Carte in lucru: BUCOVINA sub povara istoriei | Dragusanul.ro - Part 5

Mărturii despre limba română în Bucovina (II)

Balan 4

*

Înainte de a continua cu observaţiile despre limbajul românesc vechi, dar acelaşi cu cel de astăzi, din Bucovina, trebuie să fac precizarea că iconografia din acest capitol a fost luată din cartea „Din istoricul Câmpulungului Moldovenesc”[1], memoria fotografică păstrând secvenţe din perioada interbelică, dar şi din anii ’50 ai veacului trecut. Tocmai de aceea, diferenţele dintre costume încep să se observe, prin anii ’50 („La joc”), apărând primele bundiţe cu prim din blană de dihor şi la Câmpulung (la Fundu Moldovei şi la Vama, apar în ultimii ani ai administraţiei austriece).

*

Când se afla, la începuturile cuvintelor, înaintea altei silabe, care începea cu litera „t”, silaba „în” nu se scria-pronunţa, rezultând cuvinte precum „tâlni” (întâlni), „tâmpla” (întâmpla) sau „tâmpina” (întâmpina).

*

Balan 3

Naraţiunile din mărturiile vechi, scrise cu buchii, dar în limba română, precum cea din 10 mai 1714[2], care conţine şi numeroase elemente ale dreptului valah, sugerează oralitatea, prin elasticitatea frazelor, care se menţine, în ciuda arhaismelor, încă în uz, pe atunci, dar care au o dublă origine: slavona încetăţenită în limba de cancelarie şi în cea bisericească, precum şi neologisme, atunci adoptate, dar pronunţate cu adaptări la limba românească a vremii. E drept că, în astfel de documente, „e” se scrie-pronunţă, uneori, dar nu întotdeauna, „i” sau „ii”, că „a” devine, uneori, „ă”, că „u” mut apare sporadic şi în pronunţie, dar fără a pângări filonul durabil al limbii române curate, fără a o stufoşi, precum majoritatea interpreţilor de folclor bucovinean din ultimele decenii. Iată cam care ar fi, expusă fragmentar, povestea mărturiei din 1714:

*

„Întru o vreme, au fost giurat Toloveanul cel bătrân cu brazda în cap pentru dânsul (un loc, pe Măgura, la Pojorâta – n.n.), iar având Tolovanul cel bătrân doi nepoţi, veri primari, şi vrând ei ca să-ş înpărţască acel loc şi neputându-se ei învoi, s-au prelejit di au ucis şi au omorât pe Simioniţă Boza, vărul său, tocma pe acel loc, iar celalaltu au pribigit în ţara ungurească, iar mai pe urmă, viind ca să plătească acea moarti de om gloaba judeţului, şi nefiind nimene din niamul Tolovenilor ca să plătească acea moarte de om, au căzut ca să plătească acea moarte de om gloaba judeţului satul Pojorâta şi au rămas moşiile Tolovanilor drept a satului Pojorâtei, iar sculându-se satul şi făcând aceli moşii vânzătoare, ca cine s-ar scula ca să întoarcă acel dat al satului înapoi, pentru acea moarte de om, apoi să rămâie moşiile Tolovenilor drepte a lui în veci de veci”.

*

În aceeaşi mărturie, scrisă de ieromonahul Teofan, de la Putna, după ce a fost plătit cu „două vedre de vin”, cuvintele sunt grafiate după auz, Tolovanul fiind, în aceeaşi pagină, şi Toloveanul (plus Tolovanilor şi Tolovenilor), „moarti de om”, cu „i” moale, devenind, în alte trei repetări „moarte de om”. Obişnuitul „giudeţ”, din alte documente, devine „judeţ”, dar fără să se excludă, pe viitor, înlocuirea lui „ju” cu „giu”.

*

Balan 5

*

Într-un document anterior, datat în 7 august 1696[3], se vorbeşte explicit despre preţul răscumpărării morţii de om (răscumpărarea gâtului, cum e menţionată în documentele din vremea lui Ştefan cel Mare), răscumpărătorul „să aibă a da gloaba care se chiamă hultamo judeţului = 30 ughi şi 12 oi negre breză cu 12 mei negri breji… şi pentru acea moarte au plătit satul judeţilor”. Nu e tema acestui material, dar v-aş putea arăta descrierea acestui proces şi de către… Homer, în „Iliada”. Ba, haideţi să o facem! Zice Homer:

*

„Gloata s-adună-ntr-un loc în sobor, între doi e o sfadă,

dânşii se judecă pentru răsplata cu care să fie

răscumpărat un omor. I-asigură unul că dase

plata, o spune-n vileag; celălalt, că nimic nu primise;

de-asta ei vor amândoi ca judeţul s-aleagă ce crede.

Oamenii strigă, fac gură, fiind pentru unul sau altul,

crainicii însă-i opresc şi fac linişte. Judecătorii

şed la judeţul lor sfânt, pe trepte de netedă piatră;

ia fiecare în mână toiagul strigacilor crainici

şi se ridică-n picioare şi judecă după olaltă.

Stau între dânşii talanţii, doi bulgări de aur, răsplata

judelui, care, rostind judecata, mai drept o să fie”[4].

*

Cu două milenii şi jumătate înainte de această tragică întâmplare, deci, Homer descria… Procesul de la Câmpulung, judecata din „Iliada” săvârşindu-se în baza Legilor Pelasgine (sau Belasgine, şi nicidecum Beleasgine, cum nota, eronat – ca mai toţi grecii, Pitagora), legi din care, ulterior, avea să se inspire şi Licurg, primul legislator al grecilor, dar păstrate, la români, sub numele de Valaskim (drept valah), din Legile, încredinţate de Zeiţa Vetrei, Histia, lui Zalmoxe. Exemple similare găsim în documentul din 14 octombrie 1473, când Ilca, fata lui Petru Ponici, moştenind vinovăţia tatălui său, „nu a tăgăduit această moarte a lui Andriţă, pe care l-a ucis Petru Ponici, tatăl Ilcăi, ci s-a ridicat… şi a plătit în mâinile slugii noastre, pan Petrea stolnic, moartea lui Andriţă” şi, astfel, „prin tocmeală bună şi înţelegere şi pace veşnică”, omorul a fost dat definitiv uitării.

*

Balan 1

Pentru a înlesni înţelegerea faptului că limba română, în nordul Moldovei, a fost, de-a lungul timpului, curată şi mereu aceeaşi, fără monstruoasele contrafaceri „dialectale”, impuse de folcloriştii de astăzi, apelez la un alt document interesant, scris de Nicolai Kogălniceanu, care sugerează solomonarismul bucovinean, cu toată încurcătura de eresuri şi de credinţe, specifice anului 1761[5]:

*

„Tudora Flocioe au jeluit la noi, zicând că, fiind un ficior, anume Neculaiu, cioban la Constandin Leuştean, ginerili lui Gligori Flocii şi Părascăi Flocioe, şi umblând acel cioban cu oile, pe acole, pe lângă casa Tudorii Flocioi, au mers ciobanul în casa Flocioii ş-au zis că Mărie, fata Flocioii, are fapt, dar el ştie să-i desfacă, şi, aducând fata apă, într-o luni, i-au discântat, şi au luat fata şi au băut, şi, având fata şi un frate, au luat şi frate-său de au băut, şi viind ciobanul şi al doile luni, le-au descântat în mere, şi fetii din merea aceia i s-au legat limba şi au rămas mută 5 săptămâni, iar fratile fetii s-au bolnăvit, după aceia, la săptămână, au şi murit; şi viind Tudora Flocioii, ne-au arătat toată pricina aceasta şi, trimiţând noi, am adus pe cioban, faţă, şi l-am întrebat pentru toate aceste; el altă n-a răspuns, ce au zis că el nici este discântătoriu, nici doftor, ce au arătat că cu învăţătura lui Gligori Flocii şi a Părascăi, fimei lui, au făcut ciobanul farmici, cu păru şi cu ciuhur de pădure, i-au descântat pe toţi, care şi certându-se ciobanul, tot aşa au mărturisit, dar la dovada aceasta, ce au arătat ciobanul, Gligori Floci n-au fost faţă, iar fimee lui, Părasca, au fost de faţă şi s-au dovidit, ci ciobanul, înainte noastră şi, zicându ciobanul de toate, în faţă, Parasca n-au putut tăgădui, nici de cum, că n-au învăţat pe cioban aceste lucruri ca să facă, ce au zis că a face fetii de s-a îndrepta, care, mai pe urmă, s-au şi îndreptat fata orişce, iar nu de tot, care s-au cunoscut că toată boala lor esti dispre Gligori Floci şi dispre Părasca Flocioe, fimee lui, care giudecata lor era de mare pedeapsă, dar s-au mai lăsat, păr va vini Gligori Floci, nefiind el acasă, şi atunce să li se hotărască şi, după cum am găsit cu cale şi cu dreptate, am dat această mărturie a noastră”.

*

Balan 2

Aparentul dezacord („au mers ciobanul”, „au luat fata şi au băut”, „au făcut ciobanul”. „Gligori Floci n-au fost faţă”, „Parasca n-au putut tăgădui” etc.), prezent în toate documentele vechi, nu înseamnă, de fapt, un dezacord, pentru că „u”, ca reminiscenţă latină, nu se mai pronunţa, deşi se scria. De aici, din păstrarea acestui „u” mut, provine specificitatea numelor bucovinene terminate în „iu” sau în „u”: Rotariu, Pânzariu, Morariu, în loc de Rotari, Pânzari, Morari, precum şi Rotaru, Pânzaru, Moraru, în loc de Rotar, Pânzar, Morar.

*
Balan 6
*


[1] Balan, Teodor, Din istoricul Câmpulungului Moldovenesc, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1960

[2] Ibidem, pp. 23-25

[3] Ibidem, pp. 15-17

[4] Homer, Iliada, XVIII, pp. 360, 361

[5] Stefanelli, op. cit., pp. 65-67


Mărturii despre limba română în Bucovina (I)

Stefanelli coperta

*

O mărturie despre evoluţia limbii române în Bucovina, „Documente din vechiul ocol al Câmpulungului Moldovenesc / culese, adnotate şi publicate de T. V. Stefanelli / membru al Academiei Române[1], a rămas şi rămâne ignorată ca monument de limbă română autentică, în ciuda faptului că, în prefaţă, Stefanelli avertiza, pe lângă faptul că documentele respective „vor fi izvoare sigure şi preţioase pentru studii speciale, relative la starea socială, economică, administrativă şi judiciară”, dar şi la „studiul dreptului privat român”, asupra „limbii, documentele acestea vor oferi specialiştilor ocazia să cunoască vorbe, fraze şi cuvinte ce nu se mai obişnuiesc astăzi”[2].

*

Deci, scrise în limba română a diverselor vremi, documentele câmpulungene au beneficiat, din partea lui Stefanelli, doar de „transcrierea lor cu litere latine”, dar „păstrând, însă, greşelile gramaticale”, „desele omisiuni de litere la cuvintele din document”, datorate faptului că „fiecare dascăl, diac, logofăt sau scriitor scria cuvintele cum îi sunau lui în ureche sau cum se pronunţau ele, pe vremea lui”[3].

*

Stefanelli adaugă, la sfârşitul cărţii, chiar şi un indice „de cuvinte vechi, rare sau locale, precum şi undele particularităţi de limbă”[4], în speranţa că documentele respective, care acoperă câteva veacuri, primul fiind din 1611 („Velet 7119”), vor atrage atenţia cercetătorilor, şi a lingviştilor, dar, mai ales, a falsificatorilor de grai bucovinean, numiţi folclorişti.

*

Cum litigiul în sine nu ne interesează, din perspectiva temei abordate, voi cita, evitând numele, doar exprimările specifice anului 1611:

*

„Adică eu… scriu şi mărturisescu cu cest zapis al meu… pentru zălog drept 3 lei bătuţi şi o oae cu mel şi 2 vătui… primăvara, precum or îmbla vitele primăvara, iar de-l voiu pute scoate, măcar până la anul… să aibă a cosi locul… s-au dat pre mâna ficiorului, cu cât iaste cânpu şi pădure… nime să n-aibă treabă, făr numai ficiorul… şi eu, Toader Lehaci, am scris şi, pentru mai mare credinţa, ne-am pus degetele… şi giumătate de leu s-au dat diiacului”[5].

*

O primă observaţie: silabele „ju” şi „jo”, când se află la începutul unui cuvânt, se pronunţa şi se scria, la 1611, dar şi până de curând, „giu”, respectiv „gio”, cuvintele cel mai des întâlnite în documente, cu o astfel de particularitate, fiind „giudecată”, „giudeţ”, „giupân”, „giurământ”, „giuraţi”, „împregiurătoare”, „giumătate”, „gios”, „gioc”. În rest, limba anilor 1611-1699, este aproape la fel cu limba română corectă de astăzi. Nu vă lăsaţi amăgiţi de „u”-ul de la finalul cuvintelor „mărturisesc”, „voi” şi „câmp”, un „u” care se scria, dar nu se pronunţa. Cât despre particularităţile de pronunţie, de genul „pute”, în loc de „putea”, „cânp”, în loc de „câmp” (în 1707, se scria „câmp”[6]), „oae” şi, respectiv, „mel”, în loc de „oaie” şi „miel”, acestea ţin şi de ortografia vremii, întotdeauna întâmplătoare, dar şi de relaţia dintre pronunţie şi auz.

*

Dar şi pentru această particularitate de pronunţie şi, indirect, de scriere există şi excepţii, în 13 septembrie 1688[7], scriindu-se, în loc de „giudecată”, „judecată” („iar de ar merge la judecată să fie de mare ruşine şi înaintea satului”).

*

Există şi cuvinte, în care silaba „ge” se pronunţa şi se scria „je” sau „ji”, ba chiar silaba „ză” se pronunţa „je”, la nişte vămeni, care, în 1699[8], „zălojesc o moşie”, iar după ce au „jelojit”; au întocmit şi zapis.

*

Un alt document, datat în 23 aprilie 1630[9], deci în aceeaşi epocă, contrazice aiureala folclorică de astăzi a înlocuirii silabei „pi” cu „chi”, „de acolo iasă în piciorul Nuţului, deasupra piciorului la piatra mare şi apucă piciorul, la dial, şi curmă drept în vale şi esă în piatra Măgurelilor”, deci, nu „chicior” şi nu „chiatră”, ci „picior” şi „piatră”. E drept, uneori se scria „petrile”, în loc de „pietrele” („petrile roşii”, în 1684[10]; „deasupra butucului este o piatră şi din piatră, drept în vale”, în 1697[11]), dar „piciorul” şi nu „chiciorul” (la capătul piciorului Rădăcinii”, în 1684). Nu se spunea „cherit”, ci „perit”, deci „pierit” („de-au perit boul lui Liţu”, în 1696[12]).

*
VA URMA
*


[1] Bucureşti, Librăriile Socec & Comp. şi C. Spetea / Viena, Gerold & Comp / Lipsca, G. Harrassowitz / 1915

[2] Stefanelli, op. cit., Prefaţă, p. VII

[3] Ibidem, p. VIII

[4] Ibidem, p. IX

[5] Stefanelli, Documente…, p. 1

[6] Ibidem, p. 22

[7] Ibidem, p. 13

[8] Ibidem, p. 19

[9] Ibidem, p. 3

[10] Ibidem, pp. 8-10

[11] Ibidem, p. 17

[12] Ibidem, p. 14


Bucovina, „aspectul ţării, mai civilizat ca în Moldova”

Vatra Dornei, muntele Ouşorul – de Mattias Adolf Charlemont

Vatra Dornei, muntele Ouşorul – de Mattias Adolf Charlemont

*

Vienezul Adolf Schmidl, în intenţia lui de a scrie un amplu ghid de călătorie prin provinciile imperiului habsburgic, a trecut şi prin Bucovina, venind dinspre Bistriţa, prin valea Bârgaielor, staţii de poştă întâlnind la Poiana Stampei, Dorna, Valea Putnei, Pojorâta, Vama, Gura Humorului, Stroieşti şi Suceava. Fără să-şi dateze întâmplările, dar publicând, în revistele vieneze, începând cu anul 1822, fragmente de materiale, Schmidl face, astfel, o datare indirectă, care ţin de începutul secolului al XIX-lea.

*

Valea Bistriţei Mici

Valea Bistriţei Mici

*

Călătorind pe valea Bârgaielor, pe „Şoseaua Franciscană”, cum se numea, din 1817, în cinstea împăratului Francisc, care o folosise în acel an, „drumul împărătesc” al lui Isof al II-lea, Schmidl precizează că „Josenii Bârgăului predă, în fiecare an, 70.000 de lulele de pământ, care merg, în primul rând, în Bucovina” şi că „drumul se ridică, treptat, spre pasul Bârgăului, un defileu îngust în munte, prin care se prăvălea în jos Bistriţa. De aici, drumul a fost tras, în 1812, într-un urcuş lin şi uniform, pe vârful muntelui de la Măgura Calului. Staţia de poştă Tihuţa este o colonie. Odinioară, drumul ducea, de la pas, pe deasupra Dealului Zimbrilor, până la postul de graniţă, de odinioară, Iliuşa, şi, apoi, iarăşi foarte abrupt, pe vârful înalt al Măgurei. Noul drum are numeroase poduri masive, deasupra multor prăpăstii, dintre care ultima este cea mai minunată. Un viaduct de piatră duce, de-a curmezişul, deasupra unei văi largi, şi are, în mijloc, o arcadă înaltă, prin care formează un torent o cascadă însemnată.

*

Muntele Măgura Calului

Muntele Măgura Calului

*

Piscul pleşul al Măgurei oferă o privelişte înspăimântătoare şi grandioasă asupra unor munţi nenumăraţi şi a unor defileuri adânci. Ajungi, acum, la posturile de graniţă ale Transilvaniei înspre Bucovina, unde un comandament militar cercetează trecătorile, şi, curând după aceea, se ajunge la Poiana Stampei, prima localitate din Bucovina, formată numai dintr-o casă de poştă şi dintr-o cazarmă mică.

*

Drumul duce, acum, peste coama lată a unui munte, în valea atrăgătoare a Dornei, la vărsarea Dornei în Bistriţa Aurie. Ţinutul este bogat în minunate izvoare de apă minerală acidă, dintre care mai multe sunt folosite pentru băi.

Satul Dorna are şase ceasuri în lungime şi este format din Dorna Candrenilor şi Vatra Dornei, unde se află vama de frontieră. În susul apei, pe valea Bistriţei Aurii, urmează târgul de munte Iacobeni, unde se exploatează, din 1786, o mină de fie, cu 19 galerii, dintre care cea mai bogată este Valea Stânei; la Arşiţa, se mai găseşte şi azbest. Două furnale înalte, zece cuptoare de afânare, deservite de un fierar, patru forje, un meşter de cuie, predau, cu 224 de lucrători, 15.000 de chintale de fier brut, 90 de chintale de fontă, 4.427 chintale de oţel în bare, 41 de chintale de plumb, 243 de chintale de unelte, 16.904 bucăţi de lopeţi ş. a., 363.000 de cuie.

*

Cârlibaba – de Mattias Adolf Charlemont (1820-1871)

Cârlibaba – de Mattias Adolf Charlemont (1820-1871)

*

La patru ceasuri mai departe, mergând, în sus, pe Bistriţa, se află localitatea de munte Cârlibaba, unde se exploatează, din 1797, pe muntele Dadul, cinci mine de plumb, care conţin şi argint; sunt două topitorii, cuptoare de aramă şi cuptoare de cupelaţie. Cei 92 de lucrători dau un randament de 500 de mărci de arginţi. Argintul este dus la Alba Iulia, pentru a se bate monede.

*

Urcând, printr-un defileu îngust şi sălbatic, până la casa de poştă singuratecă de la Valea Putnei (N.N: De fapt, pe Mestecăniş), se ajunge, apoi, coborând muntele, la Pojorâta, într-o vale blândă a râului Moldova. Aici se afla, în 1808, o mină de cupru a tezaurului imperial, alcătuită din cinci galerii, două furnale înalte, un cuptor şi două făurării; 164 de lucrători produc 1.000 de chintale.

*

Pojorâta, munţii Adam şi Eva – de Mattias Adolf Charlemont

Pojorâta, munţii Adam şi Eva – de Mattias Adolf Charlemont

*

Drumul se ţine, neîntrerupt, de Moldova, în jos, spre Câmpulung Moldovenesc, un târg cu 2.623 de locuitori. Aici se află administraţia camerală şi reşedinţa căpităniei graniţei militare.

*

Urmează Vama, cu o mică mină în apropiere, de trei galerii, zece cuptoare de afânare, 80 de lucrători, care produc 5.580 de chintale de fier în bare.

*

Urmează Bucşoaia şi Gura Humorului, unde regiunea devine mai prietenoasă şi unde apare, iarăşi, agricultura. Drumul se face tot mai rău; prin Capu Codrului, fără a mai trece prin vreo localitate, se ajunge, după şase ore de mers, în oraşul Suceava. De aici, sunt 6 ½ poşte până la Cernăuţi” (Călători, XIX, III, pp. 291, 292).

*

Torinezul Lorenzo Valerio călătoreşte prin Bucovina în 1835, în 12 iulie expediind, „de la Cernăuţi, pe malurile Prutului”, o scrisoare, pe adresa mamei sale, dar nu menţionează decât „punctul de frontieră de la Novoseliţa” (Călători, XIX, III, p. 338). Abia în 21 august 1835, când se afla la Cluj, Lorenzo Valerio vorbeşte şi despre „acele ţinuturi sălbatice” ale Moldovei, pe care le-a părăsit, plecând prin Suceava şi prin Câmpulung. „Am străbătut o parte din Bucovina, de altfel foarte pitorească şi bogată şi bogată în minereuri de aur şi de argint” (Călători, XIX, III, p. 340).

*

 Ieromonahul rus Partenie, care sihăstrise prin Carpaţii Moldovei, vine, cu mult înainte de anul 1839, când avea deja vechime, iarăşi, în Moldova, „în părţile stăpânirii austriece, în Bucovina, la ruşii mei”.

*

„Trecând Carpaţii, prin satul Bosanci am ajuns în târgul austriac Suceava, în vechea capitală moldovenească. Acolo, m-am învrednicit a săruta moaştele sfântului şi marelui mucenic Ioan cel Nou, făcătorul de minuni al Sucevei, Mucenic în Belgrad (Cetatea Albă), care, astăzi, se cheamă Akkerman şi se găseşte în Basarabia, sub stăpânire rusească; pomenirea lui, în sfânta biserică a Răsăritului, se face la 2 iunie. Slujba, în acea biserică, se face în limba moldovenească.

*

Suceava, mănăstirea Zamca – de Rudolf Bernt

Suceava, mănăstirea Zamca – de Rudolf Bernt

*

Suceava, oraş cum se cade, cu clădiri şi dughene, şi multe biserici pravoslavnice, latineşti şi armeneşti, este aşezat lângă râul Suceava, pe graniţa moldovenească, nu departe de munţii Carpaţi.

*

De la târgul Sucevei, cale de un ceas, adică cinci verste, este satul cu rascolnici ruşi, numit Socolinţi (Lipoveni); se zice că şi portul le este velicorus. De la Socolinţi, cale de două verste, este mănăstirea Dragomirna, unde a petrecut mulţi ani din viaţă marele stareţ Paisie Velicikowski (1722-1794, stareţ la Neamţ şi la Secu).

*

Dragomirna, mănăstirea, în 1860 – de Franz Xaver Knapp

Dragomirna, mănăstirea, în 1860 – de Franz Xaver Knapp

*

De la Suceava, cinci mile ori cale de opt ceasuri, iar pe ruseşte 40 de verste, este un sat mare rusesc, numit Belaia Kriniţa (Fântâna Albă). Ajuns acolo, am intrat în mănăstire, în casa răposatului ţăran Larion Petrovici Korovih-Nojek, care este şi întemeietorul acelui sat. Acolo am găsit, atât între monahi, ca şi între mireni, tot felul de tâlcuri şi neînţelegeri, dar, în vremea şederii mele acolo, s-au unit toate locurile şi, în mijlocul satului, au făcut biserică şi au căpătat un popă fugar…

*

Fântâna Albă, complexul bisericesc – de Rudolf Bernt

Fântâna Albă, complexul bisericesc – de Rudolf Bernt

*

În Bucovina, toţi locuitorii sunt ortodocşi şi au episcop pravoslavnic, care trăieşte în Cernăuţi. Oraşul Cernăuţi nu este mare, dar frumos, al doilea după Lvov, este aşezat pe malul râului Prut. Pravoslavnici într-însul nu sunt mulţi.

*

În Bucovina, la poalele Carpaţilor, se găsesc mănăstiri mari pravoslavnice, cârmuite de un episcop pravoslavnic.

*

Putna, mănăstire – de Rudolf Bernt

Putna, mănăstire – de Rudolf Bernt

*

1. Mănăstirea Putna, în care se înmormântează episcopii pravoslavnici.

*

Suceviţa, mănăstirea – de Rudolf Bernt (1844-1914)

Suceviţa, mănăstirea – de Rudolf Bernt (1844-1914)

*

2. Mănăstirea Suceviţa, în care se păstrează o frumoasă cruce, împodobită cu aur şi cu pietre scumpe. Ea a fost dăruită de cinstitorul de Dumnezeu ţar al Rusiei, Feodor Ivanovici (1584-1598); era păstrată în Schitul Mare (N.N.: din Galiţia). Dar când împăraţii austrieci au ruinat-o şi au pustiit-o, atunci monahii au mutat acea cruce în mănăstirea Suceviţa, unde se păstrează şi acum.

*

Moldoviţa, biserica mănăstirii – desen de Rudolf Bernt (1844-1914)

Moldoviţa, biserica mănăstirii – desen de Rudolf Bernt

*

3. Mănăstirea Moldoviţa, aşezată în Carpaţi, pe râul Moldoviţa.

*

Dragomirna, mănăstirea, în 1832 – desen de I. Schubirsz

Dragomirna, mănăstirea, în 1832 – desen de I. Schubirsz

*

4. Mănăstirea Dragomirna, aproape de Suceava, în care se păstrează marte din moaştele Sfântului Ioan Persul.

*

Toate aceste mănăstiri sunt înfrumuseţate şi pictate cu icoane în stil grecesc, ca în mănăstirile Athosului. Monahii trăiesc din stat, primind leafă de la împăratul Austriei; citesc şi cântă pe slavoneşte, după cărţi ruseşti; la ectenii, pomenesc pe mult milostivul ţar al Rusiei, însă pomenesc şi pe împăratul lor. Dar pravila călugărească nu o păzesc cu stricteţe, pentru că, în Austria, pravoslavnicii trăiesc în mare strâmtoare şi duc cruce mai grea decât o duc grecii din partea turcilor. La drept vorbind, strâmtoarea nu este atât din partea stăpânirii, cât din partea celei duhovniceşti, a Papei de la Roma…

*

Şi am trăit în Bucovina mulţi ani, în care vreme am fost tuns la monahism de către un ieromonah venit din Rusia” (Călători, XIX, III, pp. 686-688).

*

Andrew A. Bonar şi Robert McCheyne, doi misionari scoţieni, au intrat în Bucovina, din Moldova, în 22 septembrie 1839, pe la Bosanci.

*

„La 27 septembrie, dimineaţa, părăsiră carantina şi plecară, cu o brişcă acoperită, la Suceava, oraş plăcut, cu opt turnuri strălucitoare şi o cetate în ruină. Populaţie considerabilă de ortodocşi, catolici şi armeni. Poziţie minunată, pe malul înalt al unui râu. Casele văruite, curate şi acoperite cu şindrilă. Jumătate din oraş e locuit de armeni.

*

Suceava, biserica Mănăstirii Sf. Ioan – de Rudolf Bernt

Suceava, biserica Mănăstirii Sf. Ioan – de Rudolf Bernt

*

Plecând din Suceava, drumul duce printre garduri de nuiele, cu streşini la fel. Drumul era pavat şi bine întreţinut. Casele, mai confortabile ca în Moldova. Aspectul ţării, mai civilizat. Mulţi arbori fructiferi prin grădini. Biserici rustice, semănând cu cele din Scoţia. Un pod de lemn, îmbrăcat şi acoperit cu scânduri. Vama lui o lua un evreu. Aceştia sunt, de altfel, pretutindeni şi în toate amestecaţi” (Călători, XIX, III, pp. 785, 786).


„Ce deosebire, când se compară Moldova cu Bucovina!”

Emigranţi transilvani, trecând munţii, înspre Bucovina (1742-1777) – de Pataky

Emigranţi transilvani, trecând în Bucovina (1742-1777) – de Pataky

*

În 1791, Cernăuţii deja însemnau un orăşel cochet, „capitala Bucovinei” fiind frumos clădită în stil nou”, după cum nota, în trecere prin Cernăuţi, Johann Christian von Struve (Călători, X, II, p. 1117).

*

Consilierul aulic Vince Batthyany vine în Bucovina, dinspre Bistriţa, dar călătorind prin Ilve şi îndreptându-se spre Iaşi, prin Suceava şi Botoşani, ocazie cu care constată că „numai la Pojorâta pădurile se mai luminează, de la Vama, încolo, dispar cu totul; la Câmpulung se deschide un şes lung şi roditor. Am dat, acolo, peste un ţăran, care a băut, pe loc, 10 florini, ce îi primise ca arendă pentru lunca sa. Tovarăşii săi şi-au scos, încă de la distanţă, pălăriile, dar, după aceea, când le-am cerut un mic serviciu, au dispărut pe nesimţite. Mai mulţi au sărit din care, ca să fure snopi de pe câmp. Unul ne-a oferit chiar, spre vânzare, un drob de sare, pierdut de tovarăşul său, care dormea. Aceasta nu surprinde, într-o ţară care a fost lăsată, atâta vreme, pradă părăsirii şi bunului plac…

*

Am vizitat atelierele de prelucrat fierul, de la Iacobeni, situate lângă şosea (N.N.: conform mărturiilor iconografice, şoseaua trecea, pe atunci, pe lângă albia râului Bistriţa). Ele se compun din trei cuptoare înalte, douăsprezece vetre de afânare, mai mulţi drugi de fier şi trei mici forjerii. Ele au alungat, de aici, fierul suedez şi siberian, şi au deschis debuşeu la Marea Neagră.

*

Pojorâta, munţii Adam şi Eva – de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Pojorâta, munţii Adam şi Eva – de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

 

*

Nu mai puţin importante sunt instalaţiile de prelucrat aramă, de la Pojorâta, pe care am amintit-o mai sus, şi sticlăriile de la Putna, pe unde, de asemenea, am trecut. Aceste stabilimente ca şi numeroasele cuptoare şi instalaţii de ardere a potasei vor rări pădurile de prisos ale Bucovinei. Astfel, în chip fericit, se va ajunge ca, în aceleaşi regiuni, nu prea departe, agricultura să ţină pas egal cu creşterea vitelor. Căci, unde aceasta o ia înainte, cealaltă rămâne în urmă şi, prin aceasta, şi populaţia, fără a cărei muncă nu este posibilă ameliorarea, nici sporirea produselor.

*

Aproape că mă căiesc că am vizitat o mănăstire din văile din împrejurimi. Închipuiţi-vă un cerc de chilii strâmte şi întunecoase, înconjurate de ziduri înalte. În mijloc, se află o biserică, zugrăvită cu îngeri şi diavoli. Buruieni, moloz şi gunoaie acoperă terenul, care se întinde lângă ea, pe o distanţă de câţiva stânjeni. Într-un astfel de lăcaş, îşi trăiesc zilele călugări cu bărbi lungi şi haine murdare, fără a lucra, fără cărţi. Ah, nenorociţii, lor nu le sunt accesibile nici comorile singurătăţii, nici plăcerile lumii!

*

Şoseaua lucrată încetează în afară de Suceava. Acest orăşel este alcătuit din 700 de case, cele mai multe fără etaj. Destule au foişoare de lemn, ceea ce, alături de turnurile ascuţite ale bisericilor orientale, dau oraşului un aspect străin. Una din biserici posedă moaşte, pe care le-au trimis turcii, din Trapezunt.

*

Dintre cei 4.000 de locuitori ai Sucevei, meseriaşii germani sunt cei mai harnici; armenii, care fac negustorie de vite, sunt cei mai bogaţi. Evreii de acolo fac negoţ cu mărfurile cele mai felurite. Moldovenii practicau, mai ales, cojocăria.

*

Suceava, biserica Mănăstirii Sf. Ioan – de Rudolf Bernt (1844-1914)

Suceava, biserica Mănăstirii Sf. Ioan – de Rudolf Bernt (1844-1914)

*

Suceava se întinde pe o colină teşită, împodobită cu vii şi şesuri verzi, prin care străbate un râu. Peste râu duce un pod…

*

Numaidecât, afară de Suceava, este staţiunea de poştă moldovenească, Burdujeni. Grajduri de pământ şi paie, colibe mizerabile şi câţiva vlăjgani, pe jumătate goi, care zăceau lungiţi pe pământ, este tot ce am găsit acolo. Ei au sărit, numaidecât, în picioare, ca să aducă, după cum spuneau ei, caii. Dar s-au întins, iarăşi, la pământ şi am fost nevoiţi să facem gălăgie şi să ameninţăm, pentru a putea să ne urnim din loc” (Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea, I, Bucureşti 2004, pp. 99, 100).

*

La întoarcere, consilierul aulic Vince Batthyany intră în Bucovina prin Boian, unde înnoptează „în birtul cel rău, căci oaspeţi nepoftiţi au ocupat camera pe care inspectorul de la carantină o pregătise pentru noi…

*

Boianul este locuit de moldoveni şi ruşi. Prin localitatea aceasta trec, anual, 15, până la 20 de mii de boi, spre Viena, şi 6-7 mii, spre Breslau. Anul trecut (N.N.: în 1804), au trecut, cu permisiunea specială a Porţii, mai multe mii de oi, ce au fost mânate spre Prusia. În acelaşi an, Viena a ridicat, de aici, 330 de chintale de bumbac levantin, 300 de chintale de mătase, de acelaşi fel, probabil din cauza nesiguranţei drumului prin Serbia. În chip obişnuit, sunt aduse aici, din raiaua Hotin şi din Moldova, haine de tot felul, produse agricole, uneori şi cai. Aceştia din urmă sunt trecuţi, totuşi, mai deseori prin pasul Bârgău sau Oituz.

*

Port din Boian – de Julius Zalaty Zuber (1867-1918)

Port din Boian – de Julius Zalaty Zuber (1867-1918)

*

Comerţul cel mai important îl poartă Boianul cu Brody, din Galiţia orientală. Acolo, la Boian, se întâlneau, odată, comerţul Rusiei, Italiei, Levantului şi Germaniei. Acest avantaj n-a fost pierdut de tot, prin interzicerea mărfurilor străine, căci localităţii acesteia i s-au acordat drepturile unui porto-franco.

*

La o jumătate de oră, de aici, se află satul Toporăuţi, căruia, de la luarea în posesie a Bucovinei, i-au sporit familiile, de la 40, la 100. În general, populaţia acestei ţărişoare a sporit foarte mult; la aceasta a contribuit aşezarea mai multor colonişti, scutirea de recrutare şi rodnicia solului. Dar acest dar al naturii este prea puţin folosit de locuitorii de origine moldovenească. Lor li se pare înjositor să lucreze pentru plată şi sunt gata, totdeauna, să-şi părăsească locurile de baştină. Germanii imigraţi acolo, unde ocupă sate întregi, sunt disciplinaţi şi activi. Unde, însă, au fost împărţiţi printre moldoveni, au decăzut la nivelul acestora. Hărnicia lor a dispărut, din cauza exemplului, lăcomiei şi neajunsurilor pricinuite de vecini.

*

Ţăranii din Bucovina produc, pentru stăpânii pământurilor, foarte puţin şi sunt aproape independenţi de ei, prin intervenţia Oficiului districtual. Rezultatul va trebui să confirme sau să infirme dacă oamenii primitivi devin mai fericiţi şi mai buni, când sunt trataţi la fel cu cei complet civilizaţi” (Călători, XIX, I, pp. 107, 108).

*

Porturi naţionale din Bucovina – de Julius Zalaty Zuber (1867-1918)

Porturi naţionale din Bucovina – de Julius Zalaty Zuber (1867-1918)

*

„Această ţărişoară, care, în 1777 (N.N.: Anul jurământului de credinţă faţă de Austria, Bucovina fiind ocupată până în 1 octombrie 1774), s-a despărţit de Poartă şi, după aceea (N.N.: Din 1790, până în 1849), a fost încorporată Galiţiei, are 3 oraşe şi 4 târguri, 65 de sate şi peste 200.000 de locuitori.

*

Cele mai multe produse ale agriculturii şi creşterii vitelor, ceară, miere, bere şi rachiu, lână şi piei, ţoalele de Suceava şi cordovanul de Vijniţa alcătuiesc comerţul ei. Din Bistriţa, ea scoate aur, din Cârlibaba, plumb, şi posedă, cum am amintit mai înainte, şi cele mai multe din celelalte metale.

*

Oraşul Cernăuţi este aşezat nu departe de Prut, care adeseori îl vatămă şi veşnic îl ameninţă. De aceea, se caută a se abate râul în altă parte, cu atât mai mult cu cât, pe lângă toate celelalte, aici se dă de apă la o foarte mică adâncime.

*

Iosif al II-lea a fost primul care i-a dat o înfăţişare mai bună, prin ridicarea multor clădiri publice şi cazărmi, pe care le ocupă eroii de la Rohatyn (anume regimentele de garnizoană, care, în ultimul război cu turcii, au apărat, cu dârzenie, şanţurile de la Rohatyn, împotriva unui inamic mult superior).

*

Cernăuţi, Sfinţirea apei, la serbarea Arătării Domnului – de Franz Xaver Knapp

Cernăuţi, Sfinţirea apei, la serbarea Arătării Domnului – de Franz Xaver Knapp

*

Populaţia Cernăuţilor atinge cifra de 6.000 de suflete, printre care se află germani, moldoveni, evrei, armeni şi ruteni. În afară de aceste naţiuni, în Bucovina mai sunt şi locuitori maghiari (în satele Istensegits şi Hadikfalva, a căror stare demonstrează, totuşi, că patria noastră nu a suferit mare lucru prin pierderea lor).

*

De la Cernăuţi, duce o şosea la Suceava, pe care v-am descris-o mai înainte. A doua duce la actualul oraş districtual Tarnopol şi a treia, la Halici, cel odinioară atât de vestit. Pe aceasta din urmă am văzut-o, călătorind până la Sniatyn şi, apoi, la Văşcăuţi.

*

Fiind duminică, am văzut o mulţime de oameni petrecând. Unii stăteau întinşi pe pământ şi jucau cărţi, alţii chefuiau şi ceilalţi dansau. Se formau rânduri lungi, care se apropiau şi se îndepărtau alternativ. După aceea, se strângeau într-un cerc, care se mişca la dreapta şi la stânga. S-a frânt, apoi, în perechi singuratice, dintre care totdeauna se învârtea una, celelalte stăteau liniştite. Între dansatori, ne-a plăcut un ulan, prin agilitatea şi bunăcuviinţa sa, şi, totuşi, se părea că nu-l remarcă nimeni. „Ce strică aceasta artei mele?”, a strigat el, când noi ne-am arătat regretul pentru aceasta. Aşa cugetă adevăraţii virtuoşi.

*

Port din regiunea Ceremuşului – de Julius Zalaty Zuber

Port din regiunea Ceremuşului – de Julius Zuber

*

Băştinaşul din regiunea aceasta este tot atât de rău îmbrăcat, pe cât de rău croit. Cel puţin, nu găseşti la el nici costumul ce-ţi ia ochii, nici făptura frumoasă a moldovenilor de la Cernăuţi. Astfel de deosebiri nu surprind, într-o ţară cu populaţie atât de amestecată. Aceasta şi starea în care se află vecinii (N.N.: iobagii) îngreunează foarte mult civilizarea Bucovinei” (Călători, XIX, I, pp. 11, 112).

*

Statisticianul vienez Joseph Rohrer se afla la Suceava, în 2 noiembrie 1802, când scria raportul despre călătoria lui în Moldova, unde beneficiase de ospeţia boierului Vasile Balş. În relatările despre Bucovina, Rohrer notează:

*

„De la luarea în stăpânire a Bucovinei, s-a construit un drum permanent de comunicaţie, între regiunea de aici, Transilvania şi Galiţia (N.N.: „Drumul Împărătesc” dintre Bistriţa şi Cernăuţi, prin Păltinoasa, Solca, Vicov), pe o întindere de 35 de mile, la care au contribuit băştinaşii, cu munca şi cu cărăuşia, fără nici o despăgubire. Odinioară, nu se putea călători, din Transilvania, în Bucovina, decât călare, şi aceasta numai cu mare greutate; erai lipsit de orice adăpost. Acum, care încărcate cu bunuri pot merge încoace şi încolo; se găsesc, peste tot, case de poştă bine organizate şi se obţin foarte uşor, de la şeful de poştă, cai, numiţi de „Vorspann” (N.N.: „de deplasare”), care costă, câte unul, 10 creiţari de fiecare milă. Numai în lunile de iarnă, zăpada cade în cantităţi mari şi, prin urmare, nu este recomandat să călătoreşti.

*

Iacobeni, şoseaua spre Dorna – de Franz Xaver Knapp

Iacobeni, şoseaua spre Dorna – de Franz Xaver Knapp

*

Marele împărat Iosif a fost acela, care a pus să se construiască, în anul 1783, o şosea, care, pornind din satul Prundu Bârgăului, în comitatul Doboka, dă posibilitatea călătorului, ce merge din Transilvania, în Bucovina, să facă, într-o singură zi, un drum pentru care îi trebuiau, înainte, şase zile” (Călători, XIX, I, pp. 156, 157).

*

În 21 noiembrie 1802, Rohrer scrie şi despre „oraşul de frontieră Suceava” şi produsele lui de export:

*

„La Suceava se pregăteşte aşa-numitul peştiman, un fel de pânză moldovenească, alageaua, stofă din care se fac haine moldoveneşti, care se poartă dedesubt, astarul (pânză de căptuşeli), folosit pentru huse de bumbac, şi musulul, o pânză de bumbac vopsită în roşu…

*

În general, comerţul bucovinenilor cu Moldova este încă neînsemnat, dar, din păcate, comerţul Moldovei, în special cu vite cornute, este cu atât mai mare, trecând prin Bucovina, spre Galiţia, Moravia ş. a. Punctele vamale, înfiinţate la graniţă de la luarea în stăpânire a Bucovinei, se află la Boian, Onut, Ţureni, Sinăuţi, Bosanci, Brigeşti şi Vatra Dornei.

*

Dar la Cernăuţi se află inspectoratul vămilor. În ce priveşte venitul acestora, pot să spun că numai articolul acesta este considerat, de către guvernământul Galiţiei, ca un venit regalian şi că, în anul 1798, aşa-numitul excedent se ridica la 100.844 de guldeni. Taxele pentru drumuri, bariere şi poduri, înainte de anul 1793, când au fost încredinţate, pentru prima oară, inspectoratului vămilor, nu au adus un venit mai mare de 403 guldeni şi 45 de creiţari. Acum, însă, venitul produs de aceste taxe se ridică, în medie, după trei ani de încasări, la 8.590 guldeni şi 19 creiţari.

*

Mestecăniş – de Mattias Adolf Charlemont (1820-1871)

Mestecăniş – de Mattias Adolf Charlemont (1820-1871)

*

Această dare pare, ce-i drept, să fie un impozit direct în plus pentru băştinaşi; singură, aceasta este, în cea mai mare parte, de neînlăturat, dacă ar urma să fie folosită la construcţia de şosele şi poduri…

*

M-am dus, pretutindeni (N.N.: în 22 noiembrie 1802, la Siret) pe uliţe şi pe străzi, în jos şi în sus. Nu am văzut decât sălbăticiune…

*

În singurul ţinut, dintre Siret şi Suceava, pe unde am călătorit, se aflau, când pe şosea, când în munţi, nouă sătuleţe mici de germani. Dacă, de altfel, am transcris bine numele de locuri româneşti, ele se numesc astfel: Rădăuţi, Frătăuţi, Arbore, Ilişeşti, Balosinăuţi (N.N.: parte a satului Horodnic), Satu Mare, Grăniceşti, Tereblecea, Mănăstioara.

*

Uneori, se formează un sat de 12, până la 18 case, alteori de mai multe. Toate, laolaltă, au numai un pastor. Cel de acum se numeşte Schwartz, este un sas din Transilvania şi, după câte aud, este un om cu cunoştinţe (învăţat) şi cu un caracter bun, pe care pastor, însă, nelocuind la stradă, nu l-am putut vizita…

*

Tot drumul, de la Suceava, până la Siret, l-am făcut neobişnuit de repede. Este cea mai minunată şosea, în linie dreaptă, care se poate închipui. Chiar şi podurile, construite pe Suceava cea mare şi cea mică, care se numeşte şi Suceviţa, precum şi pe Siretul cel mare şi mic, sunt bine întreţinute. Ce deosebire, când se compară Moldova, sub raportul construcţiei de şosele şi poduri, cu Bucovina, aflată, acum, sub cârmuirea austriacă! Zadarnic s-ar căuta chiar şi numai un pod obişnuit. De câte ori nu m-am coborât din trăsură, pentru ca să nu fiu silit să trec peste lemnele care ţin, în Moldova, locul podurilor de peste ape!…

*

Acum, datorită minunatelor construcţii de şosele, se poate face, comod, tot drumul de 11 mile, de la Suceava, prin Siret, la Cernăuţi, în tot atâtea ceasuri. Altădată, nu era nici un pod, afară doar de cel peste râul Prut, la Cernăuţi. Călătorul era nevoit să aştepte până ce apele sale umflate se domoleau de la sine” (Călători, XIX, I, pp. 156-159).

*

Rohrer continuă, în relatările sale, cu mărturii despre apele Bucovinei, despre cele 49 de izvoare sărate, care trebuiau închise, după începerea exploatărilor de sare de la Cacica şi de la Pleşa, sare omologată ca fiind de foarte bună calitate de către „onorabilul Jacquin”, despre Comandamentul regal şi imperial al remontei din Bucovina, despre o întâlnire cu episcopul Daniel Vlahovici, ocazie cu care gustă din brânza de Rădăuţi, care îi place foarte mult, şi care se vindea şi în Iaşi, dar şi în Constantinopol, despre pădurile Bucovinei şi despre condamnabila risipă de lemne, inclusiv prin intermediul cuptoarelor de potasă, care se mai găseau la Frătăuţi, Solca, Sfântu Ilie, Ilişeşti şi Câmpulung Moldovenesc, despre mina de plumb de la Dadul Cârlibabei şi, desigur, despre hanurile ţinute de evrei, cel mai bun fiind, în 1802, hanul „Beim Adler” din Cernăuţi, dar mărturiile acestea, inclusiv cele despre unităţile bucovinene de măsură, nu fac obiectul acestei cărţi (cei interesaţi, le pot afla în sursa citată).

*

În 1805, când se întorcea dintr-o călătorie în Moldova, medicul militar scoţian Adam Neale îl întâlneşte, la Cernăuţi, luptând împotriva unei boli contagioase, care ataca „buzele,. obrajii, cerul gurii şi omuşorul, prin ulceraţii profunde, pe medicul Fleisch, trimis pentru cercetări, în Bucovina, de cancelaria vieneză. Boala se răspândea prin fumatul din aceeaşi pipă sau prin băutul din acelaşi pahar (Călători, XIX, I, p. 189).

 

Ierarhul armean Minas Băjăşkian avea să călătorească prin Bucovina în anul 1808, când şi notează:

*

Cernăuţi, interiorul Bisericii Mitropolitane – de Franz Xaver Knapp

Cernăuţi, interiorul Bisericii Mitropolitane – de Franz Xaver Knapp

*

„Cernăuţi este capitala Bucovinei, aflată la o distanţă de nouă ceasuri de Hotin; în stânga, trece râul Prut, care, străbătând Moldova, o desparte de Basarabia. Nistrul se apropie, aici, de Prut atât de mult, încât regiunea ia forma unui istm. Deci, trecând pe podul cel mare al Prutului, am ajuns la frumosul oraş Cernăuţi, care înfloreşte, din zi în zi, datorită comerţului şi se extinde cu clădiri frumoase şi înalte. Sunt mulţi germani (austrieci) şi leşi, iar armenii (circa 30 de familii, toţi negustori) sunt aşezaţi acolo recent, fiind veniţi din Polonia. Deşi n-au biserica lor proprie, totuşi altarul din dreapta al bisericii romano-catolice este în mâna armenilor, fiind construit de cunoscutul negustor armean Simionovici, cu hramul lui Grigore Luminătorul.

*

Cernăuţi a fost, pe vremuri, un vestit oraş al Moldovei, unde se întâlneau mulţi negustori din naţia noastră, care aveau două biserici; însă locurile armenilor au dispărut, în timpul focului care a pustiit oraşul, iar ei s-au împrăştiat…

*

Siret e un orăşel frumos şi are clădiri de piatră, precum şi o biserică a leşilor; prin oraş trece râul Siret, care, apoi, se varsă în marele fluviu Dunărea. Are un pod mare de lemn, peste care am trecut, pentru a merge în oraş. Aici n-am văzut nimic demn de reţinut. Cu două sute de ani în urmă, se aflau în oraş mulţi armeni, după cum se constată în memorialele de la Cameniţa; dar, acum, abia dacă au rămas zece case, pe care le păstoreşte preotul catolic, neavând preot şi biserică proprie.

*

Suceava este renumitul şi vechiul oraş de scaun al voievodului sau beiului Moldovei, care domnea aici independent; am văzut, aici, pe deal, o cetate veche, construită cu 50 de ani înainte de Hristos, după cum mi s-a povestit, pe baza tradiţiei. Am văzut, de asemenea, vechiul palat al beiului, pe lângă care trece râul Suceava, care se varsă în râul Siret.

*

Suceava – de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Suceava – de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

*

În cursul plimbării noastre, în diverse locuri, am văzut turnuri, morminte vechi şi ziduri dărâmate. Pe vremuri, aici erau 17 mii de locuitori, însă acum sunt mai puţini, deşi nu lipsesc reprezentanţi ai diferitelor naţiuni şi negoţul lor. Majoritatea caselor au un singur cat, dar, pe alocuri, se află clădiri şi biserici splendide.

*

Este renumită, prin bogăţia şi frumuseţea sa, noua şcoală de stat, clădită pe deal, unde învaţă, în mod gratuit, copii de toate neamurile şi unde guvernul austriac a rezervat o cameră mare pentru copiii naţiei noastre armene, şi al căror număr era, în timpul trecerii noastre, de 80, învăţând limbile armeană şi germană. În apropierea ei, se află noua biserică strălucită a leşilor, iar învecinat, prezbiteriul unde locuieşte parohul lor.

*

Vechea biserică a moldovenilor este impunătoare, construită în anul 1500, cu hramul Sf. Gheorghe, după cum am citit în pisania pusă deasupra uşii. În faţa altarului, am văzut,într-un coşciug ferecat în argint, corpul neputrezit al Sf. Ioan din Trezibonda…

*

Când leşii au ocupat Suceava, trupul sfântului a fost dus la Iulkova, dar, după 50 de ani, populaţia oraşului l-a solicitat de la împăratul Iosif şi moaştele au fost readuse la locul lor, unde, acum, se închină un mare număr de credincioşi.

*

Altădată, se aflau, în Suceava, 700 de familii din naţia noastră armeană, dintre care multe au trecut în Ungaria, încât aici n-au mai rămas decât 200 de familii armene, care aveau multe biserici şi mănăstiri, după cum am văzut şi noi locurile bisericilor Sf. Treime şi Sf. Nicolae, însă acum sunt dărăpănate şi în oraş nu se mai găsesc, acum, decât două biserici şi două mănăstiri.

*

Suceava, biserica armenească – de Rudolf Bernt (1844-1914)

Suceava, biserica armenească – de Rudolf Bernt (1844-1914)

*

Sf. Cruce este vechea şi cea mai însemnată biserică a armenilor, odinioară era din lemn, apoi boierul Hanco a ridicat-o din piatră. Deasupra uşii interioare, scrie astfel: „În anul 970 (1521)”. Altarul principal este închinat Maicii Domnului, iar în pridvor se află altarul Sfântului Ioan, pe care l-a construit notabilul armean Hovhannes Capri, în casa căruia a poposit împăratul Iosif, care a conferit familiei sale titlul de baron.

*

În faţa bisericii, se mai găseşte un cimitir întins şi un paraclis; clopotniţa este din piatră şi are următoarea pisanie din marmură: „Clopotniţa aceasta este ridicată întru pomenirea domnului epitrop Biniata, 1068 (1619)”.

*

În această biserică, am văzut o Evanghelie veche, ferecată în argint, cu următoarea însemnare: „Când s-a scris această sfântă Evanghelie, era anul calendarului armenesc 1098 (1649). S-a scris în ţara Bogdanilor (Moldova), în oraşul Seciov, sub oblăduirea bisericii Sf. Simion, în timpul catolicosului tuturor armenilor Pilibbos, episcopul armean din această provincie fiind arhimandritul Minas” etc.

*

Sf. Simeon este o biserică de piatră, frumos construită, la marginea cartierului armenesc; are un cimitir întins; în faţa uşii, am văzut un mormânt, având următoarea inscripţie: „Aceasta este piatra de mormânt a lui Isai şi a lui Mugal, fata şi fiul preotului Anton, răposat la anul 1065 (1618), în august, în ziua de luni”.

*

Suceava, mănăstirea Zamca – de Rudolf Bernt

Suceava, mănăstirea Zamca – de Rudolf Bernt

*

Sf. Axente este o mănăstire, cu poziţie frumoasă, la marginea sudică a oraşului, unde trece râul Suceava; are o curte vastă, înconjurată de ziduri, în mijlocul căreia se ridică biserica din piatră şi cupola; lângă ea se află un puţ mare.

*

În biserică se găseşte mormântul ctitorului, având următoarea inscripţie: „Aici se odihneşte Hagopşa (Vartanian), ctitorul bisericii, în anul 1000 (1551)”.

Bătrânii mi-au povestit că familia acestuia s-a mutat la Veneţia.

*

Afară mai există şi un alt mormânt, pe care am citit: „Este mormântul fiului lui Ovatam, în anul 1080 (1631). Clopotniţa, aflată în partea de vest,  este construită din piatră şi cu arcuri; suindu-mă în ea, pe scări de piatră, am văzut capela Luminătorului, cu altar; lângă ea se află poarta dinspre apus a mănăstirii.

*

Deasupra porţii dinspre răsărit, se înalţă casa parohială, construită din piatră, unde se găseşte frumoasa capelă cu bolţi arcuite, împreună cu altarul, având icoana Maicii Domnului. În jurul grădinii, ar fi fost chiliile călugărilor, după cum se vede din ruine.

*

Suceava, mănăstirea Hagigadar – de Rudolf Bernt (1844-1914)

Suceava, mănăstirea Hagigadar – de Rudolf Bernt (1844-1914)

*

Sfântul Khaegadar sau Hadjgadar este mănăstirea armenilor din afara oraşului, la răsărit, construită pe un deal, şi se chema, mai înainte, Maica Domnului Dătătoare de Năzuinţi (Khîntragadar surb Atvadzadzin). De jur, împrejur, are chiliile călugărilor şi pelerinilor, iar în afară se întinde o câmpie; biserica este mică, construită din piatră, şi prevăzută cu o cupolă; are pridvor şi două uşi; pe uşa sudică, am văzut sculptată data de 1521, poate data reconstruirii, deoarece clădirea pare mai veche. Altarul principal este închinat Maicii Domnului, iar celălalt, Sfântului Luminător; acolo vin pelerinii armeni din Moldova, îndeosebi în ziua Schimbării la Faţă (6 august) şi în ziua Sfintei Ana” (Călători, XIX, I, pp. 453-456).

Contele Feodor Karacsay de Valyesaka, participant, în 1788-1791, la asediul Hotinului şi la marile bătălii de pe teritoriul Moldovei, bun cunoscător al fiecărei regiuni moldoveneşti, face, adeseori, abstracţie de noul statut imperial al Bucovinei, în favoarea unei anumite identităţi moldave, imposibil de anulat. Moldovenii, inclusiv cei din Bucovina, „sunt oameni frumoşi, zvelţi, voinici şi scunzi, totul la moldoveni arată aptitudini intelectuale încă nefolosite”, iar preoţii lor formează „încă o pătură de oameni cu totul neluminaţi, grosolani şi imorali; chiar şi în Bucovina, din timpul lui Iosif al II-lea, s-a înfiinţat pentru ei o şcoală specială de preoţi”.

*

Şi, tot aşa, în acelaşi „timbru” moldovenesc, sunt tratate şi căile de comunicaţie, Karacsay considerând că „drumurile cele mai importante ale Moldovei sunt:

*

1. De la Cernăuţi şi partea austriacă a Moldovei, la cetatea Hotin, 5 mile.

De la Cernăuţi, peste Sadagura, la satul Rarancea. De aici, duc două drumuri la satul Şirăuţi (în raiaua Hotinului), unde se împreună din nou; unul duce prin Răchitna şi Săncăuţi, altul prin Toporăuţi (încă tot în Bucovina) şi următoarele localităţi din raia: Colincăuţi, Grozinţi, Şilăuţi, Mălinţi, Clişcăuţi şi Zaroşeni. De la Şirăuţi, duce acest drum, prin Necăbăuţi, pe la creasta unui deal, la Hotin; primul este mai scurt, dar mai rău.

*

Cernăuţi, intrarea în oraş – de Franz Xaver Knapp

Cernăuţi, intrarea în oraş – de Franz Xaver Knapp

*

2. De la Cernăuţi, la Mohilau, în Rusia; drumul acesta duce, prin Sadagura, la Boian; aici se afla vama austriacă şi carantina.

De la Boian, la Noua Suliţă, primul – sat moldovenesc, al doilea – rusesc, şi, de aici, pe malul stâng al Prutului, prin localităţile Tărăsăuţi, Vancicăuţi, Coşuleni şi Zălucia, la Podu Lipcani; apoi, prin Glina, Bilavăţ, pe la târgul Bricani, prin satele Tribăşiţi, Corestăuţi, Hodorăuţi, Ocniţa, Lipnic, Gârbova şi Otaci, unde se trece Nistrul, pe un pod, duce un drum bun la Mohilău.

*

3. De la Herţa (un oraş mic, reşedinţa unei isprăvnicii), duce drumul la Marşeniţa, unde se trece Prutul, pe luntre, şi, pe la Mălineşti şi Doljoc, la Nebădăuţi, în drumul amintit mai sus. De la Dorohoi, de la Cernăuţi, la Botoşani.

De la Cernăuţi, pe malul drept al Prutului, prin Calicenca, mănăstirea Horecea, Ostriţa, Ţureni (vama austriacă), la Mamorniţa, unde e graniţa; dincolo de graniţă, este staţia de poştă moldovenească.

O poştă de aici, peste două staţiuni de poştă, e orăşelul evreiesc Herţa şi, apoi, oraşul Dorohoi, în drum spre Botoşani.

*

4. Drumul de la Siret (în Bucovina), la Botoşani.

Acesta duce prin Sinăuţi (vamă şi lagăr de carantină austriac), la Târgul Nou, primul – sat moldovenesc, apoi prin Talpa, pe malul stâng al Siretului, la Zvoriştea. De aici, la stânga, pe vale, prin Bucecea (o localitate ce aparţine patriarhului de Ierusalim) şi Cucorăni, la Botoşani.

La Dorohoi şi Ştefăneşti duc drumuri de ţară bune, cu poduri bine întreţinute.

*

5. Drumul mare, de la Suceava (în Bucovina), la Botoşani.

De la Suceava, la Tişăuţi (vama austriacă, carantina se află la ¼ de ceas de acolo, în satul mai mare, Bosanci). Aici, hotar e râul Suceava, care, când se umflă apele, este trecut cu plute. De aici, prin Salcea, pe la Dumbrăveni, peste două braţe ale râului Siret, peste primul – pe un pod suspendat; apoi, la dreapta, pe lângă satul Vlădeni, pe la poalele împădurite ale unui deal, la Botoşani…

*

8. Drumul de la Gura Humorului (în Bucovina), prin Fălticeni, la Iaşi.

Aceasta este linia de comunicaţie cea mai scurtă dintre Bistriţa, în Transilvania, şi Iaşi. La satul Capu Codrului, părăseşte drumul mare spre Suceava şi duce, prin Brăieşti (vamă şi lagăr pentru carantina austriacă) şi Băişeşti, la Fălticeni, un mic oraş evreiesc, reşedinţa unei isprăvnicii şi stărostie pentru supuşii austrieci din acest ţinut. Aici trebuie să iei, de la isprăvnicie, o „podoroşnă”, ca să poţi obţine cai de poştă. La satul Dolhasca este un pod plutitor peste Siret…

*

Poşta Rusă, prin Moldova – Anatole de Demidoff (1813-1870)

Poşta Rusă, prin MoldovaAnatole de Demidoff (1813-1870)

*

10. Drumul de poştă de la Suceava şi Fălticeni, la Roman.

De la Fălticeni, o poştă până la Tătăruşi şi două până la Paşcani. Dela Suceava, la Joldeşti şi Lespezi, la Paşcani – o poştă; de aici, la Roman, o poştă.

*

11. Şoseaua de la Roman, la Gura Humorului, în Bucovina. Aceasta merge pe malul stâng al Moldovei, un râu mic, neînsemnat, şi, la satul Băişeşti, trece pe teritoriul austriac. Dar drumul acesta e prost întreţinut, deoarece comerţul se îndreaptă spre Suceava” (Călători, XIX, I, pp. 754-773).

*

Iar Karacsay continuă: „Partea de ţărişoară, care i-a fost cedată, de Poartă, în 1775, şi, după alipire, a format, împreună cu Galiţia, al 19-lea cerc teritorial, şi-a păstrat vechiul nume, de Bucovina.

*

Această ţărişoară s-a ridicat, de atunci, la un înalt grad de cultură şi este unul din districtele cele mai frumoase ale Galiţiei. Populaţia sporeşte cu fiecare an, şi la aceasta a contribuit, nu în mică măsură, scutirea de recrutare şi imigraţiunile din Galiţia şi Ungaria. Sporul de populaţie era, în 1811, faţă de 1810, de 3.350 de suflete.

*

Bucovina numără, după recensământul din 1811, 3 oraşe (Cernăuţi, Suceava şi Siret), 3 târguri (Vijniţa, Rădăuţi şi Câmpulung), 147 domenii şi, în total, 330 de localităţi, în care se găsesc: 39.096 case, 44.589 de familii, 498 de clerici, 1.289 de nobili, 269 de funcţionari, 621 de orăşeni, meşteşugari şi artizani, 19.050 ţărani şi 418 ţărani săraci. Numărul femeilor este de 110.106. Totalul băştinaşilor este de 226.486 de suflete, din care 3.414 evrei.

*

Numărul vitelor este considerabil: 14.714 cai, 43.242 de boi, 42.659 vaci şi vreo 300.000 de oi. Cele mai multe produse ale agriculturii şi creşterii vitelor, ceara, mierea, berea şi rachiul, lâna şi pieile, păturile, păturile de Suceava şi cordovanul de Vijniţa, dau de lucru locuitorilor din Bucovina.

*

Prin armenii din Suceava se face exportul de vite, la Viena şi la Breslau. La Cârlibaba, lângă graniţa dinspre Maramureş (Ungaria), se află o mină de argint, iar la Iacobeni, pe valea Bistriţei, sunt importante fierării, aparţinând domnului von Manz. Toate aceste întreprinderi îşi datoresc apariţia şi prosperitatea geniului şi activităţii acestui vrednic patriot, de fel din Stiria…

*

La Pojorâta, pe valea Moldovei, sunt mine de fier şi aramă, ale statului. Fierul din Bucovina a înlăturat din aceste părţi fierul suedez şi rusesc şi le ia el locul în comerţul de la Marea Neagră.

*

Nu mai puţin importante sunt sticlăriile de la Crasna-Ilski, de la mănăstirea Putna şi de la Voivodeasa, de lângă Suceviţa, ale căror produse de sticlă sunt trimise până la Constantinopol.

*

Aceste întreprinderi şi numeroase velniţe şi cuptoare pentru arderea potasei vor rări, cu încetul, prisosul de păduri ale Bucovinei. Acestea, fie că sunt ale statului, fie ale particularilor, stau sub supravegherea a doi inspectori generali silvici, de la Cernăuţi şi Câmpulung, a mai multor inspectori de pădure şi a unui numeros personal silvic.

*

Astfel, se va ajunge, în mod fericit, ca în fiecare regiune să se ţină agricultura să meargă în pas cu creşterea vitelor. Căci, unde aceasta o ia înainte, rămâne cealaltă în urmă şi, prin urmare, şi sporirea populaţiei, şi, în aceste condiţii, nu este posibilă nici îmbunătăţirea şi nici înmulţirea produselor.

*

La Cacica, nu departe de Solca, pe valea Soloneţului, se scoate sare gemă, în cantitate nu prea mare, până acum, dar de ajuns pentru nevoile consumului intern al acestei provincii. Dar, totuşi, este introdusă, prin contrabandă, multă sare moldovenească, de la Tg. Ocna, pentru calitatea ei mai bună.

*

Pentru comerţul intern, cât şi pentru cel dintre Galiţia şi Transilvania, există două şosele în foarte bună stare. Anume:

*

1. Şoseaua de la Cernăuţi, prin Suceava, Gura Humorului şi Dorna, la Bistriţa, în Transilvania, care este, totodată, şi drumul de poştă. Numai porţiunea de la Suceava, la Gura Humorului, nu este făcută şi există o propunere să fie dusă prin Ilişeşti şi Sf. Ilie, pentru ca să se apropie de localitatea cu ocna, Cacica, şi să se facă legătura cu ea.

*

2. Şoseaua ce duce din Sniatyn (în Galiţia), prin Hliniţa, Storojineţ, Budeniţi, Vicov, Horodnic, Marginea, Solca şi Gura Humorului, care este numită drumul acoperit sau militar.

*

Bucovina formează numai unul din cercurile Galiţiei, şi anume cercul al 19-lea, care este împărţit în 4 districte: Vijniţa, Cernăuţi, Siret şi Suceava. Pentru a i se da o constituţie mai apropiată de a celorlalte state ereditare, se află, aici, trei căpitani de cerc. Până acum, în litigiile politice, se lua de bază legea lui Ghica Vodă, care este în vigoare în Moldova. De asemenea, şi obligaţiile ţăranilor, faţă de suveran şi de stăpânii de pământ, sunt încă aceleaşi ca în Moldova…

*

Municipiul Cernăuţi este capitala Bucovinei, sediul subprefecturii, al comandamentului trupelor de grăniceri, al tribunalului pentru afaceri civile şi penale, al inspectorului vamal, al unei Episcopii ortodoxe, al unui liceu, al unei şcoli normale şi clericale ortodoxe, al comisarului drumurilor, al oficiului construcţiilor şi al judecătoriei. Are 672 de case şi peste 5.000 de locuitori, între care mulţi armeni şi evrei.

*

Văzuta Cernăuţilor – de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Văzuta Cernăuţilor – de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Municipiul Suceava este, după Cernăuţi, localitatea cea mai importantă. Aici se află un tribunal districtual, un inspectorat vamal, şi un inspectorat al tutunului. Se mai văd încă ruinele Mitropoliei moldovene (N.N.: biserica de mir, Mirăuţi), care se afla, odinioară, aici. Are 751 de case şi 4.560 de locuitori, mai ales armeni.

*

Al treilea municipiu, Siretul, este un loc neînsemnat.

*

Cele mai frumoase domenii de stat din Bucovina aparţin, de fapt, fondului religionar galiţian, şi excelenta stare în care se găseşte este spre cea mai mare laudă a funcţionarilor de stat. Acestea sunt:

*

a) Domeniul Rădăuţi se află în administraţia Consiliului de Război Aulic, afectat serviciului hergheliilor, cuprinde 22 de localităţi şi se întinde, de la graniţa Maramureşului, până aproape de oraşul Siret. Târgul Rădăuţi are 278 de case, cu 1.630 locuitori.

b) Cozmeni (11 localităţi);

c) Cuciurul Mare (24 de localităţi); acest frumos domeniu a fost dat, acum vreo douăzeci de ani, în arendă, pe 30 de ani, pentru o sumă anuală de 13.784 florini 50 de creiţari şi aduce, în prezent, un venit anual de o jumătate de milion de florini.

d) Solca (12 localităţi);

e) Sf. Ilie (10 localităţi). Aici se găseşte o fabrică de pielărie.

f) Gura Humorului (17 localităţi). În împrejurimi se găseşte granit.

g) Câmpulung Moldovenesc (9 localităţi). Târgul Câmpulung are 568 de case şi 2.600 locuitori. La Dorna se găsesc ape minerale vindecătoare, şi pe valea Negrişoarei se află o apă minerală vindecătoare, descoperită, în anul 1806, de fostul medic cercual, doctor Ignatie Pluschk, cunoscută sub numele de apă minerală acidulată de Dorna, din care se umplu şi se trimit, anual, în afară, peste 30.000 de sticle.

*

Vatra Dornei – de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Vatra Dornei – de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

*

Pe drumul pentru călăreţi, de la Dorna, la băile de la Rodna, în Transilvania, se găsesc, de asemenea, ape acidulate.

La satul Babin, pe Nistru, se găseşte pucioasă.

La Berhomet, are Domnul de Vasilco o herghelie considerabilă.

La Pohorlăuţi, se găseşte alabastru, în mare cantitate.

La Boian şi Bosancea sunt carantine, în Onut, Sinăuţi şi Brăieşti, oficii de carantină.

*

Mănăstiri de călugări sunt la Umor, Putna, Suceviţa şi Dragomirna, iar în Pătrăuţi este o mănăstire de călugăriţe de rit ortodox.

*

Satele Climăuţi, Varniţa (N.N.: Fântâna Albă) şi Lipoveni, lângă Dragomirna, sunt locuite de lipoveni, o sectă ortodoxă, venită, aici, din Rusia. Aceştia şi-au păstrat portul, limba şi obiceiurile ruseşti şi nu se amestecă cu vecinii lor. Sunt foarte preţuiţi pentru onestitatea lor.

*

Locuitorii de la munte, de pe văile Ceremuşului şi Prutului, se numesc huţuli, sunt un neam de oameni foarte frumoşi, dar care trăiesc numai din creşterea vitelor; femeile se disting prin frumuseţea lor, sunt însă cunoscute şi pentru înclinarea lor spre o viaţă mai pătimaşă” (Călători, XIX, I, pp. 779-783).

*

Huţuli, în căruţă – de Mattias Adolf Charlemont (1820-1871)

Huţuli, în căruţă – de Mattias Adolf Charlemont (1820-1871)


Bucovina, văzută şi descrisă de Hacquet (V)

Iacobeni – de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Iacobeni – de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

*

Plecând din Vama, pe „valea lungă şi netedă” dintre „munţii înalţi”, pe apa Moldovei, în sus, vale care duce „la târgul Câmpulung”, Baltazar Hacquet străbate localitatea, fără să noteze nimic, şi se îndreaptă spre Pojorâta, de unde, trecând Mestecănişul, merge la Iacobeni, unde exista, deja, o topitorie de metale.

*

„Atelierul metalurgic de la Iacobeni are o aşezare foarte prielnică, căci se află în mijlocul pădurilor şi lângă un râu mic – Bistriţa Aurie – care, tot timpul anului, nu duce lipsă de apă şi tot aşa se arată, şi săpăturile, care, până acum, au destul minereu şi nu sunt la prea mare depărtare. Alimentele nu sunt scumpe… Dar e lipsă de lucrători buni, căci cei mai mulţi nu sunt decât lepădătura altor ţări. Pe râul acesta, Bistriţa Aurie, care alimentează cu apă atelierul metalurgic, la câteva mile în jos şi în sus, înspre munte, se spală aur. Când am călătorit, atunci (1788), prin ţară, dispăruseră toţi ţiganii ce aveau această îndeletnicire. Metoda de aici, de a obţine aurul sau de a-l spăla din nămol, este tot aceea pe care am văzut-o şi în Ungariaşi Transilvania…

*

Iacobeni, minele – de Rudolf Bernt (1844-1914)

Iacobeni, minele – de Rudolf Bernt (1844-1914)

*

Aurul care se spală din apa râului Bistriţa sau, mai bine zis, din mâlul lăsat de ea pe mal şi pe sinuozităţile sau prelungirile sale, este, întotdeauna, amestecat cu mult ocru, aşa că, de departe, marginile malurilor sunt colorate cu el, pe o lăţime de câteva picioare, şi, cu cât sunt mai colorate, cu atât speră mai mult aurarii să strângă aur. Albia munţilor este mult gâtuită de munţi şi este, de fapt, doar un torent, precum dovedeşte şi numele său slav. Căci Bistra sau Vistra înseamnă ascuţit sau tăios (N.N.: în realitate, înseamnă: repede), întrucât asemenea râuri năvalnice sapă adânc pământul, în tot locul.

*

Atelierul de la Iacobeni este punctul central pentru toată activitatea de spălare a aurului din acest râu, căci se spală aur şi în josul, şi în susul său…

*

Iacobeni – de Mattias Adolf Charlemont (1820-1871)

Iacobeni – de Mattias Adolf Charlemont (1820-1871)

*

Aşadar, cum acest râu este aşa de gâtuit, nu se spală aur decât în micile porţiuni unde s-a mai retras, ca la Vatra Dornei, Dorniţa, Holda, mai jos de Iacobeni şi la Ciocăneşti, şi, mai în munte, mai sus, până la graniţa Maramureşului. Cu cât cobori pe acest râu, cu atât se spală mai mult aur, şi directorul atelierului de la Iacobeni, care face şi primirea aurului, m-a asigurat că, adesea, mai atârnă încă ceva cuarţ de grăunţii mari de aur, dovadă că acest aur a fost smuls din crăpăturile munţilor mai înalţi şi, apoi, cărat încoace de apă…

*

Numai la două ore de Iacobeni, s-a şi pornit o exploatare, la care s-au pierdut banii, căci minereurile conţineau prea puţin aur. Exploatarea a fost pornită în valea Fundu Moldovei, unde s-au săpat câteva galerii, spre nord-est…

*

Ajuns la graniţele Maramureşului, unde râul Moldova îşi ia obârşia, de pe vârful munţilor, şi curge spre est… n-am văzut vreodată mai frumoase păşuni de munte… Crescătorii greci şi armeni aveau, aici, herghelii întregi, care zburau în libertate. Cea mai mare şi mai mândră, în care se aflau şi caii cei mai frumoşi, era cea împărătească, înfiinţată de domnul locotenent-colonel von Cavaler, cu cai tătăreşti. Caii pentru herghelie au fost aduşi din munţii Astrahanului şi ai Caucazului. Armăsarii au costat, adesea, mai bine de două mii de guldeni. În anul când am fost eu, au avut nenorocul să piardă doi din cei mai frumoşi armăsari. Caii sunt crescuţi, aici, în libertate, totuşi ei nu pot rămâne pe aceste înălţimi mai mult de trei luni pe an. De aici, ei sunt mânaţi, mai jos, în regiunea dealurilor subalpine şi, apoi, chiar în câmpie, unde iernează. Cu venirea primăverii, pasc, din nou, pe dealurile subalpine şi, pe măsură ce dispare, treptat, zăpada de pe înălţimi, sunt şi ei mânaţi, iarăşi, mai sus.

*

 

Nuntă huţănească, la Şipotele Sucevei

Nuntă huţănească, la Şipotele Sucevei

*

Sus, de tot, se află nişte clădiri pentru caii bolnavi sau vătămaţi în vreun fel, ca şi pentru oamenii ce supraveghează herghelia împărătească. Aceştia sunt foşti cavalerişti, pensionari, dintre care cei mai mulţi au luat parte la războiul de şapte ani (din 1756-1763). Am mai găsit unii, care slujiseră, cu mine, în acelaşi regiment.

*

Ofiţerul care comanda aici ne-a primit cu multă prietenie. Acest om fusese trimis, de vreo două ori, cu două-trei sute de oameni, în ţara tătărască, pentru a cumpăra cai, împreună cu locotenent-colonelul amintit, ceea ce nu se mai practica acum. Comerţul ce se purta cu tătarii se făcea cu concursul armenilor, prin schimb; aceştia dădeau, la un preţ foarte mare, mătăsurile lor proaste şi alte mărfuri, pe cai” (Călători, X, II, pp. 832-834).

*

După ce cercetează, în amănunţime, obcinile Bucovinei, şi le descrie din perspectiva naturalistului care era, Hacquet ajunge la Putila, unde se afla o mănăstire, dar „dezmăţul din partea locului” era în floare, răspândind repede sifilisul, adus de oştile ruseşti, cu ocazia războiului din anii 1768-1774. Aici, la Putila, îl întâlneşte Hacquet pe ţăranul huţul, care o făcea pe „căpitanul sau judele” şi care „îşi avea micul său harem acasă”, chestie preluată, după moda citatului din citat, de istorici, de folclorişti şi de etnografi şi, în general, de mai toţi necitiţii. Acel huţul i-ar fi declarat lui Hacquet, dar declaraţia sună extrem de fals, celebrul citat al pseudoculturii istorice bucovinene:

*

Nuntă huţănească, pe Ceremuş

Nuntă huţănească, pe Ceremuş

„Odinioară, în munţii aceştia, noi eram ucigaşi şi tâlhari, dar acum ne-am obişnuit cu munca şi ne-am îndreptat… Muntele era locul nostru de scăpare, atunci când eram urmăriţi pe câmp, însă, cum s-au înmulţit oamenii tot mai mult, nu au putut scăpa, întotdeauna, de urmărire, aici, nici moşii şi părinţii noştri, şi nu ne-a mai rămas altceva de făcut decât de schimbat felul nostru de viaţă” (p. 835).

*

Şi continuă Hacquet: „Acest bărbat, aşa cum sunt oamenii de felul lui, a fost destul de darnic, să nu primească nimic pentru laptele şi brânza ce i le mâncasem sau pentru hrana calului, oricât am vrut să-l silim să primească plata cuvenită. Este drept că, printre oamenii aceştia, sunt unii care se ocupă cu geambaşlâcul de cai şi care au o avere de douăzeci-treizeci de mii de guldeni, dar această avere nu îi schimbă cu nimic. Ei trăiesc şi rămân, mai departe, vechii ruteni şi moldoveni de altădată. Singurul lor folos este că beau, când au chef şi au şi rachiu, destul ca să-şi potolească pofta de răzbunare”.

*

Huţan din Ţibău – de Franz Jaschke (1775-1842)

Huţan din Ţibău – de Franz Jaschke (1775-1842)

Coborând spre Straja, Hacquet hotărăşte să părăsească munţii şi se îndreaptă spre Rohozna, apoi spre Budineţ şi Hliniţa, călătorind pe „Drumul Sării”, deci pe primul „drum împărătesc”, menit să facă parte din „calea ascunsă, care merge, de la Umor, spre Galiţia”, despre care am mai vorbit.

*

Într-o a doua călătorie în spaţiul românesc, care începe la Hotin şi continuă prin nordul Basarabiei, prin Moldova de dincoace de Prut şi prin Transilvania, Hacquet vizitează, iarăşi, şi Bucovina, venind, de la Bistriţa, pe valea Bârgaielor şi peste Pasul Tihuţa, dând de „frumoase păşuni de munte („pojane”), pe care păşteau cirezi mari de vite cornute şi de cai, ce aparţineau armenilor,care fac comerţ cu ele prin toată Moldova, ca şi aici, în Bucovina şi în Galiţia” (p. 858).

*

Negustor armean din Siret – de Franz Jaschke (1775-1842)

Negustor armean din Siret – de Franz Jaschke (1775-1842)

*

La Şaru Dornei, naturalistul breton constată că „această apă e dintre cele mai tămăduitoare” şi că „ar fi de dorit ca această apă, care se află chiar la graniţa Bucovinei, să rămână în proprietatea statului austriac, întrucât s-ar putea executa, cu puţină cheltuială, şi vasele pentru trimiterea, de aici, a acestei ape minerale” (p. 858).

*

Vatra Dornei – de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

Vatra Dornei – de Franz Xaver Knapp (1809-1883)

*

„Ţiganul dacic”, deci din toate teritoriile româneşti (expresia e luată de la Sulzer), are parte de convingătoare portretizări:

*

„Părul este, întotdeauna, aspru şi negru ca tăciunele, aşa cum au, de obicei, toate naţiile asiatice meridionale şi orientale. Ochii negri sunt mari, cu o privire ascuţită şi, adesea, sălbatică. În e priveşte trăsătura morală care-i caracterizează, este să trăiască fără nici o constrângere şi liberi, pe cât le e cu putinţă. Ţiganul dacic nu prea are multă religie, ci doar nişte noţiuni superstiţioase şi proaste despre religie, la care nici nu se prea gândeşte. Nu este prea sângeros, din cauza fricii sale înnăscute, altminteri aplecat spre furt, fără a comite, însă, mari violenţe, ci umblând doar cu şiretenii; trăieşte foarte sordid, iubeşte, ca toate popoarele primitive, băuturile spirtoase şi tutunul de fumat, pe care nu-l dispreţuiesc nici femeile lor. Numai de nevoie mai face câte o muncă şi aceasta constă în prelucrarea aramei, a fierului şi a metalelor nobile, pe care le lucrează, de cele mai multe ori, sub cortul său, în timp ce nevasta şi copiii pun în mişcare foalele. Cei mai săraci din acest neam fac linguri de lemn, precum şi coşuri împletite, cu mâna, din coajă de copac şi, tot astfel, cutii şi alte obiecte, pe care le duc la vânzare din casă în casă, pentru a avea prilejul de a putea cerşi sau fura. Nevoile lor sunt atât de reduse, încât nu au nici paturi şi nici primeneli; cel mult, au câte două cămăşi, pe care izbutesc să le mai păstreze albe, cu toată viaţa lor sordidă…

*

Ţigan cu covată – de Julius Zalaty Zuber (1867-1918)

Ţigan cu covată – de Julius Zalaty Zuber (1867-1918)

*

Portul acestor ţigani este simplu; copiii umblă, adesea până la zece ani şi chiar şi după aceea, goi de tot şi numai frigul cel mai mare îi sileşte să se acopere cu haine de blană sau de altele. De cele mai multe ori, trăiesc, iarna, prin păduri; mai mult pe sub pământ, decât pe pământ, dacă nu îşi ai bordeiele lor proprii.

*

Bărbatul poartă pe cap o căciulă de oaie, ce atârnă în jos, pieptul este continuu gol şi, cum aceşti oameni nu stau închişi în odăi, nu sunt deloc sau doar rareori expuşi unor boli de plămâni. Pe trup poartă o cămaşă, peste ea, o haină („iakina”), care e prinsă cu o cingătoare de piele, nădragi lungi şi, de cele mai multe ori, nu au nimic în picioare sau doar papuci.

*

Ţigancă, ghicind în palmă – de Julius Zalaty Zuber

Ţigancă, ghicind în palmă – de Julius Zalaty Zuber

*

Femeile sunt îmbrăcate aproape la fel ca bărbaţii, dar pe cap, în loc de căciulă, au o basma de pânză, şi mai atârnă pe ele toate zdrenţele cu putinţă, pe care le-au putut căpăta. Haine roşii sau vărgate cu galben, ca şi cizme sau papuci roşii, sunt ceea ce le place mai mult.” (Călători, X, II, p. 859).

*

Cam astea ar fi, în esenţă, mărturiile medicului şi naturalistului breton Baltazar Hacquet despre Bucovina, lor adăugându-li-se chestiuni care ţin de profesia de naturalist bine informat şi cu lungi călătorii, prin întreaga Europa, pe parcursul vieţii.


Pagina 5 din 11« Prima...34567...10...Ultima »