Cronici sentimentale | Dragusanul.ro

Anton Achiţei sau „şi aici durerea naşte flori”

Anton Achiţei m-a vizitat ieri, la birou, doar ca să-mi aducă două cărţi de poezie: „Zbor în anotimpuri” (Editura Plumb, Bacău, 2000) şi „Iscălitura mamei” (Editura Fundaţiei Culturale Cancicov, Bacău, 2012). Îl cunoscusem, cu decenii în urmă, când am făcut câte un interviu, pentru „Zori noi”, cu Anton Achiţei şi cu Benone Sinulescu, Anton bucurându-se de largă notorietate, pe atunci, datorită cântecelor „Moldovă, Moldovioara mea”, „Stejărel de la Guranda” şi un cântec al Soarelui, în care, spre uimirea mea, am identificat versul „Luna-i numai un lut rece”, deci materie („Soarele este viaţă, iar luna este materie” – s-a scris, cu milenii în urmă, în „Întrebările” din „Prashna-Upanishad”). Dovadă că în subconştientul oamenilor încă mai supravieţuiesc fragmente din mărturii ancestrale, pe care numai harul liric le mai poate scoate la iveală.

Prima carte, „Zbor în anotimpuri”, adună poezii adolescentine, scrise la Câmpulung Moldovenesc şi supuse, tot pe atunci, judecăţii cenaclului din Suceava, condus de Platon Pardău, poezii care, începând cu prima pe care a scris-o, „Toamna”, conturează nu doar o uşurinţă a versificării, ci şi un instinct vizual al miticului, care avea să-l călăuzească spre esenţializări moderne surprinzătoare: „Ferestre largi / prin care păsări / se-aud cum mă cheamă, / ferestre luminoase / prin care cântecele mele / vor zbura către inimi. // Aromă proaspătă / de var şi vopsele, /grăunţe de cristal / clipesc în mozaicuri, // Aici vor cuibări / doruri şi vise / în cântec de privighetori, / iar curcubeie se vor adăpa / cu roua florilor de la ferestre” (Casa nouă). Am citat integral acest poem (şi sunt câteva zeci care merită o astfel de recunoaştere), ca să înţelegeţi singuri cât de liric, de profund liric, putea saluta condiţia umană un tânăr elev al Şcolii profesionale de construcţii din Câmpulung, pe nume Anton Achiţei, care doar din căldura sufletului crea şi se bucura de un adevărat univers mitic al cotidianului: „Ca o năframă de borangic / ţesută în luceferi / noaptea se strecoară uşor / printre florile de cărămidă / ale oraşului / înfierbântat de macarale / şi mistrii. // În seara asta / am să rămân deasupra, / aici, pe coama blocului înalt, / o să ascult cum vorbesc cărămizile, / cum zâmbesc aştrilor / aprinzându-se mai tare în ziduri. / Suspendat între pământ şi stele, / voi simţi sărutul universului” (Sărut).

*

Fără îndoială, cea mai proaspătă inspiraţie lirică ţine de vârsta fragedă a fiecărui om, dar eu, care ştiu ce şi cum se scria, discuta şi publica pe la cenaclul sucevean al lui Platon Pardău, frecventat de Traian Chelariu, Teofil Lianu, Eugen Fetchin-Frunză, Pan Solcan, Eusebiu Camilar, George Sidorovici, Traian Filip, Dragoş Vicol, Arcadie Arbore, George Damian, Constantin Ştefuriuc, de tânărul evreu Norman Manea, întors din lagărele de exterminare transnistrene, nu pot să nu apreciez lirica vie şi curată a tânărului, pe atunci, Anton Achiţei, care vizualiza splendidul pictural al condiţiei umane, în respiraţii pline de sinceritate, dar şi de imaginaţie: „Oaze albastre / de dor şi lumină / sunt cântecele mele / ce-n suflet le port, // E arşiţă-n suflet, / e vânt şi furtună, / dar păsări măiastre / se-aud peste tot” (Păsări măiastre).

*

Cea de-a doua carte de poezie a lui Anton Achiţei, care beneficiază şi de o prefaţă inspirată, „Un om-fluviu”, semnată de Petre Isachi, conţine doar poeme scrise cu o maturitate lirică remarcabilă, în care „fiecare lacrimă e o stea” (Poveste nepereche), dar şi un impuls mitic de nestăvilit: „Un gând mă îndeamnă / să mă ascund / sub aripa Păsării Timpului, / să zbor cu ea / pe tărâmuri albastre, / să văd de aproape / minunea lumii, / izvorul vieţii” (Pasărea Timpului). Aici, în această carte există elemente de unitate a vieţii şi a universului, sintetizate sacerdotal în trăsăturile inconfundabile ale Mamei, în care se unesc Cerul şi Pământul, în care interacţionează cosmogonii primordiale (nicidecum arhetipale, pentru că presupun făptuiri stilistice şi nu instincte), în formulări care nu s-a mai folosit: „Tu nu ştiai, mamă, să scrii / frumosul tău nume Anica / dar atingeai / cu un deget hârtia / şi cu lumina sufletului tău / îţi scriai povestea vieţii / într-o cunună / cu şase flori de sânziene… / Noi eram, mamă, / iscălitura ta” (Iscălitura mamei).

*

Există un adevărat diametral între creaţia folclorică a lui Anton Achiţei, marcată de nostalgie, şi creaţia lui poetică, profund vizionară în reverberaţiile imaginaţiei. Poezia lui are o „sfinţenie de sanctuar celest, / cuvintele-nfloresc în nopţi de dor” (Casa Pogor), are „Viaţa – calendar / cu file de vânt răsfirate / din care / nu ştim niciodată / când ia vântul ultima filă” (Calendar), are „lumină de ruguri aprinse” (Amarul geniului), are, „pe cărări lumină / şi lacrimă” (Gânduri pentru părinţi), concluzivul pentru acest scurt material despre minunata lirică a lui Anton Achiţei existând, fireşte, tot în filele cărţii lui: „Puteri nu am / să zbor spre mai înalt, / dar şi aici / durerea naşte flori” (Flori).


Demnă de personalitatea tatălui ei: Oana Maria Sîrbu

Era încă o fetișcană când fata maestrului George Sîrbu, Oana Maria, mi-a atras atenția nu doar prin frumusețe, ci și prin puternica personalitate artistică și umană, care o îndreptățea pe deplin să preia mitul viu al spiritualității românești din Bucovina, numit Grupul folcloric „Balada Bucovinei”. Curând după aceea, adică după absolvirea Conservatorului din Cluj-Napoca, Oana mi-a devenit colegă la Centrul Cultural „Bucovina” – și rău a făcut că nu a rămas pentru totdeauna la Cluj-Napoca, deși îi înțeleg și imensa dragoste cu care își cinstește părinții și frații.

*

În județul Suceava, în care bucovinismul a pierit de mult, chiar dacă noi nu băgăm de seamă, Oana Maria Sîrbu, ca și minunatul grup „Balada Bucovinei”, nu este pusă în valoare; dimpotrivă, beneficiază de o masivă marginalizare din partea nepricepuților care au nimerit în sistemul culturii ca la o felie de cașcaval. Dar Oanei nu-i pasă, pentru că are o familie minunată și un rost aparte, cu tot sufletul asumat. Astăzi, însă, fiind ziua nașterii Oanei Maria Sîrbu, profit de prilej, deși mă prefac a nu ști nimic, ca să-i urez, din toată inima:

*

La mulți ani Ana Maria Sîrbu

și Dumnezeu să ni te ție numai întru bucurie!


Fugari de acasă

Viorel Cata, Sonia, Ion Drăguşanul, Mihaela Mazilu, Dan Caunic – în rândul de sus; Marian Burcea-Vlăsceanu şi un băiat oe care nu mi-l reamintesc – în rândul de jos

Cândva, prin 1978 – dacă nu mă înşel, am hotărât să îmi iau lumea în cap. Am ajuns la Bucureşti, m-am angajat la „Vulcan” ca ucenic al cursului de aşchietori şi m-am abandonat într-un cămin de nefamilişti, pe care l-am încondeiat liric încă din prima seară:

*

ospăţ târziu cu candeli de mătase

şi cu brocarturi roşii peste mese

la care dorm în somnuri princiare

figurile din cartea mea alese,

până în zori desigur o voi scrie

pe tălpile femeii somnoroase

şi-apoi murind voi fluiera cuvinte

prin galerii de carii şi prin oase,

*

încă e timp să mai visăm corăbii,

oceanele de jad ce le susţin,

dar mâine-n zori vor bea şi însetaţii

cu palmele fuioare de venin

şi-o să-i îngrop pe toţi într-un ceasornic

uitat în turn de zeii care mor

în filele cu colburi subsuoară

în cărţile cu zimbri pe cotor,

*

ce-mi pasă, Doamne, că mă nasc aiurea

cu ierbi de leac presate sub călcâie,

literatura-i damful comestibil

ce-mi urcă-n nări şi-ar vrea să mai rămâie

într-un penet de îngeri, într-o stampă

prin care toţi visează că exişti

în timp ce eu rămân tot personajul

căminului cu calmi nefamilişti.

*

Găsisem, în căminul de nefamilişti, câţiva tineri cu potenţial liric (Dan Caunic, Viorel Cata, Roman Dănilă, Marian Burcea-Vlăsceanu) şi cum, la „Vulcan” existau şi nişte oameni precum Nicolae Liviu Stanciu (juristul întreprinderii), Alioşa Carastate (directorul Clubului), directorul general Flutur, prieten şi cu Ion Dincă, şi cu Ioan Avram, dar şi un om demn de toată admiraţia (ca să nu mai vorbesc de liderul pcr, domnul Bunea, care parcă era desprins din filmele în care Sergiu Nicolaescu juca astfel de personaje), rapid am încropit noi un cenaclu, căruia i s-a dus vestea, devenind şi teritoriul de suflet al actorului Val Lefescu. În lumea actoricească bucureşteană, tinerii poeţi de la „Vulcan” se bucurau de mare simpatie, printre apropiaţii noştri numărându-se Arcadie Donos, Silviu Stănculescu, Dinu Ianculescu, George Cozorici, George Motoi, dar şi teribilul fotograf Vasile Blendea, de la TVR. A fost aproape firesc să ajungem, în acele vremuri, la Televiziunea Română, slujită, pe atunci, de somităţi precum Betty Mondanos, Jana Gheorghiu, Julieta Ţintea, Puiu Stoicescu, Luminiţa Suciu şi aşa mai departe. Am zis „aproape firesc”, pentru că noi aveam, pe atunci, plete bogate, iar când am fost puşi să alegem între a ne tunde şi a apărea la televiziune, am optat pentru minunatele noastre podoabe capilare (Dan Caunic şi Viorel Cata aveau nişte minunate plete blonde). Surprins, dar şi încântat, Puiu Stoicescu, posesorul unei mustăţi oacheşe, din pricina căreia nu mai putea să apară pe ecran, a chemat nişte doamne pricepute, care ne-au zăgăzuit podoabele capilare cu o puzderie de agrafe.

*

La o săptămână după difuzarea emisiunii, pe când Dan Caunic, Viorel Cata şi Roman Dănilă plecaseră să vândă sticlele goale şi să cumpere „Carpaţi” şi un kg de orez (cu orez supravieţuiam noi în zile de dinainte de salarii), aud bătăi în uşă; când deschid, un domn cu ochelari fumurii, încărcat cu bagaje, lasă totul jos şi mă îmbrăţişează fericit: „Domnule Drăguşanul, Dumnezeu să vă dea sănătate! Sunt tatăl lui Viorel Cata şi, când credeam eu că băiatul meu s-a făcut vagabond, l-am văzut la televiziune! Ce onoare, ce cinste!”. În scurtă vreme, tot cu bagaje voluminoase, au mai venit doi domni, părinţii lui Dan Caunic şi Roman Dănilă, iar masa noastră de nefamilişti s-a umplut de bucate şi de vinuri de casă moldoveneşti.

*

Când s-au întors, cu „Carpaţii” şi orezul, cei trei, părinţii au încremenit: „Dar la televiziune eraţi tunşi frumos…”. Ne-a scos din încurcătură Dan Caunic: „Da tată, dar la poeţi părul se regenerează complet în trei zile”. Vreo doi ani a durat boema noastră bucureşteană, apoi am revenit acasă, Dan Caunic a plecat la oase (şi, urmând şcoli, a ajuns şef de inspectorate judeţene de poliţie), iar despre ceilalţi nu mai ştiam nimic.

*

Apoi au trecut 37 de ani, până ce ne-am regăsit pe net. Încă nu ne-am văzut, dar tot vom pune noi la cale o recuperare de tinereţe. Dane, sper că Poliţia Română nu ţi-a alterat talentul preparării „fripturii de cartofi” (cu care ne răsfăţam noi în vremuri relativ bune); dar să nu uităm nici de minunatul orez, căruia îi suntem datori cu un monument (nu am vreme să revăd acest material, pentru că plec la Bucovina Acoustic Park, dar am vrut să-mi împrospătez sufletul, scriindu-l).


Petrecerea de nuntă a Teişanilor

Nu puteam lipsi tocmai eu de la sărbătoarea Bucovina Rock Castle numită petrecerea de nuntă a proaspetei familii Alexandru şi Andreea „Teiu” Teişanu, mai ales că socrii mari şi socrii mici sunt sunt admirabili, locaţia a fost excelentă, bucătarii pricepuţi, muzica bună, iar nuntaşii – să-ţi tămăduieşti sufletul cu ei, nu alta. Cât despre miri, nici nu mai vorbesc, pentru că amândoi sunt şi copiii mei, mamă tuturor băieţilor de la „Toy Machines” fiindu-le soacra mare, Gabriela Teişanu, care a trăit minunata bucurie de a cânta la nunta fecioraşului ei. Şi a cântat de a golit toate scaunele de la mese. Am stat 7 ore în capăt la petrecerea de nuntă a Teişanilor, plecând acasă abia la 00,00 noaptea trecute fix, pentru că astăzi, după nuntă, avem şi noi, clanul Drăguşanul, o sărbătoare a noastră: ziua de naştere a soţiei mele, Viorica. Din sărbătoare în sărbătoare trecând, parcă şi viaţa, şi cerul se luminează, dar eu nu pot pune geană pe geană până nu vă înfăţişez o cronică foto şi a petrecerii de nuntă a proaspeţilor însurăţei Alexandru şi Andreea Teişanu:

 

*


Nunta lui Alexandru „Teiu” şi a Andreei Teişanu

Am motivele mele să înjghebez o cronică foto a cununiei religioase (mâine, şi a nunţii), care i-a unit, în faţa comunităţii (reprezentată de viceprimarul Lucian Harşovschi) şi a lui Dumnezeu (reprezentat, de milenii, doar de Iisus Hristos), pe Alexandru şi Andreea „Teiu” Teişanu, cel mai important fiind, desigur, faptul că „Teiu” se numără printre cei patru fondatori ai trupei „Toy Machines” şi, deci, indirect, dar decisiv, ai Festivalului „Bucovina Rock Castle”. Chiar dacă mai cântă şi prin alte trupe, „Teiu” e al nostru, e sărbătoarea şi evenimentul nostru, cu toate bucuriile lui. Iar aceste bucurii vrea să le scoată bietul meu aparat foto în cele ce urmează:

*


Pagina 1 din 7412345...102030...Ultima »