Cronici sentimentale | Dragusanul.ro - Part 12

Radu Bercea, un destin crucificat

Destin crucificat între lumină şi beznă, sub năvala suferinţelor însângerate, Radu Bercea, om şi artist ursit iluminărilor, s-a tot despovărat, de-a lungul anilor, de memoria retinei, încredinţând peniţei povestiri desfăşurate dintr-o suflare, în caligrafii suple şi elegante, care fac din „linia” lui iconografică una unică şi inconfundabilă. Era doar un adolescent, licean la arte plastice, atunci când a căzut victimă cruzimii istoriei, peste aripile sufletului prăbuşindu-se lanţurile zornăitoare ale suferinţei, iar târzia îmbrâncire în „libertatea” statalităţii de tip lagăr de concentrare nu a dus la vindecarea tuturor rănilor, la refacerea aripilor până la ampla lor desfăşurare în zbor. În „libertatea societăţii româneşti multilateral dezvoltate”, Radu Bercea n-a mai putut fi el, din pricina unei prevăzătoare cenzuri lăuntrice, care să atenueze suspiciunile deja îngroşate, care-i împovărau viaţa, şi, din această cauză, s-a văzut mereu obligat să apeleze la o simbolistică proprie şi absolut secretă, în care cioatele, ca dezrădăcinări umane voluntare, zidirile, elementele corporale şi, mai ales, mâna, talpa şi gura, dar şi portretul satirizant al brutelor umane, în veşnică opoziţie cu Soarele, transmiteau mesaje cifrate, greu de înţeles de către generaţiile de cerberi ai activismului românesc, inclusiv al celui post-comunist, pe care doar din prea mult optimism îl numim democratic.

*

Întreaga artă a lui Radu Bercea, inclusiv pictura şi grafica pastelată, se desfăşoară sub aura Soarelui, sub aura cosmicei nevoi de lumină şi de puritate, iar cartea aceasta de grafică, ordonată pe teme şi începând, fireşte, cu memoria calvarului românesc, contrabalansată spre lumină de biserici şi ţărani, de case ţărăneşti bucovinene şi de dezlănţuiri spre lumină, sugerează o veşnicie a sufletului între Cer şi Pământ, un imuabil al inefabilului desprins din reperele sacre ale condiţiei umane şi devenită, aproape nepremeditat, ci doar inspirat, repere ale dumnezeirii. În fond, prin astfel de repere se diferenţiază artistul de omul de fiecare zi, dar Radu Bercea, în egală măsură poet-pictor şi om întru toate însetat de iluminări, se împrospătează, astfel, într-o minunată tridimensionalitate a artei, cu străluminările de divinitate care ne înconjoară, trecând neobservate de către ochii celor mai mulţi dintre noi. Desenele lui, inclusiv cele care tind spre pictural, spre fastul imagistic al culorilor, sunt dezlănţuiri line, asemănătoare zborului, pentru că în sufletul şi în operele lui Radu Bercea totul poate purta aripi; numai să o dorească şi să-şi conştientizeze aptitudinile metafizice.

 

 

Radu Bercea s-a născut în satul lui Mircea Streinul, Cuciurul Mare, în 29 august 1939, din părinţi cu rădăcini în Boian şi în Ostriţa, deşi rădăcinile şi mai vechi ale neamului Bercea ţin de răzeşismul de pe Sireţel, mulţi dintre moşii şi străbunii săi fiind menţionaţi ca martori, statut care consfinţea statutul social de răzeş, în diverse hotărniciri, la care au participat de-a lungul secolului. Calvarul lui Radu Bercea a început în 30 aprilie 1959, pe când artistul (era licean la Liceul de Artă „Nicolae Tonitza” din Iaşi, deci îşi merita titlul de artist), în vârstă de doar 19 anişori, a fost arestat şi, după un simulacru de proces, condamnat la 20 ani de muncă silnică, din care avea să execute, datorită presiunii internaţionale, numai 5 ani de martiriu necuvenit.

*

Întors în „libertatea” iluzorie a „lagărului socialist”, Radu Bercea, veşnic supravegheat şi suspicionat, n-a mai fost liber decât prin artă şi prin familia lui. Nici măcar după decembrie 1989 n-a mai putut retrăi libertatea, în care se iniţiase până la 19 ani, decât prin artă şi prin familie, arta lui Radu Bercea, inclusiv caricatura, însemnând religia lui, modul lui de manifestare creştin-ortodoxă într-o nestrămutată credinţă în Dumnezeu, iar familia însemnând paradisul care îngăduia străbunilor să intre în armonie cu Dumnezeu. Delicat ca o mladă înflorită, căutând, mereu şi mereu, numai lumina, Radu Bercea există mai presus de vremuri şi de vremuiri.

Există prin operele sale, aflate în colecţii din ţară şi din străinătate, există prin cărţile-mărturie, inclusiv aceasta, pe care le-a „zidit”, de-a lungul ultimului deceniu, drept monument real al memoriei, în locul jalnicei prefăcătorii obşteşti a monumentului eroului necunoscut, există şi prin urmaşii săi, cei care i-au durat în suflet concreteţea pământească a Soarelui. Prin Radu Bercea, memoria românilor bucovineni şi a Neamului Românesc, în general, capătă contururi precise, memoria identifică şi sublimează sau acuză. Prin Radu Bercea, rânduiala durabilităţii, prin asumări şi, în egală măsură, prin delimitări, ni se dezvăluie în toată splendoarea ei, inclusiv în paginile acestei cărţi, care îşi caută şi îşi află locul ei inconfundabil în memoria Bucovinei (I. D.).


Un remarcabil slujitor al culturii: Violeta Codorean

Prietenul meu Violeta Codorean

Violeta Codorean este directorul Casei de Cultură din Vatra Dornei. Își trăiește acest destin cu o tulburătoare bucurie a sufletului, adunând în jurul ei o puzderie de prieteni, cu consecința unei ample mișcări culturale de care are parte orașul ei de suflet. Datorită ei „Zicălașii” merg, măcar de două ori pe an, la Vatra Dornei, datorită ei și la sugestia ei există „Bucovina Acoustic Park”, festival muzical care, la a doua ediție, deja se internaționalizează, datorită ei viața culturală dorneană freamătă de cărți, de spectacole, de expoziții, de inefabil.

*

Violeta Codorean este un suflet de om care știe desluși, în fiecare clipită, miracolul luminii. E ca și cum ar culege polen pentru sfânta inflorescență cerească, la care toți căutăm cu evlavie și cu neostenită nevoie de regăsire.

*

Iar pentru toate acestea se numără printre cei mai apropiați și durabili prieteni ai mei, adică printre oamenii ale căror sărbători înseamnă și propriile mele bucurii.

*

La mulți ani, Violeta Codorean,

și Dumnezeu să ni te ție numai întru bucurie!


Crai Nou, în Cetatea Sucevei

„Când mă urcai pe scenă spre a mulţumi publicului, încurajat de fetiţele şi feciorii care strigau necontenit „Porumbescu”, îmbătat de vuietul din parte publicului şi căzând cortina, îmbrăţişat fiind din toate părţile de fete şi flăcăi, care, în momentele acestea, îşi uitaseră chiar marginile etichetei şi a bunei cuviinţe, sărutându-mi chiar şi mâinile, aceste momente când toţi, cu lacrimi în ochi, care de care se întrecea să-mi strângă mai tare mâna şi eu stam între dânşii, fără de a fi în stare a putea zice barem un cuvânt, curgându-mi lacrimile de bucurie peste faţă, aceste momente vor rămâne neşterse în viaţa mea. Publicul era nebun şi aplauda de credeam că nu mai sfârşeşte” (Ciprian Porumbescu, februarie 1882).

Aşa a fost şi astăzi, în Cetatea Sucevei, şi vă rog să mă credeţi că am zărit lacrimile de fericire ale lui Ciprian Porumbescu, zburând din pleoapă în pleoapă, de la Emil Havriliuc, la Herna Sandulean, de la Sorin Filip, la Viorica Daud Corjan, de la tinerii de pe ziduri, până în pleoapa fiecăruia dintre noi. Pentru că, astăzi, Suceava a dovedit că se poate, că are resursele creatoare care să o contureze drept un mare oraş cultural. Are şi un public minunat, avid după trăiri cu adevărat dumnezeieşti, un public interesat de zestrea sacră a Bucovinei, care-i alta decât cea plimbată de politruci. Există şi altceva decât bulendre, turme şi cirezi, există un tezaur de creaţie care ne poate uni. Există şi un potenţial uman cu vocaţie sacerdotală, dar rareori mai există şi libertatea actului artistic, interpreţii fiind purtaţi prin stâni şi prin târguri pentru a aburi prostia celor care ne conduc spre ruină definitivă. Pentru că asta este ruinarea sufletului, sub aglomerările de festivism – o ruinare definitivă.

*

Astăzi, în Cetatea Sucevei, Ciprian Porumbescu, Emil Havriliuc, Sorin Filip, Cezar Mintiuc, Herna Sandulean, Marian Gogan, Sergiu Dumbravă, Nicolae Ilincăi, Viorica Daud Corjan, Johannes Raimund Onesciuc, Sever Dumitrache, George Palaniuc şi toţi cei care au urcat pe scenă sau doar au slujit-o discret, din anonimat, au fost zeii care ne-au redat demnitatea. Din nefericire, vom uita curând cât de minunat este să poţi atinge cerul cu creştetul…

*

 


Ziua cântăreței mele preferate: Alina Țăpar

Proaspătă și luminoasă, ziua de astăzi seamănă puțin cu Alin Țăpar, adică are străvezimile ei de plutire cosmică în neostenită căutare a muzicii astrelor. Ziua de astăzi aparține Alinei Țăpar, deși neîndoielnic este faptul că Alina își va pune pecetea harului și a perseverenței nu doar pe zile, ci și pe aura luminoasă a acestui veac. Pentru că și veacul acesta ca o lespede în derivă are nevoie de astfel de purități martirice, ca să se mai poată salva.

*

Alina Țăpar este însăși cântecul, este concretețea, în aflare și regăsire de sine, a spiritualității românești din Bucovina. Este geana de lumină, în care putem întrezări și de la care ne putem revendica identitatea.

*

Alina Țăpar este modelul nostru de speranță și de năzuire, dacă mai avem putere să ne răsfoim sufletele, în căutare de adevăruri spre care trebuie să tindem. De asta, profitând de clipită, o salut cu entuziasm.

*

La mulți ani, Alina Țăpar, și Dumnezeu să ni te ție numai întru bucurie!


Pe dealul Corlatei, sărbătorirea lui Viorel Varvaroi

Mulţi dintre salariaţii Centrului Cultural „Bucovina” au urcat, astăzi, pe dealul Corlatei, pentru a-l sărbători pe Viorel Varvaroi. Prieten, frate, om pe care te poţi baza, atunci când ai ceva cu adevărat de făcut. La fel de apropiate îmi sunt şi îi sunt şi familiei mele cele trei femei importante din viaţa lui: soţia – Antoneta, fata – Alina, şi, mai ales, micuţa crăiasă, pe nume Sonia Prelipcean, dar numai în vremea când nu se află cu bunicul, pentru că lângă bunicul (mai tot timpul), crăiasa cere să i se spună Sonia… Varvaroi. Am şi eu o nepoată straşnică, dar nici Viorel nu s-a lăsat mai prejos. Şi bine a făcut, pentru că nepoţii dau adevărata măsură a vieţilor noastre.

Viorel Varvaroi s-a pensionat de la Centrul Cultural „Bucovina”, dar are atâtea încă de făcut, încât, aşa cum şi sublinia, la momentul potrivit, el doar se transferă de la un loc de muncă la altul. Iar momentul potrivit a fost cel în care managerul instituţiei, Sorin Filip, i-a acordat o diplomă, semnată de toţi colegii apropiaţi de sufletul lui Viorel Varvaroi. Au mai vorbit consilierul judeţean Mihai Grozavu (admirabil om) şi spiritualul Marcel Horodincă, pensionar cu state vechi, dar pe care, sâmbătă, îl veţi putea vedea în spectacolul cu opereta „Crai nou”, de Ciprian Porumbescu, pusă în scenă de un alt pensionar de-al nostru, muzicianul Emil Havriliuc. Marcel a solicitat cuvântul pentru a da tonul şi a conduce corul unui minunat „Mulţi ani trăiască!”. Minunat, pentru că nu conţinea prefăcături (prefăcuţii au evitat dealul Corlatei).

Atmosferă de familie, într-o zi de vară de o tulburătoare frumuseţe (am râs de Viorel, zicându-i că aşa a fost de bun ca organizator, încât izbutea şi izbuteşte să aducă vreme bună), cu o „Sârba manivelelor”, jucată profesionist şi cu fluierături autentice de cei care ţin vieţile noastre în mâinile lor, adică de admirabilii noştri colegi şoferi. S-a evidenţiat, apoi, ca dansator cu trecut la „Arcanul”, Liviu Velniciuc, care zbura prin iarbă, împreună cu Gabi Havriliuc, fan împătimit al celor două festivaluri de rock şi care purta tricoul celui mai apropiat: Bucovina Acoustic Park.

Iar ca surpriză absolută, nepotul lui Viorel Varvaroi, profesor în Gura Humorului, mi-a arătat o poză cu Sofia Vicoveanca, în anul debutului artistic profesionist, încadrată de doi tineri admiratori: tatăl şi naşul domnului profesor Varvaroi. Primind dreptul de a fotografia… fotografia, v-o prezint şi dumneavoastră, doar ca să vă convingeţi că Sofia Vicoveanca dintotdeauna a fost o femeie nespus de frumoasă – vorba poetului Mircea Dinescu.

Astăzi a fost o zi frumoasă. Zi a familiei numită Centrul Cultural „Bucovina”, o familie care a urcat pe dealul Corlatei pentru a-l sărbători pe Viorel Varvaroi. Pentru că merită, pentru că s-a învrednicit la sărbătorire. Iar eu, ca pozar de ocazie, vă redau imagini, presurând clipitele zilei şi în această pagină:

*


Pagina 12 din 84« Prima...1011121314...203040...Ultima »