori cu optimism debordant, alteori cu istoricizată resemnare românească, dar întotdeauna împăcat cu sine şi cu linia de conduită, moştenită din veac în veac. Bucurii mărunte, respirate profund, umplu orizontul, scapără de lumină, o lumină pe care o culege, ca pe boabele de strugure copt, fetiţa lui, Clara, deci o altă dezlănţuire de curândă adolescenţă, care are nevoie de repere vechi doar pentru a-şi premedita propriul ei parcurs. O ciudată alunecare din Tibi Mitrii Petrii Toderii Simionului, din nume în nume, pe curmezişul muntelui cosmicităţii vremelniciei, în care virtuţile se moştenesc cu contururi şi cu orizonturi noi, caracterizează, dincolo de explicitul narativ, noua carte a lui Tiberiu Avram, o carte a eroismului cotidian, în care valorile se derulează cu un anumit firesc, un firesc prin care eroismul, deşi în el există, se demitizează sau capătă dimensiunea nostalgică a ninsorilor de altădată. Nu ştiu formă de eroism mai profundă şi mai adevărată decât prietenia şi, cu toate astea, nu am premeditat, vreodată, să-i schiţez silueta de înger veşnic viu, dar iată că o face Tiberiu Avram. O face cu sufletul, păzindu-se de cuvinte şi de mirajul lor ameţitor, o face cu o carte, prin care şi prietenii lui se aşează în fereastra zilei şi salută cerul. E un gest tulburător, pe care ştiu să-l preţuiesc ca atare. Cu sufletul.

*

La o primă vedere, „Aventuri pe şase roţi” – titlu care face discretă trimitere la nostalgia pentru „Cireşarii” lui Constantin Chiriţă, e greu de încadrat într-un gen narativ anume. Nu e un roman sau o povestire, nu e o carte de memorii. E ceva mai mult, dar sarcina descoperirii a ce anume este această carte le revine cititorilor lui Tiberiu Avram, care, cu siguranţă, înţeleg şi trăiesc mult mai multe decât mine sau decât autorul acestei cărţi. Spun fără ironie că doar cititorii pot descifra profunzimile, pentru că asta este fiecare om de pe acest pământ: o profunzime tulburătoare şi care merită respectul cel mai desăvârşit (I. D.).


Vasile Zetu, „poetul cu aripi de sfinx”

Undeva, pe Bistriţa Aurie, „sub un maldăr de lună”, trăieşte poetul Vasile Zetu, „poet talentat, discret ca o amforă la care partea nevăzută, din interior, este cea mai tentantă: întunericul moşeşte stele, vin sau grâu” (Adrian Alui Gheorghe). Poet „caligrafiind şoapta” şi „omologând tăcerea” în „cazaniile nopţii”, mereu regăsindu-se „strivit sub un maldăr / de vise, retoric”, deşi el este, în primul rând, „un scoc pentru lacrima / scursă pe şoaptă” sau poate că doar o neaşteptată „icoană în rut / împroşcând cu lumină-n / biserici de lemn”. Căci, aşa cum scria deja citatul Adrian Alui Gheorghe, „Vasile Zetu se lasă vorbit de propria poezie, ronţăit de încheieturile versului, zimţii dintre cuvinte or să-i zdrobească într-o zi degetele care s-au încleştat pe marginile aerului, partea cea mai concretă a lumii în care vieţuim-supravieţuim”.

*

Vasile Zetu, „restructurând haosul / pe îndelete”, există, monumental ca însăşi lumina, sub cumpăna munţilor, acolo unde „construieşte destine” pentru idei trăite, „pe tastatura nopţii / accesând stelele”. Sau, cum zicea el, într-o vreme, „frânturi de poem / celebrează poetul / cu aripi de sfinx”. Ce-ar mai fi de spus?

*

La mulţi ani, domnule poet,

şi Dumnezeu să ni te ţie numai întru bucurie!


Urmașul unui neam răzeșesc: Leonard Zamă

Abia astăzi am băgat de seamă că ieri, 16 ianuarie, a fost ziua de naștere a artistului poli-instrumentist Leonard Zamă, nepotul regretatului legendar pictor Ion Grigore și descendent al unui vechi neam răzeșesc din nordul Moldovei. Ca artist, cu o întreagă viață dedicată Ansamblului Artistic „Ciprian Porumbescu” din Suceava, Leonard Zamă înseamnă un nume greu al vieții culturale bucovinene și care se bucură de o notorietate pe măsură. Ca om, Leo este de o discreţie şi de o modestie pe care doar la marile talente creatoare le-am mai întâlnit, aşa că, deşi cu întârziere de o zi, mă bucur să-i pot ura, din tot sufletul

*

La mulţi ani, Leonard Zamă,

şi Dumnezeu să ni te ţie numai întru bucurie!


Pagina 23 din 90« Prima...10...2122232425...304050...Ultima »