Cronici sentimentale | Dragusanul.ro - Part 2

Opera regretatului Pictor Adrian Bocancea

 

Într-o lucrare remarcabilă despre Artele Plastice Bucovinene, Un secol de arte frumoase în Bucovina[1], criticul Valentin Ciucă scria despre opera pictorului Adrian Bocancea:

 

„Structură afectivă delicată şi disponibilă spre reflecţie şi reverie, pictorul Adrian Bocancea a transmis operei picturale şi graficii atributele personalităţii. Reflexivitatea îl face apt pentru soluţii plastice marcate de echilibrul formelor, generozitate cromatică şi un sentiment de comuniune cu natura şi cu el însuşi. Prin desen, ordonează lumea, prin culoare îi află echivalenţele semnificative. Tablourile lui vădesc un meşteşug îndelung exersat în căutări solitare şi se simte mereu aripa protectoare a maeştrilor Şcolii ieşene. Duhul narativ nu exclude invenţia, iar nevoia de atitudine face din pictura lui un sensibil document uman. Cromatica e atent distilată în retortele spiritualului şi, pe această cale, imaginea devine credibilă şi emoţionantă. Are evidente resurse lirice, pe care însă nu le supralicitează şi se păstrează mereu în proximitatea verosimilului.

 

Adevărurile lui nu au menirea unor sentinţe, ci doar pe acelea ale unei colocvialităţi calme şi expresive. Peisajele se asociază adesea unui impresionism calmat prin structurarea raţională a imaginii. Stimulii realului se metamorfozează în scheme compoziţionale, independente de motiv, chiar şi atunci când pretextul plastic poate fi identificat în atmosfera urbană a Sucevei. Alte plăsmuiri, ceva mai libere, nu exclud nici ele bucuria dialogului cu un partener imaginar. Spre a fi auzit, artistul ştie că trebuie doar să şoptească”.

 

 

Din punctul meu de vedere, de simplu consumator de artă, pictura lui Adrian Bocancea este pe deplin cosmologică şi, din punct de vedere cromatic, într-o elaborată continuitate a armoniilor consacrate de frescele bisericeşti vechi, doar că mult mai luminoase şi în transparenţe echilibrate, trăite şi gândite cu răbdare şi cu înţelepciune. Penelul lui Adrian Bocancea nu căuta forme, cu excepţia peisajele de iarnă de odinioară, în care forma şi culoare se aflau într-o chibzuită interdependenţă; penelul lui Adrian Bocancea caută esenţe, caută lumina lăuntrică a pietrei, a lemnului, a pământului şi a cerului, o lumină intimă aidoma unui suflet care i se destăinuie. De aici calmul cromatic şi spovedania narativă a culorilor, de aici contururile de arbore cosmic ale dezlănţuirilor blajine spre vertical, spre poziţionare vie, dinamică, în universul conceput drept stare de inefabil, de poezie şi, în egală măsură, de muzică astrală, revărsată peste lumea nedumerită de surprinzătoarea muzicalitate coloristică a universului. Adrian Bocancea cunoaşte dimensiunile exacte ale imanentului artei sale, deci al reperelor care fac posibilă existenţa generală şi dezvăluirea divinului prin artă. Un imanent, pe care şi Lucian Blaga îl descifra în verticalităţile „kantian” şi care este condiţionat, dintotdeauna şi pentru totdeauna, doar de generozitate, de bunătatea lăuntrică prin care ni se dezvăluie adevărata sfinţenie. Adrian Bocancea nu judecă, ci desluşeşte şi tocmai de aceea arta lui cromatică, desfăşurate cu mijloace, tehnici, ştiinţă şi regândiri moderniste, acoperă timpul, îl înfăşoară şi îl poartă în braţe, într-o nepământească dulce legănare. Adrian Bocancea este un pictor atât de mare, de profund şi de creştin, în sens platonician, încât este nevoie de timp pentru a fi văzut şi înţeles; iar dacă el vizita, mereu şi mereu, bisericile vechilor mănăstiri moldoveneşti, pentru a decripta mesajul sacru al armoniilor coloristice, şi opera lui Adrian Bocancea are nevoie, din partea însetaţilor de mesaje dumnezeieşti, de repetate şi tot mai îndrăzneţe trăiri. Pentru că asta înseamnă pictura lui Adrian Bocanea: o operă trăită îndelung şi migălos (tabloul cu flori, pe care mi l-a dăruit cândva, a fost lucrat în mai bine de doi ani de zile) şi, drept consecinţă, în durate similare respirate cu sufletul şi cu mintea.

 

 

Revenind la minunatul op al lui Valentin Ciucă şi copiind informaţiile tehnice, pe care domnia sa le-a prelua din alte cărţi la fel de importante, adică din dicţionarele şi enciclopediile realizate de Emil Satco şi actualizate de fiica sa, Alis Niculăică, constat o firească esenţializare a vieţii lui Adrian Bocancea, pe un minim de repere şi, din păcate, sunt obligat să le actualizez limitele omeneşti, inserând data celei de a doua naştere a lui Adrian Bocancea, cea definitivă:

 

1936 S-a născut la 25 decembrie,în localitatea Bălţăteşti,judeţul Neamţ (A trecut în veşnicie, la Bucureşti, în 10 martie 2019).

1954 Absolvă cursurile Şcolii Normale din Piatra Neamţ.

1966 Absolvă Facultatea de Arte Plastice a Institutului Pedagogic din Iaşi.

1982 Obţine licenţa Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti şi se dedică profesoratului, la şcolile din Suceava.

1968 Debutează artistic şi participă la numeroase expoziţii de grup deschise la Suceava, Iaşi, Galaţi, Baia Mare, Bistriţa-Năsăud, Botoşani, Cernăuţi.

1978 -1985 Participă la ediţiile Festivalului de pictură şi grafică Voroneţiana.

1971-1998 Deschide expoziţii personale la Suceava, iar expoziţia din 1992 a fost itinerată în Franţa, în localităţile Lavvanes şi Rosaires-Plerin.

Este membru al U.A.P. 1973-1982.

 Este distins cu Premiul al III-lea la Expoziţia Naţională a profesorilor de desen, cu Premiul I (1979) şi Premiul al III-lea (1982), pentru grafică, la Festivalul Concurs Voroneţiana, Suceava”.

 

[1] Ciucă, Valentin, Un secol de arte frumoase în Bucovina, Editura „Muşatinii”, Suceava 2005, pp. 228, 229 – carte finanţată de Muzeul Bucovinei, instituţie de cultură a Consiliului Judeţean Suceava; coordonator de proiect: Constantin-Emil Ursu; redactor de carte şi coordonator album: Suzana Cosovan; traducere în limba engleză: Evelina Graur, Cristina Sturzu, Daniela Marţole; coperta: Manuela Oboroceanu – în faţa tuturor mă închin cu deplin respect!


Sfântul artist Adrian Bocancea a urcat în ceruri

 

Un om plin de sfinţenie, şi prin operă, şi prin trăiri, dascălul de arte plastice şi pictorul Adrian Bocancea, s-a mutat în ceruri, fără să mai aibă răbdarea de a aştepta împlinirea, în toamnă, a 90 de ani de trăiri. Nu de viaţă, ci mai mult decât atât, de trăiri. Nu am mai apucat să-i înmânez diploma de Senior al Artelor Plastice Bucovinene, titlu conferit de Consiliul Judeţean Suceava în 31 ianuarie 2017, pentru că Marele meu Prieten se internase într-un spital din Bucureşti, după ce se operase în Canada, apoi într-un cămin minunat al Ortodoxiei Româneşti, o instituţie în care credinţa se arată prin fapte şi, tocmai de aceea, era pe placul lui Adrian Bocancea. În 8 martie 2019, s-a simţit rău, internându-se în spital, dar medicii l-au întors de pe Cale, iar Pictorul, Sfântul artist Adrian Bocancea, a întrebat cu duios reproş: „Pentru ce m-aţi întors? Era atât de frumos şi de bine!…”. „Pentru că vă vin copiii, Mihaela şi Ciprian, din Canada!”. Şi a mai aşteptat două zile, până în 10 martie, când a urcat, împăcat cu sine şi poate că şi fericit, în ceruri. Trupul a fost încredinţat ţărânii sfinte din Pantelimon, în 13 martie.

 

Pictorul Adrian Bocancea şi opera sa

 

Am aflat şi cred că am şi tăifăsuit îndelung cu Adrian Bocancea şi cu copiii domniei sale, în această seară, când m-a sunat, din Canada, Mihaela Bocancea-Iliescu. După mai bine de doi ani, de când îl căutaserăm şi eu, şi Roman Istrati, şi Tiberiu Cosovan, Sfântul artist Adrian Bocancea îmi intră în casă, desprinzându-se aură din tabloul pe care mi l-a dăruit cândva şi care pentru mine va însemna întotdeauna o icoană. Nu mai ştiu când s-a întâmplat acea zi, când, împreună cu Adrian Bocancea, cu Roman Istrati şi cu Tiberiu Cosovan, am petrecut ore bune la „Gloria Partidului”, Maestrul urmând să plece în Canada, la Toronto, ca în fiecare an, ca să-şi trăiască şi copiii, şi nepoţii din mijlocul lor. Şedea acolo, de regulă, câteva luni, apoi revenea în Bălţăteştii nalali, iar de acolo ne suna şi ne convoca „la o ciorbă cu sporovăială”.

 

Adrian Bocancea, Roman Istrati şi Tiberiu Cosovan

 

Şi toţi trei, Doamne, sunt acum lângă Tine, în „frumos şi în bine”, cum a zis Adrian Bocancea, întors de pe Cale. Şi mi-au fost şi îmi sunt atât de dragi toţi trei, încât am să-i mai ţin o vreme lângă mine, prin cărţile lor nepublicate, pe care va trebui să le scot la lumină pământească. Pentru că doar atât stă în puterile mele. Şi prin câte va fi să vă povestesc, în lunile care vor urma, ca să-i puteţi retrăi şi dumneavoastră, cei care i-aţi iubit şi le păstraţi o frumoasă amintire.

 

Pictorul Adrian Bocancea

 

O întâmplase ciudată s-a petrecut, în această seară, pe când vorbeam cu doamna Mihaela; după vreun ceas şi jumătate de rememorare a trăirilor, şi eu, şi fata pictorului Adrian Bocancea am zis simultan: „Îl auziţi cum ne ascultă?”.


RELATIVE la „Looch Lars” Lucian Francisc Csibi

Ema, prinţesa lui Lucian Francisc Csibi de la RELATIVE, pentru prima dată la Bucovina Rock Castle

 

Unul dintre „stâlpii” Bucovina Rock Castle, „Looch Lars”, chitaristul solo de la „Relative”, pe numele lui de tată de principesă şi de şi mai tânăr crăişor Lucian Francisc Csibi, „un pic şi-un pic secui / sau pe de-a-ntregul poate” – cum ar zice Joszef Attila, clujean născut la Topliţa, este proprietar temeinic al acestei prime zile de primăvară. Dimineaţă, când i-a cântat Andi urări la telefon, după obiceiul familiei noastre, Lucy a vrut să treacă grăbit peste „chestia asta nesemnificativă”, dar care pentru noi, drăguşanii, are mare şi profundă importanţă, atunci când e vorba despre oameni şi despre prieteni. Iar Lucian Francisc Csibi este şi om, ne este şi prieten, deci şi sărbătoare, deci şi o bucurie a sufletului pe care, să vrem, nu o putem ignora. Nu-i vorbă, mâine seară, când „Relative” va cânta la Suceava, în „Club 60″, voi fi acolo, între prieteni, între muzicieni şi tineri, la oficierea dumnezeiască a muzicii rock; deci îi voi putea ura şi acolo cele de cuviinţă (FERICIRE, pentru că le cuprinde pe toate şi este condiţionată de toate), dar vreau să o fac şi astăzi, cu entuziastă sinceritate:

 

La mulţi ani, Lucian Francisc Csibi,

şi Dumnezeu să ni te ţie numai întru bucurie!


De ziua naşterii fiului meu, Andi Drăguşanul

 

„Se spune ca mântuirea nu-i chiar atât de dulce,

Am auzit că nu ar mai fi loc şi pentru mine,

Îmi crestez iluziile în ochii străinilor,

Cuprins ca un orb la vânare de îngeri;

Am auzit că n-ar mai fi loc şi pentru mine”

(Mântuire / Redemption)

 

„They say that redemption, well it ain’t that sweet.

I heard there’s no more room for me…

I cut my illusions in the eyes of the strangers,

Engaged, like a blind man in hunting angels.

I’m sure there’s no more room for me”

(Mântuire / Redemption)

 

„Cuprins ca un orb la vânare de îngeri” în vâltoarea din „ochii străinilor”, Andi Drăguşanul este un veritabil poet de limbă engleză, atunci când premeditează textele pentru melodiile trupei „Toy Machines”, unele dintre cântece fiind, şi ca melodii, creaţia lui integrală (Morning Rush – prima piesă a trupei, Flawless etc.). Dar el există pentru trupă şi în numele ei „îşi crestează iluziile” în „vremurile disperate”, în care „sentimentele vor muri toate / ridicându-se, în timp ce cad”. Nu s-a vrut poet, deşi identificase, în lăuntruri, poezia care cântă, şi-abia atunci când a tradus textele englezeşti pentru mine, ca să înţeleg mai bine mesajul muzicii „Toy Machines”, abia atunci am trăit surprinderea şi bucuria de a descoperi în fiul meu şi un poet adevărat, cu construcţii discursive inedite, care valorifică alegoric, deci mai mult decât metaforic cunoştinţele lui de mitologie şi de astronomie, care l-au îndreptăţit, pe când avea doar 13 ani, să fie cel mai tânăr concurent din lume la Olimpiada Mondială de Astronomie de la Stockholm, deschizând pentru România o cale pe care acum se păşeşte atât de triumfal.

 

Pentru Andi Drăguşanul mitologia, ştiinţa cerului, muzica şi poezia înseamnă un tot unitar şi armonios, menit purificării, deci desprinderii de decadenţa structurală a trăirilor omeneşti, de realităţile în care „violent strigă minciuna”, iar „mântuirea nu-i chiar atât de dulce”, precum se crede, sentimentul de „purtat prea mult” vizând, de fapt, târâşul condiţiei existenţiale prin care suntem obligaţi să răzbatem, pendulând între înălţări şi căderi („raiul a încetat să mă mai urască”), în căutarea propriei identităţi („vei putea străpunge cerul cu vocea ta, şi să strigi numele meu: Ce e purtat prea mult?”).

 

Fiecare poem al lui Andi Drăguşanul, menit doar împlinirii spectacolului scenic, înseamnă mult mai mult, mult mai adânc şi mai tulburător, iar când am înţeles că fiul meu este incomparabil mai dinamic şi mai divers decât am izbutit eu să fiu în poezie (şi niciodată nu am fost de mâna a doua), l-am rugat să scoatem împreună o carte de poezie – ceea ce a însemnat o bucurie şi pentru regretatul poet Roman Istrati, pentru că rareori, în spiritualitatea universală, se petrec astfel de întâlniri tată-fiu într-un spaţiu comun al trăirii, al speranţei şi al mântuirii prin „cântecele despovărării”. De acolo, din filele care ne adăpostesc şi ne apără, „mă alint cu întunericul” şi, mai ales, pe seama lui, şi te invit, cititorule întâmplător: „Vino să guşti cum eu / devin apă!”. Eu, Ion sau eu, Andi Drăguşanul, nu contează, în suprapuneri ursite, întruparea eu-lui, chiar şi atunci când „acţionează în moduri disperate”. Contează doar sigiliul liric, pe care vi-l pun la dispoziţie, în cinstea zile de mâine, 14 martie 2019, ziua naşterii lui Andi Drăguşanul, pe care eu, Ion Drăguşanul, o voi petrece în faţa unei instanţe, apărând pecetea „Bucovina Rock Castle” de răutatea altor nefăcători decât cei deja ştiuţi. Rămâneţi, deci, cu câteva scăpătări de cântec, în variantă română şi engleză, dar nu înainte de a apuca să-i urez fiului meu drag:

 

La mulţi ani, Andi,

şi Dumnezeu să ni te ţie

numai întru bucurie!

 

 

„Vremuri disperate se vor înlănţui,

Acţionează în moduri disperate

Purifică-te, ca să afli

Că totul rămâne la fel:

 

Violent strigă minciuna

Sub piele, se târăşte,

Sentimentele vor muri toate

Ridicându-se, în timp ce cad”

(Treaz / Awake)

 

„Desperate times will bind

Act in desperate ways

Purge yourself to find

All the same it stays

 

Violent calls the lie

Under skin it crawls

Feelings will all die

Rising as they fall”

(Treaz / Awake)

*

 

„Şi-acum mă tem de cădere, nu mai am nimic, totul e purtat prea mult,

îmi vei purta tu inima şi mă vei aştepta? Eu, cel întârziat, raiul a încetat să mă mai urască

vei putea străpunge cerul cu vocea ta, şi să strigi numele meu:

Ce e purtat prea mult? Sunt purtat prea mult”

(Purtat prea mult / Worn Out)

 

 

„And now I fear the fallout, I’m all out, everything’s worn out.

Will you wear my heart and wait me? The late me? Heaven done hate me.

Could you pierce the sky with your voice? And call out my name,

That’s worn out, I’m worn out”

(Purtat prea mult / Worn Out)

*

 

Acum sunt violenţa

împăturită în tăcerea insulelor

ce nu mă vor lăsa niciodată să le văd

de aproape,

Flirtez cu ulcerul,

cu „post-ea”-ul

cu faptul că ea e o minciună

iar eu sunt uitat.

Iroseşte-mă, muscă şi gustă-mă,

dar nu te grăbi,

Vino să guşti cum eu

devin apă!

(Orb / Blind).

 

„And now I’m violence, wrapped inside the silence

Of the islands that will never let me see them

Closer

I’m flirting with the ulcer,

With the post-her,

With the fact that she’s a lie, and I’m forgotten.

Waste me, take a bite and taste me,

But don’t be hasty,

Come and have a taste of how

am I becoming water”

(Orb / Blind).

*

 

„Mă alint cu întunericul,

Nimic nu e ce pare a fi;
De acum, am terminat cu artiştii
Care-mi pictează zidurile în melodii,

Ce nu-s atât de sincere

Şi-s făcute doar ca ei să plece”

(Ultima confesiune / Last Confession)

 

„Cuddling with the darkness,

Nothing is quite what it seems.

From now I’m done with artists

That paint my walls in melodies

that aren’t quite sincere,

And only meant for them to go”

(Ultima confesiune / Last Confession)


Cel mai frumos cântec al drăguşanilor: Carina-Ioana

 

Cel mai frumos cântec al drăguşanilor, deja consacrat, pentru că mâine, 13 martie 2019, împlineşte 5 anişori de la… neuitata lansare, poartă titlul Carina-Ioana. Titlul, nu prenumele (unul dintre ele, cu calitate moştenitoare). Nimic mai dumnezeiesc şi mai profund omenesc nu poate ieşi din imaginaţia clanului nostru, clan de oameni fremătători şi frământaţi de perspectivele desluşirii, din convingerea că bunul Dumnezeu ni se arată în fiecare clipită, prin ceea ce lăsăm altora şi prin necuprinsa şi neîncetata Lui întrupare prin poezie, prin muzică şi prin artă plastică.

 

Carina-Ioana e o poveste cosmică, pe care au desenat-o în lumină Ana Cozmina şi Mihai, pentru a ne asigura nouă, bunicilor, tinereţe fără de bătrâneţe şi viaţă fără de moarte. Până în vara anului trecut, când l-a văzut, din faţa gardului de protecţie a scenei, pe unchiul ei, Andi, cântând cu „Toy Machines” la „Bucovina Rock Castle”, bunicii erau universul fabulos al Carinei, dar, de atunci, Andi a păşit în legenda imaginaţiei neastâmpărate a nepoatei mele – spre bucuria lui Andi, care, fiind născut pe 14 martie, deci… a doua zi după Carina-Ioana, are cu cine solidariza împlinirile şi bucuriile. Cât despre Darius-Andrei, frăţiorul Carinei-Ioana, prinţ sobru şi cu o maturitate încântătoare în gândire, şi el ne-a trecut în linia a doua, în umbra lui Andi, ceea ce nu face decât să ne bucure. Aşa cum se bucură în adâncimi neştiute rădăcinile, atunci când primăvara brodează în crengi nestemate cosmice.

 

La mulţi ani, Carina-Ioana,

şi Dumnezeu să ni te ţie

numai întru bucurie!


Pagina 2 din 8412345...102030...Ultima »