Cronici sentimentale | Dragusanul.ro - Part 2

Mihaela Popescu, dacă nu a părăsit Suceava

 

 

Astăzi e ziua de naştere a excepţionalei cantautoare Mihaela Popescu, odinioară component strălucit al celebrului cenaclu „Flacăra”. Văd că a ales sărbătorirea prin „amintiri comune”, publicând o fotografie, de la prima ediţie a Festivalului BUCOVINA ACOUSTIC PARK, în care apare alături de minunata Violeta Codorean şi de şapca celor 9 ediţii BUCOVINA ROCK CASTLE, sub care obişnuiam să mă adăpostesc. Dacă nu a părăsit Suceava, Mihaela se scufundă, încet, dureros de încet, în „amintiri”, adică în uitare. Dacă ar fi fugit oriunde altundeva, în România, astăzi Mihaela Popescu ar beneficia de notorietatea care i se cuvine pe deplin. Suceava nu o merită. Suceava nu-şi merită decât „aleşii” pe care îi are, tropotitori cu strigături pe sufletele oamenilor ei reali, inclusiv pe sufletul Mihaelei Popescu.

 

Fericire, Mihaela Popescu,

pentru că le cuprinde şi este condiţionată de toate,

în vieţile care ne-au fost ursite!


„Cuzencu” lui Andi

 

 

 

Edward Valentin Cuzencu, clujeanul din Birmingham, m-a întrebat, prin intermediul lui Andi, ce ştiu despre posibilii lui antecesori. În spaţiul românesc, primul purtător al acestui nume, consemnat de documente, este Toader Cuzenco, birnic, în 1774, la Ştipeniţa, Ţinutul Cernăuţilor, Ocolul Prutului de Jos[1]. Din acesta par să se tragă numeroşii Cuzenco şi Cuzencu din Siret şi din satele ucrainene din vecinătate, istoria menţionându-i pe infanteristul Ioan Cuzencu, Regimentul 41, rănit[2], în 1915, şi pe Maria şi Ştefania Cuzenco, din Siret, judeţul Rădăuţi[3], în 1946.

 

 

În Ardeal, am întâlnit, târziu, doar pe Petre Cuzenco, „clasa 16, mecanic de la 1 aprilie 1946”[4], „salariaţi, proveniţi de la Administ. Comerciale P. C. A., S. M. R. şi N. F. R.” Cluj.

 

 

Acel Toader Cuzenco, Toader şi nu Fiodor, înregistrat de recensământul lui Rumeanţev, în 1774, probează prin prenume că, deşi de provenienţă slavă, se afla în Bucovina de măcar încă o generaţie. De unde a venit? Probabil că din Ucraina (în zona Kievului sunt încă mulţi Kuzenko), numele însemnând, în ucraineană, slovenă, croată şi sârbă, „văr”.

 

 

În Ardeal, „kuzénko” se află, mai ales printre funcţionari, meseriaşi şi militari, după anul 1800, ceea ce sugerează că între Cuzenco-Cuzencu din Moldova (în Basarabia sunt, iarăşi, multe familii) şi cei din Ardeal nu există înrudiri, aceştia din urmă fiind cehi sau slovaci.

 

 

Argumentarea finală pare să fie întărită şi de faptul că există încă mulţi Kuzenko printre cărturarii Europei sau ai Americii, care, fără îndoială, în spaţiul ceho-slovac îşi au rădăcinile. Atât doar am putut să aflu, dragă Edward, eu considerând că eşti, prin fapte, „cuzencu” (verişorul) fiului meu Andi.

 

 

[1] ACAD. ŞT, RSS MOLD, Moldova în epoca feudalismului, VII, I, Chişinău 1975, p. 418

[2] Viaţă Nouă, IV, nr. 14 din 17 octombrie n. 1915, p. 2 – Supliment

[3] Monitorul Oficial, Partea II, Nr. 132, 11 iunie 1946, p. 4711

[4] Monitorul Oficial, Partea I, Nr. 70, 25 martie 1947, p. 2252


Pribeag printre amintiri

 

 

 

Niciodată nu am căutat prin rafturile cu amintiri ale copiilor mei şi rău am făcut, pentru că şi o bună parte din viaţa mea se afla pe acolo. Vie, tumultoasă, dedicată, închinată devenirii lor. Fotografii, ziare (Cozmina a fost coordonatorul de joc al echipei de baschet a Colegiului Naţional “Petru Rareş”, iar din Franţa studiilor ei universitare – a doua facultate, plus master – are o puzderie de fotografii), colecţii de timbre, de monede, de reviste (deja împachetate pentru Darius Andrei), albume de artă (astea merg la Carina Ioana) şi multe, multe, multe chestii care încă-mi mai clatină sufletul. De unele dintre ele nici nu îmi mai aminteam, deşi însemnau, într-un anume fel, adevărate predestinări pentru întreaga noastră familie:

 

 

 

 

 

 

Regăsesc, în rafturile copiilor mei, mărturii ale momentelor esenţiale pentru noi (nunta Cozminei, debutul lui Andi în muzică rock etc.), mă regăsesc şi mă retrăiesc în fiecare lucru, în ciuda faptului că, dintotdeauna, ca şef de familie, am existat şi exist mai mult în viitor.

 

 

 

 

Iar dimineaţa acestei zile, când m-am regăsit pribeag printre amintiri, aduce prospeţime în viitorul care urmează, ceea ce tor înseamnă ceva.

 

 

 


Maria Elena Cuşnir, o mistico-mitică existenţială

 

 

O impresionantă ceremonie „în fragilul ritual existenţial” (Călătoriile – clipe de eternitate, p. 133) avea să transforme patru ani din viaţa sucevencei Maria Elena Cuşnir în patru cărţi, adică în tot atâtea altare, în faţa cărora sufletul „îşi caută culcuş / Printre cutele poemelor” (Călătoriile – clipe de eternitate, p. 125), dezvăluind perspective tulburătoare despre „viaţa / În veşnică chemare” (Călătoriile – clipe de eternitate, p. 138), despre „taina din ceasul vieţii” (Autopsia mirărilor, p. 5), prin care un suflet liric, oarecum înrudit cu cel al lui Rilke, îşi caută„urcuşul spre cerul despletit” (Autopsia mirărilor, p. 131), „apropiind pământul de cer” (Din depărtări şi din adâncuri, p. 111).

 

 

În aparenţă şi după confesiunea autoarei, două dintre cele trei cărţi, publicate de „Opera Magna” din Iaşi ar fi romane (Din depărtări şi din adâncuri – 2018 şi Autopsia mirărilor – 2020), iar pe cumpăna dintre aceste spaţii ceremoniale s-ar fi prelins, cu rol de memorii, „plânsul liniştii din ochiul cerului” (Anomaliile singurătăţii, p. 83), o altă superbă carte (Călătoriile – clipe de eternitate – 2019), în care, după cum observă Adrian Dinu Rachieru, după un prim contact cu naraţiunile Mariei Elena Cuşnir, „frisonul existenţial capătă un accent confesiv, o infuzie autobiografică”. Iar a patra carte, apărută tot la Iaşi, dar la Editura „24:ORE”, se autodenunţă drept „eseu mărturisire” (Anomaliile singurătăţii – 2021), deşi înseamnă, ca respiraţie liturgică, mult mai mult, adică o cuprindere de vibraţii care amintesc de litaniile egiptene, adică de primele tentative ale civilizaţiei pământeşti de descifrare plauzibilă a inefabilului drept „Rugăciune tuturor întrebărilor fără răspuns” (Din depărtări şi din adâncuri, p. 154).

 

 

Pretextele narative ale celor patru recente cărţi ale Mariei Elena Cuşnir nu înseamnă un „vuiet de plâns al trecerii; rană vorbitoare” (Autopsia mirărilor, p. 187), ci mai curând „ţipătul ţesut din amintiri” (Autopsia mirărilor, p. 121), deci litania cosmică – unică formulă de intere în armonie –, iar autoarea, „căutându-şi / Drumul înspre miresmele iluziilor” (Călătoriile – clipe de eternitate, p. 121), îndură cu stoicism cruzimea vremelniciei sub„povara cuvântului” (Călătoriile – clipe de eternitate, p. 128), amăgindu-se sau chiar fiind încredinţată, graţie unei tentaţii demiurgice de tip blagian, că „inima ce va închide / timpul” (Anomaliile singurătăţii, p. 81) nu este decât „Cântecul nostru – jocul de-a viaţa” (Din depărtări şi din adâncuri, p. 51).

 

 

Există întâmplări, există secvenţe de cotidian, există şi idoli vremelnici – cântăreţi şi actori (în fond, „în cădere, lumina se risipeşte” – Din depărtări şi din adâncuri, p. 51), aşa cum există şi „vocaţia Vivianei pentru poezie”, care vocaţie „s-a relevat în adolescenţă prin fascinaţia pe care i-au produs-o versurile lui Rainer Maria Rilke” – „Nu-i de mirare: / s-apropie echinocţiul de primăvară” (Din depărtări şi din adâncuri, p. 51), dar Rilke nu-i decât o tentaţie a inefabilului, iar ferestrele lui rămân în general nezărite, în condiţiile necunoaşterii misticii şi miticii catolice, mai ales în profunzimile abisale, pe care, ca şi Trakl, Rilke s-a străduit să le descifreze şi să le contureze. În mod personal şi bine individualizat, Maria Elena Cuşnir beneficiază, în cărţile sale, mai curând de o înrudire instinctuală cu spiritul lui Mircea Streinul, profund şi luminos ortodox, în care „cuvintele se caţără cât mai sus” (Călătoriile – clipe de eternitate, p. 127), „îşi caută rostul / În visul celui Răstignit” (Călătoriile – clipe de eternitate, p. 123), apoi îşi găsesc „sălaş, în ochiul păsării” (Autopsia mirărilor, p. 49).

 

 

De aici, din modernismul înţelegerii şi exprimării revoltei antidogmatice, deci din discreta aură a lui Rilke, „între nopţi de forma cerului” (Autopsia mirărilor, p. 63), v-aţi născut, Maria Elena Cuşnir. „La capătul visului eşti tu / Cel alungat de vocea adâncă a destinului” (Autopsia mirărilor, p. 49), iar „lumea ta nu-i cât cerul / E doar secunda, prăbuşită în veşnică fugă” (Autopsia mirărilor, p. 33). Tocmai de asta am grăbit cu spor să respir cele patru cărţi recente, regăsindu-mi răspunsurile (cele greşite ne individualizează) la întrebări nerostite încă. Rostul cărţilor este cel a dialogului care activează sinapse ignorate, slobozind adevărurile pe care le tăinuiau. Iar din punctul acesta de vedere, cele patru recente cărţi ale Mariei Elena Cuşnir, în parte naraţiuni, în parte lirică, întregesc o mistico-mitică existenţială, pe care am simţit nevoia să o salut, cu nestăvilit entuziasm, prin aceste biete rânduri de cronică omenească (I. D.).

 

 

 


13, 14: Mândru de viaţa mea!

 

 

 

În fiecare an, în zilele de 13 şi 14 martie, îmi amintesc de viaţa mea. Cu duioşie, cu bucurie proaspătă şi cu omenească mândrie. De ce în 13 şi în 14 martie? Pentru că în zilele acestea am primit darurile dumnezeieşti numite Carina şi Andi, pentru a întregi ceea ce aveam, pentru a-mi întări universul numit Viorica, Cozmina, Darius şi Mihai. Şi – de ce nu? – Diego. Altceva nu mai am. Doar cărţile şi, mai ales, pe cele la care trudesc din zori, în noapte. Cărţile încă nescrise, despre care Arghezi spunea că ar însemna dialogul fiecărui autor, mare sau mic, cu divinitatea.

 

 

În fiecare an, în zilele de 13 şi 14 martie, mă tot întreb de ce mai rămân în Suceava şi nu mă mut la Cluj-Napoca, deci acolo unde este viaţa mea. Multă vreme, am fost convins că am rămas pentru Bucovina Rock Castle şi pentru Bucovina Acoustic Park. Amăgiri, iluzii. În Suceava, destinele se află în opinca lui Flutur, numită Barbă. Bucuriile sunt interzise. Iar cele două festivaluri ale muzicii viitorimii însemnau bucuria câtorva generaţii pe deplin îndreptăţite la viitor. Opincile nu au nevoie de viitor. Opincile tropotesc, surd, dar îndesat, pe grumazul prezentului. Eu nu mai exist în prezent, ci doar în trecut şi în viitor. Prezentul nu-i decât punctul de echilibru. Deci, am să plec. Deja îmi aud paşii înspre bucuriile proaspete şi omeneştile mândrii.

 

 

Despletesc astăzi aceste gânduri, pentru că Andi, ca să îi lase Duminica nepoţelei noastre Carina, îşi sărbătoreşte naşterea ceva mai devreme. O sărbătoreşte cu un nou album de creaţii proprii – tulburătoare reverberări ale Universului, pe care le ascult neîntrerupt, de-a lungul fiecărei zile, regretând doar faptul că nu le pot difuza, înainte de realizarea videoclipurilor pentru fiecare melodie în parte. Sunt tare mândru de Andi şi de creaţiile lui. Andi e mai mult decât un vis împlinit, iar Carina, deşi activând în alt domeniu al creaţiei, pare să-i calce pe urme. Despre Darius, floare fremătătoare a sufletului meu, care deja trăieşte din propria-i bursă, o să vorbesc atunci când va fi ziua naşterii lui. Sper să nu mai ratez zilele importante ale lumii mele reale, sper să fiu acolo, în tumultul lor, şi cu ochii, nu doar cu sufletul şi mintea. Deocamdată, de aici, de sub opinci şi blănuri de dihor, care sufocă un ţinut în care nu se întâmplă nimic, îmi las doar cuvintele să evadeze (dar pe voi cui vă las?), dorindu-le sărbătoriţilor mei, aşa cum îi doresc fiecărui om în parte, atunci când prind de veste că are propria lui sărbătoare:

 

 

FERICIRE,

 

pentru că le cuprinde

şi este condiţionată de toate,

în vieţile care ne-au fost ursite!

 


Pagina 2 din 11012345...102030...Ultima »