Violetele din fereastra zilei

O mare izbândă culturală bucovineană, inclusiv din perspectiva Bucovina Acoustic Park, în desfăşurarea căruia, la sfârşitul lui iulie, încă mai sper, o reprezintă Anastasia, mugurul cosmic din braţele Violetei Codorean, directorul Casei de Cultură „Platon Pardău” din Vatra Dornei şi un trăitor al creaţiei cum rareori am mai întâlnit, dacă fac abstracţie de cealaltă Violeta, primăriţa Berchişeştilor. Violeta Codorean este, astăzi, un om pe deplin împlinit, care respiră fericire prin toţi, pentru că soarta cea bună i-a adus concreteţea viitorului şi sensul existenţial dumnezeiesc, de care toţi avem nevoie şi sperăm. Violeta Codorean trăieşte, astăzi, de două ori, şi în profunzime, şi în înalt, în cosmicitate. Violeta Codorean este, astăzi, Anastasia, aşa cum şi Anastasia Codorean este Violeta. Flori, numai flori de-a lungul şi de-a latul universului.

La mulţi ani Anastasia Violeta Codorean,

şi Dumnezeu şi pentru noi să vă ţie

numai întru bucurie!

Cum pot să uit de Gabi Havriliuc?

Gabi Havriliuc şi Veronica Căluşeriu, la Bucovina Acoustic Park

Dimineaţă, când încă mai documentam povestea satului în care colega mea, Gabriela Havriliuc, îşi are rădăcinile, mi-am propus ca, imediat ce termin hronicul Siminicei, să scriu despre ea. Mai târziu, pe când discutam telefonic cu domnul Preşedinte Gheorghe Flutur despre posibilitatea de a face sau nu, la sfârşit de iulie, Bucovina Acoustic Park la Vatra Dornei, iar mi-am propus să scriu despre colega mea de festivaluri, Gabriela Havriliuc, care, astăzi, întinereşte cu un an – şi nu-i o gratuitate ceea ce am spus, pentru că am întâlnit-o ieri şi am constat direct că aşa este. Iar acum, când în sfârşit am găsit răgazul de după Mihalcea – sat care mi-i drag, deşi nu l-am văzut vreodată, pentru faptul că Bogdan al III-lea ameninţase Bistriţa cu represalii militare, dacă nu-i face dreptate „omului şi iobagului nostru, Matei din Mihalcea”, nu mai ştiu ce să scriu despre „omul şi iobagul nostru”, al celor de la Centrul Cultural „Bucovina”, Gabi, prieten care îmi reaminteşte şi de cele două condiţii fundamentale ale vremurilor voievodale, „slujba şi credinţa”, care fac parte din firea înnăscută a Gabrielei Havriliuc, atunci când vine vorba de implicarea într-o manifestare culturală sau alta. Iar dacă nu ştiu ce să mai spun, îmi aflu scăparea, tot în trecut, într-o formulă secretă a lui Vlad Ţepeş, de care mă tot folosesc de ceva vreme încoace:

La mulţi ani, Gabi Havriliuc,

şi dumnezeu să ni te ţie

numai întru bucurie!

Nu-i aşa, Diego?

S-a născut, ca şi mine, într-o iarnă viscolită, într-o vrăjmăşie cosmică, prin care a răzbit. Şi a nimerit, poate nu din întâmplare, în familia noastră, devenind prietenul infailibil al lui Andi şi, prin efect de cauzalitate, şi al meu. Astăzi, a avut de făcut faţă unei banale operaţii, pe care am trăit-o cu emoţie, chiar dacă şi eu o am în palmares, iar odată eliberat din spital, deja mă întâlneam cu Andi şi cu Mihnea, într-o cafenea clujeană, ca să punem la cale ediţia Bucovina Rock Castle din acel an (era în ianuarie), pe când Diego se concentrează pe cântecele lui Andi, până vin „Teiu” şi „Buzu” să mai „toy-machines”-ască un cântec nou şi are bietul Diego din plin ce asculta. Viaţă de câine, viaţă de om? Aş, doar privirea contează, privirea cu care să poţi cerceta şi ochii oamenilor, şi ochii oglinzilor. Nu-i aşa, Diego?

Petru Oloieru, un om din afara Timpului

Chiar dacă rătăcesc prin vremuri, căutând poveştile necunoscute ale unor comunităţi umane, las totul baltă atunci când vine vorba despre „Zicălaşi” şi, mai ales, despre starostele lor, profesorul Petru Oloieru, cel născut la Cotiujeni, în nordul Basarabiei, şi care ar fi vrut să urmeze o carieră de finanţist, dacă buclucaşa soartă nu l-ar fi îmbrâncit spre Conservatorul din Chişinău, ca să-şi asume adevărata vocaţie, cea de trăitor al cântecelor Neamului, de la începuturi şi până întotdeauna.  Asta ne-a unit, ne-a înfrăţit şi ne-a slobozit pe căile sacralităţii româneşti, în care existăm toţi ca unul şi unul pentru toţi, căi ale sfinţeniei în care Petru Oloieru = Ion Drăguşanul = Răzvan Mitoceanu = Narcis Rotaru = Adrian Pulpă = Ionuţ Chitic = Mihai Hrincescu = Constantin Irimia = Viorel Kirilov = tentaţia chemării străbunilor, pe care o tot desluşim, de câţiva ani, cu infinită evlavie. Ne prindem în hore iniţiatice cu moşii şi strămoşii, spulberând tăciunii focului sacru pentru a-i împrăştia pe cer, respirăm veacurile cu nesaţ, până ce nu mai rămâne decât înşiruirea cosmică dintr-un capăt în celălalt al vremuirii vremurilor.

Muzicienii muzicieni Petru Oloieru şi Răzvan Mitoceanu

Vorbind despre Petru Oloieru, fără voie îl descifrezi în identităţile lui reale, cele ale orchestralului şi ale lăutăriei, dar şi ale Doina (primul nume al credinţei omeneşti) şi ale ceremoniilor Caluşar, puse la cale, prin cântec şi joc, în vremuri imemoriale, de către Kali Calusar, adică, în traducere, de către „Naşterea Limbii Credinţei”. Vorbind despre Petru Oloieru, dai contururi unor chipuri omeneşti, care îl înconjoară, pentru că prin ele se manifestă, iar legendarii Angheluţă, Lomiş, Barbu, Dinicu, Ciolacu, Ochialbi şi aşa mai departe reînvie prin Petru Oloieru şi prin „Zicălaşii” cărora le este staroste, suflet şi minte.

La mulţi ani, profesore Petru Oloieru,

la mulţi ani, „Zicălaşilor”,

şi Dumnezeu să vă ţie

numai întru bucurie!

Un artist pe care îl respect: Călin Brăteanu

Ne-am cunoscut, în urmă cu decenii, la Berchişeşti, când am întrebat, spre grupul cântăcioşilor de folclor: „Mă, care dintre voi e Călin Brăteanu?”. Mi l-a arătat un instrumentist, pentru că el, sfielnic, plecase privirile. Şi i-am spus, atunci, lui Călin Brăteanu de ce anume îmi plac mult cântecele lui şi care anume ar fi segmentele de autentic, dibace adaptat vremurilor, pe care eu le-am remarcat şi le preţuiesc aşa cum şi merită. Peste o vară, numai ce mă trezesc cu Călin Brăteanu director al Centrului pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale şi, deşi întotdeauna a fost atent cu mine, cu directorul nu prea m-am împăcat. Chestie care se ştie. În ultimii ani, de când nu prea mai am vreme pentru fleacuri, ne-am cunoscut mai bine ca oameni. Îmi plac teribil, adică la fel de mult ca şi cântecele lui, „cele trei fete de acasă” (una dintre ele este soţia, desigur), iar când prindem câte un răgaz, stăm la poveşti. Sau poate că la spovedanii non-convenţionale. Şi e bine, şi e adânc, pentru că, adineauri, văzând că şi Călin Brăteanu mai rupe un an din calendar, m-am simţit înseninat de sărbătoarea lui. Atât de înseninat, încât, într-o perioadă în care nu vreau să ştiu nimic altceva decât poveştile satelor bucovinene, m-am oprit şi am poposit pe o brazdă de la intrarea în Cuciurul Mare al lui Mircea Streinul şi al lui Radu Bercea, pentru a ridica paharul de peregrin în cinstea şi în sănătatea prietenului meu Călin Brăteanu şi pentru a-i ura, aşa cum o făcea Vlad Ţepeş în corespondenţa lui secretă:

La mulţi ani, Călin Brăteanu,

şi Dumnezeu să ni te ţie

numai întru bucurie!