Cronici Sentimentale | Dragusanul.ro

Petru Oloieru, un vizionar al cântecului național

Petrica Oloieru

*

În urmă cu doi ani, am vrut să-i sărbătoresc viața și opera printr-o premieră, „Chemarea Străbunilor”, în interiorul Cetății de Scaun a Moldovei, dar, din motive obiective (veșnica neghioabă „Cântarea României” electorale), nu s-a putut, așa că spectacolul s-a amânat cu o săptămână. N-a fost bai, pentru că profesorul Petru Oloieri merită o săptămână de elogii, și nu doar din partea noastră, a prietenilor lui.

*

În doar doi ani de voluntariat întru slujirea memoriei românești, profesorul Petru Oloieru a pregătit, împreună cu „Zicălașii”, opt premiere absolute cu muzică veche românească (alte două sunt în pregătire), din care două ceremoniale, „Chindiile” (întreg ritualul muzical al nunții de odinioară) și „Vechi colinde românești din Bucovina” (48 colinde, nu vifleimuri, îmbrâncite de ignoranță din ceremoniile sărbătorești de Crăciun și de Anul Nou), iar împreună cu Răzvan Mitoceanu, la vioară, a fonotecat audio 340 cântece vechi bucovinene (în cele 8 premiere fonotecate video, 320 melodii), în tentativa de a realiza o hartă a cântecului național românesc în Bucovina.

*

Ca recuperator de memorie muzicală românească, dar și ca animator al vieții culturale sucevene contemporane (dirijor al Orchestrei „Bucovina” a Școlii de Arte „Ion Irimescu” din Suceava, orchestrator, componist, profesor, instrumentist inegalabil, consultant artistic etc.), profesorul Petru Oloieru binemerită o largă solidaritate sufletească, din partea celor ursiți și întru trăirea frumuseții spiritului, dar și o amplă recunoștință publică și oficială, ultima, nu doar în cazul lui, absolut inexistentă în județul Suceava.

*

 La mulți ani, Petrică Oloieru, și Dumnezeu să ni te ție numai întru bucurie!


Viorel Varvaroi, prieten. Adesea, şi partener

Viorel Varvaroi prieten

*

Unul dintre prietenii mei, Viorel Varvaroi, va împlini, mâine, 64 de ani. Prietenii mei, ca şi mine, nu sunt infailibili, dar, în ciuda unor asperităţi din anumite perioade, îmi rămân prieteni, pentru că eu nu uit niciodată că sunt, totuşi, cel mai păcătos dintre ei.

*

Cu Viorel Varvaroi, ca partener, am pus bazele unor festivaluri importante (“La Suceava, în Cetate”, “Naţiunea Poeţilor”, “Bucovina Rock Castle”) sau ale unor recuperări de memorie, de care-mi amintesc, adesea, cu duioşie: cărturarul Procopie Jitariu, bârna casei lui Ioan Porumbescu din Breaza, pe care a cumpărat-o preşedintele Gheorghe Flutur, pentru a o dărui Muzeului din Stupca, primele fonotecări ale “Zicălaşilor” etc. Întâmplări de acest gen nu se uită niciodată şi sunt şi singurele care contează.

*

La mulţi ani, Viorel Varvaroi, şi Dumnezeu să ni te ţie numai întru bucurie!


Cătălina Biholar, cel mai bun tânăr jurnalist

Catalina Biholar

*

Unul dintre puţinii ziarişti tineri ai Sucevei care mi-a câştigat, şi încă de multă vreme, respectul, este Cătălina Biholaru, de la “Intermedia”. O văzusem într-o electorală, intervievând curajos, dar drept, câţiva politicieni, apoi în emisiunile de tip pamflet, în care îl are partener pe Sorin Avram. Sorin înseamnă mult în istoria jurnalistică a Sucevei. Are talie de gazetar înnăscut, care îşi impune ideile şi la BBC, şi la televiziunile naţionale din România. Iar Cătălina Biholar evolua, în aceste măiestre bijuterii mediatice, de la egal la egal, punându-şi în valoare invitatul şi cu inteligenţă, dar şi cu o prospeţime elegantă a dialogului, lesne de sesizat şi de apreciat.

*

Dacă nu ar fi avut o televiziune care să-i aparţină, cu siguranţă că altul şi mult mai eclatant ar fi fost destinul jurnalistic al Cătălinei Biholar. Având o televiziune, Cătălina este legată de această construcţie, pe care văd că o impune frumos şi (iarăşi!) elegant, împrumutându-i şi din profesionalismul, dar şi din nobleţea ei înnăscută.

*

La mulţia ani, Cătălina Biholar, şi Dumnezeu să ni te ţie numai întru bucurie!


Numărătoarea inversă (II)

Dragusanul si Cozmina

*

O „Elegie târzie de primăvară”, scrisă la Braşov, în 14 mai 1986, îmi reaminteşte singura perioadă de glorie a secţiei din Suceava a Teatrului Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi, care, cu „Adio, studenţie”, de Vampilov, părea să fi nimerit pe drumul plin de bălării al gloriilor efemere. A fost nostim, atunci, la Braşov, când pe actorul Doru Zaharia abia am izbutit să-l smulg din mâinile miliţienilor (era tuns, pentru că îl juca pe Chiriac, la Iaşi, exact în vremea în care se produsese o graţiere a „tunşilor”, şi trecuse strada prin loc nemarcat), iar colegii mei au luat plasă, cumpărând, de la braşoveni, care tocmai se întorseseră dintr-un turneu în Germania, pantofi „de lac” de… unică folosinţă.

*

Era o echipă frumoasă, pe atunci, în speratul teatru sucevean, din care făceau parte actualul consorţ regal Radu Duda, Adrian Păduraru, Cristi Rotaru (superb în rolul miliţianului rus), Bogdan Gheorghiu (dispărut prin America), Ada Gârţoman, Mioara Ifrim, Puşa Darie, Marina Ştefanache, Nicolae Manolache (Erou la cutremurul din 1877, când căuta trupul Maestrului său, Toma Caragiu), chiar dacă ni se asigurase cazarea la un hotel pentru tineret, „Sport”, deja şubrezit de prea multă poftă de viaţă. Îmi plăcea lumea în care trăiam, deşi nu-mi puteam dezlipi, o clipă, din faţa sufletului, zâmbetul zulufat al Cozminei, pe care-l provocam cheltuindu-mi întreaga diurnă pe jucării şi hăinuţe pentru ia. Pe bordul autobuzului teatrului deja trona un splendid landou pentru păpuşi, cumpărat direct din fabrica de la Mediaş, în care actorii obişnuiau să depună florile dobândite pe scenă.

*

Adio studentie

*

Cred că a existat în mine, dintotdeauna, un alean al vieţii din care am venit în această ispăşire prin vârste, un substrat elegiac al libertăţii interioare, inaccesibilă fiinţei umane:

 *

1 Elegie tarzie de primavara

*

Cât de superb au înflorit castanii

în urbea noastră veche şi cochetă,

dar eu tot m-aş muta de pe planetă

uitând să-mi mai salut contemporanii

*

şi-aş vieţui în altă galaxie

care există-n capătul de drum,

deja mă simt un fluture de fum,

o aripă imensă, o stafie

 *

blând bântuind prin verbele ştiute

şi-nsângerând buimacă pe silabe

şi-n urma mea pustietăţi arabe

stau leneşe, stau singure, stau mute,

 *

şi-n faţa mea, mereu tot mai în faţă

cu sângele în clocot şi cu anii

tot mai superb dezlănţuind castanii,

deschid ferestre limpezi înspre viaţă,

*

şi-atunci vă spun, şi-atunci vă strig şi poate

m-aş prăbuşi-n genunchi, să simt, să fiu

un alt pământ nepământesc şi viu

pe care să-mi găsesc stabilitate.

 *

1 Elegie tarzie de primavara final

*

Elegiile mele nu erau destinate nimănui. Nu se puteau publica. Uneori, îi mai citeam câte una colegului meu de turneu, şoferul Constantin Stănică, sunetistului Vasile Corduş sau cui se întâmpla să mă întrebe ce-am mai scris. Poemele mele şi, în general, sufletul meu liric nu aveau viitor. Creşteau discret şi ilegal, doar printr-un fel de gimnastică a minţii. Dar eram fericit. Locuiam într-o garsonieră bună, dobândită la schimb generos de Cristi Rotaru, un cuibuşor în care mă aştepta freamătul meu de veşnicie, Cozmina.


Cezar Popescu, artistul exponenţial al vremii

Cezar Popescu

*

Arareori am avut ocazia să o spun, cu tot sufletul şi cu toată mobilitatea minţii, că pictorul şi sculptorul sucevean Cezar Poepescu este artistul exponenţial al vremii. Nu al vremii noastre, a celor cărora nu ne aparţine, deşi ne tot macină şi ne spulberă, ci al vremii, adică al timpului cu repere, în care operele ţin loc de epoci.

*

Când s-a ivit în plastica suceveană, sub privirea blajină a Maestrului Liviu Suhar, când încă mai spera în rolul civilizator al creaţiei, am fost cucerit de vizionarismul concepţiilor şi, în arare ocazii, am şi apelat la sculptorul Cezar Popescu, rugându-l să mi-i scoată în oglinda zilei pe Ion Grămadă – Eroul Bucovinei, pe Franz Ritter Des Loges – singurul primar pe care l-a avut Suceava vreodată, sau pe cei doi tineri din Udeştii bunicilor lui, Zamfir Nicoară şi Dumitru Catană, care au ales, în toamna anului 1916, să-şi sape propriile morminte, decât să tragă în fraţii lor, românii.

*

Folosind figurativul, poţi identifica în destinul creator al lui Cezar Popescu aşchii de lumină din destinul celor doi martiri bucovineni, cu care se şi înrudeşte. Asta înseamnă o învinuire a generaţiilor care suntem, total nevrednice să-şi asume şi să pună în valoare un artist exponenţial, precum Cezar Popescu.

*

La mulţi ani, tinere Maestre, şi Dumnezeu să ni te ţie numai întru bucurie!


Pagina 1 din 5112345...102030...Ultima »