Cronici sentimentale | Dragusanul.ro - Part 19

Liliana Widocks şi nişte „Jocuri de îngeri”

Nu aş fi crezut că Liliana Widocks, din Bolton (Anglia), dar născută Horbi, în Iţcani, şi cartea ei de poezie „Jocuri de îngeri” vor izbuti să adune atâta lume vie şi fremătătoare în minunata sală „Elena Greculesi” a Bibliotecii Bucovinei „I. G. Sbiera”. Biblioteca este un adevărat templu al prospeţimii şi al purităţii, în care slujesc la sfintele altare ale Cuvântului tipărit sacerdoţi minunaţi, cărora le strălucesc ochii de inteligenţă şi dragoste. Prin urmare, şi „credincioşii” sunt aidoma, răspândind în preajmă şi înspre orizonturi numai iluminare. Te simţi minunat într-un asemenea loc, în care sufletul soarbe din aurele copleşitoare ale celor care există prin ei înşişi şi care-l trăiesc pe bunul Dumnezeu, în deplină libertate, drept bucurie.

Poetesa româncă din diaspora, aşezată în sală, lângă fiul ei David Widocks, englez get-beget, era atât de copleşită de emoţii, încât doar un pumn de pastile a trezit-o la realitate, spre sfârşitul primei coperte muzicale, realizată în totalitate acustic de către rockerii Mihnea Blidariu (Luna Amară), Ştefi M. Ganea (Funk’e Fetish) şi Andi Drăguşanul (Toy Machines). Desigur că, înainte de a chema rockerii, am rugat publicul să facă o cruce penticostală (cum, ăştia nu fac cruce?) cu limba pe cerul gurii, ca să nu fie cu bănat dinspre ţapii intoleranţei talibane de la periferia târgului şi a medievalismului barbar.

Astăzi, am auzit discursuri inteligente şi muzică de calitate, ba chiar şi trei poeme frumoase, pe care mi le-a citit, pe când Liliana Widocks dădea autografe unei lungi cozi întru onorarea Poeziei poezie, doamna Hermina Cristina Melinte. M-a înveselit peste poate discursul umoristului Constantin Horbovanu şi m-a înduioşat delicateţea doamnei profesor universitar Ignătescu, care, în numele colegilor domniei sale, i-a înmânat… colegei Liliana Widocks o cupă, un fel de Sfânt Graal al demnităţii şi al prieteniei. A fost o zi minunată, dar cum mâine, 24 august, încep alte jocuri de îngeri, pe platoul şi în şanţul Cetăţii Sucevei, vă las cu fotografiile şi mă întorc la Bucovina Rock Castle. Pentru că simt nevoia să-mi mângâie fruntea şi lumina spiritualităţii viitorimii, o spiritualitate pe care o slujesc supus, dar şi cu încrâncenare, de aproape un deceniu.


În 7 august 1984, m-am născut a doua oară

Fata mea, Ana Cozmina

Cărțile străvechi ale omenirii vesteau că omul este ursit pentru „șapte lumi”, iar „cele şapte lumi pot fi explicate ca lumile tatăl, bunicul, şi străbunicul, fiul, nepotul, şi strănepotul, şi însuşi jertfitorul” (Mundaka-Upanishad, I, notă de subsol, p. 31). Dar în 1984 nu prea știam eu cum vin viziunile îndătinate ale omenirii și nici nu prea aveam un orizont, din care să sorb puterea de a trăi și de a năzui. Din fericire, în dimineața zilei de 7 august a apărut, în calea sufletului și a minții, un mugur de crăiasă, un lăstar de lumină, o zeiță pentru restul zilelor mele, căreia, pentru că și miracolele poartă câte un nume, i-am zis, după ce am căutat printre antecesoare, Ana-Cozmina. Și am început să exist și să știu pentru ce exist.

Viorica, privindu-şi urmaşii

E adevărat: fiecare copil vine pe lume cu norocul lui, pe care îl răsfrânge asupra celor „șapte lumi”, cărora le ești jertfitorul. Am văzut, am trăit asta prin Cozmi și Andi, prin Darius și Carina, și tocmai de aceea, în ziua nașterii Crăiesei mele, nu pot să-mi ignor duioșia, adică universul sentimental, care există dincolo de tot și de toate, fiind singurul care și contează.

Andi, suflând în lumânări, ajutat de Cozmina

La mulți ani, prințesă,

și Dumnezeu să ni te ție numai întru bucurie!


Roman Istrati, un destin al nuntirii cosmice

Roman Istrati s-a ivit pe „podeaua zodiei” sale pentru a-şi fereca „norocul în scripte de os” (7 septembrie), atunci când „a viscolit cu stele prin ogradă” (vorbă grea), iar el, poetul înnăscut, îşi dorea cu patimă un loc „în hora ce se cheamă nemurire” (ţară de sus), printr-o carte de poezie, la care a trudit ani în şir şi care urma să poarte titlul „Barbut”: am găsit printre manuscrisele şi dactilogramele poeziilor lui mai multe „coperte de gardă” cu acest titlu şi am înţeles, foarte curând, că din această viziune lirică s-au smuls ciozvârtele pentru „Miezul adânc”, o carte frumoasă de poezie, care a văzut lumina tiparului în 1978, la Editura „Eminescu”, cu Constanţa Buzea ca prefaţator şi redactor de carte, o carte în care „peste toate gândeşte steaua ta luminând / o linişte fără căderi şi elogii” (miezul adânc), dar o carte în care Roman Istrati nu se regăsea drept „pleoapa zilei despicată-n două” (vorbă grea).

*

O altă construcţie, durată cu aceleaşi „cărămizi”, dar care nu aducea nici pe departe cu arhitectura întrezărită, desluşită şi vestită de Roman Istrati, care îşi simţea sufletul „o şatră… nomadă, pustie / cu pasul domol ca vuietul ierbii” (elegia ţiganilor), pentru că „pe la noi ar bate un vânt de proză” (colecţia de fluturi), iar discursul amplu şi conştient de sine, care să contureze o nouă mitologie românească printr-un expozeu lirico-epic trăit până la spaimă, până la „păpuşa nopţii răstignită-n grindă” (nunta), îi fusese refuzat, în favoarea unui zigurat conceptual încropit de cenzura comunistă, în care „clopotu-şi sparge-n gură fluturi / lăptoşi ca osul sfânt / de păpădie” (somn), renunţând la statutul său de clopot şi la vibraţiile sale cosmice, în egală măsură misterioase şi mistice, mistice şi misterioase, iar reconstrucţia aceasta brutală l-a derutat pe poet, care a trăit cu amărăciune prădarea de sine, care nu-şi mai putea purta „fiinţa în izvoare cu cerbii” (elegia ţiganilor), sufletul său vibrant, reverberat cosmic, fiind turnat în formele clasicizate ale cenzurii comuniste (patrie, poezie, sat).

*

Fără îndoială, deşi nu s-a născut la sat, ci în teritoriul sacru al iconarismului bucovinean, Roman Istrati trăia şi dragostea de patrie, într-o înrudire cu iubirea de patrie trăită de Ioan Alexandru, dar trăia, mai presus de toate, cosmicitatea de deasupra acestui spaţiu sacru, în care un „fum albastru umple casa noastră / din nou îl simt prin sânge colindând” (nunta), iar  „în cer mesteacănul palid aprinde / neliniştite trepte de untdelemn” (somn), translaţia Cer-Lut, atât de profund iconaristă şi atât de inspirat definită de un poet, pe cât de poet, pe atât de filosof, „dansează lutul gata să se-aprindă / cu furca mama-mpunge speriată / păpuşa nopţii răstignită-n grindă” (nunta), pentru că doar Mama Terra, „doar mama ia-n lopată lutul morţii / cu care neştiut o să mă-nsor” (nunta). Da, asta urma să fie „Barbut”, de Roman Istrati, poeziei lui fiindu-i premeditat un destin al nuntirii cosmice, cu „lungi păsări (care) te cutreieră noaptea” (7 septembrie), cu un „munte, în trupul tău de lumină / cocoşii-nnoptează-ntr-un cântec de seară” (elegia ţiganilor) şi cu timpul vrăjmaş înfruntat în provocate şi nenumărate ocazii: „îmi intră un taur prin venele slabe / intră mugind adânc, obosit / cum intră frigul încet în silabe” (7 septembrie). Roman Istrati dorea să îşi facă din mister mistica lirică, deci „din noapte singura mea hartă, / altă poruncă nu mai împlinesc” (fratelui meu), pentru a nu ajunge, în cele din urmă, la dureroasa, deşi retorica, întrebare: „aceste vorbe cine mi le iartă?” (fratelui meu).

*

Încerc să-mi aduc aminte despre discuţiile noastre despre poezia lui, dar realizez că, întotdeauna, ca şi „acum stăm trişti şi ceru-i orb de stele” (vorbă grea), Roman Istrati schimbând subiectul discuţiei, după obişnuinţa lui Constantin Ştefuriuc, „şi-n cer / caii de lut mai nechează” (însingurare II). Şi cu toate astea, a ţinut să-i lucrez eu cărţile de după, obligându-mă la o stare de veghe, prin care să ader „la înalta moralitate a florii” (poem împotriva poluării mediului înconjurător), o stare de veghe prin care „am tăiat din osia lungă a morţii / săbii cu care să baţi o cetate”, în vreme ce în „cameră fumul e ud de când zace / în candela scundă, uleiul se teme / şi arde în somn, fără pace // pe jos răsturnaţi mor sâmburii goi / din care cu frică băut-am povara / războiul pornit se întoarce-napoi / şi noaptea sub talpă-şi striveşte ţigara” (împotriva lui Sisif).

*

Stăm la sfat adesea; de când el a plecat, sfătuim împreună, „stăm trişti şi ceru-i orb de stele / tot cu genunchiu-n gură, amorţiţi” (vorbă grea), iar Roman Istrati veghează din Ceruri să nu mă împresoare „exacte / şi mari orologii… cu ochi tulburaţi / de ferigă” (miezul adânc). Şi totuşi, nu înţeleg de ce s-a desprins atât de brutal de poezie, deşi i-am oferit, de-a lungul deceniilor, o puzderie de motivaţii pentru reîntoarcere, inclusiv diplomele şi premiile care i-au fost acordate la propunerea mea şi de care, după cum văd într-un CV în manuscris, era cu adevărat mândru, pentru că, în fond, i se cuveneau pe deplin, eu fiind doar sortitul la a vedea, atunci când a fost nevoie de asta, că „o stea îşi arde lâna biruinţei, / prea mare-i nemurirea, noi fiind / doar sluga întâmplării şi-a voinţei” (gând 3). Îi recitesc, pentru a nu ştiu a câta oară poemele (pe care tot eu le-am şi cules), le las, apoi, să îşi dureze făgaşul liniştit şi prin sângele meu („şi când te vei stinge, gândule? – când / o carne îţi va alunga speriindu-ţi steaua? / căci văd în somn cum voi căuta aiurând / un nufăr / cu care să-ţi curăţ tejgheaua”) „şi vai, tu, sângele meu – neatinsule / lungi păsări te cutreieră noaptea / cum ar cutreiera singuratice insule” (7 septembrie), fără să aflu răspunsuri, ci doar o nepământească furie, din care zvâcnesc spre cer păduri întregi de pumni încleştaţi.

*

„Nelumite, mirosul de rouă te-a îmbătat / cana din care bei cearcănul lunii / şi cântecul simplu ruşinat ca un bănuţ / pe care ţi-l lasă în palmă tăunii” (celui nelumit) odihnesc pe masa mea de lucru, frunzărite febril şi de tine, de parcă am redescoperi împreună că „deasupra capului / steaua era coaptă ca un măr”, că în veşnicia ruralităţii „învățătorul vorbea frumos / în capătul celălalt al satului / auzeam glasul lui popa dondu / care striga: chiraleisa!” (colecţia de fluturi), iar în veşnicia veşniciei, „în pacea sfinţită de ceasu-mpăcării / cuţite înalte aşteaptă botezul / când fecioare-aplecate-n gură cu crezul / cinstesc masa cu semnul uitării” (elegia ţiganilor). Fără să poţi păşi pe aceste urme, rătăcind sau fiindu-ţi interzisă calea, simţi nevoia să te dezbraci de soartă şi de viaţă, să te despovărezi de tot şi de toate şi să de abandonezi în sălbăticia şi cruzimea unui alt mister: „Pitic m-am născut / şi fraţii dădeau la barbut // o ţigancă cu sâni de răşină / într-o noapte fără-nceput / mi-a ghicit în barbut // aurul moale şi sfânt / cu-un pahar de pământ / l-am băut la barbut // tata uscat şi amar // pentru un zar / m-a vândut la barbut // bun vândut…” (barbut).

*

Generaţia noastră a crescut într-o adevărată religie şi cosmicitate literară, desluşind şi vestind, în discursuri lirice distincte, revelaţii de care lumea, în dogmatismele ei ocazionale, nu mai avea nevoie de noi. Roman Istrati a refuzat adaptarea la dogmatismul vremii lui, în ciuda capacităţilor de a vedea, de a înţelege şi de a vesti totul prin metafore proaspete, printr-un pictural literar remarcabil. S-a rupt de sine cu o stranie pudoare, iar textele lui poetice au zăcut, vreme de decenii, neatinse nici măcar de el, în adâncul unei cutii de carton, în care înghesuise fel de fel de fleacuri: „o tabacheră palidă, căruntă, / un bob de aur, aşchii de piper / şi trandafiri de lemn se vând sau chiar / tablouri cât o unghie de cer // miros de oameni şi miros de cai / se-amestecă în gustul de argilă / un flutur ambulant îşi lasă solda / pe o cămaşă râncedă, umilă” (talcioc). În România contemporană nu mai este loc de noi. Nu ne mai găsim rostul şi predestinarea. „Şi lumea ţipă, caii, banii ţipă / aerul scuipă flori necunoscute / şi-ascuns într-un surtuc de vinilin / doar un bătrân posac / vinde minute” (talcioc), dar paginile în care au picurat suflete rămân, tainice şi misterioase, în adâncul unei cutii de carton – o realitate mai presus de tot şi de toate, cea a poeziei care, vorba lui Mircea Motrici, şi-a căutat şi şi-a aflat poetul. Roman Istrati este poet. Ştiu şi sunt încredinţat că este. Doar despre noi, ceilalţi, nu ştiu ce să mai cred (I. D.).


Anton Achiţei sau „şi aici durerea naşte flori”

Anton Achiţei m-a vizitat ieri, la birou, doar ca să-mi aducă două cărţi de poezie: „Zbor în anotimpuri” (Editura Plumb, Bacău, 2000) şi „Iscălitura mamei” (Editura Fundaţiei Culturale Cancicov, Bacău, 2012). Îl cunoscusem, cu decenii în urmă, când am făcut câte un interviu, pentru „Zori noi”, cu Anton Achiţei şi cu Benone Sinulescu, Anton bucurându-se de largă notorietate, pe atunci, datorită cântecelor „Moldovă, Moldovioara mea”, „Stejărel de la Guranda” şi un cântec al Soarelui, în care, spre uimirea mea, am identificat versul „Luna-i numai un lut rece”, deci materie („Soarele este viaţă, iar luna este materie” – s-a scris, cu milenii în urmă, în „Întrebările” din „Prashna-Upanishad”). Dovadă că în subconştientul oamenilor încă mai supravieţuiesc fragmente din mărturii ancestrale, pe care numai harul liric le mai poate scoate la iveală.

Prima carte, „Zbor în anotimpuri”, adună poezii adolescentine, scrise la Câmpulung Moldovenesc şi supuse, tot pe atunci, judecăţii cenaclului din Suceava, condus de Platon Pardău, poezii care, începând cu prima pe care a scris-o, „Toamna”, conturează nu doar o uşurinţă a versificării, ci şi un instinct vizual al miticului, care avea să-l călăuzească spre esenţializări moderne surprinzătoare: „Ferestre largi / prin care păsări / se-aud cum mă cheamă, / ferestre luminoase / prin care cântecele mele / vor zbura către inimi. // Aromă proaspătă / de var şi vopsele, /grăunţe de cristal / clipesc în mozaicuri, // Aici vor cuibări / doruri şi vise / în cântec de privighetori, / iar curcubeie se vor adăpa / cu roua florilor de la ferestre” (Casa nouă). Am citat integral acest poem (şi sunt câteva zeci care merită o astfel de recunoaştere), ca să înţelegeţi singuri cât de liric, de profund liric, putea saluta condiţia umană un tânăr elev al Şcolii profesionale de construcţii din Câmpulung, pe nume Anton Achiţei, care doar din căldura sufletului crea şi se bucura de un adevărat univers mitic al cotidianului: „Ca o năframă de borangic / ţesută în luceferi / noaptea se strecoară uşor / printre florile de cărămidă / ale oraşului / înfierbântat de macarale / şi mistrii. // În seara asta / am să rămân deasupra, / aici, pe coama blocului înalt, / o să ascult cum vorbesc cărămizile, / cum zâmbesc aştrilor / aprinzându-se mai tare în ziduri. / Suspendat între pământ şi stele, / voi simţi sărutul universului” (Sărut).

*

Fără îndoială, cea mai proaspătă inspiraţie lirică ţine de vârsta fragedă a fiecărui om, dar eu, care ştiu ce şi cum se scria, discuta şi publica pe la cenaclul sucevean al lui Platon Pardău, frecventat de Traian Chelariu, Teofil Lianu, Eugen Fetchin-Frunză, Pan Solcan, Eusebiu Camilar, George Sidorovici, Traian Filip, Dragoş Vicol, Arcadie Arbore, George Damian, Constantin Ştefuriuc, de tânărul evreu Norman Manea, întors din lagărele de exterminare transnistrene, nu pot să nu apreciez lirica vie şi curată a tânărului, pe atunci, Anton Achiţei, care vizualiza splendidul pictural al condiţiei umane, în respiraţii pline de sinceritate, dar şi de imaginaţie: „Oaze albastre / de dor şi lumină / sunt cântecele mele / ce-n suflet le port, // E arşiţă-n suflet, / e vânt şi furtună, / dar păsări măiastre / se-aud peste tot” (Păsări măiastre).

*

Cea de-a doua carte de poezie a lui Anton Achiţei, care beneficiază şi de o prefaţă inspirată, „Un om-fluviu”, semnată de Petre Isachi, conţine doar poeme scrise cu o maturitate lirică remarcabilă, în care „fiecare lacrimă e o stea” (Poveste nepereche), dar şi un impuls mitic de nestăvilit: „Un gând mă îndeamnă / să mă ascund / sub aripa Păsării Timpului, / să zbor cu ea / pe tărâmuri albastre, / să văd de aproape / minunea lumii, / izvorul vieţii” (Pasărea Timpului). Aici, în această carte există elemente de unitate a vieţii şi a universului, sintetizate sacerdotal în trăsăturile inconfundabile ale Mamei, în care se unesc Cerul şi Pământul, în care interacţionează cosmogonii primordiale (nicidecum arhetipale, pentru că presupun făptuiri stilistice şi nu instincte), în formulări care nu s-a mai folosit: „Tu nu ştiai, mamă, să scrii / frumosul tău nume Anica / dar atingeai / cu un deget hârtia / şi cu lumina sufletului tău / îţi scriai povestea vieţii / într-o cunună / cu şase flori de sânziene… / Noi eram, mamă, / iscălitura ta” (Iscălitura mamei).

*

Există un adevărat diametral între creaţia folclorică a lui Anton Achiţei, marcată de nostalgie, şi creaţia lui poetică, profund vizionară în reverberaţiile imaginaţiei. Poezia lui are o „sfinţenie de sanctuar celest, / cuvintele-nfloresc în nopţi de dor” (Casa Pogor), are „Viaţa – calendar / cu file de vânt răsfirate / din care / nu ştim niciodată / când ia vântul ultima filă” (Calendar), are „lumină de ruguri aprinse” (Amarul geniului), are, „pe cărări lumină / şi lacrimă” (Gânduri pentru părinţi), concluzivul pentru acest scurt material despre minunata lirică a lui Anton Achiţei existând, fireşte, tot în filele cărţii lui: „Puteri nu am / să zbor spre mai înalt, / dar şi aici / durerea naşte flori” (Flori).


Demnă de personalitatea tatălui ei: Oana Maria Sîrbu

Era încă o fetișcană când fata maestrului George Sîrbu, Oana Maria, mi-a atras atenția nu doar prin frumusețe, ci și prin puternica personalitate artistică și umană, care o îndreptățea pe deplin să preia mitul viu al spiritualității românești din Bucovina, numit Grupul folcloric „Balada Bucovinei”. Curând după aceea, adică după absolvirea Conservatorului din Cluj-Napoca, Oana mi-a devenit colegă la Centrul Cultural „Bucovina” – și rău a făcut că nu a rămas pentru totdeauna la Cluj-Napoca, deși îi înțeleg și imensa dragoste cu care își cinstește părinții și frații.

*

În județul Suceava, în care bucovinismul a pierit de mult, chiar dacă noi nu băgăm de seamă, Oana Maria Sîrbu, ca și minunatul grup „Balada Bucovinei”, nu este pusă în valoare; dimpotrivă, beneficiază de o masivă marginalizare din partea nepricepuților care au nimerit în sistemul culturii ca la o felie de cașcaval. Dar Oanei nu-i pasă, pentru că are o familie minunată și un rost aparte, cu tot sufletul asumat. Astăzi, însă, fiind ziua nașterii Oanei Maria Sîrbu, profit de prilej, deși mă prefac a nu ști nimic, ca să-i urez, din toată inima:

*

La mulți ani Ana Maria Sîrbu

și Dumnezeu să ni te ție numai întru bucurie!


Pagina 19 din 93« Prima...10...1718192021...304050...Ultima »