Cronici sentimentale | Dragusanul.ro - Part 17

Nunta lui Alexandru „Teiu” şi a Andreei Teişanu

Am motivele mele să înjghebez o cronică foto a cununiei religioase (mâine, şi a nunţii), care i-a unit, în faţa comunităţii (reprezentată de viceprimarul Lucian Harşovschi) şi a lui Dumnezeu (reprezentat, de milenii, doar de Iisus Hristos), pe Alexandru şi Andreea „Teiu” Teişanu, cel mai important fiind, desigur, faptul că „Teiu” se numără printre cei patru fondatori ai trupei „Toy Machines” şi, deci, indirect, dar decisiv, ai Festivalului „Bucovina Rock Castle”. Chiar dacă mai cântă şi prin alte trupe, „Teiu” e al nostru, e sărbătoarea şi evenimentul nostru, cu toate bucuriile lui. Iar aceste bucurii vrea să le scoată bietul meu aparat foto în cele ce urmează:

*


Bianca Băițan, de la Bucovina Rock Castle

Mihnea Blidariu, Bianca Bodnar și Bianca Băiţan

Voluntarii Festivalului „Bucovina Rock Castle” fac parte din familia mea, așa cum și eu aparțin și familiilor lor. De fapt, în întregul lui, Festivalul „Bucovina Rock Castle” înseamnă o familie uriașă, cu mii și mii de oameni croiți din aceeași stofă. Printre voluntari, avem trei Bianca – cea brunetă, cea șatenă și cea blondă – din care două născute în august, dar ziua de astăzi aparține Biancăi Băițan (cea blondă), care, ca și alți voluntari, vine, de la Cluj-Napoca (oraș în care mii de tineri suceveni au găsit șanse la demnitate și la viitor), la Suceava doar pentru a sluji Festivalul „Bucovina Rock Castle”. În fond, festivalul este fărâma de suflet pe fiecare dintre ei o dăruiește vitregei baștine sucevene, și pentru asta le sunt profund recunoscător. Prin voluntari îmi iau puterea de viață și de luptă și de la muzicieni, și de la publicul fără de egal al festivalului.

*

Ca și ceilalți voluntari, și Bianca Bodnar are împliniri intelectuale, profesionale și familiale, dar „Bucovina Rock Castle” înseamnă, și pentru ea, un mod neprihănit de a vă șopti, cât se poate de firesc: Oameni, vă iubesc!

*

La mulți ani, Bianca Băițan,

și Dumnezeu să ni te ție numai întru bucurie!

 


Ionică Băițan, un prieten întru Ion Grămadă

Ionică Băiţan

Prietenii nu ni-i alegem, ci se aleg singuri. Prietenii sunt o complementaritate, o părticică din aura existenței noastre, pe care noi am ignorat-o, din diverse motive, și pe care ei o completează și o pun în lumină. Realizez chestia asta abia astăzi, când nu facebook-ul, ci un prieten îmi spusese primul că astăzi este ziua de naștere a directorului Școlii de Arte „Ion Irimescu” din Suceava, Ion Băițan.

*

Pe Ionică Băițan l-am cunoscut și ne-am împrietenit întru Ion Grămadă. Dacă nu ar fi fost și obolul lui drept singură implicare stroieșteană, nu amplasam niciodată bustul Eroului Bucovinei în Stroiești, ci „undeva pe pământul Bucovinei”, după cum îndemnau Dimitrie Marmeliuc și Ion Arieșescu, camarazii lui de jertfă în tranșeele României Mari. Dar legătura de atunci s-ar fi spulberat, probabil, dacă nu ar fi fost evoluția, în primul rând umană, a lui Ionică Băițan din anii de când ocupă un important scaun decizional în cultura bucovineană.

*

Prietenii mei sunt, dintotdeauna, oameni care se învrednicesc de acest statut, eu fiind doar un fir de nisip, care se revoltă împotriva umbrelor și absoarbe cu nesaț lumina.

*

Iar Ionică Bățian nu mi-a umbrit sufletul vreodată, ci mi l-a încălzit, mereu și mereu, cu o înțeleaptă cumsecădenie, care mă obligă la respect. Iar de la respect până la prietenie nu a mai fost decât un scapăr.

*

La mulți ani, Ionică Băițan,

și Dumnezeu să ni te ție numai întru bucurie!


Un Crai veșnic Nou al culturii: Emil Havriliuc

Emil Havriliuc, în coperta uneia dintre cărţile sale

Remarcabil compozitor de romanțe și un muzician complex, care a lăsat amprente durabile pe arta suceveană a spectacolului, Emil Havriliuc a încântat, de curând, Suceava prin minunata reluare a operetei „Crai nou”, pe care o presoară, din când în când, pe cerul senin al memoriei românești. În urmă cu vreo câțiva anișori, de Paște, Emil Havriliuc făcuse și incredibilul concert cu instrumente tradiționale din lemn, sub impresia poemului „Se naște Dumnezeu”, de Vasile Gherasim, concert care pornea de la sunetul din ce în ce mai aglomerat al toacei, urca, prin doina lui Silvestru Lungoci, spre esența expresivității sublime a spiritului românesc, „Balada” lui Ciprian Porumbescu, apoi, iarăși, prin doina lui Lungoci și prin ritmicități de toacă, deschidea calea spre consacrarea în veșnicie a destinului neamului nostru.

 

Autor de creații muzicale, de creații scenice și de cărți, om de o noblețe inconfundabilă, Emil Havriliuc înseamnă o personalitate unică a Bucovinei, care face parte din însăși ființa noastră spirituală.

*

La mulți ani, Maestre Emil Havriliuc,

și Dumnezeu să ni te ție numai întru bucurie!


Lili Crăciun, „Între relativ și absolut”

Un moto din Cioran („Nimeni nu găsește absolutul în afara lui, ci numai înăuntru”) deschide larg orizontul spre înțelegerea unei cărți de poezie „rouă-n prag de dimineți” (Definiție), semnată de remarcabila prozatoare Lili Crăciun, „Între relativ și absolut” (Editura EIKON, București, 2018), care își află și își durează „un colț de nemurire… aici printre cuvinte”, unde se abandonează drept „anonim într-un prezent // printre rădăcini rebele (Uitatele cuvinte). O poezie „foșnind a veșted” (Toamnă cu miros de veșted), care își propune să ofere „beția înălțimilor… / aripile acelea simple / chiar un pic ruginite” (Aripi) drept leac existențial în blagiana tentație a atentatului asupra absolutului, esențializează frământările, stoarcerile interogative din romanele prozatoarei Lili Crăciun, „croite dintr-o bucată de suflet” (Aripi) pentru a împleti „visul / din petale de maci înfloriți / roșul aprins clocotește / la fel ca sângele” (Dar), când cu „cu șuvoaie de regrete insurmontabile / ucigașe” (Lăsați-mă să râd), când cu „visuri nepovestite nici măcar dimineții” (Voi ști că mă cunoști), când „din punct de vedere al timpului… / însă din perspectiva fericirii” (Când spațiul se comprimă).

*

Esențializându-și trăirile, Lili Crăciun încearcă și izbutește deslușirea și mai precisă a contururilor făpturii lăuntrice, predispusă atavic spre confesiune, cel mai adesea din nevoia de a înțelege, de a se pricepe și de a-și hărăzi locul, aplecându-și „palma / precum creanga unui copac desfrunzit” (Poezie albastră) asupra umbrei și asupra aurei, „lăcătuind dorul acolo / unde-l știu doar tăcerile și toporașii” (Poezie albastră). Și se confesează în curgere și străvezimi de izvor limpede și pururi grăbit: „eu am vrut dintotdeauna / să obțin dragoste / m-am așezat unde era puhoi de lume / femei și bărbați ferchezuiți / (care dădeau din coate să ajungă la fructul promis) / cu răbdare / fără să trișez / am înaintat cuminte până am ajuns în față / după ce m-am târguit puțin la preț / am plecat cu o comoară adunată în inimă” (Iubire second hand); umbră și aură, umbra conturând măreția și omenescul aurei, pentru că, în cele din urmă, absolutul își depune runele în cuiburile sufletelor omenești, mai toate intimidate, ba chiar speriate de trecere. Iar Lili Crăciun, fără voie sau premeditat trăitoare a înțelepciunii taoiste a aflării de sine, „arde răsăritul / printre pete de întuneric / ștergând roua dimineților reci” (Ultimul val), ca să constate că „suntem săraci / nu avem decât amintiri împreună / iar amintirile mele sunt amintirile ei / și ale ei sunt totuna cu amintirile mele” (Dușmanul), acest abandon în trecut, de care se lasă „îmbrățișată” este ca o înrădăcinare, pentru că, dintotdeauna, omenirea a definit cele trei ursitoare ca fiind trecut, prezent și viitor, într-o unitate indestructibilă „spre întrebarea primordială a existenței… / indiferent câte variante de răspuns găsesc” (Întrebarea primordială), iar „iarna râde pe uliți vechi / în timp ce un poet anonim moare / iar umbra lui lunecă / prin ninsori” (Statornicie albă).

*

Răsfoită pagină cu pagină, cartea „Între relativ și absolut”, de Lili Crăciun, înseamnă o tulburătoare spovedanie, pe care am încercat să v-o spun pe scurt, folosindu-mă de versuri, de „crestările în cuvinte” (Dorurile stafii) cu care poetesa izbutește „să închege cuvinte / aidoma / ca și cum ar tăcea” (Poveste în doi). Sau, așa cum subliniază Georgeta Resterman, vorbind despre cunoașterea autoarei „mai îndeaproape și pătrunzându-i universul”, abia după ce îi citești cartea, în egală măsură poezie și metafizică, „realizezi ce amestec inedit de trăiri răsădite în vetre de maci înfloriți și dureri sugrumate în strînsură de rouă și-au dat mâna, prietenește, în sufletul ei”. Întâmplându-mi-se și mie să primesc, astăzi, cartea, m-am grăbit să o desconspir așa cum am înțeles-o (Ion Drăgușanul).


Pagina 17 din 90« Prima...10...1516171819...304050...Ultima »