Carte in lucru: BUCOVINA sub povara istoriei | Dragusanul.ro - Part 6

Bucovina, văzută şi descrisă de Hacquet (IV)

 

Suceava, Ruinele, în 1805 – de Franz Jaschke (1775-1842)

Suceava, Ruinele, în 1805 – de Franz Jaschke (1775-1842)

*

În iulie 1788, Suceava, „care, după ruinarea sa de tătari…, şi-a pierdut statutul de reşedinţă a domnilor…, nu-şi mai poate veni în fire. A rămas pustiu de tot, vreo patruzeci, până la şaizeci de ani, după ce războiul, ciuma şi foametea au nimicit cu totul populaţia sa. Azi, s-au aşezat, acolo, armeni şi o adunătură de alţii ca ei, tot atât de păgubitori oricărei ţări… şi locuiesc vreo sută de case, mai ales de lemn, printre care răsar, în sus, ici şi acolo, zidurile înalte şi turlele bisericilor vechi, ruinate, precum şi, pe un deal, zidurile vechii Curţi.

*

Când am fost aici, în iulie 1788, mai erau fugiţi cei mai mulţi locuitori, din cauza incursiunilor tătarilor, aşa că nu găseai la nimeni nici o întreprindere valabilă.

*

Suceava – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Suceava – acuarelă de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

*

Acest oraş a fost, pe vremuri, foarte întins, precum se poate vedea, şi acum, după zidurile sale cele vizibile, cât şi cele de sub pământ, şi se pare că a avut şaptezeci, până la optzeci de biserici mari, iar azi nu mai are decât patru, foarte neînsemnate.

*

Comerţul, care se purta pe vremuri, cu blănuri, prin Ungaria şi Transilvania, spre Rusia, se pare că ar fi fost foarte însemnat, dar azi nu mai vezi nici o urmă de aşa ceva.

*

Suceava – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

Suceava – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

*

… Populaţia din Moldova are următoare însuşire: cu cât oamenii trăiesc în stare mai naturală, fără constrângeri, cu atât au o constituţie mai bună. Bărbaţii şi femeile sunt frumoşi, mai ales aceia care pot duce o viaţă tihnită. La bărbaţi, am găsit două trăsături care îi deosebesc de europenii occidentali, şi anume: că au gâtul mult mai gros şi picioarele mai subţiri, aşa cum se observă la turci… Aceasta s-ar putea datora şi faptului că nu poartă nimic împrejurul gâtului şi că îşi răcoresc, adesea, picioarele în apă rece, mai ales turcii, care obişnuiesc şi mai mult aceasta, decât moldovenii.

*

Femeile sunt pline de putere şi foarte bine croite. Organizarea gospodăriei lor se face ca ele să nu aibă nimic sau aproape nimic de făcut, mai ales cele care locuiesc la oraş. Una sau două cămăruţe ajung pentru întreaga familie. Cu gătitul nu e multă muncă, întrucât totul se reduce la un singur fel de mâncare. Rufele constau doar dintr-o cămaşă simplă, fără alte garnituri, şi aşa mai departe; sunt, deci, puţine nevoi şi, de aceea, şi puţină muncă, şi, de aceea, oamenii sunt mai sănătoşi şi mai zdraveni decât moleşiţii din marile oraşe europene, cu mesele bine încărcate, la care multe mâncăruri aduc tot atâtea boli… Aşa cum e felul de viaţă foarte simplu, aşa e şi îmbrăcămintea.

*

Omul de rând din Moldova, care, cum spune pe bună dreptate domnul Sulzer, nu e, de fapt, un român, ci mai mult un slav, are capul tuns numai în faţă, şi acoperit cu o căciulă înaltă, neagră. Poartă doar mustaţă. Pe trup are o cămaşă lungă, peste iţarii lungi şi albi, de lână, şi e încins cu un chimir, prevăzut cu un cuţit. Pe deasupra, o haină albă de lână, cu sau fără mâneci, în picioare are încălţăminte de coajă de copac. Femeia poartă părul împletit în cozi şi îl acoperă cu un ştergar sau o maramă lungă, albă, care acoperă şi bărbia. În jurul gâtului, nu are nimic. Pe corp, are o cămaşă lungă, brodată în partea de sus, peste cusătura cu lână colorată, pe deasupra, un fel de şorţ-fustă, de lână neagră, cu alesături cu dungi roşii. Nu ştiu ce alt nume mai potrivit s-ar putea da la această parte de îmbrăcăminte, căci totul este un şorţ, lat de trei-patru picioare, care se strânge peste şolduri, în aşa fel, că se petrece puţin până într-o parte. Îmbrăcate în felul acesta, femeile nu pot face decât paşi foarte mărunţi, de aceea obişnuiesc să ridice un colţ şi să-l bage în brâu. În jos, poartă colţuni întregi sau pe jumătate şi, în picioare, opinci sau sandale.

*

Suceava, la Şipote – de Rudolf Bernt

Suceava, la Şipote – de Rudolf Bernt

*

Nobilii, ca boierii divaniţi, boierii şi mazilii, îşi au, ca şi ţăranii, portul lor naţional. Boierii divaniţi, care, de cele mai multe ori, coboară din familii imperiale greceşti şi s-au născut la Constantinopol, sunt nobilii care stau în slujba Porţii. Ei poartă barbă ca şi turcii însuraţi. Boierul comun, însă, poartă numai mustaţă. Au capul tuns în parte şi poartă o căciulă înaltă de blană, cu fundul de mătase sau catifea şi nu rotund, ci pătrat (işlicul). La ţinuta de ceremonii sau la a celor aflaţi în slujbă la curte, nu se mai vede fundul căciulii. În jurul gâtului au, adesea, ca şi orientalii, o basma lungă, de mătase sau de altă materie, dar, de cele mai multe ori, nu poartă nimic. Peste cămaşă, poartă un lung „iancăr” (un fel de veston sau jiletcă cu mâneci, numită „iankura”) sau două asemenea haine, care se pun una peste alta şi se strâng cu o cingătoare. Pe deasupra, se poartă o haină îmblănită sau „jatzşine” (termenul e german – N.N.) tot atât de lungă. De cele mai multe ori, este din mătase sau bumbac. Ei poartă ceacşiri, ca turcii, dintr-o materie galbenă sau roşie, apoi un fel de cizme scurte sau cipici, ce sunt cusuţi de şalvari şi care se numesc „meşti”, peste care vin pantofii sau papucii, ce se leagă, de obicei, la uşa camerei. Nu este lucru neobişnuit, la oamenii aceştia, să poarte, una peste alta, trei haine îmblănite, în timp ce, în camerele lor, se face puţină căldură sau chiar deloc, lucru mult mai sănătos decât camerele supraîncălzite, etc.

*

Suceava, biserica armenească – de Rudolf Bernt (1844-1914)

Suceava, biserica armenească – de Rudolf Bernt (1844-1914)

*

… În faţa oraşului Suceava, care nu are nici ziduri înconjurătoare şi nici şanţuri, se află, spre apus, o întăritură, în care sunt cuprinse nişte clădiri bisericeşti, şi care se numeşte Zamca. Călugării, care stăteau, odinioară, acolo se puteau apăra destul de bine de atacurile tătarilor şi ale haidamacilor. Alături, am găsit, atunci, un mic corp de trupă, de vreo mie – o mie cinci sute de oameni, cantonaţi, acolo, pentru apărarea oraşului de tătari, care se arătau doritori să pătrundă cu forţa în el.

*

Spre sud-vest, pe o înălţime plăcută, se află fosta mănăstire Sfântul Ilie, unde sunt izvoare minunate, din care s-ar putea trage apă în oraşul Suceava, cu mare folos. De aici, încolo, toată regiunea e foarte deluroasă şi pământul e foarte moale.

*

Suceava, mănăstirea Hagigadar – de Rudolf Bernt (1844-1914)

Suceava, mănăstirea Hagigadar – de Rudolf Bernt (1844-1914)

*

Iliceşti sau Ilişeşti este, de asemenea, o fostă mănăstire de călugări, al cărei egumen sau stareţ era arhimandritul întregii Moldove de Sus. Când au luat austriecii ţara în stăpânire, era un oarecare Meletie superior al mănăstirii. Cum acest om era foarte capabil, a fost făcut vicar general. Cum, însă, ducea o viaţă destul de slobodă şi de puţin aşezată, căci avea, în mănăstire, haremul său ascuns, nu a voit să aştepte desfiinţarea mănăstirii sale, după care ar fi trebuit să se obişnuiască cu înfăţişarea socotelilor şi cu un trai modest, ci a găsit cu cale să se facă nevăzut, împreună cu o sumă însemnată de bani, şi trăieşte, acum, într-o altă mănăstire a principatului Moldovei, dar nu cu prea mare îndestulare. Şi aici, pe lângă această mănăstire, s-a întemeiat un sat pentru coloniştii germani. Acesta era al optulea şi ultimul pe care l-am văzut în această provincie nouă, toate foarte bine aşezate şi, măcar că locuinţele, ca şi grajdurile şi şoproanele, sunt din lemn, sunt, totuşi, foarte bine făcute, dar este păcat că nu poţi, niciodată, să te aştepţi, din partea imigranţilor, la ceea ce sperai de la ei, după cum va arăta şi viitorul…

*

De la Ilişeşti, înaintând, mai departe, spre sud, unde se ajunge la punctele de graniţă Corlata şi Capu Codrului, am găsit, la trecerea mea prin această ţară, avanposturile corpului austriac, în palăncile şi întăriturile care apărau, aici, o cale de comunicaţie secretă, care ducea, din Transilvania, tot mereu prin munţi, până în Galiţia (N.N.: este vorba de „drumul sării”, cum a rămas cunoscut, care venea, dinspre Bistriţa, pe Tihuţa, prin Vatra Dornei, Câmpulung, Gura Humorului şi Păltinoasa, apoi, prin Cacica, Solca, Horodnic şi Vicove, ducea la Cernăuţi), în care voiau să năvălească turcii, care înaintaseră până la Baia.

*

La Capul Codrului, unde încep munţii cei îndreptaţi spre sud şi unde ajungi într-o vale parcă închisă, iese din Carpaţi năvalnicul râu al Moldovei, care, însă, aici nu e mare şi poate fi trecut, vara, în tot locul, cu piciorul.

*

De la locul amintit, în urmă, am mers, de-a lungul râului, spre nord-est, pe o vale îngustă, acoperită cu o pădure minunată, prin care a fost croit un drum drept până la satul Humor, ce se află la oarecare depărtare de râu. Acest loc este bine întărit şi îngrădit, de-a lungul întregii văi, şi erau cantonate, aici, două companii ale unui regiment teritorial, care păzeau, cu două tunuri, această trecătoare…

*

Vama – de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Vama – de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

*

În dreptul localităţii Vama, unde râul amintit primeşte râul Moldoviţa, ce vine din nord, este o frumoasă vale netedă, încinsă, de jur, împrejur, de munţi… Vama are o poziţie plăcută şi câmpul dinaintea sa, care se numeşte „Lung” (Schlaf), este închis de munţi înalţi, spre nord. În acest colţ de munte, am aflat coloana despre care povesteşte domnul Sulzer (N.N.: pe care ezit să-l inserez, ca mărturisitor, aici, pentru că studiul său despre „Dacia Carpatică” nu prea se bazează pe ceea ce a văzut, ci doar pe ceea ce a citit), dar poate că el nu a văzut-o, căci el spune că aici ar fi fost înfrânţi tătarii, în anul 1718…, ceea ce, însă, cum arată inscripţia, s-a întâmplat cu doi ani mai înainte.

*

Stâlpul de gresie albă, moale, înalt de doi stânjeni şi cu patru muchii, se înalţă la vreo două bătăi de puşcă, spre sud-est, de acel loc” (Călători, X, II, pp. 827-832).

*

„Stâlpul lui Vodă” de la Vama înseamnă, de fapt, o ironie crudă la adresa lipsei noastre de memorie. În fond, ce omagiem noi, românii, la Vama? Omagiem… victoria tătarilor asupra trupelor maghiaro-austriece, care tătari, pentru că Mihai Racoviţă Vodă le promisese zece mii de galbeni, pe care nu-i avea, au primit învoirea ca, în contul datoriei, să prade Moldova dintre Siret şi Nistru. Omagiem, deci, prădarea, cu învoire de la domnie, a mai bine de două treimi din Moldova. Halal să ne fie!

*

Nu spun că stâlpul de la Vama ar trebui să fie distrus, pentru că un popor cu puţine relicve, precum al nostru, are obligaţia de a păstra intacte absolut toate moştenirile. Dar mai avem şi obligaţia de a şti că stâlpul de la Vama nu înseamnă un omagiu adus glorioşilor noştri voievozi din vechime, ci un stigmat pe neputinţa noastră de după ei şi până azi.


Bucovina, văzută şi descrisă de Hacquet (III)

Filipovence, în 1810 – de Franz Jaschke (1775-1842)

Filipovence, în 1810 – de Franz Jaschke (1775-1842)

*

În părţile Siretului, medicul şi naturalistul breton Hacquet vizitează, „pe imperial Sf. Onufri”, deci pe fostele moşii ale schitului cu pricina, proaspăt secularizate de către Iosif al II-lea, alte două colonii, în afară de cea secuiască din Dorneşti.

*

„Cea dintâi era una rusească, în satul Laudonfalva (după numele generalului Laudon) şi Gorteşti (Corteşti, se întreabă îngrijitorii ediţiei, dar, la prima vedere, pare să fie vorba despre Corceşti – N.N.), care consta din nouăzeci şi nouă de familii. Nu se bucurau de privilegii şi libertăţi deosebite, primeau numai locuri de case şi terenuri de cultură fără plată, şi colonia era scutită de slujba militară.

*

În anul 1787, s-au mai întors, din Moldova, opt familii, pentru că acel an a fost un an rău, măcar că această colonie fusese, totuşi, cea mai bună şi mai puţin costisitoare, pe care o avusese împăratul în această ţară.

*

Lipovence, în căruţă – desen de Zygmund

Lipovence, în căruţă – desen de Zygmund

*

A doua colonie, care era constituită dintr-un neam cu totul ciudat, a venit de la Marea Neagră. Ei se numesc lipoveni sau filipoveni. Numele vine de la cuvântul slav „lipparva” sau tei (N.N.: De fapt, aşa cum o demonstrează Dimitrie Dan, vine de la ierarhul conservator rus Filip), căci toate lucrurile lor din casă nu sunt făcute decât din acest lemn alb. Numele cel dintâi (lipoveni), din cele două amintite mai sus, l-au primit doar de la vecinii lor, tătarii, căci ei nu-şi zic decât filipoveni. Aceşti oameni alcătuiesc o sectă cu totul deosebită şi în privinţa felului de viaţă şi a religiei. Se poate spune că ei sunt pietiştii (protestanţi, adepţi ai doctrinei sacerdoţiului universal şi preconizând ascetismul) ortodocşilor… Ei îşi aleg, din comunitate, un popă, se închină la icoanele pe care le au în biserică şi în casele lor… Ei îşi ard morţii, ei se scaldă în fiecare zi, bărbatul cu femeia, împreună, şi aşa mai departe.

*

În tot timpul anului, nu mănâncă decât de opt ori carne, nu fumează şi nu trag pe nas tutun. Îndeosebi, ei trăiesc retraşi în satele lor, dar, afară din sate, lucrul se petrece cu totul altfel. Cum sunt foarte misterioşi, cu privire la practicile lor religioase şi nu prea lasă pe ceilalţi să pătrundă în bisericile lor, nu se ştie tot ce se întâmplă la această slujbă bisericească.

*

Grup de lipoveni – de Mattias Adolf Charlemont (1820-1871)

Grup de lipoveni – de Mattias Adolf Charlemont (1820-1871)

*

Botezul pare că s-ar face numai atunci când copilul are o judecată formată, ceea ce nu este rău, căci, atunci când se face botezul iarna, cu apă rece, asupra unor copii nou născuţi, ce au creierul acoperit de un înveliş foarte subţire încă, el este adesea vătămător şi poate fi chiar ucigător, după cum am constatat din experienţă.

*

A înjura, a bate, a apuca arma sau a vărsa sânge şi aşa mai departe sunt, la ei, ca şi la „păzitorii Domnului” (sectă olandeză), un mare păcat, oprit cu desăvârşire, ca şi folosirea unor băuturi spirtoase. Dar, deşi aceşti făţarnici vor să treacă nişte oameni virtuoşi şi asceţi, ei sunt departe de a fi astfel, căci sunt foarte dezmăţaţi. Când interesul lor le-o cere, atunci aceşti fanatici devin fioroşi, dar să apere statul e oprit de legile lor.

*

Cum le place să trăiască mai ascunşi, preferă să locuiască în ţinuturi păduroase. Aşa este şi locul lor de aşezare, de acum, din Bucovina, la Varniţa sau Fântâna Albă. În anul 1784, două sute de familii hotărâseră să imigreze în ţară, dar au fost împiedicate de han (Şahin Ghirai, ultimul han al tătarilor di Crimeea, între anii 1777-1783) şi de domn (Alexandru Mavrocordat, Deli Bei, domn al Moldovei între anii 1782-1785); au trecut, totuşi, douăzeci şi patru de familii încoace şi, împreună cu ele, şi alţi capi de familie. Dar cum, din partea cealaltă, nu au fost lăsate femeile să-i urmeze, s-au întors, aşadar, înapoi…

*

Gospodărie lipovenească – de Mattias Adolf Charlemont (1820-1871)

Gospodărie lipovenească – de Mattias Adolf Charlemont (1820-1871)

*

Aceşti oameni au primit, sub garanţie împărătească, o deplină libertate religioasă. Ei nu au admis nici chiar să li se numeroteze casele şi li s-a făcut voia. Ei mai sunt scutiţi, pe veci, de slujba militară şi, timp de douăzeci de ani, nu au de plătit nici o dare. Dar ei nu au primit nici un fel de ajutor de la Curte. Cum au adus cu ei, şi aşa, multă avere, nici nu aveau nevoie de el.

Îndeletnicirea lor principală este ţesutul inului şi facerea de frânghii etc.

*

Casă lipovenească din Fântâna Albă – din Kaindl (1866-1930)

Casă lipovenească din Fântâna Albă – din Kaindl (1866-1930)

*

Aşa cum tot felul lor de viaţă are ceva deosebit, tot astfel este şi îmbrăcămintea lor, care este simplă şi cuviincioasă. Bărbatul îşi poartă părul tuns pe jumătate. Pe cam are o căciulă neagră ţuguiată, de blană de oaie, la bărbie poartă barbă, iar în jurul gâtului, nimic. Cămaşa lui este lungă şi o poartă peste nădragi, după obiceiul moldovenilor. Trupul e înveşmântat într-o haină albă de lână, încheiată cu năsturei mici. În jurul trupului sunt încinşi cu o legătură de piele albastră, roşie sau neagră, au nădragi lungi, în picioare au încălţăminte de coajă de copac dau de funie („Hadaki”).

*

Femeile îşi ascund de tot părul, fetele nu. Pe frunte poartă o bandă lată, brodată, care stă în sus, ca un turban, în faţă, iar la spate e mai îngustă şi împodobită cu bani de aur. Peste ea se pune un văl alb, care trece pe sub bărbie şi atârnă la spate, ceea ce arată foarte frumos. Probabil pentru a nu trezi, la vecini, pofta de jaf, la care erau aşa de expuşi sub tătari. Gâtul este lăsat liber. Pe trup poartă o cămaşă, care este cusută, la încheieturi şi în jurul gâtului, cu lână de mai multe culori. Peste aceasta, un veşmânt lungă, de o ţesătură de lână mai aleasă, care se încheie, în faţă, de sus, până jos, cu năsturei mici. Partea inferioară a trupului e îmbrăcată în nişte pantaloni lungi de in. În picioare poartă ciorapi şi un fel de sandale roşii, iar iarna, cizme. Cum acest popor este, îndeobşte, foarte chipeş şi cu o înfăţişare plăcută, îmbrăcămintea aceasta ca de amazoană le lasă femeilor un aer cuviincios şi modest…

*

Episcopul lipovenesc Ignat

Episcopul lipovenesc Ignat

*

Preoţii, la aceşti oameni, nu se deosebesc printr-o îmbrăcăminte anume. Ei poartă, pe umeri, o mantie cenuşie şi ţin în mână un toiag lung” (pp. 826, 827).

*

Călătorind spre Suceava, prin Româneşti şi Pătrăuţi, înspre „Luitak” (N.N.: Realizatorii volumului presupun, cu oarece îndoieli, că ar fi unul dintre cele două sate Călineşti, al lui Ienache sau al lui Cuparenco, dar mult mai probabil că este vorba despre satul Iţcani), Hacquet întâlneşte aici „primii colonişti ai provinciei, care au emigrat din Banat. Aceştia nu erau decât nişte cerşetori, în număr de douăzeci şi două de familii, care s-au aşezat pe terenurile şi în casele părăsite de moldoveni (la anexare). Cum nu era destul loc pentru ei, aici, au fost mutaţi ceilalţi la Suceava (unde a mai fost aşezată o colonie germană), la Molodia, la Dragomirna şi „Rosez” (N.N.: Localitate dispărută, opinează realizatorii volumului, deşi s-ar părea că e vorba despre satul Roşa, de lângă Cernăuţi). Aceşti oameni au primit ajutoarele necesare, dar nici pe departe ce au primit germanii, iar mai apoi, treptat, au trebuit să achite totul”  (p. 827).

*

German din Iţcani – de Julius Zuber

German din Iţcani – de Julius Zuber

*

Că „Luitak” pare să fie satul Iţcani se sugerează prin menţionarea celeilalte colonii germane, de la viitorul Iţcani-Gară: „De la „Luitak”, spre râul Suceava, mai este iar o colonie germană de oameni, care au fost foarte lăsători în ridicarea sau, mai bine zis, în rânduirea definitivă a caselor lor noi şi bine clădite”. Iar confirmarea susţinerii mele că „Luitak” nu este Călineşti, ci Iţcani, vine imediat: „De la acest sat nou înfiinţat se vedea, de partea cealaltă a râului amintit, pe malul înalt, vechiul şi ruinatul oraş Suceava. Aici s-a ridicat, de scurtă vreme, un pod de lemn, bine încheiat, peste apă, adesea foarte năvalnică. Acolo se înalţă Suseava de azi, care a fost, pe vremuri, un însemnat oraş comercial, cât şi oraşul de scaun şi reşedinţa domnului şi a mitropolitului, la douăzeci-treizeci de stânjeni deasupra râului” (p. 827).

*

Nemţoaică tânără

Nemţoaică tânără

*

Dar, despre mărturiile lui Hacquet, referitoare la Suceava, în fragmentul următor. Nu capitol (cum notez în aceste ciorne ale unei viitoare cărţi), ci fragment de capitol.


Bucovina, văzută şi descrisă de Hacquet (II)

Aşezare tipologică germană

Aşezare tipologică germană

*

Într-o lume primitivă, în care se practica tortura, cu o cruzime înfiorătoare, inclusiv de către călugări, naturalistul breton Baltazar Hacquet, preocupat de studiile sale ştiinţifice, găseşte, totuşi, timp spre a privi, cu înţelegere şi cu compasiune în jur, pentru a lăsa mărturii aspre, dar adevărate ca şi poporul în mijlocul căruia se afla, atunci, în 1788, la doar 14 ani de la schimbarea statutului statal al nordului Moldovei.

*

„De la Rădăuţi, încolo, nu vezi, peste tot, decât cea mai frumoasă câmpie din toată ţara, acoperită de pământul cel mai bun. Toate mănăstirile aflate în această regiune anexată şi care sunt cele mai însemnate, ca Putna, Suceviţa şi aşa mai departe, au fost prefăcute, cu toate, într-un singur domeniu al Coroanei, care cuprinde multe mile pătrate, sub numele de domeniul Frătăuţi, unde s-a aşezat, atunci, şi un sat german, de şaisprezece case şi tot atâtea şoproane. La acest domeniu au fost afectaţi doi slujbaşi, care trebuia să administreze totul. Dar cum ar fi cu putinţă, oare, ca doi oameni să poată supraveghea dacă se face munca câmpului cum trebuie sau ba, când primul din ei mai este şi comisar peste o colonie de opt sate răsfirate, populate cu germani din imperiu, şi când funcţionarii bunurilor camerale imperiale sunt atât de supraîncărcaţi de o birocraţie fără de folos, încât nu mai pot să vadă de altceva. Şi, astfel, acest domeniu mare şi frumos, care se întinde de la râul Siret şi până la graniţele Maramureşului, şi pe care îl cunosc în întregime, nu aduce nici măcar şase mii de guldeni, când orice nepriceput, dacă l-ar folosi numai puţin, tot ar trebui să aibă un venit de cel puţin douăzeci de mii de guldeni…

*

Înaintând, mai departe, spre sud, până la Marginea, locul este, mai peste tot, numai şes, dar drumul este foarte neplăcut, din pricina numeroaselor băltoace. La locul amintit, încep chiar dealurile de dinaintea munţilor, pe unde se ajunge, prin valea despărţitoare, la mănăstirea de călugări Suceviţa, al cărei nume derivă de la pârâul ce curge dinaintea sa.

*

Suceviţa, mănăstirea – de Rudolf Bernt (1844-1914)

Suceviţa, mănăstirea – de Rudolf Bernt (1844-1914)

*

Această mănăstire are o situaţie asemănătoare cu cea de la Putna, şi ele sunt singurele două care au mai rămas în toată ţara. Toată dispoziţia şi înfăţişarea sunt întocmai ca cele amintite cu privire la Putna. Zugrăvelile sunt la fel şi, adesea, departe de a fi înălţătoare. Dacă pictorul a vrut să înfăţişeze desfrâul, atunci atitudinile sunt, adesea, cu totul în felul lui Sanchez (Aluzie la Alonzo Coello Sanchez – 1531 sau 1532-1588 – pictor de curte al lui Filip al II-lea autor al unor picturi religioase – N.N.: Opiniile lui Hacquet despre arta religioasă moldavă, alterate şi de catolicismul său, dar şi de moravurile călugărimii ortodoxe, nu trebuie să deranjeze pe cineva).

*

Egumenul sau superiorul acestei comunităţi ignorante (N.N.: La fel avea să susţină şi Iraclie Porumbescu, şi Nicolae Iorga) şi-a dat multă osteneală, să-mi explice închipuitele isprăvi eroice ale acestor pretinşi sfinţi, zugrăviţi, cu miile, pe zidul bisericii… Şi erau, aici, vreo douăzeci de călugări trândavi. Scrieri sau bibliotecă nu am găsit aici, cum nu găsisem nici în mănăstirea de mai sus.

*

Monumentul Arhiducelui Rudolf – de Rudolf Bernt (1844-1914)

Suceviţa, monumentul Arhiducelui Rudolf – de Rudolf Bernt

*

În munţi, sunt izvoare sărate, „Slatina de la Pleşca” şi „Slatina de la Plossi” (N.N.: Plosci), cu puţurile lor. Alături, o instalaţie pentru evaporarea apei. Austriecii au mai întemeiat, aici, 5 rafinării. Mai departe, alte 3 puţuri, la Slătioara, Trestieni şi Pârteşti…

*

Mănăstirea Solca a fost, până acum, câţiva ani, o mănăstire de călugări, tot atât de bogată şi de plină de călugări ca şi Putna, dar acum am găsit-o prefăcută în magazie pentru trupele imperiale, cantonate în Moldova turcească. Arhitectura şi dispoziţia lăuntrică erau aceleaşi” (Călători, X, II, pp. 820-822).

*

Cacica – de Mattias Adolf Charlemont (1820-1871)

Cacica – de Mattias Adolf Charlemont (1820-1871)

*

Hacquet călătoreşte şi spre celelalte slatine, inclusiv Slatina Mare, care avea să se numească, mai târziu, Cacica, descrie rafinării austriece, îl menţionează pe funcţionarul de la Cacica, „slujbaş al minelor din Ungaria”, care se ocupa de „supravegherea acestor instalaţii de fierbere şi de evaporare”, apoi menţionează o ispravă a haiducilor lui Ivan Darii:

*

„Cu câteva zile, înainte de sosirea mea, fusese, aici, un atac al unei bande de tâlhari, care au jefuit o casă mai izolată şi au maltratat femeile ce se aflau în ea. Stăpânul casei, din fericire, nu se afla acolo, căci planul lor era să-l ucidă” (p. 822).

*

După o noapte petrecută la mănăstirea Humorului, dar nu înainte de a întâlni, în pădurile Solcăi, „mulţi din bejenarii Moldovei de Jos şi ai Basarabiei, care scăpaseră de apăsarea turcilor şi a tătarilor” („aceşti bieţi oameni, care îşi aveau vitele cu ei şi trăiau mai mult pe seama acestora, rătăceau acum, de patru luni, dintr-o pădure într-alta, pentru a nu fi văzuţi de turci), naturalistul merge la Gura Humorului, apoi revine la Arbore.

*

„Dacă mergi mai departe de câmpie, peste Burla, către râul Suceava, ajungi la o colonie germană, numită Satu Mare. Toate aceste colonii de aşezări noi nu prea mulţumesc pe băştinaşi, pentru că nu mai pot lăsa, ca înainte, câmpul lor toloacă şi pentru că aceşti nou veniţi prea adesea luau ce nu se cuvenea. Aşa, într-o zi, am auzit plângerile, aduse în faţa comisarului imperial, de către aceşti oameni, împotriva coloniştilor, al căror număr nu este mare, că nu le-au jefuit numai micile lor grădini, ci s-au încumetat şi să vatăme şi să ştirbească vechile lor drepturi, în cutare şi cutare chip. Cei păgubiţi au fost satisfăcuţi, iar tulburătorilor li s-a spus, între patru ochi, că viaţa lor este în continuă primejdie, căci dacă, vreodată, se vor ridica împotriva lor moldovenii sau „românii”, atunci pot fi siguri că nu va fi cruţat nici copilul din trupul maică-si, şi, atunci, nu se ştie cum vor mai putea fi salvaţi, întrucât aceşti oameni puteau să scape de orice cercetare şi pedeapsă şi să emigreze pe nepusă masă” (p. 823).

*

Interior de casă ungurească din Dorneşti – de Charlemont

Interior de casă ungurească din Dorneşti – de Charlemont

Colonia secuiască de la Dorneşti, colonie tipologică pentru satele secuieşti din Bucovina, din Moldova şi din Basarabia, este descrisă pe larg:

*

„Satele care au fost întemeiate pentru aceste neamuri nomade erau ca cele pentru germani, croite în linii drepte, fiecare casă fiind, întotdeauna, despărţită de cealaltă; în dos, erau grajdurile şi şoproanele. Grajdul, ca şi la germani, face un singur corp cu casa. Fiecare casă îşi are grădina fie pe locul până la casa vecină, fie în dos. O asemenea despărţire face ca un sat de patruzeci, până la o sută de case, să ocupe o lungime foarte mare.

*

Aceşti unguri au obiceiul să-şi înconjure satele, fie cât de mari, cu garduri şi să aibă, la fiecare capăt, o poartă, pe care o închid, noaptea.

*

Nuntă maghiară

Nuntă maghiară

*

Casele lor sunt încăpătoare şi îndestulătoare pentru o familie şi constau, ca şi în toate noile colonii, dintr-o mică tindă, o odaie mare, o cămară şi un pod sau magazie.

*

Grajdurile ce sunt lipite de ele sunt făcute pentru vaci şi o pereche de cai. Şoproanele sunt, de asemenea, mari şi împărţite în trei. Într-un cuvânt, locuinţele acestor imigranţi sunt palate, în comparaţie cu ale localnicilor. Pe lângă faptul că aceşti oameni se bucură de toate aceste înlesniri în locuinţe, mai sunt îndestulaţi şi cu uneltele trebuitoare la munca agricolă, precum şi cu câmpurile aflate pe lângă case; şi primesc şi tot felul de avansuri, aşa că se poate spune că aceşti oameni posedă tot ce da bunăstare unui ţăran, numai ca şi el, din partea sa, să aibă măcar jumătate din hărnicia necesară.

*

Fiecare locuitor este scutit de slujba militară, precum şi de orice dări, în primii cinci-zece ani. Dar cine şi-ar putea închipui că oamenii, care trăiesc în aşa mare libertate şi condiţii atât de bune, totuşi săvârşesc faptele cele mai mârşave şi, după ce consumă avansurile în trândăvie, mai trebuie să te aştepţi, zilnic, ca un sat, care a costa statul douăzeci, până la cincizeci de mii de guldeni şi mai bine, să fie, într-o dimineaţă, golit de locuitori sau chiar să-l vezi risipindu-se în fum.

*

La acest fel de popoare nomade şi barbare, asemenea pustiiri zadarnice sunt ceva obişnuit. Ce este mai vrednic de observat este că, prin emigrarea lor de pe teritoriul imperial, ei nu-şi îmbunătăţesc soarta, ci şi-o înrăiesc, căci sunt, doar, destule exemplele când acest neam tembel s-a întors din nou şi, apoi, după câţiva ani, s-a stabilit, din nou, aici…

*

Ungurii, care îndrăgesc mai mult câmpia, s-au aşezat şi aici, în Bucovina, pe câmpia frumoasă dintre râurile Suceava şi Moldova. Acum, sunt următoarele sate, care s-au format, aici, din Moldova de Jos, atunci când a trecut această provincie în stăpânirea Curţii împărăteşti: Fogodiştea, Iştenşogoş, Andraşfalva. Apoi, între râurile Suceava şi Siret, se mai aflau încă două sate ungureşti: Hadik şi Ioseffalva, de o sută şaptezeci şi una de familii, care alcătuiau aceste două sate, împreună cu şi cu sus-numitul Andreaşfalva, şi din care, cât eram eu acolo, au şi fugit, iar, cinzeci şi una de familii, din tembelism curat. Aceştia din urmă erau numai secui din Transilvania, care, în anul 1764, când am locuit în acea ţară, cu prilejul organizării graniţei militare, au fugit, din pricina tratamentului rău, din partea comandantului de atunci, generalul Buccow (comandantul imperial al Trasilvaniei, între anii 1761-1764). Acesta, cum am şi văzut cu ochii, spre mâhnirea mea, părtinea pe saşi, înaintea tuturor (pp. 823, 824).

*

Siret – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

Siret – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

*

În vremea aceea, se întemeia colonia germană de la Tereblecea, în apropierea Siretului, care era un târguşor „de vreo două sute de case şi ceva biserici. Pe vremea cumanilor (N. N.: confuzie cu episcopia cumanilor din Vrancea) şi când mai şedeau, aici, episcopi catolici, era destul de populat, după cum se poate deduce din rămăşiţele bisericii şi ale altor clădiri. Şi acum mai sunt boieri, care îşi au, acolo, curţile lor boiereşti. Când am ajuns să-i cunosc în casele lor, am observat, la unul dintre aceşti boieri, un caz foarte ciudat de influenţă a laptelui doicii asupra copiilor mici. Prinţii a şase copii, unii dintre ei mari, erau oameni nu numai de statură frumoasă, dar şi frumoşi la faţă, albi şi rumeni, dar copiii erau, cu toţii, negri ca ţiganii… Când am întrebat pe mamă cum se întâmplă să aibă copii atât de negri, mi-a răspuns: „Copiii mei vin, cu toţii, pe lume albi la faţă, dar cum nu-i hrănesc eu la sân, ci ţiganca aceasta, pe care o vedeţi aici”, care mai purta la sân pe copilul lor din urmă, ce nu se făcuse încă negru de tot, „ea, cu laptele ei, îi face aşa de negri, dar, cu timpul, în vreo douăzeci de ani, mai pierd din negreala lor, dar niciodată de tot”, şi, de fapt, se şi observa, cu ochiul liber, la copiii mai mari, schimbarea nuanţelor culorii, din an, în an…

*

Siret, altarul bisericii Sfântul Onufrie – de Rudolf Bernt

Siret, altarul bisericii Sfântul Onufrie – de Rudolf Bernt

*

Toate femeile moldovence, în afară de cele cu totul sărace, duc o viaţă foarte leneşă, aproape toată ziua stau culcate pe divan şi îşi petrec timpul cu cafea şi mestecând betel; cele sărace mestecă marnă, stând la pălăvrăgeală, mai ales în timpul sarcinii, când nu fac deloc sau aproape deloc mişcare, şi, cu toate acestea, nu sunt numai zdravene şi sănătoase, dar şi nasc foarte uşor nişte copii sănătoşi, bine şi frumos constituiţi, şi rar auzi de naşteri nenorocite sau altele de acestea, şi încă şi mai rar ca aceşti oameni să aibă vreo diformitate, ca toţi orientalii”  (pp. 825, 826).

*

La Siret, Hacquet avea să-l întâlnească pe arhiducele Francisc, viitorul împărat Francisc al II-lea, moştenitorul lui Iosif al II-lea, care mergea la Hotin, să vadă cetatea, cu ocazia unei inspecţii de graniţă.


Bucovina, văzută şi descrisă de Hacquet (I)

Cernăuţi, Uliţa Mare – de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Cernăuţi, Uliţa Mare – de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

*

Naturalistul Hacquet revine, curând, în Bucovina, dinspre Podolia, prin Şişcăuţi, şi poposeşte la Cernăuţi.

*

„Această capitală a întregii Bucovine se află chiar la Prut, pe malul cel înalt, dinspre sud. Acest mic oraş, ce consta doar din şase sau şapte sute de case, este cu totul deschis şi a căpătat, de când e sub sceptrul împăratului Iosif, multe clădiri solide, de piatră, pe când, mai înainte, nu erau decât case de lemn. Pietrele pentru această construcţie au fost aduse de pe dealul Ţeţinei. În acest loc, este un cerc de administraţie pentru toată ţara, pe care o conducea, odinioară, un singur ispravnic, şi mai este o mică garnizoană şi sediul comandamentului unui general, precum şi al episcopului ortodox de Rădăuţi.

*

Văzuta Cernăuţilor – de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Văzuta Cernăuţilor – de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

*

Când am fost acolo, personalul de pază consta dintr-un batalion al unui regiment teritorial, format din oameni bătrâni, inapţi pentru un serviciu activ de campanie. Acest efectiv săvârşise minuni, cu o lună mai înainte, într-o localitate numită Rohatin. Măcar că nu era decât de patru sute de oameni, tot a opus, numai cu două tunuri, o rezistenţă atât de vitează unei hoarde de mai bine de patru mii de tătari, încât aceştia din urmă au pierdut, la atacul lor, cinci sute de oameni, ucişi pe loc, şi au fost respinşi…

*

Cernăuţi, cazarma austriacă – de Rudolf Bernt (1844-1914)

Cernăuţi, cazarma austriacă – de Rudolf Bernt (1844-1914)

*

În Cernăuţi, unde m-am oprit o zi, ai prilejul să vezi tot felul de păsări de apă, aduse la piaţă” (Călători, X, Partea a II-a, p. 816).

*

Trecând Siretul, pe la Comăreşti, Hacquet poposeşte, „pe ţărmul de est al râului Suceava”, la o herghelie împărătească, numită Mitocu, unde fusese pus un ofiţer, cu câţiva soldaţi. Aici erau grajduri pentru două sute, până la trei sute, de cai şi curţile mari aveau, de jur, împrejurul grajdurilor, mici adăposturi pentru caii tineri şi încă zburdalnici, ca să-i apere de intemperii, când e vremea prea rea, şi, totodată, să poată, necontenit, alerga liber, iarna, prin curte, şi vara, pe munţii înalţi ai lanţului Carpaţilor. Cum am fost, aici, vara, am găsit locul gol, afară doar de câţiva cai bolnavi.

*

Cataractul Sucevei – de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Cataractul Sucevei – de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

*

Din acest ţinut, îmbrăcat, în întregime, în cele mai minunate pajişti, m-am îndreptat, în sus, pe râul Suceava, în direcţia vestică, spre Vicovul de Sus şi de Jos, unde sunt, iarăşi, herghelii împărăteşti, dar şi aici grajdurile erau goale, cu excepţia unor cai bolnavi sau prăpădiţi. De cum se ajunge aici, la plaiurile Carpaţilor, începi să afli, ici şi acolo, izvoare sărate, ca Slatina Jicovului, „din gios, la Prilacic”, cea de la Corună, cea de la „Lubonka”, „Slatina de la Runc şi cea de la Bahna”…

*

În pragul munţilor, acolo unde izvorăşte Suceava, am găsit ţinutul de la Straja şi Frasin, îmbrăcat tot cu mesteceni. În pădure se ardea coaja acestor copaci, pentru a se face catran. Pentru aceasta, se procedează în felul următor:

*

Locuitorii, ce se îndeletnicesc cu aceasta, cojesc copacii cei mai bătrâni, dar totuşi plini de sevă, până la tulpină sau îi cioplesc împrejur…

*

Într-un cuptor încap zece care mici de coajă, care dau douăzeci de vase de catran, a zece ocale vasul. Ocaua din Moldova are vreo doi funţi şi jumătate, socotiţi după greutatea de Viena. O asemenea oca de catran curat se vinde cu treisprezece, până la paisprezece parale sau douăzeci, până la douăzeci şi unu de creiţari, iar cea de catran brut, cu şapte parale…

*

Putna, mănăstirea, în 1860 – de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Putna, mănăstirea, în 1860 – de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

*

La obârşia pârâului Putna, zăreşti, în munţi, ascunse de tot în codri, două lăcaşuri călugăreşti, adică o mănăstire ortodoxă de călugări şi una de călugăriţe…

*

Mănăstirea Putna este clădită ca o cetate, pentru a se putea apăra de atacuri neaşteptate, este aşezată de o parte cu totul, într-un colţ ascuns bine de munte.

*

Incinta din jurul mănăstirii are o singură poartă, care stă, întotdeauna, închisă şi un străin nu este primit, decât foarte greu. Cum, însă, eram însoţit de un bun prieten al meu, care era un slujbaş împărătesc, cu care călugării de acolo aveau de-a face, nu mi-a fost greu să obţin voia de a vedea tot ce voiam.

*

Erau, aici, douăzeci de călugări. Fiecare avea o mică chilie a sa, lipită de zidul incintei, unde aceşti oameni îşi duc o viaţă foarte trândavă, săracă şi nefolositoare.

*

Putna, mănăstire – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

Putna, mănăstire – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

*

În mijlocul incintei, se ridică biserica de zid, constând din mai multe turle, împodobite cu multe cruci de fier, pe acoperiş. Tot zidul bisericii din afară era zugrăvit cu nesfârşit de multe chipuri de sfinţi şi împodobit, de asemenea, cu înfăţişarea raiului şi a iadului, şi cu pictura a tot felul de îngeri şi de diavoli. În această nefericită zugrăveală, domină, absolut, ca în toate mănăstirile ortodoxe, o însuşire proprie, anume: figurile sunt, întotdeauna, foarte prelungi şi, cum toate sunt cu barbă, aceasta este trăsătura ce reuşeşte cel mai bine la aceste picturi, în cursul multelor repetiţii monotone. Apoi, trupul şi picioarele sunt, întotdeauna, ca de lăcustă.

*

Cum mă însoţeau călugării, la vizitarea bisericii lor, le-am pus unele întrebări, despre anumite părţi ale ei, dar neştiinţa lor e mare, în toate domeniile şi, deci, şi-ntr-acesta. Când am ajuns în faţa picturii, înfăţişându-l pe Iacob adormit, am întrebat pe egumen sau superiorul comunităţii: De ce suie, pe scară, la cer, îngerii, care ar putea să zboare? Răspunsul său a fost că nu ştie. Atunci am zis: Desigur, ei năpârleau, atunci, şi îşi pierduseră penele, şi de aceea nu puteau să zboare. Şi acum am primit al doilea răspuns, contrar oricărei aşteptări, cum că se prea poate.

*

Aşa cum e mâzgălită biserica, pe dinafară, cu o mulţime uriaşă de picturi fantastice, aşa este şi pe dinăuntru.

*

În această biserică, odihnesc oasele marelui Ştefan Vodă, domnul Moldovei, apoi ale soţiei sale, Maria, şi ale fiului său, Petru, precum şi ale lui Bogdan Vodă, care i-a urmat. Mormintele de piatră, în care zăceau ei, purtau inscripţii în limba moldovenească (confuzie: în limba slavonă – n.n.) şi erau acoperite cu perdele de catifea roşie, brodate cu fir de aur. Am pus pe cel mai învăţat dintre călugări să-mi citească inscripţiile, pentru a şti de câtă vreme este îngropat, aici, acest domn. După ce toţi călugării, împreună, au socotit, câtva timp, pe degete, au dibuit, în sfârşit, două sute nouăzeci şi patru de ani. O cinste deosebită era arătată mormântului doamnei, pentru că ea era ctitora acestei mănăstiri, ca şi a multor altor mănăstiri din Moldova.

*

Speram să aflu, aici, o bibliotecă, întrucât aceasta era dintre cele mai însemnate şi mai vechi mănăstiri ale Moldovei, dar toată colecţia consta doar din câteva cărţi de rugăciune. Se pare că aceşti călugări sunt, la ortodocşi, ceea ce sunt capucinii la catolici, având porunca de a rămâne în cea mai mare neştiinţă.

*

Dar aceşti sihaştri nu trăiau, totuşi, sub cârmuirea din Moldova turcească sau domnească, în sărăcia în care se află acum, ci sub domnia lui Iosif al II-lea. Aveau venituri mari, pe care le foloseau la o viaţă foarte slobodă, nu erau deloc blânzi cu supuşii lor, ci îi tratau, adesea, fără omenie. Pentru o vină mică sau pentru a stoarce bani, mijlocul obişnuit de a rezolva aşa-ceva era de a da două sau trei sute de lovituri (?), şi când tălpile erau umflate de acest tratament, se făceau tăieturi în ele şi se frecau cu sare, iar dacă nu puteau să aplice această pedeapsă, atunci închideau pe unul ca acesta într-o cămăruţă strâmtă, care era plină de fum, ca să-l înăbuşe.

*

Dacă era iarna, îl legau pe nenorocit, gol de tot, de un copac şi turnau apă pe el, până ce aceasta îngheţa pe trup, şi aşa mai departe. Desigur, acestea sunt tratamente, care nu pot fi exercitate decât de barbari, dar fireşte că şi poporul este şi el la fel.

*

Am văzut, într-o zi, la judecătorul din Frătăuţi, de a cărui prietenie mă bucuram şi care îmi dădea mare sprijin în treburile mele, cum duceau un flăcău, care tăiase, cu securea, un cal al vecinului său, numai din răutate şi ca să-şi bată joc. Acest flăcău fusese osândit să primească cincizeci de nuiele „ad posteriora”. Tânărul a ascultat cu linişte această judecată. Când au vrut să-l pună pe bancă, a rezistat cu furie. Cei ce executau pedeapsa s-au mâniat că un asemenea flăcău se împotriveşte; a fost, aşadar, întins pe capră şi a primit o bătaie aşa de cruntă că, încă de la a douăzeci şi una lovitură, a ţâşnit sângele. Cu toate acestea, flăcăul nu se ruga de nici o îndurare, ci striga ocări contra judecătorului, cât îl ţinea gura. La a patruzecia lovitură, a tăcut şi am crezut că i s-a făcut rău şi că e gata să-şi dea duhul, în timpul pedepsei. M-am rugat pentru el, ca să se înceteze, întrucât, ca medic, îmi dădeam seama că s-ar putea, într-un caz de epilepsie, să şi cadă şi să moară. Au încetat, deci, şi l-au dezlegat îndată, şi am pus să se aducă vin şi apă, pentru a-l înviora. Dar cât am fost de uimit, atunci când flăcăul a sărit plin de furie, şi-a tras iţarii, îndreptând ocări şi batjocuri împotriva executorilor, şi a zburat ca săgeata, de nu-l mai putea ajunge nimeni…

*

Rădăuţi, clopotniţa Bogdaniei – de Rudolf Bernt (1844-1914)

Rădăuţi, clopotniţa Bogdaniei – de Rudolf Bernt 

*

Experienţa confirmă că această naţiune, care este aspră din fire şi din deprindere încă din copilărie, şi rea la suflet, poate răbda mult mai mult ca o alta, mai civilizată. Totuşi, românii din Moldova sunt mult mai buni ca cei din Transilvania şi Banat.

*

Călugării de la această mănăstire, care nu se puteau purta în felul acesta cu o naţiune numai în parte redusă la semisclavie, cum s-ar purta cu una nomadă, care nu aparţine acestei ţări, anume cu aşa-zişii ţigani, au ajuns să nu aibă ca slugi decât numai oameni din aceia, care, acum, erau şi împământeniţi şi aşezaţi în jurul mănăstirii ca ţărani, după ce împăratul Iosif a oprit orice tiranie a stăpânilor de moşii, în aceste noi posesiuni ale sale…

*

Rădăuţi, hartă austriacă – din Kaindl (1866-1930)

Rădăuţi, hartă austriacă – din Kaindl (1866-1930)

*

Mai departe, spre est, se ajunge, după vreo două mile, la oraşul Rădăuţi, râul Suceava rămânând la o milă şi jumătate, pe stânga, şi luându-şi, de acolo, drumul spre răsărit. Această localitate nenorocită – şi nicidecum un orăşel, cum crede Sulzer –, care e alcătuită doar din câteva case şi din catedrala episcopală a ţării, se află pe un şes cam mocirlos. Mica biserică neînsemnată e înconjurată de o incintă, în care se cuprinde şi locuinţa episcopului, care, ca şi toate clădirile clerului ortodox, aflate sub semilună, este mizerabilă.

*

Episcopul, care nu mai locuieşte aici, ci la Cernăuţi, ţine, aici, un slujbaş, cu vreo doi popi, care să administreze totul. La venirea mea, nu am găsit decât vreo câţiva boieri refugiaţi, care trăseseră aici din Moldova, din cauza năvălirilor tătarilor.

*

În această biserică, nu am găsit nimic vrednic de atenţie; s-ar părea, după cum arată, că ar fi fost părăsită şi că în locul ei se va ridica o altă asemenea catedrală, în capitala provinciei, întrucât cel ce slujea aici şi-a şi mutat reşedinţa acolo” (Călători, X, II, pp. 816-820).

*

Rădăuţi, Episcopia – de Rudolf Bernt (1844-1914)

Rădăuţi, Episcopia – de Rudolf Bernt (1844-1914)

*

Sunt convins că mărturiile acesta nu au cum să vă placă, că nu vă satisfac în orgoliul trufaş de neam eroic şi ales de Dumnezeu. Din nefericire, aşa arăta Moldova şi, deci, inclusiv Bucovina, în primii ani ai ocupaţiei austriece. Cam aşa, după cum se va proba şi în capitolele care vor urma.

 

 

Desenele lui Hacquet

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 


Bucovina de după Moldova

Huţani, în 1832 – desen de I. Schumirsz

Huţani, în 1832 – desen de I. Schumirsz

Moldova era, de prea multă vreme, un pământ în derivă, din care Bucovina s-a desprins aidoma unui plaur, care, dus de ape, se fixă lângă un pământ stabil şi bine gospodărit. E drept că Moldova ar fi preferat o apropiere de ruşi, în dauna turcilor, mai ales pe durata mandatului lui Potemkin, şi tocmai de asta Grigore Ghica a şi fost ucis, după ce fusese ademenit în camera unui prieten, care se prefăcea a fi bolnav. Mitul românesc al martiriului lui Ghica, din pricina românismului exemplar, înseamnă doar un mit, născocit de o istoriografie a unor locuri cu mult prea puţină istorie.

*

Suceava, Ruinele, în 1805 – acuarelă de Franz Jaschke (1775-1842)

Suceava, Ruinele, în 1805 – acuarelă de Franz Jaschke (1775-1842)

*

Există, din primii ani ai ocupaţiei austriece, rapoarte ample asupra provinciei, întocmite de primii doi guvernatori ai provinciei, Spleny şi Enzenberg, dar şi de românii Vasile Balş şi Ion Budai-Deleanu (redate succint în capitolul anterior), aşa cum există şi o iconografie de nepreţuit, realizată de pictorul silezian Franz Jaschke (1775, Glatz – 06.11.1842, Wien) şi de pe nedrept anonimul I. Schumirsz, iconografie cu care voi ilustra acest capitol.

*

Iulius Schubirz, ilustratorul monografiei „Bucovina”, scrisă, la 1845, de Mitropolitul de mai târziu, Teofil Bendella, a rămas un mare ignorat al mărturisitorilor Bucovinei, spre deosebire de Franz Jaschke, care, datorită publicării albumului „National-Kleidertrachten und Ansichten von Ungarn, Croatien, Slavonien, dem Banat, Siebenburgen und der Bukowina, / Costumes nationaux et vues d’Hongrie, de Croatie, d’Esclavonie, de Bannat, de Transilvanie et de Bukowine. / Nact der Natur gezeichnet und gestochen von Franz Iaschke, Wien 1821. Gedruckt bey Anton Strauss, k. k. priv. Buchdrucker”, a rămas în memoria culturală austriacă, nerecunoscătoarea Bucovina menţionându-l în doar două rânduri, în 1933-1934, când Eugen I. Păunel publica, în „Codrul Cosminului” (VIII, 1933-1934, Cernăuţi, pp. 419-432)), studiul „Acvarelele bucovinene ale pictorului Franz Iaschke, din 1810”, iar a doua oară, prin 2010, când am publicat „Pictori şi sculptori din Bucovina”.

*

Cernăuţi, 1832 – desen de I. Schubirsz

Cernăuţi, 1832 – desen de I. Schubirsz

*

Jaschke a vizitat Bucovina în două rânduri, mai întâi, în 1807 şi 1808, însoţindu-l pe arhiducele Ludovic, unul din cei 11 fraţi ai Împăratului Franz al Austriei, într-o călătorie de-a lungul frontierei otomane, iar a doua oară, în 1810, ca tovarăş de călătorie al arhiducelui Rainer. În albumul publicat în 1821, apar şi câteva informaţii monografice despre Bucovina şi despre subiectele acuarelelor sale:

*

Bucovina a fost, după cum se ştie, o parte integrantă a Moldovei, care, cucerită, în anul 1769 de Ruşi, restituită Porţii otomane după pacea încheiată la 1774, ocupată, apoi, în acelaşi an, prin forţa armată austriacă, a fost cedată Austriei, în mod formal, prin convenţia din 12 Mai 1776. Această provincie îşi derivă numele de la multele sale păduri de fagi (fagul se numeşte în limba slavă Buk); ea este situată între paralele 46 şi 48 de miazănoapte şi cuprinde 172 mile pătrate; e, deci, cu 6 mile pătrate mai mică decât comitatul Maramureşului şi cu o milă pătrată şi 2/10 mai mare decât comitatul Bacz (Bodrog); întinderea cea mai mare în lungime e, în linie dreaptă, de 31 mile, în lăţime, de 16 mile. Se mărgineşte, spre Est, cu raiaua Hotinului şi cu Basarabia, spre Vest, cu Maramureşul, spre Sud, cu Moldova şi Transilvania, spre Nord, cu Galiţia, formând cercul al 19-lea al Galiţiei. Solul e mănos, mai ales între Prut şi Nistru şi în valea Sucevei; prin părţile muntoase, se găsesc vaste şi hrănitoare livezi, acolo se coc, însă, din cauza gerului timpuriu şi a duratei lungi a iernii, numai cartofii, ovăsul şi orzul.

*

Râurile principale sunt Ceremuşul, Prutul, Siretul cel mic, cel mijlociu şi cel mare, Suceava, Moldoviţa, Moldova, Bistriţa aurie, unde se spală, incidental, şi aurul, Dorna şi Nistrul. Aproape două treimi ale Bucovinei se compun din munţi şi păduri. Pădurile cele mai mari sunt moşii ale statului (camerale) şi ale fondului bisericesc, amândouă posedând, în total, 617.226 jugăre de pădure.

*

Populaţia. La ocuparea Bucovinei, în 1776, nu s-au numărat decât 11-12.000 de familii. Recensământul din 1817 a dat drept rezultat 41.864 de familii şi 201.319 de suflete; dintre acestea, sunt 10.284 Catolici, 180.131 Greci neuniţi, 3.662 Luterani, 251 Reformaţi, 1.654 Armeni eutihici, 637 Lipovani sau Filipoveni, 4.700 Evrei. În privinţa aceasta (numărul populaţiei), Bucovina întrece comitatul Heves şi e întrecută de acel de Zemplen. Cel dintâi are 200.883 suflete, celălalt, 206.773 locuitori nenobili. Pe o milă pătrată, locuiesc 1.170 de suflete; în consecinţă, Bucovina e ceva mai des populată decât Comitatul de la Szabolcs, având 1.190 suflete pe mila pătrată. Cel dintâi este penultimul, adică al 55-lea, celălalt, al 54-lea în rândul comitatelor Ungariei.

*

Pe  cât de felurite sunt religiunile, pe atât de felurite sunt şi naţiunile din această ţărişoară. Ele se împart în: 1. Moldoveni, indigenii primordiali, 2. Ruteni, 3. Nemţi, 4. Maghiari, 5. Armeni, 6. Lipoveni, 7. Ţigani şi 8. Evrei.

*

Bucovina are trei oraşe municipale: Cernăuţii, reşedinţa districtului, cu 5.743, Siretul, cu 2.318, şi Suceava, cu 4.145 suflete; apoi, patru târguri: Sadagura, cu 1.832, Câmpulung Moldovenesc, cu 2.623, Vijniţa, cu 2.622, şi Rădăuţii, cu 1.868 suflete, apoi 309 sate, 7 ferme izolate, 18 colonii germane, 5 sate maghiare: Hadikfalva (Dorneşti), Istensegits (Ţibeni), Fogadjisten (Iacobeşti), Andrasfalva (Măneuţi) şi Ioseffalva (Vorniceni).

*

Acu, trecem la porturi, cari următoarele vor fi prezentate cetitorului:

*

Negustor armean din Siret – acuarelă de Franz Jaschke (1775-1842)

Negustor armean din Siret –  de Franz Jaschke (1775-1842)

*

Boier din Siret. În această ţară, boier înseamnă un nobil, un moşier. Gravura îl reprezintă, aici, în costumul său obişnuit (N.R.: Eugen Păunel precizează că „boierul” din Siret este, de fapt, un târgoveţ, iar dacă judecăm după port, descris de George Mihuţă, „boierul” siretean este, în realitate, un târgoveţ armean din Siret). O manta îmblănită, de culoare albastră, cu mânece până la cot, acoperă îmbrăcămintea de desupt, care se compune din pantaloni largi de culoare roşie, dintr-o haină haină cu dungi albastre şi dintr-un brâu, în care e băgat un hanger şi de la care atârnă o basma mare. Capul nu e acoperit cu pălărie de pâslă, ci cu un fes sârbesc de postav roşu. Boierul părăseşte locuinţa şi pare a fi pe gânduri. În fund, vedem o parte a oraşului Siret, construit în felul obişnuit în Bucovina.

*

Huţan din Ţibău – de Franz Jaschke (1775-1842)

Huţan din Ţibău – de Franz Jaschke (1775-1842)

Un om din Bucovina. Pe stăpân îl urmează, şi aici, ca pretutindeni, ţăranul (N.R.: Eugen Păunel precizează că „un om din Bucovina” este, de fapt, huţanul din Ţibău). El e îmbrăcat cu nădragi albi sau roşii; deasupra cămăşii, ale cărei mâneci largi sunt împodobite, pe lângă tivitură, de cusături, dânsul mai poartă şi o bundiţă îmblănită. Omul îşi vede de lucru, în câmp şi pădure, având o traistă pe umăr, iar în mână purtând toporul cu coada lungă, care-i ţine şi locul băţului.

*

După hrisovul Domnitorului Moldovei, Grigore Ghica, fiecare supus, având parte de pământ, este obligat să lucreze stăpânului 12 zile de clacă pe an; cosaşii fac numai 6 zile; la acestea, se adaogă dijma din toate fructele câmpului şi ale pomilor, din productele grădinii numai atunci dacă face negoţ cu ele. Conform unei tradiţii vechi, fiecare supus „dotat” cu pământuri mai dă, pe an, drept obligaţie funciară, o găină şi un tort; iar supusul care posedă animale de tracţiune mai e ţinut să ducă un car de lemne din pădurea moşiei sau, unde nu e pădure la moşie, din cea mai apropiată pădure străină; stăpânul moşiei, însă, păduritul. Excepţie de la aceste biruri se fac numai supuşilor din Câmpulungul Moldovenesc, acelor de la moşia Ilişeşti, numiţi Brănişteri, Lipovenilor şi coloniştilor germani.

*

Femei din Suceviţa. Portul lor se apropie mai mult felului de a se îmbrăca al Moldovencelor, ceea ce se poate observa, în aceeaşi măsură, în portul Unguroaicelor şi Transilvănencelor; chiar moravurile şi obiceiurile le sunt comune. Capul îl poartă aceste ţărance învelit în ştergare ţuguiate; ele poartă şi bundiţe îmblănite, la fel ca acele obişnuite la Grecoaice. În fund, vedem Suceviţa, locul de odihnă al Domnilor moldoveni, despre care vom da, mai jos, câteva amănunte.

*

 

Fată din Iacobeni, în 1805 – de Franz Jaschke (1775-1842)

Fată din Iacobeni, în 1805 – de Franz Jaschke

*

Fată din Iacobeni. Iacobenii e un sat în munţi, locuit de mineri şi funcţionarii minelor. Femeilor de rând le place, ca oriunde, să se gătească; de îmbrăcămintea lor se ţin, numaidecât, broderii bogate şi găteli cu mărgele, monede şi cruciuliţe, iar vara, flori şi verdeaţă în păr. La aceste, se mai adaugă un brâu roş şi o catrinţă în dungi. Picioarele sunt îmbrăcate în opinci.

*

Femei din Iacobeni, în 1805 – de Franz Jaschke

Femei din Iacobeni, în 1805 – de Franz Jaschke

*

Femei din Iacobeni. Îmbrăcămintea lor este aproape fără podoabe şi gust. Cămaşa e înfrumuseţată prin cusături modeste, o catrinţă destul de simplă, cu dungi albastre, pe deasupra; la vreme rea, o caţaveică largă, de culoare cafenie; în picioare, opinci. Toate, în mare contrast cu vecinele lor din Transilvania.

*

Filipovence, în 1810 – de Franz Jaschke

Filipovence, în 1810 – de Franz Jaschke

Filipovence. După cum am şi menţionat-o mai sus, există Lipovenii sau Filipovenii în Bucovina, ca o deosebită comunitate bisericească. Ei se ţin de Rascolnicii ruseşti şi mărturisesc biserica grecească neunită. Venind în Bucovina dinspre Marea Neagră, pe timpul administraţiei militare a generalului Enzenberg (1785), Lipovenii au obţinut, de la Împăratul Iosif II, libertatea exercitării cultului lor religios. Ei sunt oameni liniştiţi şi paşnici, plătesc exact şi fără silă impozitele şi birurile, sunt muncitori şi activi, se îndeletnicesc cu agricultura; trăiesc, însă, în cea mai mare parte, din comerţul cu fructe proaspete şi uscate, peşti şi frângherii, confecţionate chiar de ei, sunt meşteri la săpatul heleşteelor, pricepuţi şi versaţi în drenajul, prin şanţuri de scurgere, la locuri umede şi mlăştinoase. În prezent, Lipovenii locuiesc următoarele trei sate: Mitocul Dragomirnei, Fântâna Albă şi Climăuţii. Printre diferitele secte ale bisericii răsăritene, dânşii ocupă acelaşi loc ce-l au Hernhuţii printre Protestanţi.

*

Exteriorul Filipovenilor face o impresie plăcută asupra străinilor. Ei sunt zvelţi şi înalţi, ambele sexe poartă o haină lungă de postav, cu nasturii încheiaţi, cu multă băgare de seamă, de sus, până jos. Femeile poartă pe cap un fel de pălărie tare, deasupra căreia se îndoieşte un tulpan în colţuri. Fruntea le este ascunsă sub o cordea brodată cu aur. Trupul e ferit cu o haină lungă, verde sau roşie, fără mâneci şi încins în brâu. În picioare, poartă sandale roşii sau galbene.

*

Lipovenii n-au legături prea strânse cu alţi locuitori, cel puţin nu primesc cu drag pe cineva în casele lor. Dacă acesta s-ar întâmpla, totuşi, fie pe neaşteptate, fie chiar împotriva voinţei lor, locul unde a şezut străinul e considerat ca spurcat, până nu va fi iar curăţit, în felul lor. Nu mănâncă cu străini. Pentru oaspeţi, au vase deosebite şi, când ospătează pe cineva, îl silesc să ieie cu sine totul ce a rămas din mâncare, iar de nu, rămăşiţele le aruncă. N-au voie să fumeze tutun sau să-l tragă pe nas, nici nu le e permis să aibă cârciume în satul lor.

*

Surprinzătoare e grija cu care aceşti oameni tăinuiesc atât obiceiurile lor religioase, cât şi dogmele credinţei lor; n-au preoţi, ci numai învăţători, dascăli; nu se ţin de preoţii orientali, ci de o biserică a sectei lor, din Moldova; acolo se fac cununiile. La dânşii nu se găseşte nici o urmă de înmormântări, se crede că-şi ard morţii.

*

Bisericile lor din Moldova au aceeaşi rânduire ca şi cele orientale, pe acoperişul lor se găsesc, însă, trei cruci, cu câte trei braţe, dintre care cel mai de jos e înclinat.

*

Denumirea lor, Filipoveni, s-ar trage de la un Filip, cinovnic de chilii la mănăstirea Pomora din Rusia, care s-a călugărit, pe la 1694. După moartea Stareţului, speră să devină Egumenul mănăstirii. Văzând că intenţiile lui dau greş, Filip acuză pe călugări că ei ar fi părăsit credinţa lor cea veche. Aceste acuze, fiind crezute de vreo cincizeci dintre confraţii săi, dânsul se despărţi de mănăstire, înfiinţând un schit nou şi întemeind o sectă nouă…

*

Vederi.

*

Ruinele de la Suceava. Nu departe de oraşul Suceava, despre care am şi vorbit mai sus, e situată, pe un deal nu prea înalt, o mănăstire, scutită de un zid împrejmuitor (desenul ne-o înfăţişează); iar mai jos de ea (N.R.: e vorba de biserica Mirăuţilor, pe atunci în ruină, folosită drept grajd pentru animale), se arată, pe o colină, ruinele unui vechi castel întărit, pe vremuri, reşedinţa Domnitorilor Moldovei. Se pare că a fost distrus cu forţa; această soartă a suferit-o, probabil, la una din desele năvăliri asupra acestei provincii, ale Polonilor şi Turcilor. Nu voim să decidem dacă distrugerea castelului de reşedinţă sau, după cum o pretind alţii, ordinele Porţii au înduplecat pe Domnitorii Moldovei să părăsească domiciliul lor; un lucru, însă, e cert, că Voievozii sau Hospodarii îşi aveau reşedinţa lor, până la jumătatea secolului al şasesprezecelea, la Suceava, şi că ea a putut fi mutată, de aci, la Iaşi, deci de-abia în jumătatea a doua a acestui secol.

* *

Mănăstirea Suceviţa. Am şi menţionat această mănăstire. Ea aparţine călugărilor ordinului Sf. Vasile al bisericii răsăritene neunite, care, în ce priveşte numărul credincioşilor, e cea predominantă în Bucovina. Astfel de mănăstiri există, aici, numai cinci, fiecare dintre ele fiind redusă, în conformitate cu planul nou de organizare, la numai 25 călugări, cu un proistos numit Egumen. Leafa unui Egumen e de 460 florini, aceea a unui călugăr, de 210 florini, 20 cruceri. Pentru cheltuielile bisericeşti, i se numără fiecărei mănăstiri 430 florini, iar pentru procurarea şi reparaţia odăjdiilor, 200 florini. Afară de aceste sume, fiecare mănăstire mai primeşte, de la moşiile ce formează fondul bisericesc, încă ovăz şi fân pentru hrana vitelor de tracţiune şi muls; mănăstirile mai au un pomăt şi o grădină de legume, o prisacă şi un iaz. Ocupaţia călugărilor constă în rugăciuni şi exerciţii evlavioase; sunt cazuri excepţionale, când unul sau altul se sileşte să se formeze pentru o îndeletnicire mai activă şi reuşeşte să fie apt pentru o catedră la o şcoală clericală.

*

Mănăstirea Suceviţa are împrejurimi triste şi melancolice şi face asupra călătorului o impresie minunată, cu multele sale turnuri, clopotele mari şi mici şi cu zugrăveala de pe zidul bisericii. Prin ziduri împrejmuitoare şi turnuri, ea este asigurată, din afară, împotriva năvălirilor neaşteptate de către hoţi. Existenţa sa se datoreşte darurilor pioase, făcute de mai mulţi Voievozi moldoveni, care au şi fost îngropaţi aici.

*

Valea de la Vama. Această frumoasă şi ispititoare vale se schimbă, încă des, într-o pustietate sau baltă, prin râurile ce se revarsă peste malurile lor. Columna care se găseşte la şosea arată locul unde Tătarii, devastând Ungaria şi, mai ales, Maramureşul, au fost, în fine, nimiciţi, astfel că s-a pus capăt jafurilor lor (autorul descrierii greşeşte: Tătarii n-au fost, la 1717, adversarii lui Mihai Vodă Racoviţă, ci tovarăşii lui de armă, iar învinşi au fost, atunci, Nemţii şi Ungurii, trupele imperiale. Inscripţia nu e în limba veche slavonă, ci în româneşte, cu slove chirilice). Inscripţia pusă pe monument, în scrisul şi limba veche slavonă, păstrează amintirea acestui eveniment” / Eugen I. Păunel („Codrul Cosminului”, VIII, 1933-1934, Cernăuţi, pp. 419-432).

*

Cernăuţi, podul de peste Prut – de I. Schumirsz

Cernăuţi, podul de peste Prut – de I. Schumirsz

*

În 11 noiembrie 1782, când Georg Lauterer, venind dinspre Iaşi, prin Botoşani, „pe nişte drumuri proaste”, şi trece, prin Salcea şi Plopeni, sat „aşezat pe deal, într-un ţinut păduros”, vama austriacă spre Suceava se afla la Tişăuţi, râul Suceava fiind traversat de „un pod construit pe trei piloţi”, iar de la Suceava a „mers, pe un timp foarte rău şi căi rele”, spre Cernăuţi, iar de acolo, prin Lvov, spre Kracovia (Călători, X, partea I, p. 333). Podul de la Tişăuţi, de atunci, avea să determine apariţia unui nou sa, Ratuş, format din câteva gospodării, adunate în jurul hanului respectiv.

*

Cernăuţi, Piaţa Fântânii Albe, în 1832 – de I. Schubirsz

Cernăuţi, Piaţa Fântânii Albe, în 1832 – de I. Schumirsz

*

Bucovina încă nu se istoricizase, ci privea, încă buimacă, dinspre preistoria moldavă, spre un viitor, care, chiar dacă nu-l înţelegea, nu-i displăcea. Călătorii străini o ocolesc, din pricini de paşapoarte, iar când o străbat, o cam ignoră, ca pe-un ţinut „austriac” de margine, încă barbar şi neinteresant.

*

Cea mai interesantă şi mai amplă mărturie despre Bucovina istorică şi despre alte localităţi din judeţul Suceava o datorăm medicului şi naturalistului breton Baltazar Hacquet (Calatori X, II, pp. 811), care începea o primă călătorie, de doi ani de zile, în munţii Bucovinei, în iulie 1788, din unghiul de graniţă Pietrele Roşii, dintre Transilvania, Moldova şi Bucovina.

*

Cernăuţi, biserica Adormirii Maicii Domnului – de I. Schubirsz

Cernăuţi, biserica Adormirii Maicii Domnului – de I. Schumirsz

*

„Aveam cu mine patru oameni, pentru paza mea, împotriva locuitorilor puşi pe omor. Cum aveam să mă tem, din toate părţile, şi de duşmanii dinăuntru, şi dinafară, întrucât tătarii înaintaseră până la graniţă, nu mi-a fost cu putinţă să mai zăbovesc pe aceste locuri pentru cercetări mai îndelungate…

*

În aceşti munţi, şade un român, despre care se afirmă că ar avea o sută cincizeci de ani (!), dar, totuşi, pare neîndoios că patruzeci de familii actuale, din cuprinsul Dornei Candrenilor, se trag din el şi sunt fiii, nepoţii sau strănepoţii săi. Eu am văzut doi dintre fiii lui, într-o cârciumă, unde am petrecut noaptea, şi unul avea şaptezeci de ani, şi celălalt – optzeci şi doi de ani. Aceştia doi s-au veselit atâta, trei zile în şir, încât nu s-au mai trezit din beţie, în tot acest timp). I-am găsit zdraveni la trup şi fără nici o slăbire a celor cinci simţuri…

*

Cernăuţi, Palatul Administrativ, 1832 – de I. Schumirsz

Cernăuţi, Palatul Administrativ, 1832 – de I. Schumirsz

*

Baia e aşezată într-o câmpie frumoasă, fără cel mai mic munte în jurul său, numai pe partea de sud a râului Moldova… se înalţă foarte lin munţi stratificaţi… Acest loc este, acum, un biet sat sau un oraş învechit, ruinat şi pustiu…

*

Dacă mergi pe malul drept al Siretului, atunci pământul e necontenit tăiat de afluenţii săi laterali. Pe acest drum, am făcut cunoştinţă cu un boier moldovean, de stare mijlocie, ce se numea Şeptilici şi era originar din satul Zvoriştea. Cum m-a surprins numele lui, care însemna „al şaptelea”, am întrebat şi pe alţi moldoveni despre raţiunea acestei numiri şi mi s-a susţinut, într-un glas, că maică-sa a născut, într-o lună, şapte copii, dintre care s-ar mai afla în viaţă încă patru. Când l-am întrebat aceasta pe boierul foarte zdravăn şi spătos, mi-a confirmat acest lucru (!) şi mi-a spus că pot să mă informez şi la popa din acel sat. Era un bărbat de vreo patruzeci de ani şi făcuse, cu nevastă-sa, şase copii” (Călători, X, pp. 812, 813).

*

Horecea, mănăstirea, în 1832 – de I. Schumirsz

Horecea, mănăstirea, în 1832 – de I. Schumirsz

Hacquet a luat-o, prin Dorohoi, spre Hotin, dar ne vom reîntâlni cu el în capitolul următot, în care veţi putea regăsi şi singurul citat din opera lui extrem de importantă ca mărturie pe care-l uizitează, citând din citate, şi savanţii daco-romani din diverse domenii „ştiinţifice”, începând cu istoricii şi terminând cu etnologii şi folcloriştii.


Pagina 6 din 11« Prima...45678...Ultima »