CARTE IN LUCRU: Mercenarul Negru | Dragusanul.ro

Cap. X. „Pământul meu, domnule judecător!”

D24

*

Uitasem să întreb cât e veacul, dar orașul era pustiu și nu întâlnisem, pe străzile lui desfundate, țipenie de om. Pășeam ostenit, încercând să-mi mai trag sufletul, după ce fugisem, printr-o fisură a timpului, din vremea în care am fost țintuit prin naștere. Apoi am auzit vocile, în cor straniu, răzbind dinspre sălile de judecată ale clădirii care ținea loc și de închisoare, și am intrat, fără să îmi închipui că voi întâlni, acolo, toată populația ținutului, aflată, de milenii, în căutarea dreptății. A dreptății ei, a îndreptățirii fiecărui pământean la pământul lui, dobândit din moși-strămoși.

*

– Care pământ?, întrebă sec judecătorul.

– Pământul meu, din moși-strămoși…

*

Țăranul, cu fruntea vălurind frânghii-frânghii, are în el o admirabilă încrâncenare, pe care o deslușesc cu încântare.

– Care moși și care strămoși?

*

Țăranul își îndesește văluririle frunții, apoi cedează, neputincios:

– Pământul meu, de la tata…

– Cum îl cheamă?

– Pe pământ?

– Nu, pe tata.

*

Încurcat și buimăcit de severitatea interogatoriului, țăranul întoarce ochii spre nevastă-sa, care freamătă răutăcios în spatele lui.

– De unde să știu eu, Vasile!? Eu îs de pe vale, iar taică-tu de pe deal…

– Nu știi cum îl chema pe taică-tu!, zvâcni contrariat judecătorul.

– Tata…

*

– Dar pe maică-ta? Presupun că măcar numele celei care te-a alăptat ți-a rămas în minte…

– Era… era o femeie!, răspunse țăranul și mai încurcat, întorcând iar privirile rugătoare spre nevastă-sa.

– De unde să știu eu, Vasile? Eu îs de pe vale… Dar pământul e al nostru, domnule judecător!

*

– E emoționat, de asta se încurcă!, interveni, la timp, un taică părinte, care își însoțea obștea și în fața legilor lumești. Dar tot poporul știe, domnule judecător, că pământurile noastre le avem din moși-strămoși, de la Traian și Decebal, de la Ștefan cel Mare și…

*

Judecătorul, un neamț cu arbore genealogic scris, din 1435, încoace, clătină ironic din cap:

– Dar taică-su, taică părinte?

– Ioan, îl știu de când i-am schimbat numele papistaș Ion în cel al adevăratei credințe, Ioan..

*

Țăranul întoarse iar privirile înspre nevastă-sa, șoptind scrâșnit:

– Ține minte, Catincă: Ioan! Cine știe când mai avem nevoie de numele ăsta!

– Dar pe mama lui Vasile, cum o chema, taică părinte?

– Era o femeie… Cine să-și mai amintească numele unei femei!? Dar pământul al lui este, domnule judecător, făgăduit cu jurământ Sfintei și Adevăratei Biserici!

*

Afară, un sfârșit de septembrie măcina mărunt cerul plumburiu. Picături reci și mărunte mi se prelingeau, pe sub guler, pe șira spinării. Ieșisem, copleșit de aleanul pustietății, și l-am auzit pe Vasile, care părăsise și el sala judecății istoriei, întrebând cu netrucată curiozitate:

– Cum ai spus, taică părinte, că se numeau moș-strămoșii?

– Traian și Decebal…

*

Țăranul tăcu, iar frânghiile frunții lui înguste sugerau sisifice eforturi de memorare. Abia târziu, când deja zărisem o altă fisură a timpului, prin care aș fi putut evada, mi s-a cățărat pe ceafa șiroind de ploaie încă o întrebare a neamului meu:

– Și care-i moșul și care-i strămoșul, taică părinte?


Cap. IX. Muzica şi negustorii de moaşte

ROCKERII 7

*

Pentru că vine toamna, am decis să reiau lucrul la romanul „Mercenarul Negru„, pe care tot amân să îl scriu, datorită obligaţiilor de memorie bucovineană, pe care singur mi le-am asumat. E o carte altfel, postată, capitol cu capitol, în categoria „CARTE ÎN LUCRU: Marcenarul Negru” (în dreapta paginii, mai jos de fotografiile care deschid calea spre muzică), în care nu întâmplările, ci interpretarea lor, cu deranjantă onestitate, contează. Profit de ocazie ca să-i rog pe cei care vor să-mi impună mântuiri bigote să se ocupe de propria lor mântuire, relaţia mea cu Tatăl Nostru fiind cât se poate de armonioasă.

*

Tinerii 33

*

Deodată, au răzbit spre ceruri şi au nins pe pământ nişte sunete ciudate, armonioase, pe care le-au auzit doar cei care au auz şi au fremătat de viaţă. Chiar şi bunul Dumnezeu, furişat în ierburile de dincolo de Cale, cu speranţa de a-şi coborî fiul de pe cruce, după trecerea negustorilor de moaşte, a tresărit, întipărind în ierburi urme omeneşti, stropite cu sudoare, cu sânge şi suferinţă şi luminând cu respiraţia lui cerul uşor înnorat, curăţindu-l de zdrenţele neguroase până târziu, în toamnă.

*

 Şi am privit, iarăşi, bulucirea mulţimilor, înfricoşându-mă de sălbatica lor lărmuire despre moaşte. Ca nişte moaşte s-au bulucit mulţimile pe Cale, cadenţând ciudat în epuizanta lor idolatrie. Nu era mărşăluitor, bărbat sau femeie, care să nu poarte măcar un os, căruia să i se închine cu disperată evlavie, iar planeta începu să duhnească aidoma unui cimitir cu morminte proaspete.

– Dar Dumnezeu? Cu Dumnezeu ce se întâmplă?, întreb cu glas răguşit.

*

Negustorul de moaşte şi de Dumnezeu, rotund ca un butoi cu bere, smolit la faţă de necontenitele-i întunecimi lăuntrice, abia îşi mai târâie cărnurile, care s-ar prelinge unsuros pe Cale, dacă ar pocni pe la o cusătură veşmintele-i strălucitoare de împărat al vremurilor din negura negurilor, şi nu-mi răspunde, dar mă fulgeră cu priviri veninoase, priviri care se sprijină în cârja lui din aur masiv, cu care îmblăceşte mulţimile, până le prăbuşeşte la pământ, într-o umilinţă a târâşului. E înconjurat de sutane, de giulgiuri fără de trupuri şi fără de suflete, sprijinite ciudat pe oasele de rezervă pentru biruinţa definitivă a idolatriei ciolanelor, oase care vibrează periculos, riscând prăbuşirea definitivă, odată cu sutanele de gardă, din pricina vibraţiilor muzicii. Rana din coasta fiului, târât, cu tot cu cruce, pe şleaul morţii spiritualităţii, respiră sunetele, dar nu are când să se vindece, pentru că mereu e răscolită de vârful altei suliţe, ca să curgă sângele în voie şi să înspăimânte. Fără spaimă, n-ar mai exista sutane şi negustori de moaşte, omenirea s-ar detensiona şi ar trăi lumina ca pe o dragoste fără de sfârşit.

*

Am stat deoparte, undeva, aproape de muzici, acolo unde-mi fusese ursit să fiu atunci, dar tot m-au intuit cei care nu văd, nu aud şi nu simt şi au aruncat spre mine cu pietre:

– Caută-ţi mântuirea! Vino să-ţi dăm mântuirea!

– Dar mântuirea voastră? Cu mântuirea voastră ce se întâmplă?

*

Nu mi-au răspuns, continuau să arunce cu pietre. Nu înspre mine, ci înspre muzică. Spumegau:

– Satana nu are ce căuta în Cetatea lui Ştefan cel Mare şi Sfânt!

Ipocriţii! Abia îi prădaseră mormântul, aruncându-i sfintele moaşte, într-o doară, sub lespede, dar se folosesc de numele Lui ca de un ciomag!

– Muzica nu poate fi ucisă!, le strig, încercând să-mi pun trupul şi sufletul în calea pietrelor azvârlite, dar ce nu mi-i destinat mie nu mă loveşte.

*

Şi văd, şi aud, şi simt cum între sutane şi muzică se interpun tinerii, mii şi mii, zeci de mii de tineri, care-şi revendică dreptul dumnezeiesc la a trăi, la a simţi, la a se mântui cu adevărat. Creaţia înseamnă dumnezeire. Creaţia înseamnă dragoste. Creaţia vindecă răni şi suflete, iar îndreptăţirile la creaţie nu ni le poate lua nimeni. Prin creaţie, noi ne mântuim cu adevărat.

– Are cineva nevoie de mântuire?!

*

Negustorul de moaşte şi de Dumnezeu, rotund ca un butoi cu bere, smolit la faţă de necontenitele-i întunecimi lăuntrice, abia îşi mai târâie cărnurile, care s-ar prelinge unsuros pe Cale, dacă ar pocni pe la o cusătură veşmintele-i strălucitoare de împărat al vremurilor din negura negurilor, şi gâfâie retoric, gata să propună un preţ al mântuirii. Negustorul de moaşte şi de Dumnezeu s-a substituit Creatorului, iar dacă l-ar zări, în ierburile de dincolo, disperat tânguindu-şi fiul, l-ar zdrobi cu toiagul lui din aur masiv, cu care îmblăceşte doar mulţimile. Pe Cale, toate sutanele goale de trupuri şi de suflete clatină din cranii a negare. Ei, purtătorii de sutane, sunt năluciri ierarhizate ale substituirii de Dumnezeu, cu dreptul de a condamna sau ierta mulţimile înspăimântate. Ce nevoie mai au generaţiile de Tatăl Nostru, cel din ceruri, când au atâţia cucernici, sfinţiţi, prea sfinţiţi şi prea fericiţi părinţi, pe pământ? Tatăl Nostru nu mai este tată, fiii nu mai sunt fii, ci robi ai cucernicilor, sfinţiţilor, prea sfinţiţilor şi preafericiţilor părinţi; nu mai e loc de un ceresc Dumnezeu şi de Împărăţia Cerurilor, într-o civilizaţie dominată şi deprimată prin mici feude ale spălătorilor de creiere. Iar muzica, închinare Tatălui Ceresc, trebuie înlocuită cu cântări evlavioase, cu beznele cuvintelor dogmatice, pentru a apăra tineretul de a simţi, de a gândi, de a se împărtăşi din lumină.

*

– Vino, să-ţi dăm mântuirea!

*

De parcă ar avea cineva nevoie de mântuirea lor, a celor care ignoră să-şi caute propria lor mântuire, a celor care poartă sutana ca îndreptăţire la arendăşia sufletelor, deşi au murit de mult şi pentru totdeauna, chiar dacă încă nu înţeleg şi nu conştientizează, măcar, această cumplită decădere a naturii umane. Şi se aud muzici, iar sufletele şi frunţile se înseninează şi se îndumnezeiesc prin creaţie. De dincolo de Cale, cu fiul încă împuns în coaste de sângeroasele stafii ale beznei, Dumnezeu ascultă şi prinde speranţă. E trist, poate, că s-a ajuns într-o epocă în care chiar şi bunul Dumnezeu trebuie să se bazeze pe speranţă. Sau poate că e bine, poate că e normal ca şi bunului Dumnezeu nimic din ceea ce este omenesc să nu-i fie străin. Şi muzicile prind rădăcini, înălţând crengi viguroase spre ceruri, crengi care nu lasă umbre, pentru că răspândesc lumină, făcându-şi sălaşul, alături de Dumnezeu, aşa cum spune şi psalmistul, în Soare.


ion drăguşanul: Matca și legionarii (I)

B 06

*

Nopţile mi le trăiesc cu cărţile mele nescrise, iar cea mai nedreptăţită dintre ele este, datorită recuperărilor de memorie şi de cultură bucovineană, pe care le tot fac, „Mercenarul Negru”, un figurativ narativ al Sucevei vremurilor mele, în care întâmplări reale sunt povestite în dezlănţuiri de imaginaţie, care ţin şi de stăruitoare lecturi din cărţi religioase străvechi, dar şi din cele de filosofia culturii, în general. Şi, astfel, întâmplările se desprind de realitate şi o neagă, pentru a intra în apocalipsa timpului, pe care am premeditat-o ca să mă eliberez de unitatea de timp şi de spaţiu, care caracterizează, de regulă, astfel de producţiuni. Iar capitolul care urmează (capitolele anterioare, în rubrica din dreapta, jos: CARTE ÎN LUCRU: Mercenarul Negru), imaginat drept strop de viaţă pentru desenul de mai sus, al lui Radu Bercea, înseamnă doar un figurat, o fantezie, în personajele căreia nu trebuie să se recunoască nimeni, pentru că nu-i deloc onorant. 

SIGLA DRAGUSANUL 1

Mi-am privit ceasul. Uitasem că singura victimă a apocalisei a fost timpul și mi-am privit ceasul: acele rătăceau din cifră în cifră, când în amețitoare rotire, când împleticit, ca un om bolnav. Și mi s-a făcut frică, și am ieșit în stradă, ca să întreb cât e veacul, dar și strada mă întâmpină ostil, cu ciudățeniile ei năucitoare. Am zărit, mai întâi, politicieni mergând în mâini, apoi, în imediata lor proximitate, și pe ziariștii Sucevei. Și ei mergeau în mâini, iar cuvintele și mărunțișurile de prin buzunare li se rostogoleau pe trotuare, în clinchet delicat.

Nu știu de ce, dar toți locuitorii Sucevei mergeau în mâini, și nu doar în mandatul lui Nechifor. M-am furișat prin breșele apocaliptice ale timpului și i-am văzut, în toate mandatele tinerei democrații românești, mergând în mâini. Am încercat să-i imit, să mă adaptez, dar nu am putut. Îmi lipsește echilibrul mersului în mâini, dar și forța care să-mi susțină trupul. Aș fi vrut să văd cum arată Suceava invers, dar n-am izbutit să merg în mâini, deși nu mi-a lipsit stăruința.

*

Un ziarist din cohorta politicienilor care merg în mâini m-a observat și m-a întrebat contrariat:

– Domnule, dumneata de ce nu mergi firesc, așa cum o face toată lumea? Mersul cu palmele pe cer poate fi periculos…

Avea mâinile rănite, semn că a trecut pe aleile de cartier, printre blocuri, pășind cu mâinile pe vestigiile periculoase ale betoanelor de odinioară, care scot la iveală colți tăioși de piatră.

– Nu pot!, i-am răspuns cu glas chinuit de umilință. Îmi lipsește exercițiul.

*

Ziaristul m-a privit cu milă. În mersul lui în mâini, căpătase, totuși, o anumită verticalitate, un orgoliu al importanței lui printre oamenii mandatelor democratice ale Sucevei. Avea o poziție, beneficia de respectul semenilor, în ciuda faptului că i se risipeau inutil cuvintele din buzunare și le duceau adierile, din loc, în loc, până departe, ca pe gunoaie.

*

În cele din urmă, mi-a venit ideea să intru în instituțile statului din bietul nostru târg provincial, fiind convins că doar acolo unde se muncește și se iau deciziile importante pentru populația județului Suceava slujbașii binelui obștesc, în conservatorismul lor tradițional, și-au păstrat anacronicul obicei de a păși pe tălpi, dar m-am înșelat cumplit. I-am găsit șezând pe scaune în mâini și scriind și gândind cu picioarele. Capetele atârnau ciudat printre brațe, aidoma unor butaforii textile, îmbâcsite de colbul Sucevei în veșnică reconstrucție.

– Ce caști gura ca un vițel la poartă nouă?, mă apostrofă o funcționară din Palatul Administrativ. Chiar nu pricepi nimic din mersul societății românești înspre luminița de la capătul tunelului?

*

Se vede treaba că nu, și, din păcate, nu se întrezărește nici o salvare pentru destinul meu anacronic. Să zicem că, după mari eforturi și cu multă voință, aș izbuti să merg și eu în mâini, dar la ce mi-ar folosi, dacă nu pot gândi și scrie cu picioarele? Mi se face atât de milă de mine și de neputința mea, încât mi-aș lua sufletul la palme, dacă nu aș găsi puterea de a mă resemna. Nu există capacitate umană mai desăvârșită decât resemnarea. Ființa umană se fundamentează pe resemnare și se împlinește prin speranță. Între resemnare și speranță nu mai există nimic.

– Ar trebui să te inițiezi în înțelepciune, Ionică…

*

Tresar. Așa îmi zice, prin fisurile timpului, doar Constantin Sofroni, singurul politician erudit, pe care l-a avut județul Suceava, vreodată. Întorc privirile înspre voce și, într-adevăr, îl văd pe Constantin Sofroni, zâmbind poznaș, dar legănându-se amuzat pe palme.

– Și tu?!

– Numai în societate, Ionică. Să nu spună lumea că aș fi un retrograd bolșevic. O să trec pe la tine, să mai discutăm și să revin cu picioarele pe pământ. Ce-ți mai fac copiii?

– Vrei să spui că nu ai încetat să gândești cu capul?

*

– Numai în afara orelor de serviciu și în mare secret. În instituțiile Matcei nu-i voie să gândești decât cu picioarele…

– În instituțiile statului, vrei să spui…

– Au fost ale statului, dar numai pentru scurtă vreme. Acum sunt ale Matcei.

– Ce-i aia Matcă?

– Să dea bunul Dumnezeu să nu afli niciodată! Și să nu nimerești în calea legionarilor ei, conduși de Cășuț și Diliboi!…

– Cum adică? Ăștia nici nu există în timpul mandatului tău!

– Nu și nu vor exista niciodată, dar nu vor fi conștienți de asta.

*

– Matca aia… merge și ea în mâini?

– Fără îndoială. Dacă nu ar gândi cu picioarele, cum ar ajunge stăpâna acestui județ!

*

Convenim să ne întâlnim, la mine, acasă, mai spre seară, și dispar, printr-o breșă a timpului, curios să văd cum arată locotenenții Matcei, Cășuleț și Diliboi. I-am găsit în buricul târgului, mergând în mâini și amușinând niște urme, peste care li se scurgea din limbuțe un venin pestilențial. Ciudate limbi avea ăștia, când late și catifelate, când ascuțite și secretând venin.

– Ce faceți, domnilor ziariști? Amușinați?

– Bă ăsta!… Noi nu suntem ziariști, ci jurnaliști. Ziariști sunt retrograzii de la trusturile de presă din Suceava, care monopolizează piața, în dauna tânărului jurnalism revoluționar…

– Care trusturi? Niște ziare bune, dar care abia de mai pot supraviețui. Și cum sunt mai multe, înseamnă că nu impun un monopol, ci dimpotrivă…

*

Înțepăturile veninoase în glezne m-au luat pe nepregătite și am țipat de durere, iar Cășuleț și Diliboi au râs cu hohote, de s-a cutremurat orașul. Râsul acela tonic și biruitor a scos în balconul Palatului Administrativ o femeie, care, privind printre stâlpuleți – că doar și ea mergea în mâini, i-a întrebat, de sus și cu frenezie, pe tinerii ei legionari:

– L-ați capturat pe Maercenarul Negru?

– Încă nu, că ne stă în cale acest bătrân parvenit intelectual, ajuns șarlatan de presă de ziare, că le ia partea! Sigur, în mod interesat cu parale!

– Băgați venin în el, ce mai așteptați!?

– Tocmai am băgat…

*

Și, dintr-odată, limbile lor s-au lățit și catifelat, iar doamna din balconul Palatului Administrativ chicotea de plăcere sub asaltul limbilor catifelate, care tocmai escaladaseră balustrada balconului. De undeva, dinspre picioarele celor doi legionari, s-au auzit vocile, blânde ca o adiere de vară, întrebând mieros:

– Dar Domnul, distinsul Soț al Majestății Voastre, nu este prin preajmă, ca să ne putem depune omagiile noastre recunoscătoare?

*

Femeia nu a răspuns. Savura clipa. Atunci când făptura umană are ceva de savurat, nu mai exisă nici întrebări și nici răspunsuri, ci doar un dulce răsfăț al tuturor simțurilor. Conștientizate sau subconștiente. De jos, din stradă, o priveam atât de topit de admirație, închinându-i chiar și un poem, încât starea asta de omenesc extaz m-a costat cumplit, pentru că limbile late și catifelate s-au transformat, năucitor de repede, în colți de viperă, care mi s-au înfipt în glezne și pompau cu hărnicie venin.

– Fir-ați voi ale dracului de năpârci!, am izbucnit, încercând să le strivesc limbile otrăvite cu tălpile uzate ale pantofilor, și-atunci amușinătorii, ca să nu pară că ar da semne de teamă, au pornit tumultos pe urmele Mercenarului Negru.

 

SIGLA DRAGUSANUL 1

*


În dimineaţa zilei de 15 august 1714

Ilustratie VII

Capitolul VII al cărţii, în lucru, „Mercenarul Negru

*

Rătăcesc prin spaţiu şi nu-mi mai cunosc sufletul. Încerc să-mi pipăi trupul, dar trup nu mai am şi mă cuprinde o spaimă, care mă-ntunecă. Disperat, năzuiesc după un licăr de lumină şi-mi aud sufletul prăbuşindu-se vârtej, din întuneric în şi mai întuneric, până la capăt. Şi se face lumină. Licăr cu licăr, se desluşesc umbre care capătă contururi ciudate. Deasupra sufletului meu, câteva grinzi masive din stejar, în care oglindesc lumânările din sfeşnice o neostenită zvârcolire. În jurul sufletului meu, o ferecătură necunoscută şi, totuşi, vag cunoscută. „Am trup!, gândesc. Mi-am regăsit trupul!”. O bucurie stranie îmi freamătă prin suflet, desluşindu-l, dar mă dor cotloanele necunoscute ale sufletului meu, pe care le descopăr ca pe ceva străin sau măcar înstrăinat, ca pe pâlpâirile zburătăcite ale subconştientului din care se zămislesc doar coşmaruri. Aş vrea să fug, să încerc o evadare nouă şi mă înalţ până la obloanele pleoapelor, cătând spre spaţiul de dincolo de trupul acesta, în care sufletul mi-i străin. Şi văd. Ridic încet pleoapele care parcă nu mi-au adăpostit niciodată somnul reînfiripării, apărându-mă de energiile duşmănoase ale nopţilor, şi văd, şi mi se limpezesc alte contururi, căpătând claritate piezişă, de aducere aminte printr-o neaşteptată activare a subconştientului. În faţa trupului, alte trupuri, învelite în zobonuri lungi şi colorate, încinse cu brâie vărgate, şi în anterie grele, împodobite cu aur şi pietre preţioase, trupuri îngenunchiate şi cu capetele descoperite aplecate smerit peste bărbile stufoase, care se preling pe piepturi.

– Sultanul a hotărât să fii mazilit şi trebuie să vii, cu întreaga ta familie, cu fiii tăi şi cu ginerii tăi, la Constantinopol. Îmi pare rău de nenorocirea ta şi sunt mâhnit că a trebuit să aduc o poruncă şi o veste atât de nenorocite…

*

Kapudgi-başi îşi drege vocea uşor răguşită… Dumnezeule! De unde îl cunosc eu pe bărbatul acesta uscăţiv şi smead, care întoarce privirile spre trupul în care m-am rătăcit, iar trupul de vremelnic împrumut pare să ştie ce are de făcut: mâinile desfăşoară cu îndemânare hatişeriful, iar vocea trupului, metalică şi sonoră, începe să răspice, în timp ce sufletul meu se trage ca într-o scobitură de grotă, undeva în trup:

– Deoarece noi am descoperit că tu, Constantin Brâncoveanu, eşti nedemn şi necredincios, că ai adus ruşi la Brăila şi că le-ai dat provizii, că ai pus în ţară biruri noi şi că, prin aceasta, ai sărăcit-o, şi că nici nu te-ai mulţumit cu reşedinţa pe care noi ţi-o hotărâsem, ci că ţi-ai făcut, după voinţa ta, o altă reşedinţă, în care şedeai mai adesea, de aceea, pentru aceste lipsuri şi pentru multe altele, te scoatem din domnie şi îţi poruncim să vii aici, la noi, cu întreaga ta casă şi familie; în acest scop, ţi-am trimis pe capugiul nostru…

*

O revelaţie stranie îmi clatină sufletul, care se aşează temeinic în trupul străin, hotărât să nu rateze ocazia de a deveni martorul unei legende a sfinţeniei. Undeva, dincolo de fisurile apocaliptice ale Timpului, mulţimile imploră, în faţa altor moaşte de împrumut, mila Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu, iar aici, unde mi s-a adăpostit sufletul, Brâncoveanu, încă îngenuncheat, seamănă, până la derută, cu Preafericitul Daniel al vremurile în care i se va proslăvi numele, ferecat pe nişte ciolane străine, găsite întâmplător într-o biserică bucureşteană.

– Boiorlar, boiorlar!, strigă turceşte Kapudgi-başi, convocând sfatul domnesc, dar în scurtă vreme l-a zărit alergând, urmat de gărzi, spre cămară şi vistierie.

*

Constantin Brâncoveanu, păzit de doi ostaşi turci, a rămas în genunchi şi cu capul prăbuşit în barba-i stufoasă. Abia când s-a întors Kapudgi-başi şi l-a întrebat de banii ţării, Brâncoveanu a ridicat privirile trufaşe şi răutăcioase, de patriarh al altor vremuri româneşti:

– Banii? O para nu vedeţi voi de la mine!

Kapudgi-başi s-a plecat spre el, cuprinzându-i umerii şi şoptindu-i:

– Constantine, prietene: salvează-ţi familia şi spune unde-s banii. Puternicia Sa nu vrea decât banii ţării, Constantine!

– Brâncoveanu a râs gâjâit:

– Nu…

În vistierie, gărzile au găsit doar 4.050 de taleri, iar în cămara Domnului, 12.000 de galbeni ungureşti, pe care Kapudgi-başi i-a predat noului Domn, pentru întremarea ţării.

*

Şi n-a mai fost nimic, decât drumul lung, spre Bosfor, cu familia voievodală înghesuită în harabaua cu gratii. Am ajuns la Giurgiu, am trecut Dunărea, iar l-a Rusciuk am auzit pe cineva vorbind despre ziua de 9 aprilie. Din când în când, Kapudgi-başi se apropia de harabaua cu prinşi, dar Brâncoveanu clătina din cap, spre dreapta şi spre stânga, refuzând să rostească alt cuvânt decât un îndărătnic „Nu!”.

– Te vor munci, Constantine! Îţi vor schilodi copiii!…

– Nu!

– E vorba doar de nişte afurisiţi de bani; nu ai tăi, ai ţării… Ai să-ţi mânjeşti mâinile cu sângele copiilor tăi, dacă nu întorci banii, Constantine!

– Nu!

*

Am călărit spre unde m-a dus trupul acela străin, în care sufletul meu îşi aflase adăpost. Dacă aş fi zărit o fisură în timp, probabil că aş fi încercat o altă evadare sau măcar o întoarcere în trupul meu cunoscut. Fusesem încartiruit într-o căsuţă dinspre Bosfor, iar serile mi le petreceam pe terasa-acoperiş, cu trupul străin întins pe un covor de rugăciune şi privind stelele, în vreme ce sufletul meu încerca să desluşească, în curgerea lor dumnezeiască, fisurile Timpului, pentru a trece dintr-un ciob în celălalt. Trăiam senzaţia corăbiei în derivă aproape până la însingurare. În Timp exişti doar dacă alungi singurătatea; altminteri, eşti mort. Păşeşti, aduni, sfâşii cu dinţi, înfuleci, faci dragoste, îmbătrâneşti, dar eşti mort. Acesta este primul lucru pe care l-am priceput, atunci când am desluşit apocalipsa Timpului.

*

În dimineaţa zilei de 15 august 1714, se zvonise că Puternicia Sa îşi va alunga înalta-i plictiseală pe malul mării, la unele dintre chioşcurile sale, iar populaţia pestriţă a Istanbulului luă drumul mării, în speranţa că i-ar putea zări măcar gloriosul turban. Ezitam, fără ţel, dar m-a luat valul mulţimii şi, aproape fără voia mea, am nimerit aproape de eşafodul din piaţa de pe malul mării, din faţa Galatei şi a chioşcului sultanului Ahmet. Nu l-am zărit pe puternicul stăpânitor, nici măcar turbanul nu i l-am zărit, din pricina aglomerării de capete, care făceau zid între trupul meu de vremelnic împrumut şi simbolistica sacră a zilei acelui loc.

În piaţa înconjurată de ieniceri, i-am putut zări şi recunoaşte pe Vodă Brâncoveanu, pe clucerul Ienache Văcărescu şi pe feciorii nefericitului voievod, Constantin, Ştefan, Radu şi Matei. Şedeau îngenunchiaţi, depărtaţi unul de celălalt, şi cred că se rugau, deşi nu le zăream feţele, din pricina stufoaselor căciuli de miel, împodobite cu blănuri scumpe. Apoi i-au încadrat strâns ienicerii, zvârlindu-le căciulile îndărăt, peste umeri, spre mulţimea hipnotică, şi i-au târât pe eşafod, aşezându-i, îngenunchiaţi, în faţa celor şase butuci, şi ei depărtaţi unul faţă de celălalt.

– Spui unde-s banii ţării?, l-am auzit întrebând pe comandantul ienicerilor.

– Nu.

*

Ştiu eu, probabil că uriaşul nubian, care mânuia iataganul gâdelui, primise poruncă să izbească după fiecare „Nu!” al lui Bâncoveanu, căci imediat îl descăpăţână pe clucer şi, înşfăcând capul chel de barbă, îl îndesă, înainte de a-l arăta mulţimilor, sub ochii lui Brâncoveanu, care nici măcar nu clipi.

– Spui?

– Nu!

*

Când iataganul gâdelui şuieră prin aer, trupul lui vodă vibră scurt, iar când gâdele îi puse capul beizadelei Constantin sub ochi, mugi icnit, aidoma zimbrului răpus de săgeţi.

– Spui?

– Nu!

Nu se aştepta nimeni din piaţă şi, cu atât mai puţin Brâncoveanu, să cadă capetele beizadelelor Ştefan şi Radu unul, după altul, cu o secundă însângerată înfiptă ic între cele două morţi. Iar Matei, mezinul domnesc, pe care încă nimeni nu-l luase în seamă, ţâşni înspăimântat în picioare şi răcni cu voce fragedă, de copil:

– Puternicia Voastră, eu nu sunt vinovat! Am doar şaisprezece ani, prea puţini pentru a fi vinovat! La vârsta mea, pot eu avea o vină aşa mare, ca să merite o moarte atât de crudă? Dacă vina e numai a părinţilor mei, de ce mă pedepsiţi pe mine, Mare Sultan Ahmet? Nu eu, ci alţii au fost cei care m-au adus aici şi care au fost împotriva ta; eu, cu toată vârsta mea copilărească, m-am opus. Încearcă, stăpâne! Dă-mi voie să-mi trăiesc tinereţea, vei vedea cu câtă credinţă îţi voi sluji! Dacă pe mine, creştin, mă vei slobozi cu iertarea ta, mă voi face musulman, dacă de asta ţine iertarea mea. Vreau, mai bine, să fiu musulman, decât să mor nevinovat, plătind greşelile părinteşti cu o pedeapsă atât de grozavă!

*

Nubianul rămăsese cu braţele încrucişate, privind, peste capetele mulţimii, spre chioşcul sultanului, apoi apăru un ienicer, care îl întrebă pe Brâncoveanu:

– Spui?

– Nu?

– Îngădui, ca părinte, ca mezinul tău să-şi schimbe legea, ca să-şi păstreze viaţa?

– Voi nu cereţi nimănui să se facă muslin; dacă tot vreţi să-l iertaţi, de ce i-o cereţi fiului meu?

– Pentru că e fiul tău…

*

Brâncoveanu suspină adânc, îşi dă capul pe spate, iar trupul lui se încordează în spasmul pe care îl produce, de obicei, un jungher înfipt în inimă. Cămaşa de mătase i s-a descheiat larg, lăsând să se vadă rănile trupului, dobândite prin munci şi cazne, care să-l oblige să spună unde sunt banii pe care i-a smuls de la românii munteni, în păguboasa lui domnie.

Cineva, în dreapta mea, se foi, şoptindu-mi:

– Să nu-ţi fie milă! Poate fi şi osânda Moldovei, că-i tot schimba domnii adese, şi-l blestema toată ţara… Avea o lăcomie mare peste măsură şi greutate şi blestem i-au rămas şi lui…

– Nici o bunătate sufletească n-a arătat în viaţa şi domnia lui, ca să se laude, ci mai vârtos este a se huli pentru multe fapte rele, pe care le-a făcut în domnia lui, care au rămas, la cei după urmă, greutate şi blestem…

– Obiceiurile cele bune ale ţării, care cu multă socoteală şi osteneală le-au făcut acei bătrâni, toate le-a stricat şi le-a făcut după cum i-a plăcut lui…

– Cea mai rea din toate, adaosurile haraciului, pe care le-a făcut la turci pentru binele lui, care, din 250 de pungi, ce au fost, când s-a pus el domn, el l-a făcut 520 de pungi, de-au rămas un blestem, de blestemă săracii de acest greu şi vor să blesteme în veci…

– Da, dar ştia să jumulească găina, fără să o facă să ţipe!, adăugă cu tâlc altcineva, oprindu-se brusc, pentru că, de pe eşafod, se auzi glasul icnit al lui Brâncoveanu.

*

– Matei! Copile, din sângele nostru n-a fost nimeni care să-şi piardă credinţa!…

Apoi, mutându-şi privirile încercănate spre chioşcul sultanului:

– Nenorocitul acesta, deşi e fiul meu, să-şi plătească capul cu sângele său, dacă şi-a pierdut cinstea prin prostia sa!

Adolescentul de pe eşafod plângea mărunt şi a scâncit spre Cer:

– Vreau să mor creştineşte, loveşte!

*

Nu ştiu ce a fost mai departe, pentru că vorbele copilului Matei mi-au salvat sufletul, smulgându-l brutal din trupul neatent, pe care îl locuisem vremelnic, şi aruncându-l în lumină, iar în lumină am recunoscut făgaşul spre trupul în care am crescut şi în care mă simt acasă. Iar trupul meu mărşăluieşte pe Calea Sfintelor Moaşte, privind cu inconştient cinism şi cu inconştientă nepăsare spre trupul fiului, crucificat la margine de drum şi căruia toţi îi înfigem câte o armă dureroasă în coastă, ca să putem bea, desfrânaţi, din sângele lui.

*

Undeva, înspre unde duc urmele lui Dumnezeu, încep să curgă lacrimi, iar Cerul le cerne răbdător şi le risipeşte peste creştetele noastre.

– Sfinte Constantin Brâncoveanu, mântuieşte-mă, vindecă-mă!

– Hă-hă-hă, acela o fost mai bandit ca mine!, grohăie iar Băsescu, spre negustorul de moaşte.

Mulţimile trec buluc, iar negustorul de moaşte îşi face socotelile. Seamănă atât de mult, la trup şi la suflet, cu Constantin Brâncoveanu, încât încep să fug spre departe, cât mai departe de el, în vreme ce lacrimile lui Dumnezeu îmi răcoresc fruntea. E atâta bunătate şi atâta înţelegere în lacrimile lui Dumnezeu, încât spulberă cu ele însingurările, inclusiv însingurarea-i care l-ar ucide.


Urmele lui Dumnezeu, prin iarbă

*

– capitolul VI al romanului „Mercenarul Negru” –

*

Notă: Revin, după multă irosire de timp, la cele două cărţi, pe care le am în lucru. Şi cred că o să rămân aici, până le voi isprăvi, după care, ostenit de amărăciunile vieţii, cred că o să-mi aştept, precum Iisus – din acest capitol, doar moartea ca pe-o speranţă.

*

Când s-a luminat de ziuă, am văzut urmele lui Dumnezeu; se furişau prin iarbă brumată, apoi dispăreau sub frunzişul arămiu, risipit de toamnă de la un capăt al altul al zării. Nu-şi mai avea sălaşul în Soare, dar psalmul rămăsese neschimbat.

– Dumnezeule, chiar şi Dumnezeu se teme!, mi-am auzit sufletul scrâşnind, înainte de a se rătăci în larmele de pe Cale.

Am privit iarăşi, dar de data asta îndelung, lumina şi sălaşul pustiit din Soare, apoi, ca în fiecare dimineaţă a vremelniciei, s-au bulucit mulţimile, înfricoşându-mă cu sălbatica lor lărmuire despre moaşte. Ca nişte moaşte s-au bulucit mulţimile pe Cale, cadenţând ciudat în epuizanta lor idolatrie. Nu era mărşăluitor, bărbat sau femeie, care să nu poarte măcar un os, căruia să i se închine cu disperată evlavie, iar planeta începu să duhnească aidoma unui cimitir cu morminte proaspete.

– Sfântă Parascheva, mântuieşte-mă, vindecă-mă!

– Sfinte Arsenie Boca, mântuieşte-mă, vindecă-mă!

– Dar Dumnezeu? Cu Dumnezeu ce se întâmplă?, întreb cu glas răguşit.

Şi nu mă aude nimeni. Doar Traian Băsescu, ivit de după colţ, grohăie a râs, iar grohăitul atrage atenţia, atunci când mor cuvintele.

– Sfinte Traian Băsescu, mântuieşte-mă, vindecă-mă!

– Sfinte Constantin Brâncoveanu, mântuieşte-mă, vindecă-mă!

– Hă-hă-hă, acela o fost mai bandit ca mine!, grohăie iar Băsescu, spre negustorul de moaşte.

*

Negustorul de moaşte şi de Dumnezeu, rotund ca un butoi cu bere, smolit la faţă de necontenitele-i întunecimi lăuntrice, abia îşi mai târâie cărnurile, care s-ar prelinge unsuros pe Cale, dacă ar pocni pe la o cusătură veşmintele-i strălucitoare de împărat al vremurilor din negura negurilor, nu-i răspunde, dar îl fulgeră cu priviri veninoase, priviri care se sprijină în cârja lui din aur masiv, cu care îmblăceşte mulţimile, până le prăbuşeşte la pământ, într-o umilinţă a târâşului care îl uimeşte chiar şi pe aprigul Traian Băsescu, bărbat energic şi care a văzut multe la viaţa lui.

– Dacă te îndură, Prea Fericite, înseamnă că şi eu am şanse să revin glorios în politică!, grohăie iar Băsescu, dar negustorul de moaşte îl ignoră, pentru că tocmai începură cuvioşii de moaşte să numere veniturile zilei, iar Prea Fericitul e bănuitor, să nu-l fure sutanele negre din preajma lui.

– Bagi ceva în campania mea, Prea Fericite?, întreabă Traian Băsescu, înainte de a dispărea în prima cârciumă din drum, ca să-şi potolească setea.

*

Negustorul de moaşte altoieşte cu sfânta-i cârjă câteva sutane întunecate, care s-ar părea că dosiseră ceva mărunţiş, iar sutanele s-au prăbuşit pe dată, risipind în colb schelete gălbui, care răzbesc, în cădere, prin pieile firave, care le adăpostiseră până mai adineauri. Înspăimântate, celelalte sutane au îngenuncheat supuse, la poalele aurite ale obezului cu cârjă, în imediata vecinătate a oaselor risipite din piei ca din nişte saci putrezi.

– Prea Fericite, mântuieşte-mă, vindecă-mă!

Un cucernic al moaştelor părăsi stolul fastuos al prea-cucernicilor şi începu să inventarieze os cu os, întregind, în sfântul registrul de inventar al celor treisprezece mii de moaşte sfinte din ţară, ba pe un sfânt, ba pe o sfântă, dar iar se buluciră mulţimile, împiedicându-se de cadavrele săvârşitelor întru Domnul sutane ale moaştelor, şi strigând, în cădere, „Aleluia!”.

– Am bani, Prea Fericite! Vinde-mi şi mie măcar o falangă!

– Dacă ai bani, le poţi săruta şi te poţi închina lor; dar numai atât!

*

Negustorul de moaşte nu vinde ciolane, ci venerări. Ca să te închini lui Dumnezeu nu ai neapărată nevoie de învoirea negustorului de Dumnezeu, dar ca să te închini moaştelor, în ziua anume stabilită pentru minuni, fără să plăteşti vamă negustorului de moaşte nu ai nici o şansă.

– Păi da, zisese obezul negustor de Dumnezeu şi de moaşte. Dacă nu stabileam eu calendarul săvârşirii minunilor în anumite orare anuale bine chibzuite, mai dădeau năvală fraierii să vă umfle sutanele cu bănet?

– Nouă?! Bisericii, Prea Fericite!, răspund sutanele mieros de acru.

Negustorul de moaşte loveşte încet, cu capătul de sus al sfintei cârje, crucea de aur de pe piept:

– Biserica e gloria lui Dumnezeu!

– Seamănă Prea Fericitul cu diavolul de pe murii bisericilor ca lacrima cu lacrima!, susură discret o sutană spre altă sutană, în vreme ce ochişori vicleni cată cu poznaşă complicitate spre „pieptul lui Dumnezeu”, în care capătul de sus al sfintei cârje încă mai loveşte delicat, dar şi cu afişată fermitate.

*

Idolatre şi năucite, mulţimile aglomerează Calea şi mărşăluiesc, mărşăluiesc spre moaşte şi morminte, în vreme ce dincolo de şanţ, în bălăriile uscate, crucea veche scârţâie dureros sub povara trupului lui Iisus, pe care nimeni nu vrea să-l mai coboare şi să-l pregătească pentru întoarcerea în Ceruri. Şi huruie în noi fisura în timp, prin care aş putea fugi undeva, în munţi, sub umbra unui copac, unde să mă închin tainic şi fiului, şi tatălui, dar fiul încă nu a fost dat de pe cruce, trupul încă nu i-a fost purificat şi aşezat pe lespede, ca să poată urca la cer. Întorc faţa spre el, măcinat de amărăciune, şi-i văd sângele prelingându-se chinuitor pe capătul de jos al cârjei pe care negustorul de moaşte i-o înfige în coastă, clipă de clipă, de două mii de ani, încoace.

– E nevoie de jertfă. Pururi e nevoie de jertfă, zice Prea Fericitul, fumegând de mânie.

*

De pe cruce, fiul priveşte rugător. Nu cere apă, ca să i se dea oţet, ci îşi imploră doar clipa morţii, care să-l dea jos de pe cruce. Tânjeşte după moartea care să-i aducă învierea, dar viermuirea deznădăjduiţilor se hrăneşte cu neîntrerupta lui crucificare şi îşi ostoieşte setea cu sângele lui, care se prelinge pe cârja care i se tot înfige în coaste.

De undeva, dinspre culmea dealului, de acolo unde duc, prin iarba veştejită şi pe sub frunze uscate, urmele lui Dumnezeu, tatăl priveşte înlăcrimat trupul însângerat al fiului şi împietreşte.


Pagina 1 din 3123