Cap. II: Sufletul şi umbra

*

Suceava este un oraş urât şi fără personalitate, risipit şi continuând să se risipească în jurul cârciumii cu toloacă din dale a primarului Ion Lungu. Ici, colo, în cuprinderea largă, de lagăr de exterminare bucovinean, poţi zări câte o închisoare de maximă siguranţă, în care zac încarceraţi toţi copiii şi toţi adolescenţii locului, înainte de a fi zvârliţi în pustietatea viitorimii şi transformaţi în tot atâţia „criminali în serie, care îşi ucid numai visele”. Temnicerii sunt de o cruzime inimaginabilă, în îndeplinirea sadicei lor misiuni de spălători de creiere.

*

Suceava, ca întotdeauna, în îndelungata ei istorie, are şi o sută de biserici, care practică, eficient şi cu brutalitate, comerţul hrăpăreţ cu veşnicie naivă, dezvoltând, în paralel, şi o impresionantă industrie a reciclării de trupuri umane. Şi mai are Suceava, în cazărmile ei instituţionale, înnăscute trupe de asalt împotriva terorismului celui ce gândeşte singur, deşi e greu de crezut că, în Suceava, mai gândeşte cineva, după câteva decenii de exhaustivă tortură didactică, aplicată cu încrâncenare tuturor generaţiilor.

*

Suceava ţine de gol şi de ne-timp, de o ciudată osificare, resemnat acceptată. Cine vrea să trăiască evadează, fuge cât mai departe de lagărul edenic, dar endemic al morţii bucovinene, veşnic nins de frunzarele tomnaticelor vremuiri. Evadează numai tinerii, iar pruncii, încă din clipa naşterii, ţipă, nepământeşte, înspre ceilalţi: „Fugiiiţi!”.

*

Şi, colac peste pupăză, în Suceava mai apare şi povestea cu dansul urmelor pe deal, uitată în chiar ziua următoare (la Suceava, totul se uită, imediat), ca să-mi răscolească sufletul, răsucindu-l ca un cuţit în rana trupului meu târziu şi deja ostenit. Dar eu ştiu, după o nesfârşită captivitate bucovineană, că pericolul există. Am văzut poliţişti care şi-au tras câte un glonţ în cap, am văzut vameşi, procurori şi judecători urcaţi în dube, am văzut mult prea multe radieri din memoria socială, menite să şteargă urmele jafului istoric al ultimelor decenii, am păşit pe ruine şi m-am împiedicat de sânge şi de cadavre, m-am şi împotrivit, o vreme, până mi-am văzut copiii evadând şi salvându-se pentru totdeauna. Pentru mine nu mai contează, nu mai există risc menit să mă înspăimânte, pentru că e deja târziu, iar povestea stranie a Mercenarului Negru trebuie descifrată, măcar pentru împăcarea finală cu mine însumi.

*

Orice demers detectivistic începe, conform tradiţiei, din prezent şi sapă galerii şubrede spre trecut. Viitorul este ba ignorat, ba amputat şi, odată cu el, însăşi esenţa investigaţiei. Partea proastă este că în viitor nu se poate pătrunde, pentru că sunt greu de identificat personajele viitorimii. Dacă le-am şti, am trăi veşnic. Dacă le-am intui, am fi doar vizionari. Şi nu există nimic mai înspăimântător decât viziunea.

*

Închipuiţi-vă, numai, ce-ar însemna dacă l-aş ajuta pe un politician sau altul să se strecoare, prin fisura în timp, în propriul lui viitor şi s-ar zări, cu cătuşe la mâini, într-o boxă a acuzaţilor, minţind despre alţii, pentru că pe sine nu se mai poate salva nici măcar prin minciună. Deşi minciuna este caracteristica fundamentală a condiţiei umane.

*

Închipuiţi-vă ce-ar însemna dacă fiecare dintre noi ar răzbi în viitor, unde n-ar mai găsi, din perspectiva viitorului, nici o urmă a ipoteticei sale existenţe. În viitor, nu există „veşnică pomenire”, ci doar o rapace saţietate a acelui prezent. Şi-atunci, de ce ai mai exista, dacă viitorul îţi ignoră toate urmele?

*

– Poftiţi, vă rog! Dumneavoastră…

Femeia tânără, ciudat drapată în veşmintele incitantei sale sexualităţi, îmi zâmbeşte întrebător, de după birou, dar nu risc să-i spun numele. N-am mai păşit, vreodată, în viitor şi, deşi mă identific în ochii ei cu înfăţişarea din tinereţe (Dumnezeule, am murit deja?), îmi lipseşte curajul căutării urmelor mele, de teamă că ele nu mai există.

*

– Aş vrea o audienţă la domnul Preşedinte…

– În ce problemă?

*

De pe birou, un calendar ca de secol al XIX-lea, datat în anul 2115, îmi atrage atenţia.

– Pot să-l răsfoiesc puţin?

*

Femeia tânără mă priveşte delicat mustrător:

– Nu-l aveţi?! Vreţi să spuneţi că puteţi trăi fără memorie?

– Îl am, mint eu cu nonşalanţă. Voiam doar…

*

Nu risc un răspuns, pentru că nu ştiu nimic despre viitor. Nu ştiu nici măcar cum arată Suceava anului 2115, dacă mai are sau nu cafeneaua neamului Lungu, în jurul căreia oraşul să se risipească domol şi definitiv. Habar nu am dacă se mai bea cafea în Suceava, dacă se mai fumează, dacă se mai fac operaţiuni de spălare a creierelor cu mititei, bere şi folclor. Nimerisem o fisură a timpului care ducea direct în antecamera preşedinţiei judeţene şi m-am pripit, intrând, fără să ştiu ceva nici despre reperul calendaristic al viitorului, nici despre desfăşurarea socială de zădărnicii.

*

Încerc să mă apropii, discret, de fereastră, dar femeia tânără, îmi zâmbeşte lasciv:

– Nu cred că aţi vrea să vedeţi… Şocul viitorului poate fi periculos.

*

Simt că ştie despre mine mai multe decât îmi pot închipui eu că ştie, aşa că abandonez prefăcătoria şi mă apropii de geam, rezemându-mi, apoi, fruntea de sticla netedă şi insensibilă.

– Sper că am murit cu mult înainte de asta…

*

Femeia tânără nu-mi răspunde. Vine, lângă mine, în faţa ferestrei, şi priveşte spre zări.

– În definitiv, e frumos! Odată ce te obişnuieşti, devine chiar odihnitor.

*

Dinspre ea, înspre mijlocul cabinetului, se răsfaţă o umbră pufoasă, care îi repetă gesturile; dinspre mine, nimic, nici o umbră. Femeia îmi urmăreşte privirile, apoi consimte:

– Aşa v-am recunoscut: intruşii în viitor nu au umbră.

*

Fără umbră, mă simt golit de cosmicitate, dar femeia îmi ghiceşte, iar, gândurile.

– Nu de cosmicitate, ci de timp.

*

Afară, până în zarea zărilor, lanuri nesfârşite de porumb şi de grâu unduiesc sub clătinarea discretă a adierilor de vară. O imensă câmpie se împlineşte în jurul Palatului Administrativ al fostei Suceava, desfăşurându-se, netedă şi liniară, până în albăstrimile transparente ale depărtării. Nu mai există dealuri, nu mai există nici sinusoida fascinantă a apei de la poalele Cetăţii, deşi cetatea, ruină sobră şi misterioasă, străpunge armonia desăvârşită ca un început de ţipăt. Nici oraşul nu mai există, fiind înghiţit de lanuri, de oceanul acesta de vegetaţie disciplinată, care a cucerit lumea.

*

– Au păstrat numai semnificaţiile…

– Mărturiile, vreţi să spuneţi.

– Nu, doar semnificaţiile.

*

Nu sunt sigur că înţeleg, aşa că încerc să mă dumiresc întrebând. Asta facem dintotdeauna: întrebăm, dar fără să căutăm şi răspunsuri.

– Dar România? România înseamnă o semnificaţie?

– Nu. De asta nici nu a fost păstrată. Se lucrează mult mai eficient cu parcele funciare planetare…

*

Ştiusem, presimţisem că aşa o să se întâmple. Citisem, întrezărisem acest viitor nu în mondialism, ci în populaţia rătăcitoare a timpului meu, care nu mai păşea spre orizonturi, ci doar rătăcea, fără rost şi fără sens, dintr-un capăt, spre celălalt, de la naştere, spre naştere. Încercasem să-i arăt zdrenţele sufletului, care se desprindeau, putrezite, din trupurile rătăcitoare şi rămâneau, peste înşiruirile de urme, amestecate cu zdrenţe, la fel de putrezite, de umbre, dar există şi o încăpăţânare a trupurilor, o suficienţă a confortului umilinţei, pe care nu am ştiut, vreodată, să o contracarez. Populaţia se simţea bine în trupurile ei, trupuri petrecăreţe şi zvâcnitoare, care adorau maşinile scumpe, zilele morţii oraşului şi găluştele parastasului civilizaţiei, pe care le tot împărţea, cu generoasă hărnicie, primarul Ion Lungu.

– Dar bisericile?, întreb, pe neaşteptate.

*

Femeia tânără doar că nu explodează de consternare:

– Nu mă aşteptam să confundaţi, atât de târziu, bisericile cu credinţa…

– Nu, dar erau păstrătoare de semnificaţii.

– Semnificaţii? Ce semnificaţii?

*

Nu găsesc, la repezeală, nici una.

– Şi-atunci, de ce păstraţi calendarele?

– Pentru că sunt evidenţe. Trupuri şi vieţi. Când e nevoie de trupuri sau de vieţi, deschidem o fisură în timp şi aducem exact ceea ce ne trebuie: trupuri sau vieţi.

– Ca într-o naştere nouă…

– Nici vorbă. Naştere înseamnă viaţă, potenţial de creaţie. Noi importăm doar utilităţi. Cât va mai exista timpul, avem nevoie de resurse, de memorie. Dar avem speranţele accesului la veşnicie, şi-atunci vom recicla toate rezervele acestea de memorie, de care numai veşnicia nu are nevoie.

*

O teamă ciudată mă învăluie şi mă înfăşoară în pâclele ei iluzorii.

– Nu pot să cred! Deja aţi atentat şi la dumnezeire?

– Nici vorbă! De ce să atentăm la propria noastră identitate? Chiar nu aţi intuit, vreodată, sinonimia dintre dumnezeire şi viitorul desăvârşit?

*

Începe să-mi fie teamă şi de întoarcere. Ce rost aş mai avea, în timpul meu, ştiind că timpul acela, pe care l-am perceput ca existând, nu este, în contururile lui iluzorii, decât o resursă oarecare a unui viitor cinic, inuman, care practică sclavia epocilor?

– Nu înţeleg!, îmi citeşte, iar, gândurile femeia aceea tânără, care populează un birou inutil, dintr-o instituţie inutilă. Întotdeauna s-a trăit cu teama de viitor şi de „scaunul de apoi”, al viitorimii. De ce, câtă vreme l-aţi numit Dumnezeu, nu v-a fost teamă de viitor?

*

Cum să scriu aşa-ceva? Cui să-i povestesc? Cine are nevoie să ştie ceea ce nu trebuie ştiut?

– Dă’ şî mie zăci bani, sî-mi ieu o pâne!

*

Tresar, de parcă sufletul mi s-ar fi izbit cu brutalitate de pereţii trupului. În faţa mea, timpul căruia îi aparţin se desfăşoară dezinvolt şi în toată splendoarea naivităţii sale. Primarul Ion Lungu îşi râde de mine şi de populaţia oraşului de la înălţimea cotidiană a unui stâlp electoral. Locuitorii Sucevei cadenţează pe străzi, spre niciunde. Maşini superbe, cu fetişcane gângurind în telefoanele lor mobile, văluresc pe carosabil. Amiroase totul a coptură proaspătă, a mici şi a bere, iar clopotele câtorva biserici anunţă ora exactă a regăsirii de sine.

– Ci faci, bre: îmi dai sau nu zăci bani, sî-mi ieu o pâne?

*

Nu-i dau, dar intru în cadenţa oraşului aproape fericit.

Mercenarul Negru. Nevoia de personaje

*

Suceava este o imensă pustietate, cu personaje terne şi nesemnificative. Prin urmare, mă văd obligat să apelez şi la personaje imaginate, la individualităţi de sinteză, care să-mi favorizeze contrucţia unei intrigi. Nu voi abandona, cu totul, personajele reale, dar voi introduce şi alte perspective, ca să nu fiu obligat doar la redarea unor mentalităţi. Voi şterge, deci, capitolul al II-lea, urmând ca, mâine, să scriu un altul, care să deschidă calea spre ceea ce vreau să mărturisesc. Desigur că, încetul cu încetul, am să mă izgonesc şi pe mine din peisaj, pentru că nu de mine, ci de imaginaţia mea am nevoie în scrierea “Mercenarului Negru”.

*

Voi continua, însă, să public şi, uneori, să şterg capitolele pe care le scriu, pentru că vreau să-mi iau prietenii şi martori, şi complici la scrierea unei cărţi de aparentă ficţiune (eu i-aş zice de desluşire).

*

Ion Drăguşanul

Cap. I: A doua zi, după apocalipsă

*

Crezusem că o luasem razna: şedeam la palavre cu Gavril Mîrza, în biroul Preşedintelui Consiliului Judeţean Suceava, când, pe neaşteptate, l-am văzut aşezându-se în fotoliul de şef al judeţului pe Gheorghe Flutur, iar biroul s-a umplut, imediat, de patrioţi portocalii. Eram atât de speriat, încânt am căutat ajutor, cu ochii, la Gavril Mîrza, dar preşedintele părea să nu realizeze ce se întâmplă, continuând să-mi povestească, surâzător şi calm, nu mai ştiu ce întâmplare.

*

– Domnule Preşedinte, dumneavoastră nu vedeţi?, am îngăimat eu cu vocea altuia.

Mîrza a privit în jur, pe cursul firav al privirilor mele rătăcite, apoi şi-a fixat ochii pe chipul meu împietrit, întrebându-mă:

– Ţi-e rău?

*

Nu a mai aşteptat răspunsul: a umplut un pahar mare cu apă carbogazoasă şi mi l-a întins fără o vorbă. Am băut cu nesaţ, dacă nu cumva cu disperare, dar nici Flutur, nici patrioţii lui judeţeni nu dispăreau din birou, goniţi de înghiţiturile repezi şi panicate. Am înşfăcat sticla din plastic, am turnat abundent în pumni şi mi-am spălat îndesat faţa, golindu-mi, după aceea, întregul conţinut al sticlei în creştetul capului, dar fără nici un efect. Flutur se apucase de lucru, însemnat aproape totemic de cele două cute, săpate adânc şi curmeziş între sprâncene, iar portocaliii lui începuseră să dea semne de nerăbdare.

*

– Trebuie să-l striviţi pe Mercenarul Negru!, s-a dezlănţuit, printre lacrimi, şterse grabnic cu eroism şi cu mâneca hainei, vocea sacadată şi pururi neaccentuată a primarului Ion Lungu, iar mulţimea patrioţilor din birou a repetat, într-un ciudat acompaniament:

– Trebuie să-l striviţi!

*

Gheorghe Flutur şi-a scos ochelarii cu ramă aurie, care aştern o aură intelectuală pe chipul lui dârz şi frumos, atunci când şi-i fixează la rădăcina nasului, şi-a cercetat calm oştirea propagandistică, apoi a răspicat sec:

– Barbă!

*

Imediat s-a înfăţişat omul său de încredere, surâzând din mustăcioara subţire şi uşor piezişă. Lungu încă mai lăcrima în mâneca hainei, suflându-şi zgomotos nasul, în semn de indignare supremă, deşi Dragoş Juravle îl tot îndemna cu o batistă delicat apretată, iar ceilalţi patrioţi judeţeni, cu şerveţele de unică folosinţă.

– Barbă, ce ştim despre Mercenarul Negru?

– Nimic, domnule Preşedinte, dar am pus serviciile pe urmele lui… Cum îl localizează, cum îl înşfăcăm!

*

Primarul Sucevei, straşnicul bărbat politic Ion Lungu, sfârşise cu lăcrimatul şi cu suflatul nasului, dar rămăsese cu ochişorii lipiţi de batista lui Dragoş Juravle:

– Tu ce îmbli cu faţa de pernă după tine?, s-a zburlit Lungu, când s-a dumirit de ce s-a dumirit, în felul său unic şi inconfundabil.

*

Juravle a dat să-i răspundă, dar s-a lăsat păgubaş, făcând batista să dispară în buzunarul interior al hainei.

Dumnezeule, şi cât de ardent, de optimist, de încrezător pentru poporul român mai străluceau cravatele portocalii ale oştenilor judeţeni ai lui Gheorghe Flutur!

*

– Ţi-e mai bine?, aud vocea îngrijorată a lui Gavril Mîrza, care nu pare să vadă şi ce văd eu.

– Chiar nu-i vedeţi? Chiar nu-i auziţi?

– Pe cine?

*

Mîrza e atât de uimit de întrebările mele, dincolo de perdelele grele ale îngrijorării pentru soarta mea, încât vrea să cheme salvarea. Refuz şi ies din clădirea Palatului Administrativ, dar mă opresc pe prima bancă din parc, cu intenţia de a cugeta. Sunt, totuşi, atât de derutat şi de răvăşit, încât nu mă pot lua în stăpânire şi, instinctual, alerg, urc scările Palatului şi dau buzna, iar, în biroul prezidenţial, decis să-l iau la întrebări pe Gheorghe Flutur. Zgomotul uşii trântite, de care mă reazem, panicat, cu spatele, nu-i scapă lui Flutur, care se ridică de la birou şi-mi iese, zâmbitor, în întâmpinare:

– Ce mai faceţi?

*

La biroul de lucru, de lângă fereastră, acolo unde l-am lăsat, Gavril Mîrza continuă să lucreze, ignorându-mă total, de parcă nici nu aş exista. „Ăştia se joacă cu mintea mea!”, mă fulgeră, panicată, o idee, apoi, mizând pe cerebral, mă liniştesc şi strâng încântat mâna pe care mi-o întinde Flutur, dar îi zic de la obraz:

– V-aţi dat cu Mîrza, ai? Mă lucraţi împreună?

– Cu cine?!

*

Atât întreabă Flutur, nimic mai mult. Şi-mi toarnă un pahar uriaş de apă plată, pentru că portocaliii nu beau carbogazoasă. Sorb disperat lichidul neplăcut, îmi spăl şi faţa, repet ritualul cu golirea sticlei în creştetul meu pleşuv, dar degeaba. Adineauri, discutam cu Mîrza, iar Flutur părea să nu-mi sesizeze prezenţa în birou; acum, discut cu Flutur, iar Mîrza mă ignoră, preocupat cu formarea unui număr de telefon.

*

După câteva clipe, sună mobilul meu, la centură, şi, când răspund, aud vocea lui Mîrza, încă îngrijorată:

– Ţi-e mai bine, Ionică?

*

Nu ştiu câte ore am stat, după aceea, în parcul din faţa Palatului Administrativ, ba aşezat pe o bancă, ba plimbându-mă, cu paşi rari, osteniţi, încercând să găsesc argumente raţionale, care să-mi dovedească mie că nu sunt pe cale să-mi pierd minţile. În parcarea din faţa Catedralei Catolice, maşina mea rămâne singură, copleşită de nuanţele când luminoase, când neguroase ale nopţii. Trec, uneori, pe lângă maşina mea ca pe lângă un bun prieten, iar târziu, în noapte, mă aşez la volan, decis să mă întorc la domiciliu. În fond, un somn bun face cât toate leacurile din lume.

*

În faţa Palatului Administrativ opresc, scrâşnind din frâne, câteva maşini negre, oficiale, aşa că trebuie să mai aştept şi, de aceea, comut, de pe faza de întâlnire, pe luminile de poziţii, apoi dau, iarăşi, pe faza de întâlnire, ca să văd cine-i bărbatul care iese din palat.

– L-aţi găsit?

– E pe dealul Zamca.

– L-aţi capturat?

– Nu. O vom face în prezenţa dumneavoastră…

– Fain! Vin şi eu!, gâfâie Ion Lungu, ivindu-se din beznele mileniului. Eu trebuie să-l strivesc pe Mercenarul Negru! Bărbat, nu?

*

Ofiţerul strânge din umeri, iar Nicu Barbă oftează, apoi se aud portierele trântite şi convoiul negru zvâcneşte spre Zamca. Eu, cu maşina mea, după ei. Din simplă curiozitate omenească.

*

Coloana maşinilor tenebroase opreşte, scrâşnit, pe platoul de lângă mănăstirea armenească, iar pe lângă şanţurile lui Jan Sobiecki se văd pitiţi, în aliniament de luptă, trupeţii puterii. Dincolo de mănăstire, se întinde un fânaţ buruienos, care şi-a revendicat şi văzut recunoscute drepturile de proprietate asupra terenurile ocupate, cândva şi în mod abuziv, de culturi temeinice.

– Unde e?, întreabă Nicu Barbă.

– Acolo!, arată, cu braţul întins, ofiţerul, în vreme ce Ion Lungu, stârnit de firea-i eroică, îşi umple poalele cămăşii cu pietre.

*

În liniştea desăvârşită se aude, discret, şi o muzică ciudată sau poate că doar ni-o închipuim noi, fascinaţi de risipa ritmică a urmelor în iarbă.

– N-am mai văzut aşa-ceva!, mi se alătură, de ni se ating umerii, Nicu Barbă. I-au rămas, oare, numai urmele?

– Prostii de iluzionism: să zvârlim în el cu pietre, ca să-l zărim!, instigă viteazul primar Ion Lungu, aruncând primul piatra.

*

Activul portocaliu îi urmă, entuziasmat, exemplul, năpustind asupra bietei ierbi o puzderie de pietre, dar iarba nu se pleca decât sub urme, nu şi sub pietre, care ricoşau din firele ierbii, în toate părţile, ca din nişte sârme de oţel bine încordate.

– Dacă nu ar fi urmele în mişcare, aş crede că nici nu există!, filosofă Nicu Barbu. E ciudat, tare ciudat! Trebuie să-l informez pe domnul Preşedinte!

*

Şi dispăru, iar chestia asta răspândi panică printre portocalii, care, rămaşi fără căpetenie, şi-au luat tălpile pe spinare şi duşi au fost.

*

Între timp, apăru un om din servicii, cu un notes mare, cu coperte cartonate, în mână. Ofiţerul înşfăcă notesul şi citi, la lumina unei stele, culeasă de pe cer, dispoziţia patriotismului militant:

– Pin-dar, He-si-od, Or-feu, Pro-clos, O-vi-dius, Ho-mer… Pfuiii! Terorişti!

*

Am rămas pe dealul Zamca până târziu, urmărind straniul dans al urmelor, care a continuat şi după ce un om din servicii slobozise asupra lor o rafală de pistol mitralieră. Plecaseră toţi, eram numai eu şi urmele, când s-a ivit tata, nespus de tânăr, călare pe armăsarul lui arab. Zâmbea şi îşi strunea din pulpe armăsarul, care strivea cu copitele firele de iarbă din jurul urmelor în dans.

– Cum, nu eşti mort?, am întrebat, golit de toate temerile, ba chiar cu un mugur de speranţă.

*

Tata a râs amuzat, s-a rotit călare în jurul meu, frământând iarba, şi mi-a zis:

– Nimeni nu moare. Toţi existăm, simultan, de la capăt, la capăt, dar fiecare în timpul lui…

– Dar tu, dar noi… noi cum am răzbit unul spre celălalt?

*

Tata şi-a oprit calul, strângându-l vârtos cu pulpele.

– Ştiu eu! Probabil că s-a produs o fisură, prin care putem răzbi. Doar trăim a doua zi, după apocalipsă…

– O fisură în timp, în conştientizări de vreme?

*

Tata a strâns din umeri, a chiuit, apoi a dispărut, în goana calului. Iar urmele care dansau în iarbă s-au făcut vârtej pe spirala de colb şi de ierburi strivite, pe care o spulberau peste lume copitele armăsarului arab.