Cronici sentimentale | Dragusanul.ro

Ion Băiţan, directorul Şcolii de Arte „Ion Irimescu”

 

 

Întotdeauna discret şi chibzuit, prietenul meu Ionică Băiţan este un pilon important al familiei de slujitori ai culturii de la Centrul Cultural „Bucovina”. În viaţă i s-a întâmplat să fie viceprimar şi, apoi, primar al comunei Stroieşti, autor, împreună cu gazetarul Neculai Roşca, al unei lucrări monografice despre satul nata, Zahareşti, instructor şi pricepător întru ale horirilor noastre naţionale, întemeietor de festivaluri („Cântecele Neamului”, „Ion Irimescu”, „Lumina Nordului”) şi, de câţiva ani, director al Şcolii de Arte „Ion Irimescu”, dar nici funcţiile, nici oportunităţile nu l-au schimbat, rămânând acelaşi om cu sufletul ca pâinea caldă şi pasionat până peste poate de sprijinirea tuturor actelor de creaţie – fără implicarea lui, de pildă, nu aş fi amplasat niciodată bustul Eroului Bucovinei, scriitorul Ion Grămadă, la Stroieşti, ci, aşa cum sugera cărturarul Dimitrie Marmeliuc, eroicul prieten al Eroului, „undeva, pe pământul Bucovinei”. Ionică Băiţan nu se trâmbiţează pe sine, ci trăieşte mereu şi mereu destinul pietrei din temelia edificiilor care durează şi tocmai de asta mi-i mie atât de drag şi prieten.

 

La mulţi ani, Ionică Băiţan,

şi Dumnezeu să ni te ţie

numai întru bucurie!

 


Nemţoaica noastră din Germania

 

 

În vara anului 1998, m-a căutat o nemţoaică, pe nume Sofia Katharina Fuchs, care dorea să scoată o carte despre viaţa ei, o spovedanie, dar şi un ţipăt de protest faţă de decadenţa uluitoare a civilizaţiei umane, căreia îi fusese victimă, o victimă a istoriei. Am ascultat-o, mai întâi, din politeţe, apoi, stârnit nu doar de subiect, ci şi de frumuseţea oralităţii narative a nemţoaicei de la Lichtenberg, i-am pus în mână un reportofon şi câteva casete, rugând-o să povestească în tihnă şi după cum îi vine, fără premeditări scriitoriceşti, povestea vieţii ei. Primeam câte o casetă în fiecare dimineaţă şi, ascultând-o, notam frază cu frază, fără intervenţii, ca să văd la urmă ce iese. Casetele cu gânduri intime, retrăite în intimitate, erau cutremurătoare. Mi-aduc aminte de una, în care începea cu voce domoală: „Întotdeauna am spus: (o pauză ca un stins al glasului, apoi disperat, ca un strigăt) Doamne, dacă există vreun păcat din al şaptelea neam, dă-mi-l mie (iar pauză şi din tăcere abia se înfiripa rugămintea şoptită)… dar nu-mi lua copiii nici unul!”.

 

 

Când am terminat de cules şi am citit dactilograma, am înţeles că trebuie doar să selectez din fragmentele de text câte un titlu de capitol, naraţiunea orală a doamnei Sofia Katharina Fuchs având o naturaleţe artistică, în sinceritatea ei, pe care nu aveam voie să o alterez, prin repovestire. Şi nu m-am înşelat, pentru că o cărţulie de doar 112 pagini, a ajuns atât de cunoscută, încât un mare regizor evreu din America a pus pe cineva să mă contacteze, ca să întrebe dacă sunt de acord cu o posibilă ecranizare. Am răspuns că „Mireasa tiranilor” nu este cartea mea, ci a doamnei Sofia Katharina Funchs, şi că eu nu am fost nimic altceva decât un redactor de carte, care şi-a făcut onest datoria. Nu ştiu ce s-a mai întâmplat după aceea, nu ştiu ce se va întâmpla. Dar primesc, astăzi, un pachet din Germania, care conţine întreaga arhivă a Sofiei Katharina Fuchs, inclusiv acte şi fotografii sau scrisori primite de la universitari germani sau de la martiri ai decadenţei civilizaţiei umane din întreaga lume. Primesc şi multe ziare germane, în care nemţoaica noastră din Germania nu uită vreodată să se mândrească cu România şi cu dragostea ei neostoită faţă de tot ce este românesc. Spaţii serioase îi sunt puse la dispoziţie, iar coperta cărţii „Mireasa tiranilor” apare adesea mult mai colorată şi mai strălucitoare, faţă de cum mi-o lucrase cândva Rose Iftode, într-o vreme în care nu existau atâtea programe de conceput grafică pe calculator. Cât despre nemţoaica noastră din Germania, la 88 de ani, nici măcar „Corona” nu a putut să o învingă.

 

 

Şi cred că, folosind aceste moduri de receptare a cărţii, dar fără a-i altera conţinutul, ar trebui să lucrez o ediţie revizuită a cărţii doamnei Sofia Katharina Fuchs, o ediţie cu postfaţă multiplă, care să consacre şi statutul real de ambasador al românismului în Germania, pe care şi l-a asumat incredibila eroină, care a văzut lumina zilei în Bucovina. Dar, înainte de toate, trebuie să cercetez şi să clasific fiecare mărturie, inclusiv cele fotografie, precum cea de mai jos, din care scrutează sceptice spre viitor mama Sofiei Katharina şi sora ei, Erika.

 


Petru Ariciuc, sufletul întrupat al Muntelui

 

 

 

Nu am întâlnit om care să trăiască Muntele până la disperare şi extaz, precum dorneanul Petru Ariciuc, bărbatul croit dintr-o stâncă detunată, aidoma străvechilor monumente megalitice din tainiţele dumnezeieşti ale Carpaţilor. Şi e greu de portretizat un astfel de om, care aminteşte de sacerdoţii rămaşi de veghe la altarele Soarelui, pentru a împrăştia, din când în când, cărbunii focurilor sacre pe cer, ca să se bucure şi depărtările de lumină. Petru Ariciuc este şi Bistriţă, şi Călimani, şi Dornă, şi Giumalău, şi Ouşor, şi curgere, şi veşnicie, adică un fel de Atlas al zilelor noastre, care duce povara cerului pe umeri, pentru a trăi Muntele. Poate că şi pentru a ni-l arăta şi prin respiraţie, şi prin închinare, deci prin coordonatele fireşti ale veşniciei vremelniciei. Petru Ariciuc trăieşte în Netimpul lui Nichita Stănescu şi a devenit, fără să-i pese şi să o conştientizeze, exponentul şi îngerul păzitor al mirificelor plaiuri dornene. Iniţiază în tainele munţilor şi-i salvează pe neştiutorii care se rătăcesc prin eternitate, fără să o cunoască. Este, fără îndoială, ultimul sacerdot, de prietenia căruia am onoarea să mă bucur.

 

 

La mulţi ani, Petrică Ariciuc,

şi Dumnezeu să ni te ţie

numai întru bucurie!

 


Alexandra, o sărbătoare multiplă

 

 

Alexandra Mitoceanu îmi este coleg la Centrul Cultural „Bucovina” şi, desigur, prieten; nu prin extensia prieteniei mele cu Răzvan, ci pentru ceea ce este ea însăşi, adică o inflorescenţă de siguranţă, strălucire şi ţeluri temeinic chibzuite şi urmate, cu care îţi face plăcere să intri în dialog şi, indirect sau poate că chiar direct, în acumulare de energie pozitivă, pe care numai oamenii luminoşi o emană cu generozitate. Alexandra este şi temelia creaţiei muzicale a lui Răzvan Mitoceanu, deşi vocaţia de tată a lui Răzvan este mai presus de creaţie şi contează, ca şi pentru Alexandra – ca mamă, mai mult decât orice altceva pe lume. Alexandra este, deci, jumătatea de măr rotund, redevenită mărul întreg şi perfect sferic al condiţiei existenţiale logice şi fireşti.

 

La mulţi ani, Alexandra Mitoceanu,

şi Dumnezeu să ni te ţie

numai întru bucurie!


Violetele din fereastra zilei

 

 

 

O mare izbândă culturală bucovineană, inclusiv din perspectiva Bucovina Acoustic Park, în desfăşurarea căruia, la sfârşitul lui iulie, încă mai sper, o reprezintă Anastasia, mugurul cosmic din braţele Violetei Codorean, directorul Casei de Cultură „Platon Pardău” din Vatra Dornei şi un trăitor al creaţiei cum rareori am mai întâlnit, dacă fac abstracţie de cealaltă Violeta, primăriţa Berchişeştilor. Violeta Codorean este, astăzi, un om pe deplin împlinit, care respiră fericire prin toţi, pentru că soarta cea bună i-a adus concreteţea viitorului şi sensul existenţial dumnezeiesc, de care toţi avem nevoie şi sperăm. Violeta Codorean trăieşte, astăzi, de două ori, şi în profunzime, şi în înalt, în cosmicitate. Violeta Codorean este, astăzi, Anastasia, aşa cum şi Anastasia Codorean este Violeta. Flori, numai flori de-a lungul şi de-a latul universului.

 

 

La mulţi ani Anastasia Violeta Codorean,

şi Dumnezeu şi pentru noi să vă ţie

numai întru bucurie!

 


Pagina 1 din 9512345...102030...Ultima »