Cronici sentimentale | Dragusanul.ro - Part 16

Bianca Băițan, de la Bucovina Rock Castle

Mihnea Blidariu, Bianca Bodnar și Bianca Băiţan

Voluntarii Festivalului „Bucovina Rock Castle” fac parte din familia mea, așa cum și eu aparțin și familiilor lor. De fapt, în întregul lui, Festivalul „Bucovina Rock Castle” înseamnă o familie uriașă, cu mii și mii de oameni croiți din aceeași stofă. Printre voluntari, avem trei Bianca – cea brunetă, cea șatenă și cea blondă – din care două născute în august, dar ziua de astăzi aparține Biancăi Băițan (cea blondă), care, ca și alți voluntari, vine, de la Cluj-Napoca (oraș în care mii de tineri suceveni au găsit șanse la demnitate și la viitor), la Suceava doar pentru a sluji Festivalul „Bucovina Rock Castle”. În fond, festivalul este fărâma de suflet pe fiecare dintre ei o dăruiește vitregei baștine sucevene, și pentru asta le sunt profund recunoscător. Prin voluntari îmi iau puterea de viață și de luptă și de la muzicieni, și de la publicul fără de egal al festivalului.

*

Ca și ceilalți voluntari, și Bianca Bodnar are împliniri intelectuale, profesionale și familiale, dar „Bucovina Rock Castle” înseamnă, și pentru ea, un mod neprihănit de a vă șopti, cât se poate de firesc: Oameni, vă iubesc!

*

La mulți ani, Bianca Băițan,

și Dumnezeu să ni te ție numai întru bucurie!

 


Ionică Băițan, un prieten întru Ion Grămadă

Ionică Băiţan

Prietenii nu ni-i alegem, ci se aleg singuri. Prietenii sunt o complementaritate, o părticică din aura existenței noastre, pe care noi am ignorat-o, din diverse motive, și pe care ei o completează și o pun în lumină. Realizez chestia asta abia astăzi, când nu facebook-ul, ci un prieten îmi spusese primul că astăzi este ziua de naștere a directorului Școlii de Arte „Ion Irimescu” din Suceava, Ion Băițan.

*

Pe Ionică Băițan l-am cunoscut și ne-am împrietenit întru Ion Grămadă. Dacă nu ar fi fost și obolul lui drept singură implicare stroieșteană, nu amplasam niciodată bustul Eroului Bucovinei în Stroiești, ci „undeva pe pământul Bucovinei”, după cum îndemnau Dimitrie Marmeliuc și Ion Arieșescu, camarazii lui de jertfă în tranșeele României Mari. Dar legătura de atunci s-ar fi spulberat, probabil, dacă nu ar fi fost evoluția, în primul rând umană, a lui Ionică Băițan din anii de când ocupă un important scaun decizional în cultura bucovineană.

*

Prietenii mei sunt, dintotdeauna, oameni care se învrednicesc de acest statut, eu fiind doar un fir de nisip, care se revoltă împotriva umbrelor și absoarbe cu nesaț lumina.

*

Iar Ionică Bățian nu mi-a umbrit sufletul vreodată, ci mi l-a încălzit, mereu și mereu, cu o înțeleaptă cumsecădenie, care mă obligă la respect. Iar de la respect până la prietenie nu a mai fost decât un scapăr.

*

La mulți ani, Ionică Băițan,

și Dumnezeu să ni te ție numai întru bucurie!


Un Crai veșnic Nou al culturii: Emil Havriliuc

Emil Havriliuc, în coperta uneia dintre cărţile sale

Remarcabil compozitor de romanțe și un muzician complex, care a lăsat amprente durabile pe arta suceveană a spectacolului, Emil Havriliuc a încântat, de curând, Suceava prin minunata reluare a operetei „Crai nou”, pe care o presoară, din când în când, pe cerul senin al memoriei românești. În urmă cu vreo câțiva anișori, de Paște, Emil Havriliuc făcuse și incredibilul concert cu instrumente tradiționale din lemn, sub impresia poemului „Se naște Dumnezeu”, de Vasile Gherasim, concert care pornea de la sunetul din ce în ce mai aglomerat al toacei, urca, prin doina lui Silvestru Lungoci, spre esența expresivității sublime a spiritului românesc, „Balada” lui Ciprian Porumbescu, apoi, iarăși, prin doina lui Lungoci și prin ritmicități de toacă, deschidea calea spre consacrarea în veșnicie a destinului neamului nostru.

 

Autor de creații muzicale, de creații scenice și de cărți, om de o noblețe inconfundabilă, Emil Havriliuc înseamnă o personalitate unică a Bucovinei, care face parte din însăși ființa noastră spirituală.

*

La mulți ani, Maestre Emil Havriliuc,

și Dumnezeu să ni te ție numai întru bucurie!


Lili Crăciun, „Între relativ și absolut”

Un moto din Cioran („Nimeni nu găsește absolutul în afara lui, ci numai înăuntru”) deschide larg orizontul spre înțelegerea unei cărți de poezie „rouă-n prag de dimineți” (Definiție), semnată de remarcabila prozatoare Lili Crăciun, „Între relativ și absolut” (Editura EIKON, București, 2018), care își află și își durează „un colț de nemurire… aici printre cuvinte”, unde se abandonează drept „anonim într-un prezent // printre rădăcini rebele (Uitatele cuvinte). O poezie „foșnind a veșted” (Toamnă cu miros de veșted), care își propune să ofere „beția înălțimilor… / aripile acelea simple / chiar un pic ruginite” (Aripi) drept leac existențial în blagiana tentație a atentatului asupra absolutului, esențializează frământările, stoarcerile interogative din romanele prozatoarei Lili Crăciun, „croite dintr-o bucată de suflet” (Aripi) pentru a împleti „visul / din petale de maci înfloriți / roșul aprins clocotește / la fel ca sângele” (Dar), când cu „cu șuvoaie de regrete insurmontabile / ucigașe” (Lăsați-mă să râd), când cu „visuri nepovestite nici măcar dimineții” (Voi ști că mă cunoști), când „din punct de vedere al timpului… / însă din perspectiva fericirii” (Când spațiul se comprimă).

*

Esențializându-și trăirile, Lili Crăciun încearcă și izbutește deslușirea și mai precisă a contururilor făpturii lăuntrice, predispusă atavic spre confesiune, cel mai adesea din nevoia de a înțelege, de a se pricepe și de a-și hărăzi locul, aplecându-și „palma / precum creanga unui copac desfrunzit” (Poezie albastră) asupra umbrei și asupra aurei, „lăcătuind dorul acolo / unde-l știu doar tăcerile și toporașii” (Poezie albastră). Și se confesează în curgere și străvezimi de izvor limpede și pururi grăbit: „eu am vrut dintotdeauna / să obțin dragoste / m-am așezat unde era puhoi de lume / femei și bărbați ferchezuiți / (care dădeau din coate să ajungă la fructul promis) / cu răbdare / fără să trișez / am înaintat cuminte până am ajuns în față / după ce m-am târguit puțin la preț / am plecat cu o comoară adunată în inimă” (Iubire second hand); umbră și aură, umbra conturând măreția și omenescul aurei, pentru că, în cele din urmă, absolutul își depune runele în cuiburile sufletelor omenești, mai toate intimidate, ba chiar speriate de trecere. Iar Lili Crăciun, fără voie sau premeditat trăitoare a înțelepciunii taoiste a aflării de sine, „arde răsăritul / printre pete de întuneric / ștergând roua dimineților reci” (Ultimul val), ca să constate că „suntem săraci / nu avem decât amintiri împreună / iar amintirile mele sunt amintirile ei / și ale ei sunt totuna cu amintirile mele” (Dușmanul), acest abandon în trecut, de care se lasă „îmbrățișată” este ca o înrădăcinare, pentru că, dintotdeauna, omenirea a definit cele trei ursitoare ca fiind trecut, prezent și viitor, într-o unitate indestructibilă „spre întrebarea primordială a existenței… / indiferent câte variante de răspuns găsesc” (Întrebarea primordială), iar „iarna râde pe uliți vechi / în timp ce un poet anonim moare / iar umbra lui lunecă / prin ninsori” (Statornicie albă).

*

Răsfoită pagină cu pagină, cartea „Între relativ și absolut”, de Lili Crăciun, înseamnă o tulburătoare spovedanie, pe care am încercat să v-o spun pe scurt, folosindu-mă de versuri, de „crestările în cuvinte” (Dorurile stafii) cu care poetesa izbutește „să închege cuvinte / aidoma / ca și cum ar tăcea” (Poveste în doi). Sau, așa cum subliniază Georgeta Resterman, vorbind despre cunoașterea autoarei „mai îndeaproape și pătrunzându-i universul”, abia după ce îi citești cartea, în egală măsură poezie și metafizică, „realizezi ce amestec inedit de trăiri răsădite în vetre de maci înfloriți și dureri sugrumate în strînsură de rouă și-au dat mâna, prietenește, în sufletul ei”. Întâmplându-mi-se și mie să primesc, astăzi, cartea, m-am grăbit să o desconspir așa cum am înțeles-o (Ion Drăgușanul).


Radu Bercea, un destin crucificat

Destin crucificat între lumină şi beznă, sub năvala suferinţelor însângerate, Radu Bercea, om şi artist ursit iluminărilor, s-a tot despovărat, de-a lungul anilor, de memoria retinei, încredinţând peniţei povestiri desfăşurate dintr-o suflare, în caligrafii suple şi elegante, care fac din „linia” lui iconografică una unică şi inconfundabilă. Era doar un adolescent, licean la arte plastice, atunci când a căzut victimă cruzimii istoriei, peste aripile sufletului prăbuşindu-se lanţurile zornăitoare ale suferinţei, iar târzia îmbrâncire în „libertatea” statalităţii de tip lagăr de concentrare nu a dus la vindecarea tuturor rănilor, la refacerea aripilor până la ampla lor desfăşurare în zbor. În „libertatea societăţii româneşti multilateral dezvoltate”, Radu Bercea n-a mai putut fi el, din pricina unei prevăzătoare cenzuri lăuntrice, care să atenueze suspiciunile deja îngroşate, care-i împovărau viaţa, şi, din această cauză, s-a văzut mereu obligat să apeleze la o simbolistică proprie şi absolut secretă, în care cioatele, ca dezrădăcinări umane voluntare, zidirile, elementele corporale şi, mai ales, mâna, talpa şi gura, dar şi portretul satirizant al brutelor umane, în veşnică opoziţie cu Soarele, transmiteau mesaje cifrate, greu de înţeles de către generaţiile de cerberi ai activismului românesc, inclusiv al celui post-comunist, pe care doar din prea mult optimism îl numim democratic.

*

Întreaga artă a lui Radu Bercea, inclusiv pictura şi grafica pastelată, se desfăşoară sub aura Soarelui, sub aura cosmicei nevoi de lumină şi de puritate, iar cartea aceasta de grafică, ordonată pe teme şi începând, fireşte, cu memoria calvarului românesc, contrabalansată spre lumină de biserici şi ţărani, de case ţărăneşti bucovinene şi de dezlănţuiri spre lumină, sugerează o veşnicie a sufletului între Cer şi Pământ, un imuabil al inefabilului desprins din reperele sacre ale condiţiei umane şi devenită, aproape nepremeditat, ci doar inspirat, repere ale dumnezeirii. În fond, prin astfel de repere se diferenţiază artistul de omul de fiecare zi, dar Radu Bercea, în egală măsură poet-pictor şi om întru toate însetat de iluminări, se împrospătează, astfel, într-o minunată tridimensionalitate a artei, cu străluminările de divinitate care ne înconjoară, trecând neobservate de către ochii celor mai mulţi dintre noi. Desenele lui, inclusiv cele care tind spre pictural, spre fastul imagistic al culorilor, sunt dezlănţuiri line, asemănătoare zborului, pentru că în sufletul şi în operele lui Radu Bercea totul poate purta aripi; numai să o dorească şi să-şi conştientizeze aptitudinile metafizice.

 

 

Radu Bercea s-a născut în satul lui Mircea Streinul, Cuciurul Mare, în 29 august 1939, din părinţi cu rădăcini în Boian şi în Ostriţa, deşi rădăcinile şi mai vechi ale neamului Bercea ţin de răzeşismul de pe Sireţel, mulţi dintre moşii şi străbunii săi fiind menţionaţi ca martori, statut care consfinţea statutul social de răzeş, în diverse hotărniciri, la care au participat de-a lungul secolului. Calvarul lui Radu Bercea a început în 30 aprilie 1959, pe când artistul (era licean la Liceul de Artă „Nicolae Tonitza” din Iaşi, deci îşi merita titlul de artist), în vârstă de doar 19 anişori, a fost arestat şi, după un simulacru de proces, condamnat la 20 ani de muncă silnică, din care avea să execute, datorită presiunii internaţionale, numai 5 ani de martiriu necuvenit.

*

Întors în „libertatea” iluzorie a „lagărului socialist”, Radu Bercea, veşnic supravegheat şi suspicionat, n-a mai fost liber decât prin artă şi prin familia lui. Nici măcar după decembrie 1989 n-a mai putut retrăi libertatea, în care se iniţiase până la 19 ani, decât prin artă şi prin familie, arta lui Radu Bercea, inclusiv caricatura, însemnând religia lui, modul lui de manifestare creştin-ortodoxă într-o nestrămutată credinţă în Dumnezeu, iar familia însemnând paradisul care îngăduia străbunilor să intre în armonie cu Dumnezeu. Delicat ca o mladă înflorită, căutând, mereu şi mereu, numai lumina, Radu Bercea există mai presus de vremuri şi de vremuiri.

Există prin operele sale, aflate în colecţii din ţară şi din străinătate, există prin cărţile-mărturie, inclusiv aceasta, pe care le-a „zidit”, de-a lungul ultimului deceniu, drept monument real al memoriei, în locul jalnicei prefăcătorii obşteşti a monumentului eroului necunoscut, există şi prin urmaşii săi, cei care i-au durat în suflet concreteţea pământească a Soarelui. Prin Radu Bercea, memoria românilor bucovineni şi a Neamului Românesc, în general, capătă contururi precise, memoria identifică şi sublimează sau acuză. Prin Radu Bercea, rânduiala durabilităţii, prin asumări şi, în egală măsură, prin delimitări, ni se dezvăluie în toată splendoarea ei, inclusiv în paginile acestei cărţi, care îşi caută şi îşi află locul ei inconfundabil în memoria Bucovinei (I. D.).


Pagina 16 din 88« Prima...10...1415161718...304050...Ultima »