Cronici sentimentale | Dragusanul.ro - Part 2

Prăbuşirea în dumnezeire

Învierea Domnului – icoană din secolul XVII

Mult mi s-a mai vorbit, în ultimele zile, despre credinţa în Dumnezeu. Prin cărţi cu pretenţii ştiinţifice, prin proză şi prin maldăre de poezie mi s-a tot vorbit despre cum ar trebui să cred eu în Dumnezeu. Pentru că fiecare om, după prăbuşirea în dumnezeire, deja se fuduleşte cu neştiinţa lui şi postulează obligativităţi pentru cei din jur. E gol pe dinăuntru, neatins vreodată de aripa divinităţii, dar îi dă atâta putere închipuita lui evlavie, încât o afişează peste tot şi o impune şi altora drept dogmă de netăgăduit. El, omul care crede că ar şi crede, are aerul că ştie totul, de parcă şi-ar petrece nopţile la taifas pe facebook cu bunul Dumnezeu, care ar şi apela, disperat, la nevinovăţia prostiei sale pentru răspândirea adevăratei şi profundei credinţe.

*

Fapta nu contează, iluminarea – nici atâta. E suficient că aşa-i vine lui să-i oblige pe alţii să creadă. Nu are nici un adevăr, ci doar o proclamare de sine. Nu ştie nimic, dar e atât de suficient sau suficientă, încât toţi am avea obligaţia să ne prăbuşim în dumnezeire la picioarele lui sau ale ei. Şi-s arţăgoşi ăştia, care se autoevaluează drept etalon al credinţei. Şi ţin morţiş să-mi salveze, cu forţa, bietul meu suflet, care, în ultimele zile, nu se roagă bunului Dumnezeu decât pentru favorul ca, în veşnicie, să nu cumva să-l închidă în raiul acestor credincioşi; îi ajunge păcătosului meu suflet că a vieţuit între ei şi nu ar putea îndura mai mult.

*

În viaţa asta, m-am tot străduit să învăţ să trăiesc, ostenind în căutarea iluminărilor de care sufletul meu avea nevoie. Dacă am procedat rău, eu voi da socoteală; fiecare va da socoteală doar pentru propriile lui rătăciri. Visez că, odată şi odată, Tatăl Nostru Cel Ceresc va prinde momentul oportun ca să-şi coboare Fiul de pe cruce; deocamdată, toiegele pastorale scurmă şi înteţesc sângele din Sfânta Rană, care doare nepământeşte în sângele nostru, al tuturor. Cu excepţia sângelui celor prăbuşiţi în dumnezeire, care, vorba Mântuitorului, vor beneficia de iertare, pentru că nu ştiu ce fac.

*

Bun, dar ce vină am eu? De ce să duc pe suflet povara intoleranţei şi prostiei lor, de ce să le admit umbra coclită şi unsuroasă între Lumină şi nevoia mea de iluminări? Întrebarea este, desigur, pe deplin retorică.


Astăzi, Tiberiu Cosovan a fost fericit!

M-a sunat de dimineaţă, iar vocea lui plină şi caldă m-a făcut fericit, pentru că întrezăream semne bune pentru destinul dramatic al prietenului şi colegului meu Tiberiu Cosovan. Iar el era fericit pentru că intrase în posesia albumului „Prin labirintul umbrelor”, carte cu adevărat importantă, inspirat şi justificat închinată „Anului European al Patrimoniului Cultural”, pentru că înseamnă patrimoniu de memorie românească şi europeană. Lansarea albumului se va face în 12 noiembrie, zi în care Tiberiu Cosovan va împlini 64 de ani, în Sala „Elena Greculesi” a Bibliotecii Bucovinei „I. G. Sbiera”, templu al culturii în care oficiază oameni minunaţi şi de care fiecare dintre noi, hoinarii printre cuvinte, ne simţim apropiaţi.

Nu ştiu care va fi viitorul trupesc al lui Tiberiu Cosovan – şi cu atât mai puţin al meu, dar şi astăzi am plănuit împreună pe termen mediu, pentru că mai avem datorii de împlinit şi de care ţinem să ne achităm pentru darul dumnezeiesc numit viaţă. Tocmai de asta ţin să vă asigur că, astăzi, Tiberiu Cosovan a fost fericit şi, cum nu-l puteam abandona în această deplinătate lăuntrică, sunt şi eu mai mult decât fericit.

*


Doru Olaş, creator de… creaţie

Astăzi, în Sala „Elena Greculesi” a Bibliotecii Bucovinei „I. G. Sbiera”, arhitectul Doru Olaş, personaj inconfundabil al spiritualităţii bucovinene, şi-a lansat cartea „Universul creaţiei prin creator / Teoria universală: scenariu”. Public, unul şi unul, şi o curiozitate generală, deşi diversă şi eterogenă, dar unanim dornic să priceapă ce a vrut scânteietorul arhitect să înfăţişeze în inefabilul narativ. Concluzii nu se pot trage, deşi au existat interpretări diverse, inclusiv printr-un admirabil recital actoricesc al propunerilor dogmatice, susţinut de însuşi Doru Olaş, recitat din care am reţinut că: scrisul lui nu propune o viziune cuantică, nici una de teoria culturii, ci o perspectivă proprie a relaţiei creator-creaţie, care să determine meditaţii şi iluminări suplimentare. Dogmatic precum întotdeauna şi postulând dogmatisme, dar savuros în exprimări, în vizuini şi, uneori, chiar şi în revelaţii, Doru Olaş a strălucit cu adevărat, într-o lansare de carte care provoacă la meditaţie (şi cartea, dar şi lansarea) şi la îndumnezeire.

*


Sorin Filip, un exemplu de împlinire

O familie de vis, o operă interpretativă demnă de luat în seamă, o vocație umană care îl poziționează drept cel mai bun manager pe care l-a avut, în cursul vremii, Centrul Cultural „Bucovina” și, mai ales, și corolar și cauză peste și pentru toate, un bun simț cum rar se mai poate întâlni, care îl definește pe Sorin Filip, conferindu-i o călduroasă unicitate. E atât de tânăr în împlinirile sale, încât pare răsfățat de ursitoare, care i-au pus pecete generoasă pe destin o stare de zâmbet neprefăcut, care-i înfrumusețează chipul și îi desăvârșește sufletul. Îl admir și îl prețuiesc în cunoștință de cauză, împrumutând, ori de câte ori am nevoie, din seninătatea lui, pe care o pot găsi și în cântecele bucovinene pe care le presură pe cer, dar și în fiecare gest de om drept, vertical și curat ca o rază de lumină. Și mai are Sorin Filip o netrucată solidaritate cu făptuirile culturale reale, și mai are și implicările ponderate, bine chibzuite, care amintesc de atingerea unei flori, care merită ocrotire, implicări pe care, la fel, am învățat să le prețuiesc drept ceea ce sunt.

*

La mulți ani, Sorin Filip,

și Dumnezeu să ni te ție numai întru bucurie!


Lili CRĂCIUN: Prizonieri ai umbrelor

O carte a eroismului existenţial, dezorientat şi tocmai de aceea însetat de dragoste, de „miracolul împlinirii”, ca de o ultimă şansă în demnitatea disperării, o carte bine structurată pe dimensiunile celei de-a doua şanse, care, în fond, nu poate dura mai mult decât o derulare pripită a fazelor lunare, se întrezăreşte, ba se şi desluşeşte în noul roman al prozatoarei Lili Crăciun, „Prizonieri ai umbrelor” (Editura EIKON, 2018). Naraţiunea, aparent simplă, ba chiar telenovistică şi cu tuşe discrete de policier, umple golurile unei călătorii spre niciunde sau spre o ultimă şansă, între moartea accidentală a „secretarei celei vechi” a miliţiei şi o voită confuzie identitară („Dumneavoastră sunteţi Diana?” / „Contează?”), derulările epice, chiar şi atunci când operează cu fante luminoase asupra unei poveşti de dragoste, desfăşurându-se în acelaşi prizonierat al umbrei, în comun şi omenesc, în banal şi năzuit, ca o tentaţie a evadării, a semnificantului, a înveşnicirii.

*

„Prizonieri ai umbrelor” nu înseamnă o frescă socială (nici „Călătoria” nu a fost, în ciuda aparenţelor), ci o disperare existenţială, şi aceasta vremelnică (doar cât un timp lunar – şi nu întâmplător femeia se numeşte Diana) şi fragilă ca o construcţie de nisip, al celei în care „fiecare fibră cerea iubire” (p. 69), visând la „miracolul care o putea împlini” (p. 70), într-o „călătorie nouă, plină de neprevăzut… o călătorie spre centrul lumii, dincolo de înţelegere, de raţiune” (p. 87), atunci când nu se mai pot suporta „incertitudinile” (p. 272). Povestea de dragoste Diana – Adrian, când firească şi comună, când eroică în manifestările ambelor personaje, care se vor proteja reciproc, va fi curmată brutal de o crimă determinată de un banal partaj şi încheiată definitiv de accidentul de circulaţie, în care a murit şi criminala. Nu printr-un act al justiţiei divine, ci prin aceeaşi vânzoleală a umbrelor, care macină totul până la epuizare, până la îmbrâncirea din amintiri şi, deci, din naraţiune, îmbrâncirea aceasta ridicând, în aparenţă, o perdea spre alte şanse în epopeea pământească a prizonieratului umbrelor.

*

Viaţa care constituie fundalul acestei caligrafii tragice a speranţei în schimbare şi în durabilitate este cea pe care o ştim şi o trăim toţi. Presărată cu dialoguri şi sporovăieli, deci şi cu comunicare, dar şi cu socializare, socializarea fiind, în fond, modul lesnicios de a refuza conştientizarea propriei tragedii existenţiale, o tragedie de lumânări aprinse şi mistuite în plină zi, într-un firesc al irosirii deja de milenii istoricizat. Dialogurile şi sporovăielile, însă, multiplică planurile narative, schiţează sau doar insinuează alte poveşti, alte contururi de umbre în inutil prizonierat, alte închipuiri sau justificări de „împliniri”, de convenită fericire. Romanul e scris frumos, cu nerv, cu un înnăscut simţ al cuvintelor, iar genealogiile afective (Ani, Magda, Diana) diferă frapant, până la violentarea elementelor intrigii, care, în fond, nu sunt decât ale conduitelor umane, mereu altele, mereu altfel trăite, dar ca un amalgam ucigaş de omenesc şi de bestialitate. Atâta vreme cât, pagină cu pagină, viaţa propune o a doua drept ultimă şansă, fără a o întrezări pe a treia, personajele, chiar şi cele care fac eforturi să se conştientizeze, sunt instinctuale, devoratoare şi, tocmai de aceea, atât de familiare fiecăruia dintre noi. Pentru că o trândăvie creştină, caracterizată de compasiunea dezarmantă a lui „Dumnezeu să-l ierte! (bombănită) în acelaşi stil îngheţat” (p. 299), transformă în enigmă existenţială ceea ce „te face să fugi atunci când viaţa te pune în faţa unor întâmplări cumplite” (p. 7), fie ca narator, deci ca făptură umană care practică „penitenţa insomniilor” (p. 7), dar şi ca cititor, care-şi întrezăreşte propriile-i evadări din prizonieratul umbrelor (I. D.).


Pagina 2 din 7912345...102030...Ultima »