Cronici sentimentale | Dragusanul.ro - Part 10

Colindele româneşti ale Nuntirii Cosmice

 

 

 

 

Lucrând concertul de „Colinde populare” româneşti, culese şi armonizate de George Cucu, dar mult prea repede zvârlite în uitare, noi, „Zicălaşii”, am dat, din pură întâmplare, şi peste un „Colind” cules din Bihor de Béla Bartók, dar care colind, cu acelaşi text şi cu o melodie uşor îmbunătăţită, se folosea drept cântec de nuntă la Bălăceana, în Bucovina (le vom cânta în finalul concertului nostru).

 

Deci, în două extremităţi ale ţinuturilor locuite de români, acelaşi colind al Nuntirii Cosmice se cânta, din vremuri străvechi, dar cu prilejuri ritualice diferite, deşi cu aceeaşi rădăcină în „datul iniţial”, şi în 1907.

 

 

În vremea vremilor, colindele erau „zicale”, adică melodii interpretate numai instrumental, numai „în lăute, în zăcături multe”, cum traducea, în versuri, înainte de 1686, mitropolitul Dosoftei „Psalmul 46” al Regelui David. La fel scrie şi în Psaltirea de la Alba Iulia, din 1640.

 

 

Colindele erau cântece de nuntă, prin care se omagia, pe „muntele luminii întărite” (Ko Li’n Da), „naşterea luminii întărite” (Ca Li’n Da), adică echinocţiul de primăvară, privit de primele generaţii de oameni vorbitori drept Nunta Soarelui cu Natura (Primăvara, numită Ma, adică luna mai – de unde vin şi jocurile cu măşti numite „Malanka”).

 

 

Colindele se cântau în satele (paganele) întregii Europa şi în primele veacuri ale creştinismului, care înflorea doar în oraşe-cetate. Obiceiule „păgâne” diferenţiau obiceiurile satelor europene (pagane) de obiceiurile încă firave ale creştinismului urban. Deci, cuvântul „păgânism” nu înseamnă „satanism”, cum s-a insinuat în întunecatul ev mediu, ci rural, sătesc.

 

 

 

Prima colecţie de „colinde lumeşti” (Pesta, 1859), cum numea At. Marian Marienescu „colindele păgâne”, probează că în colindele străvechi s-a descris, întotdeauna Nunta Cosmică (padinile 94-). Fără trivialităţi, fără dogmatism religios, ci doar ca raportare a bucuriilor vremelniciei umane la fericirea presupusei eternităţi:

 

 

Plecarea la peţit: „Mirele tinerel, / gata căluşel, / trei pene-şi chiteşte / şi la drum porneşte /… / peste nouă munţi, / La dalbele curţi”, unde locuieşte „fata frumoşioară / ca şi-o porumbioară”, deja peţită „de trei feciorei / ca şi nişte lei”.

 

 

Trei peţitori: „Şi-ţi vin peţitorii / ca colindătorii”, dar „feciorul de-mpărat / mândru şi înalt” este ursit „pentru-mpărăteasa” mireasă”.

 

 

Fata mândră: Asediată de peţirea unor „juni beluşei”, dar care, drept zestre, „cer aratru, şase boi, / ceru-mi strunga cea cu oi, / şi-ncă murgul înşelat / şi cu galbeni încărcat”, fata decide să aştepte „până-n dalba primăvară, / până-nflor florile iară, / că mi-oi face-o grădinioară / lângă munte, la vâlcioară. / Flori frumoase-oi semăna / şi eu mândru m-oi împăna, / împrejurul genelor, genelor, sprâncenelor, / şi la jocuri mă voi duce, / junii-or sta ca să m-apuce, / să mă joace, învârtească / şi or da să mă iubească”.

 

 

Cununa: „Pleacă Lina la fântână / şi cofiţa-o duce-n mână, / la fântâna din luncet, / unde apa curge-ncet, / tot încet prin cel brădet. / Ea pe cap s-a pieptănat / şi cu flori s-a împănat, / ca şi-o zână purcedea. / Ca pe vânt ea ajungea, / dară apa-i turburată / şi fântâna-i cungiurată / de trei cai cu feciorei”, care îi râvnesc cununa.

 

 

Jocul”: „Acolo-n jos, mai de din jos, / Soare luce-n câmp frumos / şi la câmp se adunau / foarte mulţi şi ei jucau / două jocuri-n două locuri / ca şi para cea de focuri /… / şi-mi joacă-n primăvară / de la miazi şi până-n seară”, când, cum zânele sosiseră între timp, „când fu a se-nsera / junii zânele-apucau / şi acasă le duceau, / dară ele că plângeau / şi părinţii le căutau / şi ei nu le căpătau”.

 

 

Calul Miresei”: „Fata mândră şi chitită / iese-n poarta cea negrită / şi îmi strigă: Cin’ s-a-afla / murgul meu de-a-l învăţa / făr’ căpăstru, fără frâu, / fără şeauă, fără brâu?”. Şi cum „nime nu se cuteza, / murgul ei tot asvârlea, / rincheza şi spumega, / în feciori spaimă băga”. În fine feciorul care îmblânzeşte calul miresei, primeşte inelul acesteia şi calul („Şi să fie murgu-al tău”).

 

 

Calul Mirelui”: „Lângă rug, la răsărit, / june mândru a sosit /şi îşi joacă calul bine, / cum nu-l mai jucase nime, / că-l întoarce curcubeu / în tipul lui Dumnezeu. // Nime-n lume se uita / ca să-l vadă cum juca, / numa-o belă-mpărăteasă, / din fereastra de la casă”. Îl provoacă, atunci, la întrecere fratele miresei, dar fără succes.

 

 

Alergarea cu cai”: „La livadă, sub cetate, / june mândru calu-şi bate / şi-l înfrână şi-l întoarce / roata mare ca să joace”, provocând feciorii, apoi, în timpul întrecerii, „Murgul şoim se prefăcea, / pe toţi junii-i întrecea, / alerga ca şi pe vânt, / ajungea după cuvânt / şi uşor se întindea, / nici de iarbă atingea! // Mirele ca-n zbor se duce / pe fătuţă s-o apuce”.

 

 

Trei jocuri”: „Acolo sus, la răsărit, / mândru-i câmpul înflorit / şi e soare ca de vară, / ziua lungă până-n seară, / dar nu-i soare ca de vară. / ci-s feciori din altă ţară: / unu-i oacheş moldovan, / altu-i sprinten ardelean, / stau aproape de-un ţăran, / fac trei jocuri în trei locuri / ca şi para cea de focuri”

 

 

Fetele şi florile”: „ La luncile soarelui, / la fântâna corbului, / grele ploi că a ploiat, / luncile mi le-au spălat, / apoi soare-a răsărit / flori frumoase au împupit. // Fetele, cum auziră, / după flori se pogorâră, / le rumpea şi n-alegea, / luncile le sărăcea, / cele mari cu brăţurele, / cele mici, mai puţintele”, iar „pe fata cea mai dalbă / un fecior aşa o-ntreabă: / De eşti fată de mărit, / mă primeşti tu la peţit?”. În loc de răspuns, „fata-n faţă rumenea”.

 

 

Floarea aleasă”: „Ce şezi, june, nu te-nsori, când se află-atâtea flori?”, iar răspunsul: „Îmi pun cuget ca s-aştept / pân’ la dulcea primăvară, / doară-mi vine mândra iar /…/ şi-mprejur de colibioară / îmi voi face-o grădinioară, / flori frumoase-oi semăna”, iar „la mândra mea mireasă / voi da floarea mai aleasă”.

Descrierea miresei: „Căprioară, / sprintenioară, / trupuşel / de bujorel, / porumbică / mititică, / pe la ochi / e cu diochi, / pe la faţă / iarbă creaţă, / la cosâţă / romaniţă, / pe la păr / cu calapăr, / pe la brâu / cu foiumfiu”.

 

 

Fata şi porumbul”: „Am porumb în codru verde, / numai eu îl ştiu, nime-l vede, / şede-n crucea brazilor, / pe floarea molizilor, / îmi iese cu zorile, / îmi vine cu soarele. / Când îl văd, atunci, de dor, / mă ridic şi eu în zbor, / ochii-mi în zori se prefac / numai lui să-i fiu pe plac, / ca şi raza strălucesc / numai pe el să-l iubesc. / Cu soarele călătoresc / să-l iubesc până trăiesc”.

 

 

Cartea Miresei”: „Fata mândră din cetate / scrise şi trimese carte / mirelui ei tinerel / ca să vină după inel / … / cu cinzeci de călăraşi / şi pe-atâţia pedestraşi / … / şi să vină pe senin / ca un vulture de lin, / împletind din flori cununa, / o cunună cât o lună, / şi de cumva mi-o va da, / inelul îi voi schimba”.

 

 

Leagănul”: „Vine Marea cât de mare, / de îmflată margini n-are, / ţărmurile bat ca munţii, / iar vopii bat ca nuorii. / Dară unda ce aduce? / Lucru mândru, ce străluce, / legănior topit din aur, / ce mi-l poartă-n cap un taur / ce-i cu coarne argintite, / cu copite potcovite. / Dar în leagăn cine şede / ca o zână că se vede? / Şede-mi Ana frumoşoară / ca pe cer o stelişoară, / badiţilor luminioară, / şi îmi cânta un cântecel, / şi îmi lucra firicel”.

 

 

Până în 1907, nu întâlnim culese melodii de colinde, pe care biserica le anatemizase drept „cântece drăceşti”. „Nu te bucura de dulceţile lumii şi ale acestora drăceşti cântece, lăutele şi plesnirea palmelor şi viersurile cele fără de cale şi netocmite. Au nu ştii, ticăloase, că acestea toate sunt sămânţa diavolului?”, scria, în „Didahiile” Antim Ivireanu, iar în aceeaşi perioadă, deci pe la 1550, pastorul Helai protesta împotriva faptului că, printre transilvăneni, „îndată după ziua naşterii Domnului nostru Isus Hristos se începe marele praznic al Diavolului „Regelo het” (săptămâna colindării)”, iar pastorul Andreas Matheius, din Cergăul Mic (Alba) se plângea stăpânirii că enoriaşii „încă mai practică acest colindat desfrânat, mâncând şi bând, precum şi cântând româneşte colindele lor nelegiuite”.

 

 

„Catavasierul” tipărit la Târgovişte, în 1713, de Gheorghe Radovici, constatând că, „de vreme ce firea omenească către cântări şi către versuri are aşa priinţă”, toţi „cei ce vor vrea să cânte să nu cânte cântecele curveşti şi drăceşti, ci să cânte Catavasii şi Irmoasele”, îndemn dogmatic şi poruncă promovate şi în „Catavasierele” din 1750 şi 1784.

 

 

Înlocuirea textelor colindelor Nuntirii Cosmice, considerate „curvăsăreşti” de către dogmatici s-a făcut după 1827, atunci când asesorul consistorial şi protopresviterul Caransebeşului Ioan Thomici publica, la Pesta, „Scurte învăţături pentru creşterea şi buna purtare a tinerimii română”, versificând neîndemânatec un cântec de stea şi un „vifleim”, pe care, de altfel, le şi numea „cântări dumnezeieşti”. Şi, astfel, încetul cu încetul, dar anevoios, străvechile colinde ale Nuntirii Cosmice se transformă în „colinde creştine”, deşi doar melodiile vin din muzica începuturilor şi, uneori, refrenele („leru-i ler” – adică „legea-i lege”; „linu-i lin şi iarăşi lin” – adică „lumina-i lumină şi iar lumină” etc.).

 

 

De câţiva ani, noi, „Zicălaşii”, ne tot străduim să retrezim la viaţă toate acele zicale ale începutului spiritual al omenirii, în formulele melodice care au fost consemnate, fiind convinşi că, dacă vom cânta „numai din lăute / în zicături multe”, „precum ne spun moşii” mitropolitului Dosoftei, pe la 1650, cântăm, de fapt, „pre-mpăratul, / că nu-i da dânsul altul, / să domnească-n lume / cu sfântul său nume”. În fond, bunul Dumnezeu este mai presus de cuvinte şi, atunci când îşi făcuse „sălaş în Soare” – cum zice Psalmul 18, al aceluiaşi David, rugăciunile se înălţau prin zicalele dumnezeieşti ale scripcilor, naiului şi cobzei, după cum scria Pindar într-un poem pierdut, cu excepţia citatelor folosite de Herodot în argumentările minunatelor sale „Istorii”.

 

 

Când înălţăm zicalele colindelor Nuntirii Cosmice, noi, „Zicălaşii”, ne împlem sufletele de miracolul dumnezeiesc al Primăverii şi al Naşterii cu o neasemuită şi tămăduitoare evlavie. Şi o să închinăm acest concert de colinde, de sărbători, tuturor românilor de aici şi de pretutindeni.

 

 


Ilie Boncheş, o stâncă din Munţii Dornelor

 

 

 

 

Pe Ilie Boncheş l-am asemănat, de când îl ştiu, cu o stâncă de neclintit, care stă de veghe între pământ şi cer, din neam în neam, din veac în vecie. Omul provine din spiţa lui George Boncheş, cantorul ales de munteni să-i reprezinte şi în Dieta din Viena şi în cea din Cernăuţi, pentru că era „apărătorul românilor din ţinutul Dornelor şi Câmpulungului, un om de bine, un străjer devotat al interesului public, un patriot renumit, deci: un mărgăritar din adâncile zăcăminte ale neamului”,  şi, poate că şi de aceea, Ilie Boncheş nu-şi dezamăgeşte falnicul bunic, din moment ce, pentru făptuirile lui cotidiene, câştigă mandat după mandat, pentru demnitatea de primar al oraşului de la poalele Ouşorului.

 

 

 

 

Rareori mi se întâmplă să leg prietenii cu personaje politice, dar pe Iliuţă Boncheş, pe care l-am cunoscut printr-o strângere de mână, pe care se putea pune mai mult preţ decât pe orice angajamente scrise, îl ştiam dintotdeauna şi tocmai de aceea întreaga lui familie, în frunte cu Doamna Rodica, a devenit şi familia noastră, a Drăguşanilor: familia unui frate şi o iluminare a sufletului care tămăduieşte, alină, împrospătează. În public, îi zic, desigur, „domnule primar”, dar în sufletul şi în scrisul meu Iliuţă Boncheş e un geamăn, adică mai presus decât ceea ce se cuprinde în semantica deja convenţională a substantivului „domn”. Iar apropierea asta a familiilor Boncheş şi Drăguşanul (nevestele noastre se sună săptămânal) înseamnă, în fond un filon identitar, de tipul „cine se aseamănă se adună” care mă şi onorează, care mă şi bucură.

 

 

Bucovinenii deputatului vienez George Boncheş, în 1908, la Viena

 

 

Astăzi, Iliuţă Boncheş împlineşte vârsta mea şi simt nevoia să-mi exprim şi public afecţiunea profundă pe care i-o port şi care, nu arareori, mă întăreşte şi îmi dă putere de viaţă.

 

 

 

La mulţi ani, Iliuţă Boncheş,

şi Dumnezeu să ni te ţie

numai întru bucurie!

 

 

 


Ramona, o sărbătoare a Centrului Cultural „Bucovina”

 

Colega noastră Ramona Medeleanu şi superba ei prinţesă

 

 

Printre oamenii frumoşi ai Centrului Cultural „Bucovina”, Ramona Medeleanu reprezintă o identitate distinctă, identitate de piatră de la temeia tuturor zidirilor şi înfăptuirilor creatoare. Ramona este un om înnăscut pentru a sluji iluminarea, destinul ei de lumânare în ardere durabilă şi constantă împlinindu-se şi prin ceea ce, împreună, toţi izbutim să săvârşim, dar şi prin vlăstatul de viitorime, fiica sa, care deja se dovedeşte a fi un pictor cu potenţial şi nu doar o simplă promisiune a vremurilor care vor veni. Ar fi trebuit să-i aduc omagiile mele Ramonei Medeleanu încă de sâmbătă, când îşi retrăia ziua naşterii, dar abia astăzi, când mi-am văzut colegii cu braţele încărcate de flori, am înţeles că tot belşugul acela de culori vii este destinat zilei de naştere a Ramonei, Ramona fiind, pe drept cuvânt, sărbătoarea Centrului Cultural „Bucovina”. Pentru că aşa o trăim fiecare din noi – şi chiar o trăim – ca pe o sărbătoare care ne copleşeşte sufletele cu linişte, cu zâmbet, cu aromă cer cer proaspăt al dimineţii.

 

 

 

La mulţi ani, Ramona Medeleanu

şi Dumnezeu să ni te ţie

numai întru bucurie!

 

 


Zicalele notate de Liszt pentru „Rapsodia română”

 

 

 

„Rapsodia română” a lui Franz Liszt, descoperită, în manuscris, la Viena, în fondul documentar G. A. Petter al societăţii Gesellschaft der Musikfreunde, a fost cântată, în România, o singură dată, la 17 decembrie 1931, în sala Atheneului român, de pianista Aurelia Cionca. În ultima vreme, rapsodia aceasta a fost interpretată, cu înregistrare audio distribuită pe net, de Giovanni Bellucci (13,45 minute), de Rüya Taner (16,03 minute) şi de Louis Kentner (13,33 minute), aşa că, în mod teoretic, o avem. Da, dar nu prelinsă din degetele unui român, ceea ce în fond înseamnă o imensă datorie faţă de memoria „zeului pianului”, cum îl numea Bolliac, în 1846, după concertul susţinut „în sala domnului Mamolo”[1] din Bucureşti.

 

Dar poate că şi mai interesant ar fi dacă am scoate la iveală zicalele (melodiile, ariile) pe care le-a auzit Liszt în Bucureşti, Iaşi (în salonul vistiernicului Alecu Balş[2], un al doilea, peste o săptămână (miercuri)[3], şi un al treilea, în 11 ianuarie 1847, la Teatrul Nou[4]) şi Cernăuţi (23 mai 1847, în sala hotelului „Moldova”, din vecinătatea bisericii Sf. Parascheva), deci din 9 decembrie 1846, până în 11 ianuarie 1847, respectiv, la Cernauca, în noaptea de 24/25 mai 1847. Mărturii există, inclusiv din partea lui Liszt, CARE, ÎN 1859, publica, la Paris, Des Bohémiens et leur musique en Hongrie, mărturisind, dar fără a numi vreun lăutar anume, că: „În Bucureşti şi în Iaşi, mi-au fost aduse câteva bande ale acestor virtuozi rătăcitori, în stilul celor din Ungaria. Am avut în faţa ochilor frumoase mostre ale marelui filon muzical. Au melodii foarte fericite, din care am făcut o colecție interesantă, în timpul serilor lungi, petrecute în compania lor. Acestea diferă, destul de sensibil, de caracterul și de nuanțele melodiilor țiganilor din Ungaria, ca principiu spiritual, și stimulează şi comprimă o arie muzicală largă, în Moldova şi în Țara Românească, prin acompaniamentul unui bas, într-o pedală continuă, limitată invariabil la tonicul care ține armonie, în slujbă constantă; ea este dureros ataşată pământului”[5].

 

Pe partitură, Liszt notase originea unor melodii (Hermannstädter, Walachische Melodie), iar Dr. Octavian Beu a izbutit să le identifice, în ciuda aparentei înstrăinări de melodica iniţială, prin accelerări şi încetiniri melancolice ale uneia sau alta dintre frazele melodice, indicate, ori de câte ori era cazul, prin precizări de genul: agitato, leggierissimo, velocissimo, un poco più animato, il più  presto posibile, stringendo assai, stringendo etc. La ţiitura fiecărei melodii, ţinută de cobză, Liszt adaugă, la un anume fragment, „quasi Zimbalo”, pentru a da forţă unei expresii melodice.

 

Dr. Octavian Beu, preciza, cu vocaţia specialistului, că „Motivul introductiv din „allegro vivace“, grefat pe acompaniamentul de cobză al Bătutei este identic cu melodia cu care începe Imnul Regal Român. Acest motiv îşi are probabil originea într-unul din vechile imnuri domneşti. Liszt, în dorinţa de a-şi arăta recunoştinţa pentru gran­dioasa primire de la Palat, a început rapsodia cu această închinare Domni­torului.

 

„Hora bătrânească“ „allegro moderato“, cu largi acorduri, e scrisă în ritmul hore­lor româneşti. Tema, grefată pe un acom­paniament de triole, se leagănă în nota specific românească a horei. Prima parte e mai mult instrumentală. În partea a doua iese în relief mai mult caracterul vocal al dansului, care, în unele ţinuturi, se joacă cântând. Hora poartă indicaţiunea „Hermannstädter“, adică de la Sibiu, o dovadă că Liszt a auzit-o în acel oraş. Dansul este însă moldovenesc. Este una din numeroasele hore, care, trecând Carpaţii, s-a popularizat şi în Ardeal.

 

După un moment de reculegere, acom­paniamentul de cobză, cu care începe Rapsodia, anunţă o Bătută din Ardeal (allegretto vivace). Rapsodia e construită pe osatura acestui dans. În jurul Bătutei se grupează celelalte dansuri româneşti. Totul poartă pecetea personalităţii mare­lui romantic. Melodia, prinsă într-un ritm fantastic, rămâne până la sfârşit clară şi luminoasă. Această claritate, caracteristi­că coloritului muzical românesc, nu se întunecă nici în cele mai mici amănunte ale dansului. La a doua reluare, o uşoară înclinare spre melancolie, cu rar accent oriental, dau un caracter moldovenesc Bătutei din Ardeal. Este de remarcat că melodia ardeleană este altoită pe un acompaniament pur moldovenesc. Dansul prelucrat de Liszt este identic cu bătu­tele care se joacă și azi în valea Someşu­lui şi în regiunea Sibiului. Tema Bătutei apare în finalul Rapsodiei pentru a treia oară. După Bătută, urmează o Ţiitură, pe care o cântă lăutarii ca preludiu la dansu­rile de Brâu. Şi în Rapsodie, Ţiitura este o introducere la dansul moldovenesc Corăbeasca. Din Ţiitură, se trece în „tempo decizo“, la dansul moldovenesc Corăbeasca. Ritmul hotărât al acestui dans este o complectare a ritmului aşa de variat al celorlalte dansuri din Rapsodie. Ţiitura și Corăbeasca se repetă la a treia reluare, non legato, în forma unei variaţiuni. Dansul Corăbeasca încheie ciclul melodiilor a căror origine românească este indiscutabilă.

 

În afară de melodiile pur româneşti, Liszt a prelucrat, în prima parte a Rapso­diei (lento a capriccio malinconico) o ro­manţă. Această melodie a introdus-o Liszt, mai târziu, şi în a VI-a rapsodie ungurească, în care a tratat-o însă mult mai scurt și cu o stilizare diferită de cea din Rapsodia română. Nu încape îndoială că prelucrarea mai liberă din Rapsodia română este anterioară celei mai închegate din rapsodia ungară.

 

În partea care urmează, după a treia reluare a dansului Corăbeasca, apare un grup compus din fragmente de teme de dans, împletite cu pasagii cromatice de mare efect pianistic. O parte din aceste teme Liszt le-a prelucrat, mai târziu, și în partea „Stretta“ din a XII-a rapsodie ungurească, luându-le tot din Rapsodia română.

 

Deci, în conceperea rapsodiei, Liszt s-a folosit de zicalele Bătuta, Hora Bătrânească, Bătuta din Ardeal, Ţiitura, Corăbeasca. Toate aceste melodii, ascultate de Liszt, nu pot fi aflate, în varianta originală, decât în tezaurizatorii de spiritualitate românească de până cel târziu anul 1860, care au publicat arii naţionale româneşti în reviste muzicale germane, în calendare sau în broşuri, precum Franz Josef Sulzer[6], E. Murgu[7], Canzler cav. de Frerio – publicat de Otto Heilig[8], medelnicerul Ioan Carpu[9], Johan Andreas Wachmann, Karol Mikuli, care l-a adus pe prietenul său, Liszt, la Cernăuţi[10], Anatole de Demidoff[11], Grenville Murray[12], Carl Engel[13]. Există, desigur, şi mărturii mai vechi, precum Wittenberger Gesangbuch, sau, ca efect al cuceririi Oradei Mari, în 1659, Codex Victoris şi Kajoni Kodex, au şi tehnici componistice şi interpretative comune (alternanţa secundei mărite cu două secunde micşorate), dar şi un lirism unic, specific românesc şi rezistând ca atare de-a lungul veacurilor.

 

Deşi Liszt nu precizează ce tarafuri „i-au fost aduse”, ca să le asculte nopţi întregi, deşi, spre pildă, lui Grenville Murray i-au fost cântate 6 melodii, reproduse, aranjate pentru pian De Henriz, de către însuşi prinţul Ion Ghika, există mărturii că, la Bucureşti, List a fost impresionat de admirabilul Dimitrache Lăutarul, al cărui nume era Dimitrache Bondoliu[14], la Iaşi de taraful lui Barbu Lăutarul, care îl avea ca viorist pe Ion Angheluţă din Suceava, iar la Cernauca, în casa de la Cernauca a boierilor Hurmuzachi, de Niculai Picu, de la care, ca şi Mikuli, a cules cele două Corăbiasca şi Hora bătrânească, pe care a încredinţat-o viitorimii urmaşul lui Picu, Grigori Vindereu.

 

Bătuta, cu care începe rapsodia lui Liszt, este, parţial Bătuta din tabulele lui Sulzer, parţial Ardeleana, păstrată în varianta iniţială, cu efectele pe griful viorii, în notaţia medelnicerului Ioan Carp, publicată de Albina lui Asaki, în 1851. Cât despre Bătuta din Ardeal, notată în tabulele lui Sulzer drept Căluşarii, numită de Thornet Arben, în 1588, „dansul cu arme favorit al călăreţilor moldoveni”[15], iar în 1659, „cronicarii zic că aliatul lui Rákòczi, Constantin Vodă, când intra în Oradea Mare, muzicanții călăreților săi”[16] au interpretat aceeaşi melodie, pe care o ştim, din 1502, când călăreţii din garda lui Ion Tăutu au dansat-o la la încoronarea regelui Alexander, în Krakowia, fiind notată de călugărul Jan z Lublina drept „Haiducki”, nume dat în toată Europa lefegiilor domneşti. Contele Esterházy, care îl notase în partitură, a lăsat şi mărturia că marşul acesta, transformat şi în ceardaş, înseamnă un cântec moldovenesc, pe care muntenii îl numeau „Banul Mărăcine”, cântându-l doar în 3 părţi, nu în 6 – ca moldovenii, iar românii transilvani în bătută. De o vreme, cântecul lăutarilor suceveni din 1502, numit şi Bătuta din Ardeal, şi Banul Mărăcine (născocire târzie de personaj şi titlu), încă purta şi la Liszt, cum observa Dr. Octavian Beu o pecete structurală moldovenească: „Este de remarcat că melodia ardeleană este altoită pe un acompaniament pur moldovenescă”.

 

Ţiitura a fost preluată de la lăutarii basarabeni din Iaşi (Dinicu şi Radu din Ciolacu) şi alternată cu ţiiturile melodiilor folosite în discursul rapsodic, iar cele două Corăbiasca, uneori intersectate, în rapsodia lui Liszt, acestea au fost preluate, precum a făcut-o şi Karol Mikuli, de la Niculai Picu.

 

Aceste melodii vom încerca noi, „Zicălaşii”, să le cântăm precum lăutarii de odinioară, după ce ne-am consultat temeinic şi cu domnii Liszt, Hasdeu, conte de Esterházy, Paul Bataillard[17], dar şi Carl Engel, care preciza că „în Principatele Dunărene şi în Turcia, întâlnim, de asemenea, cu o predilecţie remarcabilă, secunda mărită. În muzica românilor, pasajele acestea sunt foarte frecvente… Mai mult decât atât, în muzica valahă, etapa a doua a secundei mărite nu este întotdeauna strict limitată la aceleaşi intervale ale scării, adică, de la a treia, la a patra, şi la al şaselea, la al şaptelea; dar ne întâlnim cu ea chiar şi în descendentul din al doilea tonic, aşa cum se vede în barele de încheiere ale unui „Dans valah”, preluat din colecţia interesantă a domnului Wachmann, „Melodii din România”[18]. Ne facem speranţă că, din ceruri, lăutarii de odinioară şi „zeul pianului” vor zâmbi cu nostalgie şi cu luare aminte.

 

 

[1] Bolliac, Cezar, Curierul Român, Anul XVIII, No. 94, Bucureşti, sâmbătă 14 decembrie 1846

[2] Albina Românească, Anul XIX, No. 3, joi 9 ianuarie 1847, pp. 9, 10 – adică 1 şi 2 a numărului de gazetă

[3] Albina Românească, Anul XIX, No. 4, duminică 12 ianuarie 1847, pp. 13-16

[4] Albina Românească, Anul XIX, No. 5, joi 16 ianuarie 1847, pp. 17-19

[5] Liszt, Franz, Des Bohémiens et leur musique en Hongrie, Leipzig 1881, p. 227

[6] Sulzer, J. F., Geschichte des Transalpinischen Dnciens, Wien, 1782, t. II

[7] Allgemeine musikalische Zeitung, nr. 30 din 25 iulie 1821, Leipzig 1821; Leipzig 1822

[8] Heilig, Otto, Slovakische, griechische, walachische und türkische, Tanzer, Lieder u. s. w, în Sammelbände der internationalen Musikgesellschaft, Leipzig, 1902-1903, pp. 293-302

[9] Calendar pentru Romăni / pe anul 1851, Anul X, Iaşii, Institutul Albinei

[10] Alecsandri, Vasile, Lui Al. Hurmuzaki. Iaşi, 8 Febr. 1857, în Tribuna, Anul XIII, nr. 236, 31 oct. / 13 nov. 1909, pp. 7, 8

[11] Demidoff, Anatole, Voyage dans Russie Méridionale et la Crimée par Hongrie, la Valachie et la Moldavie (1837), Paris 1854

[12] Grenville Murray, Eustace Clare, Doine: or the national songs and legends of Roumania,  London, 1854

[13] Engel, Carl, Introducere în studiul muzicii naţionale, London 1866

[14] Scrisori ale lui Ion Ghica către V. Alecsandri, Bucureşti 1884, pp. 49-53

[15] Sharp, Evelyn, Here We Go Round / The Story of the Dance, London 1928, p. 33

[16] Alexici, Gheorghe, Dr.,  Din trecutul poezie poporane române, în Luceafărul, nr. 22, 15 noiembrie 1903, pp. 367-370

[17] Bataillard, Paul, Les derniers travaux relatifs auc Bohémiens dans l’Europe Orientale, Paris 1878

[18] Engel, p. 53


Ion Paranici, fratele pe care mi l-a dăruit şi mi l-a luat Dumnezeu

 

 

 

Adineauri, am aflat că Ion Paranici nu mai este, că a pornit pe cale, la fel de senioral ca întotdeauna, întru desluşirea tainelor, pe care, de altfel, le întrezărise admirabil în cărţile sale de poezie, de proză şi de publicistică, dar şi în modul aproape unic de a trăi şi a se apropia de toată lumea. Îl ştiu de prin vara anului 1976, când un alt mare senior al culturii de prin părţile noastre, domnul Ion Nedelea, universitar mutat ca adjunct la ziar pentru a face loc la catedră unui preferat al elitei administrative, îmi publicase o poezie – dacă nu cumva mai multe – şi l-am vizitat, ca să-i mulţumesc şi să-l cunosc. Atunci l-am întâlnit, prima oară, şi pe Ion Paranici, cel care avea să-mi devină, în mod firesc, începând cu aceeaşi clipită, fratele meu de peste apă, el văzând lumina zilei şi copilărind la Tişăuţi, iar eu, dincoace, la Mereni. Era un bărbat falnic, cu părul ca ninsoarea încă din tinereţe, impresionant prin nobleţe înnăscută şi prin vibranta căldură a sufletului. Am intrat, de-a lungul tinereţii mele, prin multe redacţii, prin cea a revistei „Flacăra”, care mă publicase simultan şi unde George Arion devenise îngerul meu de veghe, prin redacţia „Viaţa Românească”, unde aveam un alt înger, pe Ioanichie Olteanu, iar Cezar Baltag îmi citea mie şi finului său, Petre Got, pagini nou traduse din „Ulysses” a lui James Joyce şi din „Istoria religiilor” a lui Mircea Eliade, sau prin redacţia „Contemporanul”, unde, iarăşi, aveam doi îngeri, pe George Chirilă şi pe Platon Pardău. Păşea cu sfială, prin astfel de temple, ţărănuşul care am fost, dar nimeni, nici măcar uriaşii Adrian Păunescu şi Nichita Stănescu nu mă copleşiseră precum Ion Paranici, care îmi oferea o familie de neuitat, cea numită „Zori noi”, ziar pe care îl citeam încă de pe vremea liceului, fascinat de foiletoanele lui Victor Micu.

 

 

 

 

Ion Paranici izbutise să transforme un ziar local într-o adevărată gazetă literară, în redacţia „Zori noi” ucenicind Arcadie Arbore, Clement Antonovici, Constantin Hrehor, Gheorghe Lupu, Constantin Severin, Vig Istvan, Ion Cozmei, Liviu Popescu, Mircea Motrici, Radu Bercea, Mircea Aanei, Vasile Zetu, Octavian Lazăr, Victor Ionescu, toţi legaţi printr-o caldă frăţietate cu Gheorghe Parascan, Mihai Ţânţar,  Nicolae Groza, Constantin Ştefuriuc, Victor Micu, Mircea Sfichi, Dumitru Teodorescu, Dumitri Vinţilă, Ion Mândrescu, Emil Morea, Victor Traian Rusu, Dumitru Brădăţan, Doina Cernica, Ştefan Ursache, ca să nu mai vorbesc de cei trei şefi, Ion Paranici, Ion Nedelea şi Costică Borş sau de tehnoredactorii Valentin Milici şi soţii Manolache sau Emil Reric. Acolo, sub aura lui Ion Paranici, fiecare dintre noi se descoperea şi se afirma, încetul cu încetul, şi beneficia de un „acasă” unic, nesperat şi inconfundabil

 

 

Ion Paranici

 

 

Într-una din acele zile, Ion Paranici m-a invitat în biroul său de redactor-şef şi mi-a întins un teanc de poezii, ale „unui prieten, Ion Tisă”, rugându-mă să-mi spun părerea. Am citit cu atenţie şi, la nu mai ştiu care poem, am tăiat o virgulă, pusă unde trebuia, dar care despărţea două metafore frumoase, anulând-o pe o a treia, care le îngloba pe cele două. Ion Paranici a privit atent, a citit textul, apoi a început să-mi explice la ce se gândise Ion Tisă. Am râs: „Aaa, deci dumneavoastră sunteţi Ion Tisă!”. „Nu, nici vorbă!”. Şi-atunci, de unde-i cunoaşteţi intenţionalităţile?”. Strâns cu uşa, Ion Paranici a recunoscut că despre poezia lui este vorba, dar m-a rugat să nu spun nimănui. Am promis, apoi, după două ceasuri şi ceva, am părăsit biroul; prietenii mei, Parascan, Micu, Morea şi Sfichi, mureau de curiozitate să afle ce-a vrut „şeful” de la mine. „Mi-a arătat poeziile. Scrie minunat, domnilor, aşa că e timpul să afle şi lumea!”. Deşi m-a auzit, Ion Paranici nu a protestat, chiar dacă, îndată ce a prins să publice prin revistele literare din ţară, tot de pseudonimul Ion Tisă se folosea, abia după pensionarea de la „Crai nou” – cum rebotezaseră studenţii admirabilul ziar „Zori noi”, începând să-şi publice cărţile, mai întâi pe cele de publicistică, sub numele cu care s-a născut.

 

 

Ion Paranici, Rodica Alexandru, Ileana Paranici şi Elena Maria Cuşnir

 

 

Între timp, viaţa ne îmbrâncise pe drumuri paralele şi ne vedeam rar, dar tot cu trăire de frate. Uneori, mă suna şi ne întâlneam la vreo cârciumă, deşi niciunul dintre noi nu se atingea de băuturile alcoolice. Întotdeauna, petreceam împreună câte două ceasuri şi mai bine. Îmi dăruia cărţile, pe care le publica în mare taină şi le răspândea numai printre prieteni. Scriind despre fiecare carte în parte şi publicând cronicile în „Monitorul de Suceava”, devenisem, fără să prind de veste, un adevărat exeget în opera lui Ion Paranici, o istorie a literaturii române, scrisă şi publicată la Iaşi, în mai multe volume, folosind cu predilecţie textele mele, deşi au fost mulţi cei care au scris despre ele, majoritatea critici literari încercaţi şi recunoscuţi ca atare. S-ar părea că, datorită frăţiei care ne unea de aproape o viaţă, eu înţelegeam mai adânc, adică mai aproape de trăirile lăuntrice ale poetului.

 

 

Mihai Iacobescu şi Ion Paranici

 

 

Ultima dată, ne-am văzut prin vară, pe un trotuar oarecare al Sucevei. Nu am stat mult de vorbă, deşi ne-am bucurat de întâlnire poate că mai mult decât oricând. Nici dacă am fi ştiut că urmează să-l pierd în acest an, tot nu am fi stat mai mult la taifas, pentru că Ion Paranici se simţea oarecum ostenit. Dar nici nu conta durata clipitelor de sporovăială, câtă vreme ne-am tot trăit unul pe celălalt, clipă de clipă, Ion Paranici fiind fratele pe care mi l-a dăruit şi-apoi mi l-a luat Dumnezeu.

 

 

Scriitorul şi publicistul Dumitru Teodorescu, la sărbătorirea poetului Ion Paranici

 

 

În textul acesta, care nu-i decât o lacrimă a mea, nu am folosit cuvântul „domnul”, pentru că Ion Paranici a fost, este şi va fi mult mai mult decât atât: unul dintre puţinii seniori adevăraţi, pe care am avut norocul să-i întâlnesc. Frate, căruia îi închin sufletul cu evlavie şi de memoria căruia, dacă va fi să mai rămân, mă voi ocupa cu sfinţenie. Nu din sentimentul frăţiei, ci pentru că i se cuvine pe deplin. Ion Paranici merită o carte a cărţilor sale de poezie, cu o amplă şi exhaustivă prezentare. În viaţa asta, am întâlnit mulţi creatori mari, dar numai doi oameni m-au impresionat prin măreţia umanului: Radu Beligan şi Ion Paranici. Iar ca poet, ca scriitor, Ion Paranici nu a fost decât icoana măreţiei sale omeneşti.

 

 

 

În public, istoricul Mihai Iacobescu, poetul Ion Paranici şi Doamna Ileana Paranici

 

 

 

 

 


Pagina 10 din 110« Prima...89101112...203040...Ultima »