Carte in lucru: BUCOVINA sub povara istoriei | Dragusanul.ro - Part 9

„Nenorociţii de locuitori, apăsaţi de povara războiului”

A dura o istorie pe minciună înseamnă un triplu risc, al furtului, al înstrăinării şi al pierderii de identitate. Dar cum, oare, am putea, recupera, în absenţa mărturisirilor proprii, istoria trecerii generaţiilor prin vreme, fără minciună şi fără trufie vană? Pe baza mărturiilor străinilor, aşa cum au făcut vrednicii cronicari Grigore Ureche, Miron Costin şi Ion Neculce, în ciuda faptului că şi mărturiile străinilor abundă în subiectivism? Nu ştiu, dar sper să ajung la o concluzie, până voi termina de lucrat această carte.

Boieri moldoveni

Boieri moldoveni

 

„În anul Domnului 1646”, mai precis în 17 decembrie, Marco Bandini, cel mai interesant mărturisitor al românilor, sosea la Baia. „Acest orăşel a fost locuit, odinioară de saşi, şi avea mai bine de 1.000 de case, şi mai bine de 6.000 de oameni; acum, abia mai sunt 40 de case şi, în ele, 250 de suflete, cu copii, cu tot.
Locul este vesel, pe un şes, pe malul râului Moldova, care curge de la apus. Dincolo de acesta, la vreo două stadii, încep dealurile şi munţii, până în Transilvania, ce ţin cale de trei zile.
Spre miazănoapte şi spre miazăzi, se întind câmpiile cele mai deschise, spre răsărit – dealurile cele mai fermecătoare şi bogate. Viţa de vie nu se cultivă în acest ţinut, din cauza vântului foarte rece, care suflă din munţii Transilvaniei. Iar ogoarele din jurul oraşului nu sunt atât de mănoase, cum sunt dealurile, aflate la două stadii depărtare.
Totuşi, este un mare belşug de vin şi de pâine, ce se vând pe un preţ foarte ieftin… Aici cresc tot felul de fructe, în afară de cele ale Italiei. Torentele sunt vecine şi Moldova abundă în peşti mici” (Călători, V, pp. 325, 326).

Vasile Lupu Vodă

Vasile Lupu Vodă

 

Pietrele de mormânt de la Baia aveau să fie, pentru Marco Bandini, un pretext pentru câteva pagini de istorie obştească vie, deci de memorie cotidiană, de „istorie măruntă” – cum o numea Iorga, care, de regulă se pierde. Relatarea începe de la piatra părintelui Ambrosiu, pe care „cuvintele de pe marginea lespezii, înconjură această reprezentare: Este sculptat părintele Ambrosiu, în rasă franciscană, cu mâna dreaptă ţine, în sus, crucea, cu cea stângă cărţulia regulii sale monahale, prin care poporenii atestau că el a trăit ca iubitor al crucii şi păzitor al regulii ordinului său.
După un părinte atât de evlavios, a urmat părintele Petru Concubinariul, care, neputând să-şi ţină nevasta, în urma reformei predecesorului său, s-a prefăcut că a alungat-o de la el, a trimis-o, deocamdată, în Transilvania, unde se ducea des la ea, sub felurite cuvinte. Dar, când au băgat de seamă, poporenii din Baia l-au silit să plece de tot… Au urmat mai mulţi părinţi vrednici de toată lauda. În sfârşit, a urmat polonul conventual Sigismund franciscanul, despre care poporenii din Baia ziceau: „O, de n-ar fi apărut niciodată la Baia!”. Abia cu forţa a fost dat afară, din pricina purtării sale scandaloase.
În vremea asta, a sosit părintele Cristofor, din tagma Sfântului Francisc, care, adunând ceva bani, când a murit, la Baia, în 1634, poporenii i-au pus această inscripţie: „Sub această piatră zace R. P. Cristofor Delovics al ordinului minoriţilor conventuali ai Sfântului Francisc”.
Moartea acestui părinte a fost urmată de o tragedie jalnică. Acest părinte, după cum i-a mers vestea, a avut un tezaur, al cărui loc nu a vrut să-l arate, nici chiar la moarte. După ce a murit, au căutat fiii bisericii şi au găsit 82 de lei imperiali.
Aflând despre descoperirea tezaurului, bătrâna bucătăreasă a defunctului părinte a dat de ştire părintelui Sigismund polonul, care se afla, atunci, în trecere, prin Baia, şi el şi-a cerut partea din banii descoperiţi, iar „edilii” i-au răspuns că aceşti bani nu le aparţin lor, ci sunt pentru nevoile bisericii.
Înfuriat, părintele Sigismund s-a grăbit să meargă la principe şi i-a acuzat pe fiii bisericii din Baia că ar fi găsit 80.000 de imperiali, împreună cu o cruce mare de aur, împodobită cu mărgăritare mari.
Principele porunceşte să fie aduşi, îndată, fiii bisericii, împreună cu catolicii mai de samă, şi ordonă să i se aducă, îndată, cei 80.000 de imperiali sau scuzi. Aceia tăgăduiesc că ar fi văzut o asemenea sumă de bani şi mărturisesc sincer că nu au fost mai mult de 82 de lei şi că ei nu şi i-au păstrat pentru sine, ci pentru biserică.

 

Călăreţ turc

Călăreţ turc

Principele (Vasile Lupu – n.n.) porunceşte ca acei nevinovaţi să fie căzniţi cu caznele cele mai grozave: să fie pârliţi cu facle, să fie traşi pe banca de tortură, să li se dezarticuleze mădularele, şi nu a lăsat nimic neîncercat, pentru a se face stăpân pe un asemenea tezaur. Iar aceia nu încetau să se jure şi să se declare gata să sufere cele mai grave osânde, dacă s-ar găsi ceva peste cele arătate.
Între timp, au fost raportate toate acestea principelui înţelept, care, auzindu-le, a poruncit să fie chemat părintele Sigismund, pentru ca să descopere adevărul, şi l-a întrebat dacă a văzut crucea mare de aur a răposatului părinte. El a răspuns că a văzut-o.
Atunci principele i-a arătat acea cruce, abia mai mare de degetul mijlociu, şi de argint poleit, şi i-a zis: „Asta este?”.

 

Acela nici nu a îndrăznit şi nici nu a putut să tăgăduiască, ci, vrând, nevrând, a zis că da.
Auzind acestea, principele, cuprins de ruşine pentru că fusese atât de încrezător, şi că la ponegrirea unui călugăr vagabond, poruncise să fie chinuiţi atât de crunt bieţii orăşeni, a dat ordin, aşadar, ca ei să fie sloboziţi: însă unul, în grozăvia chinurilor, şi-a pierdut aproape de tot vederea şi, până acum, abia vede, lipsit de lumina limpede a ochilor (Călători, V, pp. 326, 327).

Maria, fata cea mare, şi Ecaterina, doamna lui Vasile Lupu Vodă

Maria, fata cea mare, şi Ecaterina, doamna lui Vasile Lupu Vodă

 

În letopiseţul lui Miron Costin se povesteşte despre nunta, din anul anterior, a domniţei Maria, fata cea mare a lui Vasile Lupu, cu cneazul lituanian Radziwill, protestant, adică „de legea rătăcită” – pe deasupra, care a şi stat, la Suceava, în cetate, „peste câteva săptămâni” de la nuntă, pentru „zăbavă”, înainte de a ataca Ardealul, timp în care boierii moldoveni tot cereau anularea căsătoriei, dar fără spor, pentru că s-a împotrivit domniţa.
Apoi, „de vreme ce scriitorii cei străini… n-au trecut cu pomenirea şi de lucrurile ţării noastre”, cu consecinţa că tot „ce ştim de lucruri trecute în ţara noastră mai mult dintru dânşii ştim”, cronicarul povesteşte despre ascensiunea căzăcească în istoricitatea europeană, deci nu despre o tentativă de istoricizare, ci chiar de determinare a istoriei, ascensiune care, practic, îmbrâncesc în preistorie şi Polonia, dar mai ales Moldova.
Nimic important în Moldova, doar o frământare de oşti şi de ambiţii, întotdeauna ca o jarişte pe orizont pentru viaţa obştească din Moldova acelor vremi. Ba a mai fost o cometă, în 1648, care a provocat „groaznică întunecare, în postul mare, înaintea Paştilor, în anul 7156 (1648), într-o vineri, şi tot în acel an” au năvălit lăcustele, pustiind totul în urma lor. Lăcustele aveau să revină şi mai târziu, chiar şi în „zilele lui Ştefan Vodă”, deci ale lui Gheorghe Ştefan.

Bogdan Hmelniţchi, tatăl lui Timuş

Bogdan Hmelniţchi, tatăl ginerelui lui Lupu, Timuş

 

În 1650, cele două biserici catolice din Suceava şi una din Baia „au fost arse de tătari” şi de cazacii lui Hmelniţchi, care „şi-au unit în grabă forţele lor din acea clipă cu cele ale tătarilor şi au năvălit, deodată, în Moldova, au ruinat totul pe unde au trecut şi au ars Iaşul până la pământ”, dar şi mănăstirile din nordul Moldovei, mai ales Dragomirna şi Putna (Călători, V, pp. 437 şi 491).
Urmele devastării tătăreşti avea să le mărturisească, în cazul Bucovinei, englezul Robert Bargrave, care, în 23 octombrie 1652, în drumul lui, dinspre Turcia, înspre Polonia, asistă, în Băneşti, la o înmormântare „asemănătoare acelora din timpurile vechi, când morţii erau însoţiţi la mormânt de cântăreţi.
Sabia, cizmele şi căciula mortului erau atârnate de un cal, dus de frâu; lăutarii mergeau înainte, cântând, rudele urmau, călări, după el, în timp ce trupul lui era dus într-un sicriu deschis, între aceştia; şi când moare un bărbat tânăr sau o femeie tânără, prietenii lor prăznuiesc şi se veselesc, în casa în care au murit, trei zile şi trei nopţi” (Călători, V, pp. 494, 495).
După un scurt popas la Cernăuţi, englezul şi însoţitorii lui au „călătorit, prin păduri frumoase, până la Zastavna, pe unde tătarii trecuseră, de curând, în raita lor prin Polonia şi devastaseră într-atât ţara şi populaţia, încât grâul pierise pe câmp, din lipsă de braţe care să-l secere, ba chiar totul era atât de jalnic şi de depopulat, încât nu am putut găsi carne, ca să mâncăm, case care să ne adăpostească sau oameni, afară de noi înşine, care să se adăpostească în ele” (Călători, V, p. 495).

 

Cazaci

Cazaci

 

În 31 august 1652, Vasile Lupu, care provocase, de fapt toată zavistia de pe teritoriul Moldovei, inclusiv prin aglomerarea de ciocoime grecească, îşi mărita fata mai mică, Ruxandra, cu Timuş Hmelniţchi, cazacul care avea să moară pe zidurile Cetăţii Suceava.

 

Anul 1653, anul „nenorocit” al „schimbării domnilor” (Gheorghe Ştefan, rubedenie pe linie maternă a lui Eminescu, îl înlocuia pe Vasile Lupu), „a umplut această ţară cu atât potop de neamuri diferite şi cu o mulţime de oşti felurite, încât a fost de mirare că nenorociţii de locuitori, apăsaţi neîncetat de această povară a războiului, mai bine de trei ani, nu au fost răpuşi, în cele din urmă, de foame şi de tăişul sabiei… Căci, în afară de distrugerea făcută, la început, de către Timuş şi de cazaci, oştile, ba cea maghiară, ba cea muntenească sau polonă, ba mai ales cea moldovenească, au pricinuit numeroase pagube ţării.

Haiduc şi husar din Ardeal

Haiduc şi husar din Ardeal

Turcii, precum şi tătarii, ce mişunau în bande, cu prilejul venirii unui nou domn, au chinuit pe oamenii ce fuseseră nespus de loviţi, încă mai înainte, de alţii: foarte multe sate au fost dărâmate din temelie, oraşele şi cetăţile au fost supuse prădăciunii, mănăstirile şi locaşurile sfinte, atât cele moldoveneşti, cât şi cele mai însemnate greceşti, au fost jefuite, ceea ce s-a întâmplat şi locaşului nostru catolic de la Baia.
Aceşti oameni nenorociţi, îngrijindu-se doar să scape cu viaţa, au umplut pădurile, munţii şi peşterile, în aşa fel, încât părea să se fi adus, în aceste ascunzişuri, adevărate colonii, şi numai cei mai îndrăzneţi mai obişnuiau să iasă de prin păduri, să-şi vadă casele pustiite” (Călători, V, pp. 500, 501).

 

Bătălia pentru putere, dintre Vasile Lupu şi Gheorghe Ştefan, implică, mai mult decât ar fi trebuit, şi Bucovina geografică (precizarea o fac pentru docţi, care nu ştiu decât despre Bucovina istorică), deşi încăierările de oşti muntene, ungureşti, căzăceşti, tătare şi polone începuseră în sudul Moldovei, în Ţara de Jos.

Nobili poloni

Nobili poloni

În Bucovina geografică, Suceava, care o adăpostea pe doamna lui Vasile Lupu, împreună cu straja ei de 200 de cazaci, conduşi de polcovnicul Hluh, era de partea puterii, în vreme ce Hotinul trecuse de partea lui Gheorghe Ştefan. Războiul pentru putere urca, pârjol, spre nordul Moldovei, presurând ţara cu morminte şi sânge şi scăldând-o în suferinţe şi în lacrimi.
După ce l-a izgonit pe Vasile Lupu în căzăcime, Gheorghe Ştefan, statornicind un caimacam la Iaşi, „a purces cu oştile sale la Suceavă, unde era casa lui Vasile Vodă, închisă în Cetatea Sucevei, cu Toma vornicul dintre boieri, având 80 de seimeni şi puşcaşi din loc şi nemţi 60 lefegii în cetate.

 

Ştefan Vodă, dacă a sosit la Suceava, a descălecat la un sat, aproape, anume Şcheia, în casele lui Toderaşco logofătul. Iar împrejurul cetăţii s-au îngropat seimenii săi şi o seamă de unguri, şi-au adus puştile (tunurile, adică – n.n.) şi de la Hotin, şi de la Iaşi, şi au început a bate cetatea, dar nu-i strica nimic…

Han tătar

Han tătar

 

Peste scurte zile, sosi veste cum că Timuş, cu 9.000 de oameni, intră, pe la Soroca, în ţară şi, acum, loviseră şi oamenii lui Vasile Vodă pe Grumăzea căpitanul, care era în câmpul Sorocii cu străjile”.
După un scurt război de gherilă, Timuş răzbi, pe la Cucorăni, spre Suceava, unde, „cum a intrat în cetate, de a doua zi, s-a desfrânat la jaful mănăstirilor, şi întâi asupra Dragomirnei cu puşti a mers şi a bătut mănăstirea.
Şi, dacă i s-au închinat, toate odoarele, veşmintele, în jaf le-a dat şi câţi bieţi neguţători erau închişi acolo, şi mulţi dintre boieri, ruşinând cazacii femei şi fete, şi nu ca creştinii, ci mai mult decât păgânii s-au purtat cu acea mănăstire. Şi să mai fi avut vreme ceva Timuş, nici o mănăstire n-ar fi hălăduit neprădată”.

 

Oştile multinaţionale ale lui Gheorghe Ştefan, întorcându-se pe la Lisaura (numită, pe atunci, Iucşeni), şi au împresurat Cetatea Sucevei, care era înconjurată, deja, de celebrele şanţuri de apărare căzăceşti, întărite cu căruţe pline cu pământul săpat din şanţuri.

Gheorghe Ştefan Vodă, rubedenia îndepărtată, pe linie maternă, a lui Mihai Eminescu

Gheorghe Ştefan Vodă, rubedenia îndepărtată, pe linie maternă, a lui Mihai Eminescu

„Leşii au dat năvală întâi, au mers până la tabără şi, dacă au văzut că nu vin celelalte oşti, s-au dat înapoi, cu steagurile, pe după casele Tătăraşilor şi după biserica de acolo (o singură litografie, cea a Sucevei lui Rudol Bernt îi păstrează imaginea – n.n.), şi, în nişte pomeţi ce erau, au stat până în deseară. Şi, de acolo, apoi, s-au mutat în preajma cetăţii dinspre Ipoteşti, aproape de cetate, numai peste un dâmb (unde este amplasată, acum, statuia ecvestră a lui Ştefan cel Mare – n.n.)…

 

Peste noapte, au făcut cazacii şanţuri şi şi-au întărit tabăra… Nu mai năvălea nimeni în tabăra lor, se îmbla numai cu harţaguri ale tătarilor şi ale slugilor lui Timuş, care mai ieşeau în afară.
Iar tătarii au stat închişi până în a treia zi şi, fiind peste firea lor a sta închişi, şi-au cerut mârzacul, care era cu dânşii, să fie cu voia lui Timuş să-i slobozească, până nu-şi pierd caii.
Timuş, din mânie dobitocească, i-a tăiat capul mârzacului, iar tătarii, în aceeaşi noapte, au plecat din tabără şi au luat, întâi, în sus, pe la Cernăuţi, apoi pe la Hotin, spre Movileu”.

 

Călăreţ turc

Călăreţ turc

 

La Suceava, Gheorghe Ştefan a ordonat să fie mutate tunurile în târg, de unde trăgeau asupra cetăţii. Cazacii ieşeau, uneori, din şanţuri, încercând, fără succes, să pună mâna pe tunuri. Îşi procurau nutreţul pentru cai din cierul Plopenilor, până ce şi cierul (păscătoarea cailor cetăţii) a fost blocat cu patru steaguri de ostaşi poloni şi cu câţiva haiduci unguri.
Sub potopul loviturilor de tun, cazacii începuseră să se descurajeze, „amu fiind la mare strânsoare de hrană, închişi din toate părţile, amu pieile de pe cai morţi le luau şi le fierbeau, şi opincile, şi rădăcini mâncau, obosiţi de străji, totdeauna, şi străbătuţi de puşti.
Timuş, pierit de glonţul de tun, cum dormea sub cortul său, măcar că era în pământ întins, l-a nimerit în picior glonţul, după care lovitură, până a treia zi, a stătut mort”. Cazacii, deci, vlăguiţi şi rămaşi fără căpetenie, şi-au ales, în pripă, un nou hatman, pe un oarecare Theodorovici, care nu-i mai putea încuraja, şi, într-o noapte, înspăimântaţi fără pricină, s-au bulucit pe podul cetăţii, ucigându-se între ei sau pierind prin cădere de pe pod, apoi au cerut pace, „şi-au dat cetatea cazacii pe seama lui Gheorghe Ştefan, cu doamna şi cu toată averea lui Vasile Vodă”, fiind lăsaţi să plece, sub strajă, în stepele lor nesfârşite.

 

Jariştea războiului s-a rostogolit, apoi, spre sud şi spre răsărit, lăsând cuprinsul Bucovinei însângerat şi încenuşat.


Bucovina, sub povara istoriei

Asediul Cetăţii Hotin

Asediul Cetăţii Hotin

 

 

„Ţara acoperită de păduri pline de ucigaşi”

 

 

În 1616, când intra în Moldova („Walachia”), prin „Carpaţii nordici”, venind dinspre Transilvania, călătorul scoţian William Lithgow a găsit „ţara atât de acoperită de păduri şi acestea pline de ucigaşi”, încât era să-şi piardă viaţa. „Trecând prin pasul de miază-noapte al dealurilor zise de la miază-noapte sau Munţii Nordici, am intrat în Moldova, unde, ca urare de bun sosit, am fost înconjurat, în mijlocul unei păduri de pe hotar, de şase ucigaşi unguri şi moldoveni; scăpând cu viaţă, după multe rugăminţi, mi s-au furat 60 de ducaţi ungureşti de aur şi toate veşmintele mele turceşti, lăsându-mă gol de tot, decât doar mi s-au dat înapoi patentele mele, hârtiile şi scrisorile pecetluite.

 

 

După ce au făcut aceasta, pentru mai marea lor siguranţă, m-au dus la o parte şi, cu trupul gol, mi-au legat strâns mijlocul, cu curmei de tei, de un stejar, şi braţele, tot astfel, la spate, jurându-se că, dacă voi chema în ajutor sau le voi stânjeni planurile înainte de apusul soarelui, se vor întoarce şi mă vor ucide, dar mi-au făgăduit să-mi dea drumul atunci.

 

Suceava strajer

Străjerii Cetăţii

 

Dar, făcându-se aproape noapte şi ei uitându-mă, am rămas aici până în ziuă, cu mare frică de lupi şi de mistreţi. Atunci, cu voia lui Dumnezeu, am fost liberat de nişte ciobani, care, îmbrăcându-mă cu un suman de-al lor, lung şi vechi, şi dându-mi de mâncare, unul din ei m-a dus, la cinci zile de acolo, la domnul ţinutului… la care am petrecut cincisprezece zile. Şi, aici, am fost despăgubit cu prisosinţă, de toate pierderile mele, prin dărnicia lui şi a rudelor şi prietenilor lui din vecinătate. Şi n-au voit să mă lase să pătrund mai adânc în ţară, pentru că turcii sunt bănuitori faţă de străini… apoi am fost trimis, cu o călăuză, care m-a condus două zile, printr-o parte din Podolia” (Călători, IV, pp. 425-427).

 

Hotin veche 2

Cetatea Hotinului

 

„Li se urâseră turcilor aceste dodeiale dinspre leşi asupra Ţării Moldovei, deci au orânduit pe Schinder, Paşa de Silistria, cu oşti asupra leşilor, ce erau în Moldova, cu doamna lui Ieremia Vodă. Şi, văzând şi pe Ştefan Vodă Tomşa în turburări, totdeauna, şi dinspre ai săi, şi dinspre străini, l-au mazilit, luându-l în obezi din Ţara Muntenească, iar domnia, în locul lui, au dat-o Radului Vodă, care are nume în ţară, de-i zic Radul Vodă cel Mare… Pe boieri i-a scos Radul Vodă, pe toţi câţi erau prinşi, de la Schinder Paşa, iar doamna lui Ieremia Vodă la mare ocară a sosit, de care singură a mărturisit către boieri. Trecând cu carul, a văzut pe boieri şi, lăcrămând, a zis: „Boieri, m-a ruşinat păgânul!”.

 

Hotin veche

Cetatea de pe Nistru

 

La această ocară a sosit casa lui Ieremia Vodă şi poate fi pentru răutăţile ei, că era o femeie răpitoare, precum spun, şi, de vreme ce a otrăvit pe cumnatu-său, pe Simion Vodă (de va fi aşa) şi de frica lui Dumnezeu depărtată” (Costin, pp. 50, 51).

 

Ţara fusese ruinată de puzderia de conflicte turco-polone pentru exercitarea influenţei, din care nu puteau lipsi cazacii şi tătarii, totul culminând cu nefericita campanie polonă, împotriva turcilor, din septembrie-octombrie 1620, condusă de hatmanul-cancelar Stanislav Zolkiewski, campanie începută şi sfârşită pe pământul Basarabiei, deci fără a afecta regiunea geografică a Bucovinei. Vorba cronicarului: „O, Moldovă, de ar fi domnii tăi, care stăpânesc în tine, toţi înţelepţi, încă n-ai pieri aşa lesne. Ci, domniile neştiutoare şi lacome sunt pricini ale pieririi tale. Că nu caută să agonisească şi nume bun la ţară, ci caută, desfrânaţi, numai avuţie să strângă, care, apoi, totuşi, se risipeşte şi încă şi cu primejdia caselor lor, că blestemul săracilor, cum se zice, nu cade pe copaci, cât de târziu” (Costin, p. 57).

 

 

Domni vremelnici, unii ucişi de boieri (Gaspar Gatzianni), alţii maziliţi de turci. Însăşi statalitatea moldavă părea să fie o pădure neguroasă, „plină de ucigaşi”.

 

 

Suceava 1

Cetatea Sucevei

În 1623, când Moldova e vizitată de minoritul Andrei Bagoslavic, Suceava avea „68 de case de unguri şi saşi foarte înstăriţi” (Călători, V, p. 6). În 1632, minoritul Paolo Bonici confirma că , în regiunea geografică a Bucovinei, „pe sub munţii Transilvaniei, sunt multe târguri şi sate, cărora oamenii le spun oraşe, pentru că aveau, în vechime, o populaţie numeroasă; printre acestea, se află unul numit Siret, care îşi trage numele de la un râu ce curge în apropiere; în acel oraş, noi, catolicii, am avut, în vechime, o episcopie, a Siretului, şi biserica avea o fântână făcătoare de minuni, în care cel ce se spăla, într-o anumită zi a anului, se însănătoşea de orice beteşug ar fi avut, lucru care mi-a fost povestit de oamenii bătrâni de acolo.

 

Siret 1

Siret

 

De la Siret, o iei spre Suceava, care este aşezată sub munţii Transilvaniei, şi unde se vor fi găsind vreo 1.500 de case; acolo este cetate întărită cu turnuri de apărare a domnului şi a curţii sale, de orice incursiune a polonilor sau a tătarilor, dar nu ar putea rezista multă vreme la un război în regulă; în acest oraş se află episcopia schismatică a ţării, pe care ei o numesc mitropolie.

 

 

De la Suceava, mergi, mai departe, la Baia, care poate să aibă vreo 300 de case şi care este dintre oraşele vechi din Moldova” (Călători, V, p. 19).

 

 

În 1633, soseşte în Moldova, dinspre Cameniţa, Niccolo Barsi di Lucca, cel care avea să lase preţioase mărturii despre datinele şi obiceiurile moldovenilor (le-am prezentat în volumul III al cărţii „Povestea aşezărilor bucovinene”). „În oraşul Suceava, se păstrează capul unui sfânt, numit Sfântul Ioan cel Nou; acesta este nevătămat şi se găseşte într-o biserică a părinţilor din tagma Sfântului Vasile, care sunt, însă, schismatici.

 

 

Ziua acestui sfânt se sărbătoreşte la Rusalii, când – pe lângă deschiderea unui iarmaroc foarte bogat, care ţine opt zile în şir, la care vine lume din toată ţara, şi la care tinerii, ca să câştige bani, fac fel de fel de lupte cu spada – mai merge şi domnul, cu întreaga sa curte, de cel puţin 2.000 de oameni, toţi călări, şi mulţi alţii în carete. După el, vine doamna cu însoţitoarele ei şi cu boieroaicele, care o însoţesc în număr mare” (Călători, V, p. 77).

 

Hotin 2

Hotinul

În 1636, când Jerzy Krasinski, mare sol polon, pleca spre Ţarigrad, Hotinul, „din cauza deselor războaie şi tabere puternice moldoveneşti şi turceşti, cât şi ale noastre, anume în anul 1621… oraşul a fost distrus din temelie, aşa încât, astăzi, abia a mai rămas ca un sat şi încă unul foarte nenorocit.

 

 

Cetatea, însă, care se află pe o stâncă înaltă, chiar pe malul Nistrului, nu este de dispreţuit, deşi se găseşte între două dealuri, de pe care ar putea să fie vătămată. În cetate se poate intra dintr-o singură parte, pe un pod înalt de lemn. Acolo stă pârcălabul Buhuş, un om demn şi înţelept, cum sunt puţini între ai lui, dar, fiindcă nu l-am găsit la Hotin, nu am aflat, acolo, nici o bunăvoinţă.

 

 

În orăşel este o biserică de zid, destul de bună, două de lemn şi o biserică armenească.

 

Hotin dealuri

Dealurile Hotinului

Tot acolo am cercetat şi acele întărituri, care au fost săpate în jurul taberei noastre, în anul mai sus amintit, împotriva lui Osman (al II-lea, 1618-1622), împăratul turc; ele şi acum se mai văd şi câmpiile acoperite cu trupurile duşmanilor, ce le albesc şi azi cu oasele lor” (Călători, V, p. 113).

 

 

În 1643, când minoritul Bartolomeo Bassetti vizitează Moldova, în Suceava încă mai sunt două biserici catolice de zid. „Cea care este în faţa pieţei este închinată Bunei-vestiri şi este lungă de 22 de paşi, largă de 7. Are 3 altare, cel mare, care este de lemn, a fost ridicat de prea luminatul Domn Ieremia Movilă; este aurit.

 

 

La mijloc, se află răstignirea lui Isus Hristos, cu Sfintele Marii şi îngerii cu potirele care îi primesc sângele; da dreapta, Sfântul Petru, la stânga, Sfântul Pavel, pe lături, chipul Mântuitorului şi al Sfintei Fecioare. În partea de sus, se află încoronarea Fericitei Fecioare şi Buna-vestire.

În al doilea altar, care este închinat zămislirii prea Sfintei Fecioare, se află chipul acesteia.

În al treilea, care este închinat Sfântului Nicolae, şi care aparţine frăţiei „dei Preccari”, este chipul Sfântului Sebastian; celelalte chipuri nu se pot recunoaşte.

Acolo sunt trei clopote mari… Se mai află, aici, o casă, cu grădina sa de zarzavat.

 

 

Biserica cealaltă, care se află în apropierea palatului domnesc, este de zid şi este închinată prea Sfântului Sacrament. Este lungă de 20 de paşi, largă de 10, are trei altare, ale căror chipuri sunt şterse cu totul; sunt două clopote, unul mare, altul mijlociu. Are 9 vii şi o casă, cu grădina sa de zarzavat.

 

 

Case de catolici sunt 12; suflete, 50; de împărtăşit, 26.

Case de schismatici, 550; suflete, 3.400; biserici, 16, şi o mănăstire (episcopală a Sfântului Gheorghe – n.n.), unde stă vicarul mitropolitului, fiind aici credinţa acestuia.

Case de armeni sunt 400; suflete, vreo 2.000; au trei biserici şi o mănăstire, afară de oraş, în care îşi are reşedinţa episcopul lor, cu doi preoţi…

 

Baia ruine

Ruina bisericii din Baia

 

Biserica din Baia este de zid, e închinată Adormirii Fecioarei Maria. A fost ridicată de prea luminatul domn Alexandru (cel Bun – n.n.), după cum se vede dintr-un epitaf, în corul acelei biserici, pe stânga, şi care are următorul cuprins: „În anul Domnului 1410, s-a închinat această biserică în cinstea Fericitei Fecioare Maria; a fost ridicată de prea luminatul principe Alexandru Voievod, odată cu mănăstirea din Baia. Soţia sa, Margareta, de sfântă amintire, este îngropată sub cristelniţă”.

Biserica este lungă de 30 de paşi, largă de 10. Sunt 4 altare.

La altarul cel mare, este chipul Fericitei Fecioare, la dreapta, Sfântul Petru, la stânga, Sfântul Ioan; deasupra, Sfânta Treime.

Al doilea altar este închinat Sfintei Ecaterina cu roata, are, la mijloc, chipul ei, la dreapta, Sfânta Varvara, la stânga, Sfânta Dorotea, deasupra, Încoronarea Fecioarei Maria.

La al treilea altar, care este închinat Sfântului Nicolae, în mijloc, este Isus pe cruce, deasupra, Adormirea Fecioarei Maria şi viaţa acestui sfânt.

La al patrulea altar, este chipul Fecioarei Maria, cu Fiul în braţe, Naşterea lui Hristos şi Adormirea Mariei.

Mai este şi o capelă, închinată prea Sfintei Treimi, care aparţine domnilor Gross, saşi; e lungă de 8 paşi, largă de 4 paşi şi jumătate…

Mai este şi o altă biserică, afară din oraş, închinată Sfântului Petru, de zid; fiind ruinată din vechime, slujeşte drept biserică sacristia, care este lungă de 10 paşi, largă de 6, cu un singur altar, fără icoane.

În sus numita capelă, închinată prea Sfintei Treimi, la altar este înfăţişată prea Sfânta Treime, Încoronarea Fericitei Fecioare, la dreapta, Sfântul Toma, care astnge coasta lui Hristos, la stânga, Învierea.

Paroh este preotul Gheorghe Gross.

 

Baia

Baia

 

Case de catolici sunt 44; suflete, 215; de împărtăşit, 133.

Case de schismatici, 180; suflete, vreo 600. Sunt 4 biserici (ortodoxe – n.n.).

 

Biserica din Siret era de zid, lungă de 18 paşi, largă de 8, închinată prea Sfântului Sacrament; a fost distrusă de voievodul Ştefan (Rareş, 1551-1552), la cererea episcopilor schismatici, din cauza multelor minuni ce se săvârşeau acolo; a fost, acolo, o mănăstire de dominicani, acum nu se mai găseşte nici un catolic; se mai văd încă urmele acestei biserici, lângă care este o fântână, unde s-au găsit, pe o bucată de pânză, trei picături de sânge şi, vestindu-se părintele, s-au dus în procesiune şi au dus-o la biserică, unde s-au petrecut multe minuni şi mulţi schismatici au trecut la credinţa catolică; şi în ziua de astăzi, acest loc este ţinut la mare cinste, chiar de către schismatici. Să fie vreo 46 de ani, de când s-au petrecut cele spuse mai sus” (Călători, V, pp. 181-183).

 

 

În 12 octombrie 1641, în timpul domniei lui Vasile Lupu, Petru Bogdan Baksic, numit şi „Deodato”, vizitând Suceava, lasă cea mai amplă descriere a locurilor:

 

„Am vizitat oraşul Suceava, neîmprejmuit cu ziduri, dar alături de oraş se află o cetate foarte frumoasă şi puternică, aşezată pe un deal, la poalele căruia curge un râu, numit Suceava, în care se află păstrăvi şi alţi peşti, şi acest râu vine din munţii Transilvaniei.

Acest oraş este aproape de graniţa Poloniei.

În ţinut se află din belşug grâu şi poame, dar vii nu sunt, deoarece regiunea este mai aproape de munte şi, de teama frigului, nu se sădeşte viţă, dar toţi au vii la Cotnari.

Vitele nu sunt în număr mai mic decât în alte părţi ale Moldovei şi sunt mai de soi, fiind mai aproape de munte.

Oamenii sunt mai şlefuiţi, deoarece au mai dese legături cu polonii şi ungurii, şi acest oraş este şi reşedinţa de căpetenie a domnului, care are, aici, un palat, biserică şi grădini, şi alte lucruri ce-i aparţin, şi vine, adesea, să stea, câtva timp.

Este un oraş mai de seamă şi capitala întregii Moldove, şi, totodată, reşedinţa Mitropoliei.

Cetatea numită mai sus are trei-patru turnuri mari şi altele mai mici, şi, deasupra porţii, are săpat un cap de bour, care este stema ţării; dedesubt sunt inscripţii slavone ale diferiţilor principi. E bine păzită, înzestrată cu arme şi este ţinută, totdeauna, ferecată.

În piaţă, în faţa palatului domnului, se află un spital pentru bolnavi şi săraci, dar nu este prea mare.

Mai sunt băi turceşti, nu departe de palat. Se află, acolo, multe ape curgătoare şi fântâni cu apă rece.

În jurul oraşului, sunt ogoare, lacuri şi păduri.

Mai înainte, locuiau, aici, mulţi catolici, după cum mi-au spus catolicii, şi se vede după biserică, dar acum sunt puţini…

În acest oraş, se mai află o biserică, în grădina domnului, şi aceasta este de zid, având o lungime de 23 de paşi şi o lăţime de 10 paşi, şi e închinată Trupului lui Isus. Acum are numai un altar, celelalte fiind ruinate…

Moldovenii au 700 de case, ceea ce face peste 3.000 de suflete; au 16 biserici, o mănăstire cu biserică, închinată unui oarecare Sfânt călugăr Ioan, şi se spune că trupul său se află în acea mănăstire.

Mănăstirea este a mitropolitului, este reşedinţa sa, deşi el stă, aproape tot timpul, cu domnul, şi la mănăstire stă vicarul său, cu alţi călugări.

Mai este o biserică mare, în piaţă, a Sfântului Mucenic Dumitru…

Există 300 de case de armeni, ceea ce face peste 1.600 de suflete. Armenii au 5 biserici, una este destinată episcopului – pentru că şi armenii îşi au episcopul lor în acest oraş – şi trăiesc în foarte mare pompă şi libertate” (Călători, V, pp. 238, 239).


„Din pricina atâtor războaie, care au fost şi mai sunt”

 

 

Stefan Tomsa film 2

Glorificarea nevredniciei, prin cărţi şi filme de referinţă

 

 

Istoria noastră, de după Muşatini, înseamnă o necontenită umilinţă, datorată, în primul rând, zavistiei dintre cei care ne conduc. „Din pricina atâtor războaie, care au fost şi mai sunt şi astăzi – nota, în 20 aprilie 1602, la Iaşi, Bernardino Quirini – ţara este aproape distrusă şi cele mai multe dintre bisericile noastre catolice au fost arse de tătari, care trec în fiece zi şi pradă, ard şi ucid, fapt pentru care am fost eu însumi pribeag prin păduri, de teama celor mai mari primejdii. Oamenii au sărăcit nespus de mult” (Călători, IV, p. 45).

 

 

Hăituiala aceasta tătărască, pe care o menţiona Quirini, se petrecea „deoarece moldovenii fie că nu voiau, fie că nu puteau, precum susţin ei, să li se împotrivească” (Călători, IV, p. 271), iar slăbiciunea statalităţii moldave era reală, dar datorată, în primul rând, spiritului de turmă, care provoca puzderii de tentative de păstrare sau de uzurpare a puterii, dar şi un total dezinteres faţă de soarta ţării şi a mulţimilor neindividualizate (nici măcar astăzi), care au populat-o.
Născocirile patriotarde, de genul celor din splendidul roman „Neamul Şoimăreştilor” n-au ţinut şi nu ţin de realitate, ci, în cel mai bun caz, de nostalgiile unor generaţii cu vagi tentative de regăsire şi, deci, de istoricizare.
Realitatea a fost tulbure, bicisnică şi nedemnă, ba, de cele mai multe ori, şi făcută de alţii, noi fiind, mereu şi mereu, îmbrânciţi spre periferiile vremurilor, în aşa fel încât sărăcăcioasa noastră traistă ce memorie să nu cuprindă decât trufiile şi gloriile altora, furate şi purtate precum cotrenţele sau, pur şi simplu, aruncate la lada de gunoi a clasicei nepăsări româneşti.

 

 

În 1606, „în Suceava, oraş mare şi populat, foarte vechi şi care este reşedinţa nu numai a principilor Moldovei, ci şi a mitropolitului, care îşi are, astăzi, scaunul acolo, se află peste 24 de biserici şi de mănăstiri de rit ortodox, de zid.
Într-una din aceste biserici, care este foarte mare şi frumoasă pe dinăuntru, ca şi pe din afară, se păstrează, într-o raclă de argint, moaştele, aproape întregi, ale unui oarecare Sfânt Ioan, călugăr martir foarte venerat de acei schismatici, care, în fiecare an, înainte de Rusalii, îi sărbătoresc ziua, cu mare solemnitate şi mulţime de oameni.

 
În acelaşi oraş, se găsesc două biserici romano-catolice (Sf. Treime şi Bunavestire), clădite, de asemenea, din zid şi refăcute de actualul domn (Ieremia Movilă), împodobite cu frumoase altare şi odăjdii.
Într-una din ele, care, în temeiul picturilor vechi, ce se află într-însa, se crede a fi aparţinut călugărilor dominicani, se află un preot de mir sas, numit Ştefan (Bathazar), în cealaltă, un călugăr franciscan polon, fratele Martin; acesta din urmă are grija duhovnicească a polonilor, iar cel dintâi, a saşilor ce locuiesc aici…
La Siret, fost, mai înainte, reşedinţă episcopală (catolică), acum se mai văd, doar cu mare greutate, urmele unei biserici, fostă a dominicanilor…
Baia, oraş situat în apropierea Carpaţilor, e locuit de saşi şi unguri catolici, şi de un mic număr de moldoveni schismatici; se află, aici, o biserică parohială romano-catolică, de zid, mare şi frumoasă, clădită, odinioară, de soţia (Margareta de Losongz) unuia din acei principi catolici ai ţării, şi care e înmormântată aici. Această biserică era mai bogată decât celelalte, dar Mihai (Viteazul) a despuiat-o de odăjdiile preţioase şi de argintul mult, ce-l avea; pe vremuri, îşi avea preotul său anume, dar acum nu mai are nici un slujitor; mai este una mică, dar e părăginită” (Călători, IV, pp. 336-338).

 

 

 

Stefan Tomsa film

 

 

Ieremia Movilă, domn nevolnic şi păgubos pentru ţară, mort în 1606 (deşi cronicarul menţionează anul 1608), a lăsat, după sine, şi mai mari „amestecături şi zarve pentru scaunul ţării”, după cum zice şi Miron Costin, fratele lui Ieremia, Simion Vodă, fiind „otrăvit de cumnată-sa, de doamna lui Ieremia Vodă, trăgând domnia, mai curând, la feciorii săi, temându-se că se vor întemeia feciorii lui Simion Vodă la domnia ţării” (Necuilce, p. 37).

 

 

„Stătu-a la mari amestecături şi zarve scaunul ţării, după moartea lui Simion Vodă, căci erau feciori de-ai lui Ieremia Vodă trei, Costantin Vodă, Alexandru Vodă şi Bogdan Vodă, iar ai lui Simion Vodă erau cinci feciori, Mihăilaş Vodă, Gavril Vodă, Pătraşco Vodă, Moise Vodă şi Ion Vodă.
Deci, se împerecheaseră boierii şi, cu dânşii, şi ţara, în două părţi; o parte ţineau cu casa lui Ieremia Vodă, iar altă parte ţineau cu casa lui Simion Vodă.
Şi, întâi, era mai tare partea lui Mihăilaş Vodă, feciorului lui Simion Vodă, cel mai mare, încât a căutat Costantin Vodă, feciorul cel mai mare al lui Ieremia Vodă, şi cu boierii din partea lui, a ieşi cu fuga din Iaşi. După care, trimiţând Mihăilaş Vodă, în goană, oştenii au ajuns carele boierilor şi câţiva boieri de-ai lui Costantin Vodă, la Mălăieşti, şi i-au jefuit.
Marginile Ţării Leşeşti, mai toate, erau tot de oamenii lui Costantin Vodă stăpânite, cumnaţi, domni mărgineni, cum erau Potoţceştii,Vişnoveceştii, Coreţchii, toţi cu cuscria legaţi, căci a avut Ieremia Vodă trei fete, măritate în Tara Leşească, tot după oameni mari.
Îndată ce au înţeles că au scos feciorii lui Simion Vodă pe feciorii lui Ieremia Vodă din scaunul ţării, au purces Vişnoveţchi şi cu câţiva din Potoceşti, cu oşti, asupra lui Mihăilaş Vodă.
Avea şi Mihăilaş Vodă, pe lângă oastea de ţară, puţinei tătari şi turci. Care turci la război n-au vrut să meargă, ci au privit de departe.
Fost-a acest război, între verii, pentru domnia ţării, la Ştefăneşti, şi a înfrânt partea lui Costantin Vodă pe partea lui Mihăilaş Vodă.
Şi au părăsit ţara feciorilor lui Simion Vodă, unii în Ţara Ungurească, alţii la turci au mers. Unul dintre dânşii, Pătraşco Vodă, a ajuns de a fost mitropolit la Kiev, cu vestită mitropolie şi arhimandrie la mănăstirea mare, care este numită, pe limba rusească, „Pecerschi”, unde stau trupuri, moaşte ale multor sfinţi întregi, prin peşteri, şi până astăzi, cu multe minuni” (Neculce, pp. 37-39).

 

 

Stefan Tomsa

Ştefan Tomşa

 

După doar un an, apare, în zvârcolirea aceea de preistorie tribalică întârziată, turcii la desemnat domn pe Ştefan Tomşa, „ pe care „nu l-a ştiut Letopiseţul cel leşesc ce neam de om a fost” (Costin, p. 41) şi nici nu prea contează.
Tomşa a înfrânt oştile polone ale lui Constantin Vodă, care avea să se înece, ca rob al tătarilor, în Nipru, dar sângeroasele bătălii turmanice au continuat, spre dauna ţării.

 

 

În martie 1608, călătorind, împreună cu nişte negustori armeni din Moldova („Ţara Vlahilor”), Simeon Dbir Lehaţi ajunge „în oraşul binecuvântat de Dumnezeu Suceava, care este oraşul de scaun al domnilor din Moldova şi, în acelaşi timp, al episcopului armean şi al celui vlah (ortodox).
Acest oraş era pe un podiş înalt, priveliştea era frumoasă, şi clima potrivită şi sănătoasă. O apă mare curge în jurul oraşului.
În acest oraş, se găseau 3-400 case de armeni. Ei aveau 3 biserici de piatră (Sfântul Simeon sau Turnu Roşu, ctitorită în 1513, Sfânta Cruce, ctitorită în 1521, şi Sfânta Treime, din secolul al XVI-lea) şi două mănăstiri, tot de piatră, afară din oraş, foarte frumoase amândouă, una în apropierea oraşului (Zamca), şi cealaltă, la o depărtare de două Mile (Hagiagadar, ctitorită în anii 1512 şi 1513).
Acolo era un episcop armean localnic, numit Horhannes, şi arhimandritul Măkărtici din Hizan, şi un alt arhimandrit, pe numele de Mesrob. Populaţia era foarte primitoare, cu frica lui Dumnezeu, şi iubitoare de semeni” Călători, IV, p. 346).

 

 

 

Stefan Tomsa Soimarest

 

 

Ceva mai târziu, adică în 1619, acelaşi armean avea să noteze că, „sosind în Ţara Bughdanilor, am găsit că ţara era pustiită şi fără oameni… căci tătarii nemernici, de două-trei ori pe an, la rând, fără să se teamă de nimeni, fără să le fie frică de cineva, veneau şi plecau, incendiau şi ucideau, jefuiau şi pe mulţi în duceau ca robi în ţara lor” (p. 347), inclusiv din ţinuturile mărginaşe polone.
Erau, desigur, tătarii care l-au ajutat pe Tomşa şi care, încă din 1611, se obişnuiseră cu mersul „în pradă, în Ţara Leşească”, de unde, „lovind şi de sârg”, se întorceau cu „mult plean” şi cu „multă robie ce au făcut în oameni” (Costin, p. 45).

 

 

 

Stefan Tomsa razboi

 

 

„Domnia lui Ştefan Vodă Tomşa, cum s-a început, în vărsări de sânge, tot aşa a trăit. Avea un ţigan calò, ce se zice pierzător de oameni, ţigan gros şi mare de trup. Acela striga, de multe ori, înaintea lui, arătând pe boieri: „S-au îngrăşat, doamne, berbecii, buni sunt de junghiat”.
Ştefan Vodă râdea, la aceste cuvinte, şi dăruia bani ţiganului.
Dar cum a tuturor tiranilor, adică a vărsătorilor de sânge, la toate ţările în lume, urâtă este stăpânirea, aşa şi a lui Tomşa Vodă.

Stefan Tomsa desen

Îl urâseră şi boierii, care, măcar că erau mai toţi din casa lui, anume Beldiman logofătul, Bărboi vornicul, Sturdza hatmanul, Boul visternicul, nici măcar ei fără grija morţii nu erau, ci îmblau, în tot ceasul, cum se zice, cu zilele amânate…
În toate zile, petrecând boierii sub griji, s-au vorovit cu toţii şi au tras slujitorii toţi de partea lor, şi, într-o noapte, au ieşit, cu toţii, la satul Cucuteni şi, de acolo, au poruncit lui Ştefan Vodă cu bine să iasă din scaun, că nu poate nimeni suferi domnia lui, cu atâtea vărsări de sânge.
Se speriase Tomşa Vodă de o turburare ca aceea, dar, îmbărbătându-l cei ce erau pe lângă dânsul, a strâns darabanii, care tot pe un cuvânt erau cu ceilalţi slujitori, dar care, dacă au văzut bani, vărsându-le Ştefan Vodă, au stătut ei cu domnia. Şi au strigat şi târgul în leafă.
Şi s-au strâns, dintre târgoveţi şi dintre slugile neguţătorilor şi dintre oameni nemernici, câtăva gloată şi la Ştefan Vodă.
Şi s-a prilejit de-au venit, atunci, şi din ţinuturi din jos, nişte steaguri de călăraşi… A repezit Ştefan Vodă şi la aceia, cu lefuri şi i-a atras în partea sa.
Slujitorii care erau cu boierii, auzind că strigă Ştefan Vodă în leafă, măcar că juraseră boierilor, după obiceiul neamului nostru, au început mulţi dintre cei mai necunoscuţi a se rumpe de la boieri şi au venit la Ştefan Vodă, slăbind partea boierilor.
Dacă au văzut boierii că nu va să iasă Ştefan Vodă, de bunăvoie, din scaun, au venit cu război, dar le-u ieşit Ştefan Vodă, cu gloatele sale, în laturea târgului, deasupra Fântânii lui Păcurarii, şi scosese şi târgul tot Ştefan Vodă, cu arme, cine cu ce avea. Şi, dinspre vii, a orânduit de a lovit călărimea gloata boierilor.
Fără zăbavă, a început a se risipi gloata boierilor, deci şi boierii, care încotro au putut, au plecat fuga, din care, în loc, au prins pe Bărboi vornicul şi, apoi, şi pe fecioru-său.
Deci pe Bărboi cel bătrân îndată l-a tras în ţeapă, în laturea târgului, iar pe feciorul lui a trimis de l-au spânzurat în poarta casei tătâne-său.
Iar Beldiman şi Sturdza, şi Boul, scăpaseră în Ţara Muntenească…
Pe câţi îi aduceau oştenii prinşi, pe toţi îi omorau, cu mustrarea pe care o avea el în obicei: „Să nu te ierte Dumnezeu, cu cel cap mare al tău!”…
Despre aceste neaşezări ale lui Ştefan Vodă auzind doamna lui Ieremia Vodă şi având, încă rămas în viaţă, un fecior, copil mic, anume Bogdan Vodă, a îndemnat pe ginerii săi, pe Vişnoveţchii şi pe cneazul Coreţchii, din Ţara Leşască, la sfatul lui Nistor Ureche.
A venit singură doamna, cu ginerii săi, cu oşti, asupra lui Ştefan Vodă, şi le-a ieşit şi Ştefan Vodă, cu oşti, înainte la satul Tătăreni. Dar a ţinut foarte puţină vreme războiul, căci îndată au plecat fuga călăreţii, iar bieţii darabani, părăsiţi de călăreţi, să îmbulziseră la o râpă, deasupra Tăuteştilor, şi se apăra. Şi au venit leşii, de le-au făgăduit viaţă, numai să-şi predea armele. Şi au crezut darabanii, şi au dat armele. Şi, dacă le-au luat armele, leşii au întrat cu săbiile într-înşii, şi au pierit toţi, acolo. Le stau movilele, şi până astăzi, deasupra satului Tăuteştilor.
Erau, la Ştefan Vodă, darabanii foarte bine îmbrăcaţi, după jurământul de credinţă, pe care îl făcuseră, de stătuseră cu dânsul, la ridicarea boierilor, cum n-a fost, sub nici o domnie îngrijită bine pedestrimea, cu haine tot de feleandrăş, cu nasturi şi cu ceaprazuri de argint, în pilda haiducilor din Ţara Leşească, cu pene de argint la comănace şi cu table de argint la şolduri, pe lădunce.
Fost-au acest război al lui Şefan Vodă, cu leşii, la Tătăreni, în anul 7123” (Costin, pp. 347-350).

 

 

 

Stefan Tomsa razboi

 

 

Astfel de bătălii politice tipologice ale „ălora”, de care avem parte, necontenit, şi până astăzi, numai rău ne-au făcut şi încă ne mai fac, rupându-ne, de fapt, de orice rădăcină şi, mult mai grav, de fiecare creangă din viitor.

 
Din nefericire, eu încă mai cred într-o fărâmă de înrădăcinare şi, tocmai de aceea, încerc să înţeleg, căutându-mă şi lucrând paginile acestei cărţi nespus de amară.


„Mihai Vodă, acel vestit între domni”

 

 

Mihai Viteazul

Mihai Viteazul, legenda pe care doar regretatul Amza Pellea a ştiut cum să o retrăiască.

 

 

Despre personajul acela fabulos, care ne-a străbătut meteoric istoria, noi, românii, am fabulat cu vârf şi îndesat, doar din dorinţa de a ne însuşi măcar fărâme din gloria lui epopeică.

 
Mihai Viteazu, în ciuda legendelor statutate de istorici, nu a însemnat, niciodată, un simbol al „conştiinţei naţionale a neamului românesc”. Mihai, precum majoritatea cârmuitorilor de ţări mici, din răsăritul european, visa, ca şi Ţarul Rusiei, ca şi Regele Poloniei, la renaşterea imperiului roman de răsărit, pe care el să-l reîntemeieze, încredinţându-l descendenţilor săi.

 
Dar să nu ne grăbim şi să începem cu,,, începutul „daco-roman” al veşnicelor interese „de târlă”, aşa cum le descrie înţeleptul cronicar Miron Costin:

 

 

„Stând Mihai Vodă, după aşezarea Ardealului, de aici, din ţară, Ieremia Vodă, îndemnat de turci, a strâns oaste şi, cu câtă oaste avea şi cu oaste străină, a purces asupra Ţării Munteneşti.

 

Mihai batalii 1

 

 

Şi, neavând cu nimeni nici un război, nicăieri, în Ţara Muntenească, a mers la Bucureşti şi a aşezat domn pe frate-său, pe Simion Vodă. Lăsându-i oaste de a sa, pe lângă dânsul, singur s-a întors la Suceava.

 

 

N-a fost îndelungată domnia aceea a lui Simion Vodă, căci, înţelegând Mihai Vodă despre cuprinsul Ţării Munteneşti, de către Ieremia Vodă, îndată a purces asupra lui Simion Vodă, lăsând prin cetăţile Ardealului slujitori din oştile sale.

 

 

N-a stătut Simion Vodă împotriva lui Mihai Vodă, ci, deîndată, s-a dat spre marginea ţării, spre Focşani, pentru a aştepta ajutorul de la frate-său, Ieremia Vodă, de la care veniseră slujitori, din Ţara de Jos, la Simion-vodă.

 

Mihai batalii 2

Şi, dacă s-a strâns câtăva seamă de oşti şi la Simion Vodă, a stătut şi a aşteptat pe Mihai Vodă, cu războiul, la o vale ce se cheamă Milcovul cel Mare, în Ţara Muntenească.
Şi a stătut războiul câteva ceasuri şi, apoi, a pierdut Simion Vodă războiul.

 

 

După război, oastea, care încotro i-a fost calea mai îndemână, s-a risipit, iar Simion Vodă a năzuit la Suceava, la frate-său, Ieremia Vodă.

 
Ci nu s-a îndestulat Mihai Vodă cu atâta, ci îndată, fără nimica zăbavă, a tras oştile sale asupra lui Ieremia Vodă, spre Suceava, cu mare sârguială.

 

Mihai simbol

 

La grabă ca aceea, neavând vreme de gătire, Ieremia Vodă a lăsa Suceava şi a năzuit spre Hotin.

 
Aşa-l pripise Mihai Vodă, de aproape, pe Ieremia Vodă, încât pe nişte haiduci pedestri, cu câteva care, care mergeau pe urma lui Ieremia Vodă, i-a ajuns fruntea oştii lui Mihai Vodă şi au stătut haiducii la război, apărându-se, câteva ceasuri. Dar, dacă s-a mai înglotit oaste de-a lui Mihai Vodă, i-a spart pe haiduci, pe Jijia, la un sat, anume Verbie, unde stă o movilă mare peste trupuri, mai apoi de Ieremia Vodă făcută.

 

 

Şi era aşa de groaznic Mihai Vodă şi de vestit în războaie, în toate aceste părţi, încât îndată ce a sosit la Suceava, i s-au închinat şi cetatea Sucevei, şi a Neamţului, la cetăţi punând oşteni de ai săi, pedestraşi.

 

 

Singur nici cu atâta n-a vrut să fie, ci, de la Suceava, a purces, gonind pe Ieremia Vodă şi pe Simion Vodă, până la Hotin.

 

 

De Cetatea Hotinului grijise bine Ieremia Vodă, cu slujitori de ai săi, nemţi, ce-i avea, iar el, singur, a trecut la leşi, pentru ajutor.

 
Pusese Mihai Vodă şi un domnişor, anume Marcul Vodă, căruia numele nici nu i se povesteşte, pentru scurta vreme ce a avut-o acel domnişor, şi nu se află numele acestei domnii la letopiseţe streine” (Costin, pp. 22-25).

 

 

Este obligatoriu, acum, să recurgem şi la mărturiile străine, ignorând, ca şi în cazul „Letopiseţului” lui Miron Costin, prima parte a domniei lui Mihai Viteazul, inclusiv cea referitoare la cucerirea Ardealului, şi vom trăi surpriza, dibaci ascunsă de istorici, de a afla că marele general român visa nu doar la „unirea” ţărilor româneşti, ci a tuturor ţărilor din răsăritul Europei.

 

 

Mai întâi, o mărturie a călugărului franciscan Bernardino Quirini, din 1599, cu referire la anul 1597, când a vizitat Moldova, despre Suceava, care, în 1597, avea „6.000 de case cu totul”, între care şi 30 de familii de catolici, numărând „153 de suflete”, başca „soldaţii poloni şi unguri, toţi romano-catolici, cam 2.000”, în Suceava aflându-se şi „două biserici de piatră” catolice, „foarte încăpătoare şi au podoabele de altar trebuincioase, potire, discuri de argint şi o cruce de aramă aurită. Într-una din aceste biserici, închinată Sfintei Fecioare, principele a pus să se refacă altarul şi icoana foarte frumos; a cheltuit peste 300 de scuzi şi, spre a-mi face o favoare, a pus să se facă două feloane, epitrahire, sudarii de brocard de argint şi patru stihare şi patru tunici”. La slujba oficiată de călugărul franciscan, au participat „principele însuşi şi fratele său, arhiepiscopul (Gheorghe Movilă – n.n.), cu alţi episcopi ortodocşi ai Moldovei” (Călători, IV, p. 41).

 
Mai sunt câteva rapoarte catolice, în care se vorbeşte despre neînţelegerile dintre catolicii poloni („mai ales la Suceava”), adepţi ai noului calendar, şi ortodocşii „din ţară”, partizani înfocaţi ai vechiului calendar, dar nu le mai reproduc, informaţiile fiind, în fond, aceleaşi.

 

 

Cea mai veche mărturie despre intrarea lui Mihai Viteazul în Moldova este cea a lui Ioan Darahi, din 12 iunie 1600 (publicată, pentru prima dată, de Eudoxiu Hurmuzachi), în care povestea „Letopiseţului” începe să se lămurească, dar nu definitiv, pentru că reprezintă doar o mărturie (prin însumări de mărturii se poate ajunge la adevăr):

 

 

Mihai Moldova

 

„Mai înainte de a-şi porni preastrălucitul Mihai Voievod armata sa în Moldova, a trimis, la voievodul Ieremia, pe doctorul Muralto, cu fratele acestuia, Hector, ca să nu lase nici o piatră neîntoarsă, în scopul de a face această alianţă cu Mihai Vodă şi a se hotărî să ridice. Odată cu aceasta, armele împotriva turcilor.

 
Voievodul Ieremia a făgăduit să ţină cu tărie aceste puncte.

 

 

Între timp, Mihai Vodă, purcezând în grabă, a intrat în Moldova.

 
Aflând acest lucru, Ieremia Vodă a fost să fie închis doctorul Muralto, cu 17 inşi, şi să fie închis în Hotin. Dar Ieremia a luat-o la fugă, urmărit, în grabă, de Mihai, cu cavaleria.

 
În foarte multe locuri, au fost ucişi mulţi poloni, mai ales de către călăreţii unguri.

 

 

Ieremia Vodă a ajuns, la timp, la Hotin, iar Sigismund Bathory, împreună cu căpitanul Toma Csomortany, au rămas la conducerea oastei, mai ales în scopul de a se putea împotrivi mai aprig cu artileria, pe la locurile mai anevoioase ale drumului şi pe la poduri (ca să nu fie lăsată în urmă pedestrimea polonă).

 
Iar în ziua de 27 mai, s-a început o luptă deschisă la Hotin şi, în cele din urmă, cu ajutorul lui Dumnezeu, Mihai Voievod a câştigat biruinţa, dobândită cu mare vitejie.

 
Acolo, a mai zăbovit, patru zile, cu armata sa şi a lăsat, pentru apărare şi pentru pază, 3.000 de munteni şi de moldoveni, ca să nu iasă, cumva, Ieremia Vodă din Hotin.

 

 

Apoi, s-a dat slobozire oastei lui Pătraşcu Vodă şi secuilor, să se înapoieze la ei, iar Mihai Vodă însuşi a intrat, la 1 iunie, în Cetatea de Scaun a Moldovei, Iaşi, iar acum e ocupat cu impunerea jurământului de credinţă nestrămutată din partea localnicilor şi cu inspectarea lor.
Magnaţii şi boierii mai de seamă se grăbesc să se închine lui Mihai” (Călători, IV, pp. 138, 139).

 

 

Despre Suceava, Ioan Darahi mărturiseşte, în finalul raportului, altceva decât ştim cu toţii: „Cu pedestraşii poloni din Suceava m-am întâlnit pe pământul Moldovei. I-am întrebat, cu tot dinadinsul, dacă Sigismund Bathory ar fi acolo. Ei au întărit, prin jurământ, că amintitul Sigismund a stat, în Suceava, o jumătate de an şi că, strălucit înveşmântat, se desfăta cu vin şi cu muzică.

 
Pedestraşii poloni se blestemă pe sine că s-au predat, cu atâta uşurinţă, în Suceava. După ce le-a smuls jurământul de credinţă, i-a trimis la Lipova, împreună cu soţiile şi cu copiii.
Dacă ei şi-ar fi dat seama de foametea aceasta, ar fi voit, mai bine, să rabde, până la urmă, în Suceava” (Ibidem, p. 141).

 

 

Conform cronicarului, în răsăritul european, Mihai Viteazul însemna o speranţă a unificării ortodoxiei sub un singur sceptru: „Scrie Hronograful leşesc că aşa era de vestit Mihai Vodă şi la leşi, încât Ţara Podoliei, fiind de lege de sub ascultarea Patriarhului de Ţarigrad, ca şi noi, şi, pe acele vremi, având mare zarvă şi pricină cu papistaşii, pentru lege, aştepta cu bucurie pe Mihai Vodă, să vie, ştiindu-l de o lege cu dânşii, să i se închine toţi podolénii” (Costin, p. 26).

 

 

Între timp, intră mai direct în istorie şi Cetatea Sucevei, cea închinată, de către cei 2.000 de ostaşi polonezi, lui Mihai Viteazul, fără luptă.

 
Ieremia Movilă, sadicul nevolnic de pe tronul Moldovei, apelase la numeroasele lui rubedenii polone, care l-au convins pe hatmanul şi cancelarul Zamoyski să treacă în Moldova, cu oştile sale, zvonul despre intenţia lui Mihai de a îngloba, în imperiul său răsăritean şi Polonia, şi Ucraina, fiind de notorietate în vremurile acelea.

 

 

„Prindzind veste Mihai Vodă că au purces oştile leşeşti asupra lui, a lăsat Hotinul şi a purces spre Suceavă. Ieremie Vodă, cu Jan Zamoyski încă, dacă au oblicit de purcesul lui Mihai Vodă, a lăsat drumul Hotinului şi a trecut Nistrul, la un sat, Colodrubca, la ţinutul Cernăuţilor şi, apoi, Prutul, la târg, la Cernăuţi, şi a mers, pe la Codrii Cozminului, la Suceavă, unde Mihai Vodă întărise cetatea cu oamenii săi. Iară singur a tras spre ţara sa, ca să-şi mai înglotească oaste şi să mai obosească şi pe lei” (Costin, p. 27).

 

 

„Mai întâi, intrând în Moldova – consemna Bartosz Kleczky – domnul hatman (Jan Zamoyski – n.n.) a mers, îndată, cu oastea la Suceava, unde ne aşteptam să dăm lupta cu oamenii lui Mihai.
Am ajuns la Suceava, dar, acolo, n-am găsit pe nimeni din oştirea lui Mihai, afară de 200 de oameni, închişi în cetate, pentru a o apăra; am stat, acolo, o săptămână.

 
Hatmanul, nevoind să se apuce de împresurarea cetăţii aceleia şi să-şi piardă oamenii acolo, a lăsat pe domnul Szucki, cu 350 de oameni, şi a pornit, cu oastea, spre Ţara Românească” (Călători, IV, p. 226).

 

 

Ziarul de campanie al oştirii polone cuprinde informaţii şi mai interesante, cu datări precise:
„În ziua de 21 septembrie 1600, tabăra a fost mutată de partea cealaltă, mai sus de Suceava, iar în ziua de 22, s-a pornit la drum, din tabăra de lângă Suceava, spre Transilvania, lăsând, pentru asediul cetăţii, câteva trupe, adică un corp de pedestraşi prusieni şi unul de călăreţi, amândouă sub comanda lui Szucki.

 
Atunci şi domnul a refuzat făţiş să presteze jurământul pe care i-l înfăţişase comandantul, hatmanul Zamoyski. Iar acel jurământ cuprindea şi unirea Moldovei cu statul Poloniei şi chiar şi o altă orânduire, decât aceea care fusese, până atunci, legea domnilor, şi care ar fi dus, în sfârşit, la limanul tihnei dorite, starea atât de tulburată de furtuni a Acest lucru l-a jignit pe comandant, şi el a început să se gândească la numirea altui domn” (Călători, IV, pp. 230, 231).

 

 

În 27 septembrie 1600, pe când polonii se aflau la Bacău, în tabăra lui Jan Zamoyski a sodit un olăcar de la Suceava: „Se aduc scrisorile românilor, care se află, cu Ianoş Kapturi, în cetatea Suceava, prin care cer să li se îngăduie plecarea slobodă din cetate, ceea ce se crede că ar fi fost pus la cale de Ianoş Kapturi, care ar dori să trimită afară din cetate pe oamenii care-i consumă hrana şi îi beau apa, de care se zice că se duce lipsă, pentru ca să poată să stăruie în apărarea ei.
Comandantul armatelor a îngăduit ca femeile şi copiii, şi toţi cei inapţi la luptă, să poată ieşi din cetate în siguranţă” (Călători, IV, p. 231).

 

 

Trecerea leşilor pe lângă cetatea Sucevei, care nu s-a predat, datorită jurământului depus în faţa lui Mihai Viteazul, şi bătălia de pe Teleajen, la Bucovel, sunt descrise, ca şi celelalte evenimente, şi de cronicarul Miron Costin, dar şi de ofiţerii poloni, numai că întâmplările petrecute departe de Bucovina geografică nu ţin de tema acestei cărţi, aşa că le voi ignora.

 

 

Ucis, prin trădare, în 8 august 1601, Mihai Viteazul intră în legendă, iar nevolnicul Ieremia Movilă revine la Suceava, unde are parte „de linişte şi pace”, cum exagerează cronicarul, până în 1608, când moare, împăcat sufleteşte pentru că durase, împreună cu Mitropolitul Gheorghe Movilă, mănăstirea de la Suceviţa, dar fără să realizeze vreodată şi fără să pricepem şi noi, generaţiile ulterioare, că pigmeul acesta crud, sadic şi fără de identitate fusese complice năuc la spulberarea primei mari tentative româneşti de istoricitate, o tentativă care ar fi schimbat total destinul mioritic al generaţiilor care au urmat.

 

 

În vremea lui Ieremia Movilă, Bucovina geografică a fost bântuită de o puzderie de oşti (1.200 de cazaci ai lui Gorski, numeroase ceambuluri tătăreşti), cea polonă, a voievodului de Lublin, Marcu Sobieski, cantonată, de pildă, în 18 septembrie 1602, „la o milă de Cernăuţi”, semnalând că tulburările se ţin lanţ, că „moldovenii s-au grupat în cete, iar codrii sunt pline de ele”, că, în două săptămâni, de când a intrat în Moldova, nu a „văzut zece ţărani; toţi au fugit, mai întâi, din pricina tătarilor, iar după aceea, din cauza acelor soldaţi”, că „în această ţară au loc mari prădăciuni”, trecerea soliilor prin Moldova fiind „foarte primejdioasă”.

 
Iar Ieremia Vodă îi scria voievodului de Lublin, rugându-l să plece din Moldova, pentru că „ţara este pustiită peste tot” (Călători, IV, pp. 246-251).

 

 

Cam aşa arăta Bucovina geografică după doar vreo şase decenii de la ieşirea ei din firava tentativă de istoricitate, reprezentată de domniile Muşatinilor: veşnic frământată, veşnic prădată şi călcată în picioare de alţii. Cam la fel ca în vremurile noastre, deci.


Bucovina, sub povara istoriei

 

Suceava razboinic

 

„Se sfădeau, în acele vremi,

 

domnii de Ardeal, cu Crăia Leşească”

 

 

         În 1587, când călătoreşte prin Moldova, maghiarul Lestar Gyulafi trece prin Suceava, „care este capitala Moldovei; cetatea ei se află sus, pe un deal, şi e numită cetatea lui Despot, pentru că în ea a fost ucis Despot”, apoi prin Târgul Siret, unde a „trecut apa Siretului pe plute, pentru că râul se revărsare, în drum spre Cernăuţi, în care se afla „vama cea mare a voievodului moldovean, care aduce, în fiecare an, mai bine de o sută de mii de forini.
        Când treceam pe acolo, era timpul Rusaliilor; la acest singur bâlci, au fost aduse peste 30 de mii de vite; 30 de mii de vite preţuiesc 80 mii de florini” (Călători, III, pp. 208, 209).

        Apoi, călătorul, fără a lăsa alte mărturii, se îndreaptă spre Polonia.

 

Mercenar 2        În acelaşi an 1587, un scriitor maghiar important, Ioan Czimor Decsi de Baranya (1560-1601), trecând munţii prin valea Oituzului, ajunge la Suceava, „oraşul de Scaun al Moldovei, unde am văzut frumosul palat şi cetatea distrusă. Această cetate a stăpânit-o acel vestit Ivonia (Ion Vodă cel Cumplit – n.n.), care nu s-a supus sultanului turc, când acesta i-a cerut un tribut mai mare decât cel obişnuit, şi a câştigat de câte trei şi de mai multe ori biruinţa asupra turcilor, până ce a fost trădat…
        Plecaţi din Suceava (sau, cum o numesc, astăzi, „Suczua”), în dreptul Târgului Siret, am trecut, cu pluta, Prutul (Siretul – n.n.), râu foarte mare, numit de cei vechi Hirassus, care se varsă în Dunăre.
        După ce am trecut râul, ni s-a ivit, în faţă, o pădure foarte mare, pe care trebuia să o străbatem, dar fiindcă acea pădure era foarte de temut, în parte din cauza cazacilor, în parte din cauza tătarilor, iar în parte din a românilor, care nu erau nici cu unii, nici cu alţii, şi care săvârşeau acolo jafuri, măreţul domn Wolfgang Kowacsoczy, împreună cu nobilul domn Gaspar Kornis, au pus să ni se alăture cinci locuitori din acel loc şi să străbatem nevătămaţi acea pădure, înaintând în ordine, toţi ai noştri bine înarmaţi.
         Căci tătarii crâmleni, „asturcensi”, nogai, „rehizonensi” şi circasieni obişnuiesc să năvălească acolo şi să pustiască totul, cu mare cruzime” (Călători, III, pp. 216, 217).

 

Miron Costin

Miron Costin

        Spre sfârşitul secolului al XVI-lea, pe când Grigore Ureche (a existat şi altcineva în acel veac? N-aş crede.) îşi abandona letopiseţul, fiind „împiedicat de datoria omenească, moartea” (Costin, p. 5), după „desfrânata, cumplita şi nedreapta foarte domnie a lui Aron Vodă”, capturat de vornicul Ştefan Radu şi de hatmanul Ştefan Răzvan şi dat plocon ungurilor (avea să moară la Alba Iulia), grupările boiereşti, care îşi găsiseră refugii prin statalităţile megieşe, au tot uneltit cu încrâncenare, una, împotriva celeilalte, vremelnicind domnii neînsemnate pentru istorie, dar durabil păguboase pentru ţară, plaiurile noastre moldoveneşti fiind trecute prin foc şi sabie ba de tătari, ba de poloni, ba de unguri.

 

        În cele din urmă, pe fondul conflictului maghiaro-leşesc, polonii au câştig de cauză, înscăunându-l, în locul lui Ştefan Răzvan Vodă, pe Ieremia Movilă, dar nici ungurii (Bathoreştii) nu renunţă şi, în decembrie 1595 încercând să-l înscăuneze pe fostul hatman Răzvan, iar irosirea aceasta de identitate statală (asta înseamnă toate acele dispute) afectează şi Suceava, şi împrejurimile sale:

 

        „Luând veste Ieremia Vodă de pogorâtul ungurilor, precum a putut, a strâns oastea ţării şi s-a gătit a stare de război împotriva lui Răzvan. Într-o duminică era, când s-au apropiat oştile ungureşti de Suceava.
        Şi-a tocmit oştile Ieremia-vodă asupra târgului, la satul la Areni. Iar oastea leşească, pe care o avea cu sine, a tocmit-o mai la câmp, înspre Şcheia, pe sub un mal, ce este alăturea cu drumul Baiei.

Ieremia Movila        Ieremia Vodă, fiind în biserică, la sfânta liturghie, i-au dat de ştire cum oştile lui Răzvan acum se văd şi se apropie de oştile ţării. Dar n-a vrut să iasă din biserică, până nu s-a săvârşit sfânta slujbă.

        Şi se ajungea, acum, hărăţii lui Răzvan cu oştile ţării, când a ieşit Ieremia Vodă la oşti, din biserică. S-au întâmpinat oştile, din ambele părţile, şi, după câtăva luptă între oşti, au lovit leşii oastea ungurească, din aripa dinspre Şcheia.
        Îndată îmbărbătându-se, şi fruntea oştilor, unde era Ieremia-vodă, a înfrânt pe unguri.

        Sub Răzvan Vodă a căzut calul, atunci, în război, şi, încălecând pe alt cal, îndată a silit să oprească oastea ungurească, şi a oprit-o, şi pusese războiul iar la loc.
        Îndemnându-se, iarăşi, oştile lui Ieremia Vodă, acum, cu leşii în frunte, a început a fugi oastea lui Răzvan Vodă, la care fugă l-au prins oştile lui Ieremia Vodă şi pe Răzvan. şi l-au adus la Ieremia Vodă.

        Stă movila, şi acum, pe drumul Baiei, de la Suceava, care se pomeneşte drept Movila lui Răzvan, până astăzi.

        Când l-au adus pe Răzvan, la Ieremia Vodă, după câtăva mustrare, i-au tăiat, îndată, capul şi l-au pus într-un par, în faţa cetăţii. Iar pe unguri i-au gonit oştile până la munţi, cu mare vărsare de sânge.
        Fost-a acest război în anul 7104 (1595), decembrie, 5 zile. Aşa s-a plătit şi lui Răzvan răul ce-l făcuse şi el lui Aron Vodă” (Costin, pp. 13-15).

 

Polska razboi

 

        O mărturie importantă despre bătălia, de la Moara, din decembrie 1595, o datorăm lui Stanislaw Chanski, comandant polon, care, în 8 februarie 1596, întocmea un raport („ştire”), „în numele oştirii”:

 

        „În ziua de 12 decembrie, dimineaţa, a apărut oştirea voievodului Ardealului, cu Răzvan, la Suceava, care este, acum, capitala domniei sale, domnului voievod, pus de către Măria Sa, Regele, domnul nostru; au venit cu el 4.000 de oaste aleasă.
        De-ai noştri, nu se aflau lângă voievod mai mulţi decât polcul meu, de 550 călăreţi, şi 150 din infanterie polonă…
        Totuşi, cu această mână de oameni, ne voind să ne afle în Suceava, am ieşit împotriva lui şi, cu aceşti oameni, l-am împiedicat, prin hărţuieli şi larmă, până ce-a sosit, din fericire, domnul staroste al Cameniţei, Jan Potocki, cu polcul său de 600 de călăreţi.

 

        În noaptea aceea, când am venit, cu polcul meu, de la oastea lui Răzvan, pe care am lăsat-o numai la o milă şi jumătate depărtare de Suceava, am aflat aici, în Suceava, polcul domniei sale.
        A doua zi, dimineaţa, aşezându-ne pentru bătaie, am aşteptat sosirea lui Răzvan, cu care, când a lovit oastea sa asupra noastră, am dat lupta în numele Domnului.

 

        Moldovenii, care aveau să lupte mai întâi, deoarece era în joc şi patria lor, înspăimântându-se de o oaste aşa de puternică, şi care scotea strigăte neîncetate, au fugit; au venit, însă, totuşi îndată, să prade, căci era ce.

 

        Prima luptă a dat-o roata mea, împreună cu roata domniei sale, domnului Zebrzydowski.
        Domnul Tworzanski, din polcul meu, cu 200 de cazaci, a ajutat bine, având, astfel, puţin de lucru.
        Alţii, luptându-se, au avut mai mult de lucru, gonindu-i câteva mile, când au început a fugi.
        Mai bogată ca oastea ungurească e lucru nemaipomenit să fi fost cândva, fapt care nu-i de mirare. Căci au luat multe comori de ale lui Aron şi s-au întors, înapoi, cu ele, ca la o reşedinţă sigură. Deci mare pradă au adus, din ţara Munteniei, din înfrângerea oştirii turceşti (la Călugăreni, Răzvan Vodă şi ungurii luptând alături de Mihai Viteazul – n.n.).
        Răzvan Vodă, însuşi prins, nu îndată, în aceeaşi zi, ci în cea următoare, a fost tras în ţeapă; hatmanul, fratele său, a fost tăiat, la care el privea din ţeapă, încă viu.
        Oastea lui întreagă a fost, astfel, înfrântă, încât nu se ştie dacă a scăpat vreunul dintre ei pe loc, iar pe cei ce n-au pierit, goniţi de ai noştri, atunci, i-au ucis ţăranii, în timp ce rătăceau pe câmpuri…

        Atunci când Răzvan a venit cu oastea voievodului Ardealului şi cu oamenii săi, împotriva noastră, oştirea Majestăţii Sale, Regelui, a fost plecată, în urma voievodului, Caraiman Ceauşu, Barbă-Sură, încercat în treburile războinice, precum se spune, atunci când noi trebuia să dăm lupta, iar Răzvan s-a pornit cu oastea sa, bine aşezată şi mai mare decât a noastră, înaintând în tabăra minunată şi apropiindu-se, acum, de noi, cu strigăte „Isus” Isus! Isus!”, acest ceauş a sfătuit pe voievod să fugă la vreme, spunându-i că oastea noastră nu poate ţine piept oştirii lui Răzvan. Nu şi-a abătut mult ochii, pe care i-a întors, acum, spre pădure, ca să vadă că noi, cu ajutorul Atotputernicului Dumnezeu, n-am rămas de râs” (Călători, III, pp. 661-664).

Ieremia Movila Sucevita

        Despre îndărătnica evlavie a păgubosului Ieremia Movilă nu pomeneşte nimic martorul polonez al vremii, participarea la Liturghie, până la capăt, fiind, probabil, o legendare ulterioară, născocită de călugări, în vremurile de graţie ale ctitoririi mănăstirii Suceviţei.

 

         În fond, nemerituosul Ieremia, strivit de aura uriaşă a lui Mihai Viteazul, ne simboliza şi era musai să-l glorificăm, glorificându-ne.

 

         Movileştii nu ne reprezentau, iar splendida mănăstire a Suceviţei avea să însemne, încă de la început, o proprietate a mănăstirii Schitul Mare din Polonia.

         Nu ne reprezentau, şi tare mă tem că nici nu prea mai existam noi, în acele vremuri.


Pagina 9 din 11« Prima...7891011