Cronici sentimentale | Dragusanul.ro - Part 11

Constantin Horbovanu – Senior al Scrisului Bucovinean

 

 

 

Constantin Horbovanu este ultimul umorist al Sucevei. Are drept antecesori pe legendarii Mihail Teliman Eusebiu Hotinceanu şi Ştefan Stroe, faţă de care se diferenţiază prin umorul de situaţie şi prin esenţializarea, aproape lirică, numită aforisme, deşi el, iarăşi printr-o superbă modestie, le numeşte „însemnările unui trecător”. Dar fiecare însemnare este, în fond, un poem într-un singur vers, care are, însă, şi verb.

 

 

În proza lui umoristică, dincolo de comicul de situaţie, evoluează, mărşăluieşte dezorientată şi se defineşte lumea obişnuită, iar Constantin Horbovanu izbuteşte, în conturarea ei, să sugereze şi eroismul, şi martiriul bietei societăţi omeneşti, din care toţi facem parte, indiferent de amăgirea care ne dă putere de viaţă (politicieni, artişti, sportivi, funcţionari, slujbaşi – doar un statul conjunctural, care ne împiedică să ne desluşim, fiecare în parte, aşa cum suntem). Şi tocmai de asta, pe bună dreptate sublinia prozatoarea Gabriela Teişanu, cea care l-a „uns” Senior al Scrisului Bucovinean, că umoristul Constantin Horbovanu este un contribuabil la starea generală de fericire, cioplind zâmbete chiar şi în materialele care, aparent, nu sunt propice zâmbetului. O poţi face doar dacă eşti ursit, doar dacă te-ai născut cu un suflet proaspăt şi plin de căldură, doar dacă te fascinează lumina până într-atât, încât să simţi nevoia, precum un ţăran din poezia lui Mircea Streinul, să iei în braţe snopi din soarele care ţi-a năvălit în ogradă şi să-i împrăştii prin câmpuri şi fâneţe.

 

 

Am observat, astăzi, o oarecare sfiiciune la Constantin Horbovanu faţă de dimensiunea poeţilor Constantin Hrehor şi Alexandru Ovidiul Vintilă, adevăraţi „aristocraţi ai simţirii”, deşi în firea lui omenească, dar şi în cărţile pe care le-a scris şi publicat până acum, eu şi mulţi alţii am desluşit aceeaşi nobleţe, cu care te naşti, fără să o poţi contraface vreodată. Constantin Horbovanu înseamnă, în literatura din acest nord de ţară românească a Moldovei, o fereastră deschisă, prin care nu conteneşte să strige: „Oameni, vă iubesc!”.

 

 

 

 

 

 


Alexandru Ovidiu Vintilă – Senior al Scrisului Bucovinean

 

 

 

„Un elegiac, în sinea lui, mai mult decât în poezie (căci elegia, în extremis, este răsfăţul unui lux, dezagreabil, pasămite, lui A. O. Vintilă), acest poet cu totul remarcabil are un singur, pare-se, păcat: într-un context vociferant, fără busolă şi gregar, el e discret, mult prea discret” – scrie Şerban Foarţă pe coperta finală a noii cărţi de poezie a lui Alexandru Ovidiu Vintilă, „Transparenţa unui popor de foci“, iar eu subscriu, de decenii bune, la această lucidă observaţie, în care remarcabilul poet este necontenit dublat de modestie.  Şi, în ciuda tinereţii trupului şi, fără îndoială, a sufletului, A. O. V. este, prin implicarea totală cu care slujeşte făptuirea culturală în sine, un senior adevărat, plin de nobleţe, de demnitate şi de cumpătare. Senior de necontestat, adică un om care a făcut pentru alţii cât nu vor face toţi ceilalţi nici dacă le-ar fi dat să trăiască nouă vieţi.

 

 

Astăzi, la recunoaşterea dimensiunii reale a poetului şi omului de cultură Alexandru Ovidiu Vintilă a oficiat Constantin Hrehor, acest „Munte mărturisitor” al spiritualităţii bucovinene, iar A. O. V. a primit cu emoţie, vibrând precum frunzele în lină desprindere, un laudatio plin de lirism, dar şi de un liturgic vibrant, prin care obişnuieşte să respire poezia, atunci când îmbracă veşmintele de gală şi împrumută chipul lui Constantin Hrehor. Chiar dacă este, pe drept cuvânt, un egal între egali, indiferent care poeţi ai neamului ar păşi prin vecinătatea lui, Alexandru Ovidiu Vintilă se lasă copleşit de sfiiciune, de o modestie aproape evlavioasă, care nu doar că-l prinde, dar, prin sinceritatea ei, chiar că defineşte adevăratul creator, sacerdotul necontrafăcut al durabilităţii ziditoare a cuvintelor.

 

 

În preajma unor astfel de scriitori, chiar şi un banal loc viran de prin Suceava, podit cu frunze din aurul autumnal, se transformă într-un loc sacru, într-un altar şi nicidecum într-o scenă, în care se oficiază mai presus şi mai adânc de cuvinte, până spre zvâcnirile capricioase ale inefabilului, care-şi revarsă pulberile de lumină doar asupra celor de el aleşi. Iar cuvintele care contează nu ies acum la iveală, pentru că rostul lor este ca şi cel al lui Dumnezeu, de Taină şi de Iluminare. Stau, la câţiva paşi de operatorul Lucian Căluşeriu şi văd departe, dincolo de contururile pe care cei doi mari poeţi români din Suceava le lasă spre a fi desluşite în vremelnicie. Văd şi simt dincolo şi de paginile cărţilor lor de poezie, pentru că îngăduit îmi este să sorb din această agheasmă.

 

 

Cam asta s-a petrecut astăzi, pe la ceasurile 12 şi ceva, pe un loc viran, copleşit de frunzişuri, din Suceava. Am fost martor şi tocmai de aceea mă şi mărturisesc. Cu dragoste, cu prietenie, cu respect.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 


Primul deceniu al nepotului meu Darius-Andrei Ignat

 

 

 

Astăzi, nepotul meu, Darius-Andrei Ignat, îşi rotunjeşte primul deceniu de viaţă. E sărbătoare mare în familie, întregul meu clan împrumutând tinereţe fără de bătrâneţe din năvalnica lui vârstă, deşi Darius este un fecioraş cuminte, inteligent şi sârguincios, ca să nu mai vorbesc de delicateţea sufletului, care se manifestă şi atunci când ascultă muzică rock, pasiune pe care, ca şi mine, o moneşteneşte de la muzicianul familiei, Andi, de care toţi suntem mai mult decât mândri. Acuşi, acuşi, Andi îşi va vedea visul împlinit, adică va ieşi cu nepoţelul lui la prima bere, ca să-şi ureze unul altuia „La mulţi ani, Andrei!”, semn că sufletul meu trăieşte în mult mai multe trupuri decât am putut visa vreodată şi că, la bătrâneţe, am devenit atât de bogat, prin Darius, Carina, Andi, Cozmina, Mihai şi Viorica, încât o să-i rămân veşnic recunoscător bunului Dumnezeu mai ales pentru aceste haruri, care definesc familia, familia fiind, după spusa unui teolog cărturar din Transilvania veacului al XIX-lea, concreteţea lui Dumnezeu.

 

 

Între mine şi urmaşii urmaşilor mei stau punte, curcubeu şi aură Munţii Carpaţi, dar e atât de simplu de ajuns până la ei, într-o clipită, prin trăire, prin respiraţia pe care o numim dragoste. Ştiind toate acestea, încă din zorii zilei mă aflu, cu tot de am, în Cluj-Napoca, şi mă bucur de superba păşire întru sine, de care are parte Darius, astăzi, când deja se îndreaptă, fir de iarbă cu fir de iarbă şi frunză cu frunză, pe calea deceniului doi.

 

 

La mulţi ani, Darius-Andrei Ignat,

şi Dumnezeu să ni te ţie

numai întru bucurie!

 


Anatol Viere, poetul din Colincăuții Hotinului

 

 

 

Anatol Viere, tânărul poet din nordul Moldovei de odinioară, s-a născut și a crescut într-un sat în care se vorbește doar limba ucraineană, limbă frumoasă și melodioasă, excelentă pentru cântece, dar, din respect pentru strămoșii săi români, a învățat singur limba antecesorilor și a început să scrie și să publice numai poezie românească. Fără îndoială, ca toți românii din jumătatea nordică a Moldovei de odinioară, și Anatol Viere poate număra, printre ai săi, și strămoși ucraineni, știut fiind că închinarea în aceeași biserică și petrecerea la aceeași „strânsură” au durat iubiri care nu au ținut cont de limba în care s-a născut un tânăr sau altul, dar Anatol ține la recuperarea simțămintelor românești străvechi prin retrăire lirică, o retrăire posibilă, în ciuda faptului că poetul Anatol Viere este unul de expresie modernă, fără rigori tradiționale, și, tocmai de aceea, lesne de tradus în alte limbi, inclusiv în ebraică, multe poeme văzând lumina tiparului în limba și în patria primilor mari poeți ai omenirii, înțeleptul împărat Solomon și regele David.

 

 

Nu l-am mai reîntâlnit de la o a nu știu câta ediție a Festivalului „Națiunea Poeților”, când Anatol Viere, ca și celebrul poet martir Vasile Tărâțeanu, primea un premiul literar, personalizat prin numele unui mare poet bucovinean de odinioară, dar cu semnificație și valoare financiară egală. De atunci a trecut ceva vreme, Anatol s-a însurat și mutat la Toporăuți, iar vremuirea noastră o putem estima, inclusiv în viitor, prin vârsta celei mai mari dintre cele două prințese ale lui, Eva și Lia, la care caut cu duioasă admirație.

 

 

La mulți ani, Anatol Viere,

și Dumnezeu să ni te ție

numai întru bucurie!

 

 


Mihai Hrincescu, zicălașul care înțelege ce cântă

 

 

 

De când îl cunosc – și e ceva vreme de atunci, tânărul interpret de folclor Mihai Hrincescu, din Arbore, m-a impresionat prin știința, prin înțelegerea melosului românesc tradițional, de dincolo de capcanele facilității degradante ale succesului ieftin. Mihai Hrincescu este, în sensul zicalelor lăutărești de odinioară, un zicălaș, care, cu vocea lui inconfundabilă și cu acordurile discrete ale cobzei drept țiitură, concentrează vremurile și chemările străbunilor pe muchia inefabilă a clipitei, reînviind și redându-ne o identitate, pe care parcă fără voie o adoptăm, semn că spiritul se culege cu sufletul, chiar și atunci când mintea zace sub colbul ignoranței și al uitării. Iar peste statura aceasta înnăscută de mare și autentic artist se suprapune, la fel de copleșitoare, personalitatea umană, cea de toate zilele, a tânărului Mihai Hrincescu, om însetat de înțelepciune probată, pe care o culege, precum nectarul, din inflorescența sufletelor tuturor celor care-i sunt apropiați. Mihai Hrincescu a ajuns la maturitatea artistică în care creierul veghează și inima dezlănțuie șuvoiul proaspăt și vindecător al cântecului emblematic pentru specificitatea spiritualității neamului. Există și răspândește lumină, pentru că știe cât și cum să ardă.

 

 

La mulți ani, Mihai Hrincescu,

și Dumnezeu să ni te ție

numai întru bucurie!

 

 


Pagina 11 din 110« Prima...910111213...203040...Ultima »