Elegie în dialog cu primăvara: Rodica Dominte

A fost să plece şi cea mai frumoasă femeie. O văzusem pe scenă, într-o revărsare de personaje, trăind în Zamfira lui Puşkin (Ţiganii), în Savanta Dinescu a lui Lovinescu (Citadela sfărâmată), în Nicolle a lui Everac (Un fluture pe lampă), în Femeia lui Baranga (Viaţa unei femei), în Constanţa lui Baranga (O felie de lună), în Momina lui Pirandello (Astă seară se joacă fără piesă),în Aneta Duduleanu a lui Kiriţescu (Gaiţele), în Roxana lui Genoiu (Drumul spre Everest), în Catinca lui Ionescu (Cum s-a făcut de-a rămas Catinca fată bătrână), în nemuritoarea Chiriţa (Chiriţa în provincie), am văzut-o trăind totul, inclusiv ziua de fiecare zi, cu o dezlănţuită poftă de viaţă şi m-am închinat ei, ori de câte ori am avut ocazia, cu netrucată evlavie. Pentru că, pentru mine, Rodica Dominte însemna sfinţenia femeii care are harul de a se căuta şi de a se afla. Un har pe care l-a dobândit, împreună cu soţul ei, Nistor Dominte, ctitorind Teatrul Popular „Matei Millo” din Suceava şi durând zidiri temeinice în toate înfăptuirile culturale ale Bucovinei ultimilor 60 de ani.

Rodica Dominte s-a născut într-un 31 ianuarie al culturii române şi acolo se va naşte mereu şi mereu, nu doar în cel al anului 1944, când sângele ei italian şi român a pulsat, pentru totdeauna, sub lumina soarelui. În noaptea trecută, i s-a făcut dor de dus, dor de fânaţe înflorite, în care să se aşeze, împreună cu Tucu, lângă un ştergar cu caş proaspăt şi cu roşii. În urmă cu două decenii, pe când ne aflam într-un elegiac dialog cu primăvara (calea ei de acum), i-am închinat un poem, prin tehnica acrostihului, pe care fără voie simt nevoia să-l murmur:

Risipitorule, mi-a zis primăvara,

Oglindeşte-te-n dimineţile tale,

Drumul drept e iluzia clipei,

Iluzia unei repetate morale,

Caută-ţi singur drumul care-ţi convine,

Asumă-ţi responsabilitatea păşirii,

Dăruieşte-te pe deplin libertăţii

Ori abandonează-te firii!…

Mi-era iarnă în ceasul acela

Irepetabil şi poate păgân,

Nu-ndrăzneam să îmi umblu prin suflet,

Totuşi, iarna-ncerca un răsuflet

Efemer şi am prins să-l îngân.

Dumitru Teodorescu – numai ce-am văzut că nu-i!

Scriitorul şi publicistul Dumitru Teodorescu, la sărbătorirea poetului Ion Paranici

Dumitru Teodorescu, senior de drept al gazetăriei bucovinene, înseamnă pentru mine un înger călăuzitor, datorită căruia am ajuns să trăiesc din scris. Am fost şi vom fi prieteni şi dincolo de omenesc, de vremelnicie, de eternitate. Ne-am văzut rar, dar ne-am simţit întotdeauna împreună sau poate că şi împreunaţi într-o anume licărire, menită puterii de a trăi, de a fi. Când s-a aruncat pe nedrept cu pietre în el, chiar din tabăra din care făcea parte, cea a presei, am explodat aşa cum mi-i ursit să o fac, şi s-a bucurat teribil, atunci şi după aceea, când s-a dovedit că am avut dreptate, Dumitru Teodorescu fiind unul dintre gazetarii demni şi frumoşi ai Sucevei, căreia nici măcar injustiţia politică nu-i pot întina aura.

Viorel Varvaroi, înmânându-i Diploma OPERA OMNIA lui Dumitru Vinţilă, în vreme ce Dumitru Teodorescu îşi pregăteşte cuvântul de autor

A lăsat după sine o singură carte, un tulburător studiu despre viaţa şi opera cărturarului martir Em. Grigorovitza. Celelalte cărţi, toate nescrise, le-a luat cu sine. A plecat împovărat de cărţile care i-au rămas nescrise, Dumitru Teodorescu robotind şi irosindu-se în gazetărie, adică în misiunea de a alina, atunci când nu poţi dobândi dreptatea, şi a face cunoscut adevărul, atunci când minciuna copleşeşte totul. Avea condei de scriitor şi rigoare de om de presă înnăscut, iar tabletele lui literare, risipite prin filele de o zi ale presei, pot alcătui, oricând, câteva cărţi de atitudine şi de înţelepciune.

Constantin Ştefuriuc şi Dumitru Teodorescu

Despre plecarea lui Dumitru Teodorescu nu vreau să scriu. E o nedreptate cosmică, de care are parte, printre atâtea alte nedreptăţi, e o ofensă cu care soarta îl împovărează. Dar s-au rupt lanţurile amarului, s-au frânt beznele şi Mitică, prietenul atâtor existenţe reale şi făptuitoare, străluceşte în lumină. E liber şi plin de viaţă precum odinioară. Pentru rănile lui nedrepte, va şti să ierte ceea ce este de iertat, aidoma lui Radu Gyr. Pentru bucuriile făcute altora, cu forţa cuvântului scris, aura lui triumfă asupra vremurilor. Eu aşa ştiu, aşa simt, aşa gândesc.

Dumitru Teodorescu şi Roman Istrati

În casa mea, cu Menachem Falek şi poeţii Ierusalimului

Menahem Falek, citind la Vatra Dornei

Fratele meu din Naţiunea Poeţilor, Menachem Falek, lucrează o antologie a poeziei evreieşti de astăzi în limba română, iar eu, cum e firesc, îl ajut la corectura finală. Doar atât, fără merite de traducător, deşi Mena, cu generozitatea lui debordantă, mi le tot atribuie, ori de câte ori lucrăm câte ceva împreună. Am simţul limbii şi al poeziei şi mă descurc bine cu astfel de corecturi finale, atât de bine încât Menachem Falek nici nu gândeşte la un alt parteneriat pentru spaţiul spiritual din care şi el provine, născându-se în Bistriţa, încredinţată ulterior Cleopatrei Lorinţiu, care i-a închinat şi o cronică literară a uneia dintre cărţile lui, o cronică pe care mă grăbesc să v-o înfăţişez. Astăzi, când mi-a trimis poemele altui poet evreu, Mena glumea: “văd că, în ultima vreme, m-am cam mutat la tine, acasă, încălcând grav legile izolării la domiciliu”. Dar legea pe care o încălcăm noi, cei doi fraţi din cadrul frăţiei Naţiunii Poeţilor, ţine de “izolări” cumplite, petrecute mai adineauri (cei care îşi închipuie că izolările acelea s-au petrecut cândva, deja se expun riscului unei pandemii de neiertat!), şi nu de lumea largă, care ţi se aşează pe pervazul ferestrei, când ţi-i lumea mai dragă, doar ca să-ţi dea bineţe şi să te invite la călătorii minunate în lungul şi în largul Universului. Cronica poetesei Cleopatra Lorinţiu:

Looch Lars

O stare de spirit, cum rar mi-a mai fost dat să întâlnesc, s-a incifrat într-o dublă deghizare, şi de nume, şi de prezenţă scenică, în cadrul minunatelor concerte ale Trupei RELATIVE. Dar dincolo de măşti se află un tânăr inimos şi generos, de a cărui prietenie mă bucur, pe nume Lucian Francisc Csibi, un chitarist solo de excepţie şi un pictor surprinzător – şi eu care îl credeam doar omul de concepţie a materialelor Bucovina Rock Castle şi Bucovina Acoustic Park!

În mod cu totul şi cu totul întâmplător, astăzi Lucy împlineşte o oarece vârstă, aşa că o să-i urez ceea ce le cuprinde şi este condiţionată de toate: Fericire!