În vara anului 1998, m-a căutat o nemţoaică, pe nume Sofia Katharina Fuchs, care dorea să scoată o carte despre viaţa ei, o spovedanie, dar şi un ţipăt de protest faţă de decadenţa uluitoare a civilizaţiei umane, căreia îi fusese victimă, o victimă a istoriei. Am ascultat-o, mai întâi, din politeţe, apoi, stârnit nu doar de subiect, ci şi de frumuseţea oralităţii narative a nemţoaicei de la Lichtenberg, i-am pus în mână un reportofon şi câteva casete, rugând-o să povestească în tihnă şi după cum îi vine, fără premeditări scriitoriceşti, povestea vieţii ei. Primeam câte o casetă în fiecare dimineaţă şi, ascultând-o, notam frază cu frază, fără intervenţii, ca să văd la urmă ce iese. Casetele cu gânduri intime, retrăite în intimitate, erau cutremurătoare. Mi-aduc aminte de una, în care începea cu voce domoală: „Întotdeauna am spus: (o pauză ca un stins al glasului, apoi disperat, ca un strigăt) Doamne, dacă există vreun păcat din al şaptelea neam, dă-mi-l mie (iar pauză şi din tăcere abia se înfiripa rugămintea şoptită)… dar nu-mi lua copiii nici unul!”.
Când am terminat de cules şi am citit dactilograma, am înţeles că trebuie doar să selectez din fragmentele de text câte un titlu de capitol, naraţiunea orală a doamnei Sofia Katharina Fuchs având o naturaleţe artistică, în sinceritatea ei, pe care nu aveam voie să o alterez, prin repovestire. Şi nu m-am înşelat, pentru că o cărţulie de doar 112 pagini, a ajuns atât de cunoscută, încât un mare regizor evreu din America a pus pe cineva să mă contacteze, ca să întrebe dacă sunt de acord cu o posibilă ecranizare. Am răspuns că „Mireasa tiranilor” nu este cartea mea, ci a doamnei Sofia Katharina Funchs, şi că eu nu am fost nimic altceva decât un redactor de carte, care şi-a făcut onest datoria. Nu ştiu ce s-a mai întâmplat după aceea, nu ştiu ce se va întâmpla. Dar primesc, astăzi, un pachet din Germania, care conţine întreaga arhivă a Sofiei Katharina Fuchs, inclusiv acte şi fotografii sau scrisori primite de la universitari germani sau de la martiri ai decadenţei civilizaţiei umane din întreaga lume. Primesc şi multe ziare germane, în care nemţoaica noastră din Germania nu uită vreodată să se mândrească cu România şi cu dragostea ei neostoită faţă de tot ce este românesc. Spaţii serioase îi sunt puse la dispoziţie, iar coperta cărţii „Mireasa tiranilor” apare adesea mult mai colorată şi mai strălucitoare, faţă de cum mi-o lucrase cândva Rose Iftode, într-o vreme în care nu existau atâtea programe de conceput grafică pe calculator. Cât despre nemţoaica noastră din Germania, la 88 de ani, nici măcar „Corona” nu a putut să o învingă.
Şi cred că, folosind aceste moduri de receptare a cărţii, dar fără a-i altera conţinutul, ar trebui să lucrez o ediţie revizuită a cărţii doamnei Sofia Katharina Fuchs, o ediţie cu postfaţă multiplă, care să consacre şi statutul real de ambasador al românismului în Germania, pe care şi l-a asumat incredibila eroină, care a văzut lumina zilei în Bucovina. Dar, înainte de toate, trebuie să cercetez şi să clasific fiecare mărturie, inclusiv cele fotografie, precum cea de mai jos, din care scrutează sceptice spre viitor mama Sofiei Katharina şi sora ei, Erika.
