„Amurgul dumneaei de vieţişoară!”

Gheorghe Senciuc, oaspete al pictorului rădăuţean Dumitru Savu

Prietenul şi colegul nostru Gheorghe Senciuc trece printr-o nedreptate a soartei atât de necuvenită, încât îmi vine să zvârl spre cer cu cea mai frumoasă înjurătură a literaturii române, „Amurgul dumneaei de vieţişoară!”, născocită de marele şi pe nedrept uitatul poet sucevean Gheorghe Lupu. Am căutat prin colecţia mea de fotografii una sugestivă, pe care să o folosesc drept portret real al lui Gheorghe Senciuc, om devotat slujirii culturii şi dotat cu evlavia înnăscută faţă de săvârşirile ei. Şi am găsit-o pe aceasta, făcută în casa pictorului Dumitru Savu, casă în care încă trăiesc şi respiră operele Maestrului din Rădăuţi, de care nu s-ar despărţi pentru nimic în lume. Acolo, sub aura luminoasă şi de o copleşitoare prospeţime a operei, aparatul meu de fotografiat l-a zărit pe Gheorghe Senciuc cel real, pe cel pe care îl ştiu eu până în profunzimi şi care, astăzi, fără să-i pot ajuta cu ceva, duce singur povara despărţirii veşnice de Melentina, tovarăşa lui de viaţă, care i-a dăruit trei copiii remarcabili, pe deplin împliniţi prin largul Europei.

Gheorghe Senciuc a rămas singur, copleşit de povara acestei nedrepte despărţiri. Încă nu se ştie dacă vor ajunge la timp copiii, ca să-şi salute mama pentru ultima dată, dar fără să poată poată depune ultimul sărut al sacralităţii pământeşti şi fără să-i poată şopti aleanul veşnicei ei pomeniri. La Centrul Cultural „Bucovina”, cealaltă familie a lui Gheorghe Senciuc, se lăcrimează de neputinţa fiecăruia dintre noi de a-l mângâia, de a-i încălzi sufletul de dincolo de neaşteptatele zăbrele ale însingurării. Gheorghe Senciuc ne e frate, nu doar prieten şi coleg, iar durerea lui doare profund şi în fiecare din noi. Amurgul dumneaei de vieţişoară!

Clipita trecătorului Constantin Horbovanu

Constantin Horbovanu, ultimul mare umorist al Sucevei

Adâncul ascuns al zicerilor noastre de fiecare zi, pururi surprinzător și plin de farmec, a însemnat și înseamnă tentația scriitoricească a ultimului mare umorist al Sucevei, Constantin Horbovanu. Tocmai din această cauză, dacă nu cumva pricină, Constantin Horbovanu, specializat în remarcabile aforisme, a plusat și înspre umorul de situație, schițele și prozele lui răzbind, odinioară, spre revistele și emisiunile de umor din întreaga țară, asigurându-i, atunci o notorietate pe deplin meritată. Mai târziu, când societatea românească a lunecat spre gâlceavă și primitivism spiritual, Constantin Horbovanu a început să-și lucreze cărțile de umor, care, prin voia ursirii au apărut una după cealaltă, de parcă aveau rostul de a-l provoca spre alte scrieri, spre popasuri mai îndelungate și mai trudnice la masa de scris. Încet, încet, societatea noastră a început să se dezvăluie, în paginile lui Constantin Horbovanu așa cum este, ba chiar luminoasă prin naivitatea ei entuziastă, specifică unui neam care nu mai are înțelepți, ci doar prostul așezării, față de care toți ceilalți se simt și se cred geniali. Iar tușa aceasta a vânturărilor de identități reale caracterizează, în primul rând, lumea plină de haz nevinovat, datorat inconștienței, care ni se dezvăluie din paginile ultimului mare umorist al Sucevei.

La mulți ani, Constantin Horbovanu,

și Dumnezeu să ni te ție

numai întru bucurie!

Mihnea Blidariu, într-o lună amară, amară

Inegalabil în proză şi în muzică, dar şi autor de poezie socială remarcabilă, Mihnea Blidariu de la „Luna Amară” şi de la „Bucovina Rock Castle” are punctul de sprijin menit să-l ajute în a clătina Universul: Maria Sofia, o prinţesă înnăscută, care, doar dacă îmi amintesc de ea, îmi înseninează sufletul. Dar peste toate, Mihnea este şi un om de impresionantă verticalitate, la care ţin ca la copiii cu care m-a binecuvântat Dumnezeu. Mihnea, fiu de actor şi de profesoară născută prin aceste locuri, se amuză cu statutul de „fiu” şi al meu, pe care i l-am atribuit, mai ales că Maria Sofia („Fântâna Înţelepciunii”) şi mama ei, Nora, l-au acceptat cu neascunsă încântare, fundamentul real al acestei şugubeţe situaţii constituindu-l prietenia care ne leagă, profundă, onestă şi durabilă.

În acest nenorocit an planetar, Mihnea Blidariu îşi aniversează naşterea într-o lună amară, amară, de parcă ar avea sufletul crucificat şi fruntea zdrelită de spinii neîndurători ai realităţii. A fost, de curând, la Suceava, doar ca să cânte ierbii din şanţul Cetăţii şi să aducă, astfel, o tulburătoare închinare stării de spirit şi de credinţă adâncă, numită „Bucovina Rock Castle”. Credinţă în creaţie şi în oameni, deci în omenesc şi în dumnezeire.

La mulţi ani, Mihnea Blidariu,

şi Dumnezeu să ni te ţie

numai întru bucurie!

Mihaela Grădinariu, un creator înnăscut

Mihaela Grădinariu, primind Premiul “Roman Istrati”, de la directorul Bibliotecii Bucovinei, Dr. Gabriel Cărăbuş

Pe tărâmul sacru al creației, niciodată populat cu impostori, Mihaela Grădinariu are propriul Eden, vegheat de aura cosmică a poeziei adevărate și întregit, într-o peisagistică pururi proaspătă și primenită de celelalte vocații, care țin de arta plastică, de exegeza critică și, deși încă nemărturisită, de cea narativă, a prozei cu sens și semnificație. Se pare că i-a fost ursit, în acest astăzi de odinioară, să știe păși într-o anume cosmicitate, în care creștinismul primelor veacuri încă risipește lumină, și să culeagă roua iluminărilor, dacă nu cumva roua aceasta i se prelinge pe degete, dinspre suflet și minte, prin concretețea derutantă a cuvintelor, care-și caută calea spre inefabil, atunci când poemele, vorba regretatului Mircea Motrici, își caută poetul. Iar poemele Mihaelei Grădinariu, pe care le-am trăit întotdeauna cu încântare, vizualizează și cântă, devenind concretețea deplină a celor trei dimensiuni prin care ni se arată, clipă de clipă, dumnezeirea. Tocmai de aceea profit de prilej ca să mărturisesc bucuria cu care oameni și opere, precum Mihaela Grădinariu, izbutesc să-mi înfășoare sufletul în mângâietoarea intimitate a respirațiilor surprinzătoare ale durabilității.

La mulți ani, Mihaela Grădinariu,

și Dumnezeu să ni te ție

numai întru bucurie!

Atenţie, secol al XIX-lea, se filmează!

Înainte de a păşi noi, recuperatorii de cântece (Petru Oloieru, Răzvan Mitoceanu, Adrian Pulpă, Narcis Rotaru, Ionuţ Chitic, Dănuţ Lungu, Nicolae Gabriel Sandu şi sub-nesemnatul), în secolul cântecului neprihănit şi care valora, în întreaga Europa, la fel de mult cât muzica simfonică, trebuie să ne despovărăm de tabieturile zilnice (Doamne, şi cât de greu e ţambalul lui Petrică!), pregătind un amplasament al trupei, în aşa fel încât aparatele de filmat ale lui Gabi Sandu să nu fie copleşite de lumina fundalului. Ca să fiu cinstit, eu mă ocup de treburi de recuzitier (scaun şi pentru Dănuţ Lungu, căci ştiu că-l omoară şalele, scaun şi pentru mine şi alte fleacuri), dar atât de mult îmi place atmosfera de stup din jurul meu, încât mai că aş uita cât de bogat sunt la vârsta mea (am de toate: şi cu inima, şi cu rinichii, şi cu sângele… şi cu ce nu am?), încât instinctual aş pune umărul la toate, iar dacă nu m-ar feri băieţii cu interziceri ferme, chiar aş face-o.

Noi, Zicălaşii, suntem o familie, adunată cuviincios în jurul cântecului. Noi nu cântăm, noi retrezim la viaţă, iar fiecare cântec are o poveste, pe care o ştim: începând cu lăutarul care l-a creat şi tocmai de aceea îngropat în afara cimitirului satului, existând pe atunci activismul creştin, precum cel de astăzi faţă de rock, prin care se insinua ideea că lăutarii deschid calea spre iad şi îmbrâncesc poporul nostru pravoslavnic în flăcările necuratului. Ştim şi hora care s-a cântat, în 28 noiembrie 1918, la Cernăuţi, drept „Hora Unirii” şi care, de fapt, ca şi „Tricolorul” marca doar identitatea românească, nu şi opţiuni unioniste cu sărăntocul regat de peste Hraniţa, în care erau aduşi la sapă de lemn alţi români. Ştim întâmplări pe care nu le găsiţi în cărţi de istorie, dar pe care cântecele vechi le spun cu sufletul descheiat, ca la spovedania cosmică. Ne reamintim de ele între cântece, dar deocamdată avem treabă – noroc de sprijinul prietenului meu Marcel, doctor în istorie şi şeful serviciului care coordonează ansamblul muzeistic de la cetate, care avea să asculte, după aceea, fascinat cele două concerte cu cântece retrezite la viaţă.

Există în fiecare din noi o dorinţă atât de trăită de a încerca să aflăm cum a fost cântecul neamului nostru cu adevărat, încât am îndura orice, doar ca să-l putem întâlni. Piedici nu ni se pun, doar marginalizări, dar puţin ne pasă nouă de asta. Noi cântăm firelor de iarbă, aşa cum au cântat Andi şi Mihnea recent – dar rock, ştiind sigur că iarba ciuleşte urechile (doar poartă în ea atâtea generaţii de străbuni şi strămoşi). Dar, gata cu vorba, să lăsăm băieţii să se pregătească, să facă probele de sunet şi de imagine şi să trecem la cântec. Undeva, în afara cimitirelor care nu au vrut să-i încapă, lăutarii vechi ai neamului nostru respiră dumnezeire. În fond, cântecul este una dintre înfăţişările lui Dumnezeu, celelalte două fiind poezia şi arta plastică, după cum pricepuse un alt mare uitat, Mircea Streinul.