Carte in lucru: BUCOVINA sub povara istoriei | Dragusanul.ro - Part 3

Crimele voievodale (II)

Ion Vodă cel Viteaz

Ion Vodă cel Viteaz

*

Ion Vodă cel Cumplit (1572-1574), sprijinit de turci, în dauna lui Bogdan Lăpuşneanu, care a fugit în Polonia, „spre postul cel mare a venit în Iaşi şi a şezut în scaun, în luna lui martie, în anii 7080 (1572). Şi, arătându-se groaznic, ca să-i ia spaima toţi, nu de alta se apuca, ci de cazne groaznice şi de vărsări de sânge, şi tăie pe Ionaşco Zbiera, în ziua de Paşti, şi multe cazne făcea”. Vărsările de sânge îi vizau pe boierii nefavorabili, Ionaşco Zbiera, cu o tentativă anterioară de a-şi însuşi tronul Moldovei, fiind unul dintre aceştia.

*

În doar doi ani de domnie, Ion Vodă a atras atenţia Europei, bătându-se ba cu polonezii, ba cu turcii, şi câştigând bătălie după bătălie, împreună cu cazacii, care-l sprijineau. În cele din urmă, trădat de cumnatul său, Ieremia Cernăuţeanu, şi pe cale de a fi înfrânt, s-a predat turcilor, care-l amăgiseră cu promisiuni.

*

„Văzând Ion Vodă tocmeala şi făgăduinţa mare şi jurământul tare, de la turci, că-i vor face pe voie de toate, cum a poftit el, s-a gătit să meargă la paşa, în tabăra turcească, şi a împărţit tot al său, ce a avut, între cazaci, şi de la toţi şi-a luat iertăciune, şi însuşi la tabăra turcească a mers.

*

Ion Vodă, în bătălie

Ion Vodă, în bătălie

Acolo, dacă l-au dobândit, cu multă mânie l-au mustrat, şi l-au dat, de viu, de l-au legat de cozile a două cămile şi l-au slobozit prin tabără, de l-au fărâmat (atuncea zic să fi zis Ion Vodă: „Caută că eu multe feluri de morţi groaznice am făcut, iară această moarte n-am ştiut să o fi făcut!”)”.

*

Polonezul Maciej Stryjkowski mărturisea, în 1575, că a văzut capul lui Ion Vodă Viteazul şi pe cel al lui Vintilă Vodă, pe care Ion Vodă îl pusese pe tronul ţării româneşti, domnind doar… patru zile, expus pe porţile curţii domneşti din Bucureşti: „am văzut capul tău, o, tu, Ivonia cel viteaz, împreună cu al lui Draculina, căruia i-ai dat o ţară nouă”[1]; „Capul său l-am văzut eu însumi, în 1575, pironit pe porţi, la Bucureşti”[2].

*

Pe tronul moldav, turcii l-au instalat pe Petru Şchiopul, în 25 iunie 1574, dar, în 1577, apare Ivan Potcoavă, cu 330 de cazaci, care valorau cât o oştire, şi îi alungă şi pe polonii, sosiţi în sprijinul lui Petru Şchiopul, dar şi pe domn, care fuge, în Muntenia, unde fratele său era voievod.

*

Ivan Nicoară Potcoavă

Ivan Nicoară Potcoavă

 

 

În cele din urmă, trădat de ai săi, ameninţat şi de o oaste ungurească, Potcoavă pleacă la leşi, care îl bagă în închisoare „şi, peste puţină vreme, i-au tăiat capul”, Petru Şchiopul revenind pe tron, în 1 ianuarie 1578. Cum cazacii revin, conduşi de Alexandru, fratele lui Potcoavă, Şchiopul părăseşte tronul, în 9 februarie, iar după ce strânge oaste muntenească, ungurească şi turcească, revine la Iaşi, în 12 martie, noaptea, iar după o serie de hărţuieli, inclusiv prin păduri, „pe Alexandru l-a prins viu, dimpreună cu boierii lui”.

Petru Şchiopul

Petru Şchiopul

*

Petru Şchiopul a fost mazilit, în 2 decembrie 1579, pe tronul Moldovei fiind instalat, în 17 februarie 1580, Iancu Sasul, care nu era pe placul ţării, şi din pricina lăcomiei, dar şi pentru că nu era ortodox.

*

„Multe lucruri spurcate şi nedumnezeieşti făcea Iancul Vodă, în domnia sa, că de răutăţile lui toată ţara şi boierii se oţărau, că legea creştinească nu o iubea, la avuţie lacom şi prădător, ţara cu dările o îngreuia şi era om curvar peste seamă, că nu numai afară, ce nici de curtea sa nu se ferea, că jupânesele boierilor, de la masa doamnei sale, le scotea, de le făcea silă. Acestea toate neputând suferi boierii, mai vârtos Movileştii, vlădica Gheorghe, Irimia, vornicul, care, mai apoi, a fost şi domn, şi frate-său, Simion, paharnicul, Balica, hatmanul, s-au sfătuit, pe taină, ca să pribegească. Care, întâi, şi-au făcut prilej, cu voia lui, ca să meargă, să sfinţească mănăstirea Suceviţei, şi, apoi, cu toţii au trecut la Ţara Leşească, alţii la turci, alţii la munteni, alţi printr-alte părţi. Mergând, deci, jalbă la împărăţie despre risipa ţării, i-au luat domnia şi au dat-o lui Petru Vodă Şchiopul”, a doua lui domnie începând în 17 octombrie 1583, odată cu domnia lui începând, iarăşi, hărţuiala căzăcească. Atât de des şi de încrâncenaţi veneau cazacii, în pradă, încât, în 1591, Petru Şchiopul a renunţat la tron şi a plecat în Germania.

*

Iancu Sasul a fugit în Polonia, unde, din ordinul regelui, a fost decapitat, la Lvov.

 

Aron Vodă

Aron Vodă

*

Din 1591, Moldova a avut, în Aron Vodă, singurul voievod evreu, dar trecut la catolicism, din istoria sa, căruia „nu-i era grijă de altă, numai afară de a prăda şi dinlăuntru, nu să sătura de curvie, de jocuri, de cimpoiaşi, care îi ţinea de măscării”. Mazilit şi, imediat repus în scaun, Aron Vodă „a repezit pe credinciosul său, pe Oprea, armaşul cel mare, cu cărţi, ca să cuprindă scaunul, şi cu catastif, ca pe toţi, pe câţi a vrut el, să-i prindă şi să-i ţie la închisoare, până va veni şi el la scaun”.

*

Deşi era bine văzut de Aron Vodă, Grigore Ureche a fugit în Polonia, iar letopiseţul său se întrerupe brusc, fiind continuat, ulterior, de Miron Costin. Dar şi Aron Vodă avea să cadă, „fiind luat în prinsoare cu mare batjocură”, de o ceată de secui, în complicitate cu ungurii de sub comanda hatmanului Ştefan Răzvan, pentru că refuzase să depună jurământ de credinţă faţă de principele Transilvaniei şi, drept consecinţă, „Aron a fost socotit drept trădător şi învinuit că s-ar fi înţeles cu turcii”[3]. Avea să moară, în scurtă vreme, pare-se că otrăvit, în închisoare, la Sibiu.

Ştefan Răzvan Vodă

Ştefan Răzvan Vodă

*

A urmat o scurtă domnie a vornicului Ştefan Răzvan, apoi, din 1595, cea a lui Ieremia Movilă, cel care, de altfel, avea să-l supună pe Răzvan Vodă, în Cetatea Sucevei, unei cumplite morţi.

*

Ieremia Movilă, în ciuda legendărilor propagandistice bisericeşti, era un om rău, rudimentar, meschin, „un ţărănoi ceva mai răsărit” – cum îl caracteriza Zamoyski, care, nu numai că nu a stat să asculte „Liturghia până la capăt”, cum susţinea Grigore Ureche, ci, ca şi atunci când avea să-l urmărească Mihai Viteazul, a fugit din calea oştilor de secui ale lui Răzvan Vodă, direct la Hotin. Prins în bătălie, de polonii lui Stanislaw Chanski, Răzvan a fost ucis în cetatea Sucevii, „nu în aceiaşi zi, ci în următoarea”, când s-a întors Ieremia de la Hotin şi când „a fost tras în ţeapă, iar hatmanul, fratele său, a fost tăiat, la care el privea din ţeapă încă viu”[4]. Sau, cum scrie Miron Costin, cu o mare doză de omisiune, „când l-au adus pe Răzvan la Ieremie Vodă, după câtăva mustrare, i-au tăiat îndată capul şi l-au pus într-un par, împotriva cetăţii”.

Ieremia Movilă

Ieremia Movilă

*

Ieremia Movilă, domn nevolnic şi păgubos pentru ţară, mort în 1606 (deşi cronicarul menţionează anul 1608), a lăsat, după sine, şi mai mari „amestecături şi zarve pentru scaunul ţării”, după cum zice şi Miron Costin, fratele lui Ieremia, Simion Vodă, fiind „otrăvit de cumnată-sa, de doamna lui Ieremia Vodă, trăgând domnia, mai curând, la feciorii săi, temându-se că se vor întemeia feciorii lui Simion Vodă la domnia ţării”.

*

„Stătu-a la mari amestecături şi zarve scaunul ţării, după moartea lui Simion Vodă (în 1611 – n.n.), căci erau feciori de-ai lui Ieremia Vodă trei, Costantin Vodă, Alexandru Vodă şi Bogdan Vodă, iar ai lui Simion Vodă erau cinci feciori, Mihăilaş Vodă, Gavril Vodă, Pătraşco Vodă, Moise Vodă şi Ion Vodă.

*

Deci, se împerecheaseră boierii şi, cu dânşii, şi ţara, în două părţi; o parte ţineau cu casa lui Ieremia Vodă, iar altă parte ţineau cu casa lui Simion Vodă.

*

Simion Movilă

Simion Movilă

 

Şi, întâi, era mai tare partea lui Mihăilaş Vodă, feciorului lui Simion Vodă, cel mai mare, încât a căutat Costantin Vodă, feciorul cel mai mare al lui Ieremia Vodă, şi cu boierii din partea lui, a ieşi cu fuga din Iaşi. După care, trimiţând Mihăilaş Vodă, în goană, oştenii au ajuns carele boierilor şi câţiva boieri de-ai lui Costantin Vodă, la Mălăieşti, şi i-au jefuit.

*

Marginile Ţării Leşeşti, mai toate, erau tot de oamenii lui Costantin Vodă stăpânite, cumnaţi, domni mărgineni, cum erau Potoţceştii,Vişnoveceştii, Coreţchii, toţi cu cuscria legaţi, căci a avut Ieremia Vodă trei fete, măritate în Tara Leşească, tot după oameni mari.

*

Îndată ce au înţeles că au scos feciorii lui Simion Vodă pe feciorii lui Ieremia Vodă din scaunul ţării, au purces Vişnoveţchi şi cu câţiva din Potoceşti, cu oşti, asupra lui Mihăilaş Vodă.

*

Avea şi Mihăilaş Vodă, pe lângă oastea de ţară, puţinei tătari şi turci. Care turci la război n-au vrut să meargă, ci au privit de departe.

Movileştii

Movileştii

*

Fost-a acest război, între verii, pentru domnia ţării, la Ştefăneşti, şi a înfrânt partea lui Costantin Vodă pe partea lui Mihăilaş Vodă.

*

Şi au părăsit ţara feciorilor lui Simion Vodă, unii în Ţara Ungurească, alţii la turci au mers. Unul dintre dânşii, Pătraşco Vodă, a ajuns de a fost mitropolit la Kiev, cu vestită mitropolie şi arhimandrie la mănăstirea mare, care este numită, pe limba rusească, „Pecerschi”, unde stau trupuri, moaşte ale multor sfinţi întregi, prin peşteri, şi până astăzi, cu multe minuni”.

*

„În acest timp, un anume Ştefan (Tomşa al II-lea – n.n.), care se afla, atunci, la Constantinopol, şi care, prin bani şi alte meşteşuguri, îşi câştigase, de mult, bunăvoinţa unuia din viziri, anume a eunucului Mehmet Georgianul, care era, atunci, caimacan, precum şi a câtorva paşale, a ştiu să se folosească de aceste greşeli (înscăunarea copilului Constantin Movilă, la îndemnul mamei sale, dar fără încuviinţarea mamei sale – n.n.), despre care a fost înştiinţat, după cum era firesc, şi, dându-se, în chip mincinos, drept fiul unui domn ce răposase, Aron, care fusese voievod al Moldovei, înainte de răposatul domn Ieremia, izbuti, prin intrigile sale, să fie admis la domnie de către sultan. Şi când el i-a făcut cunoscut, prin intermediul vizirului, că Constantin avusese îndrăzneala să se instaleze în domnie, cu de la sine putere, şi că nu vrea, nicidecum, să recunoască pe sultan ca suveran al său şi că nici nu vrea să plătească birul anual, care era de 40.000 de ţechini, el, sultanul, porunci lui Husein Aga, care înseamnă general de armată, să plece, fără întârziere, în Moldova, cu mari forţe armate, spre a instala pe Ştefan şi a-l proclama voievod, împotriva tuturor acelora care ar voi să se împotrivească.

*

Ştefan Tomşa al II-lea

Ştefan Tomşa al II-lea

 

Potrivit cu acest ordin, Husein Aga şi Ştefan au plecat, din Constantinopol, cu o armată de 20.000 de oameni, turci, români şi tătari, şi 12 tunuri, fără a-şi destăinui gândul, pentru a nu da lui Constantin timpul de a chema ajutoare şi de a fi cu ochii în patru.

*

Aşadar, principele Constantin, neavând cunoştinţă despre plecarea lui Husein Aga şi a armatei sale, trimisă pentru a-l alunga, decât atunci când se aflau la trei sau patru zile depărtare de Iaşi, tot ce a putut face a fost să adune vreo 10.000 de oameni, pedeştri şi călări, cu care hotărî, după sfatul lui Potocki, să se apere”. Iar după victoria armatei care îl sprtijinea pe Ştefan Tomşa, „prinţul Constantin a rămas în lotul tătarilor”, dar, „pe când îl duceau şi treceau peste Nistru, se spune că el s-a aruncat în apă, gândind, cumva, să scape înot sau poate nevoind să scape dezastrului”[5].

*

Epoca însângerată a Movileştilor s-a încheiat, deci, după cum relata gentilomul fancez Charles de Joppecourt, citat mai sus, cu una şi mai dură, cea a lui Ştefan Tomşa al II-lea, domnitor de o cruzime nemaiîntâlnită (Joppecourt îl caracterizează drept „mişel din fire – aşa cum sunt toate sufletele crude” – p. 389), dar şi ctitor al mănăstirii Solca. Domnia lui Tomşa începe, practic, cu victoria, din 1611, de la Cornul lui Sas, pe Prut, împotriva oştilor polone ale lui Potocki, şi prin prinderea lui Potocki, dar şi a lui Constantin Vodă, pe care tătarii lui Cantemir au vrut să-l ducă, în secret, plocon hanului, dar, la trecerea Niprului, după cum relatează Miron Costin, barca s-a scufundat, iar Constantin Movilă a murit înecat. Dus la Istambul, Alexandru Vodă a trecut la mahomedanism, căpătând un rang nobiliar în structura uriaşei împărăţii.

*

După Victorie, Tomşa s-a scăldat, pur şi simplu, în sângele boierilor movileşti. „Domnia lui Ştefan Vodă Tomşa, cum s-a început, în vărsări de sânge, tot aşa a trăit. Avea un ţigan calò, ce se zice pierzător de oameni, ţigan gros şi mare de trup. Acela striga, de multe ori, înaintea lui, arătând pe boieri: „S-au îngrăşat, doamne, berbecii, buni sunt de junghiat!”. Ştefan Vodă râdea, la aceste cuvinte şi dăruia bani ţiganului”.

*

Charles de Joppecourt relata despre cruzimea lui Ştefan Tomşa: „Voievodul Ştefan abia s-a văzut în scaun… şi a şi plănuit să omoare pe cei mai mulţi boieri, precum şi pe cei mai puternici din ţară… A început cu boierul Botoşan (Pătraşcu, ureadnic de Botoşani), fratele doamnei, văduva lui Ieremia, pe care l-a tras, din neomenie, în ţeapă, împreună cu încă doi boieri de seamă, ca şi când ar fi fost tâlhari înveteraţi, şi, neajungându-i acest măcel dintâi, curând după aceea, a pus să fie ridicaţi, dintr-odată, 75 de boieri, cărora le-a tăiat pe loc capul, fără să ierte pe nici unul, cu toate stăruinţele puse de neamurile lor, învinuindu-i că au uneltit împotriva lui, deşi nu avea nici o dovadă”[6].

*

Legendara cruzime a lui Ştefan Tomşa al II-lea este mărturisită, în baza surselor, şi de Giovanni-Battista Malbi, care susţinea, în 1620, că Tomşa „a pus de a tăiat, numai dintre boieri, vreo 342, fără a mai socoti oamenii de rând, pentru a le lua averile. S-a menţinut la domnie trei ani şi jumătate… În cele din urmă, a fost înlăturat de o răscoală neprevăzută, cu sprijinul polonilor”[7].

*

Doamna lui Ieremia Movilă, sprijinindu-se pe boierii fugari, dar şi pe armatele ginerilor ei poloni şi, în primul rând, pe ale lui Wisniowecki şi ale lui Korecki, viitorul ei ginere, a vrut să-l facă domn, mai întâi, pe fiul ei Alexandru, care avea doar 15-16 ani, care a răzbit, după o serie de bătălii victorioase, până în Iaşi. „Doamna, care se afla încă în Polonia, fiind înştiinţată de toate aceste fericite izbânzi, s-a întors în Iaşi şi a adus cu ea şi pe principele Bogdan, cel mai tânăr fiu al ei, şi pe domniţa Alexandrina, fiica sa, care nu era încă măritată”[8], dar „principele Wisniowiecki, care era de religie ortodoxă, pregătindu-se să se împărtăşească, de Crăciun, după datina lor, preotul care îi slujea, de obicei, drept duhovnic, s-a lăsat cumpărat cu bani de către duşmanii lui şi a otrăvit pâinea nedospită, pe care o întrebuinţează ei, în loc de ostie; principele, primind-o astfel, puţin după aceea s-a îmbolnăvit foarte rău şi durerile i s-au înteţit într-atât, încât a murit a doua zi, după chinuri cumplite”[9].

*

Preotul ucigaş (exista, deja, o tradiţie a otrăvirii cu anafură, din care făcea parte chiar şi mitropolitul Anastasie Crimca) a avut parte de o moarte cumplită: „s-a pregătit anume un scaun mare de sârmă, pe care a fost aşezat acel criminal şi, după ce a fost bine legat, din toate părţile, s-a făcut foc, de jur-împrejur, la aşa depărtare, încât, mai bine de douăsprezece ceasuri, după aceea, a fost auzit scoţând strigăte înfiorătoare şi văitându-se cu deznădejde, de durerile de nesuferit, pe care le îndura, înainte de a muri”[10].

*

Între timp, adică spre sfârşitul lunii februarie a anului 1617, sprijinit de turcii lui Iskender şi de muntenii lui Mihnea Vodă, Tomşa intra în Moldova, pustiind cu foc târgurile pe care le cucerea, iar Alexandru Movilă s-a retras, cu armatele lui, la Hotin, de unde, în martie, au pornit un contraatac puternic, izgonindu-l şi urmărindu-l cu oşti, pe Tomşa, din Moldova, în Ţara Românească. O răscoală a orheienilor întrerupe urmărirea, dar Ştefan Tomşa este luat captiv, din Brăila, de către Ibrahim Paşa, odată cu schimbarea vizirului. Dus la Istanbul, Tomşa, viitorul ctitor al mănăstirii ortodoxe din Solca, trece la mahomedanism.

*

Conform letopiseţului lui Miron Creştin, care îl cam ignoră pe Alexandru, nu el, ci mezinul lui Ieremia Movilă, Bogdan, îndemnat de mama sa şi de cumnaţii săi poloni, ar încercat, în 1615, după spusa lui Costin, să-l îndepărteze pe Tomşa de pe tron, dar tentativa s-a soldat cu movila de la Tăuteşti, sub care au fost îngropaţi leşii. Apoi, când Tomşa se retrăgea în Muntenia, doamna lui Ieremia Movilă şi-ar fi instalat feciorul pe tronul din Iaşi, apoi ar fi intrat în tratative cu turcii, care, fără să-l facă domn pe Bogdan Movilă, pe Tomşa „l-au mazilit, luându-l, în obezi, din Ţara Muntenească, iară domnia, în locul lui, au dat-o Radului Vodă, care are nume în ţară, de-i zic Radul Vodă cel Mare”. Îndreptându-se spre Iaşi, turcii i-au împrăştiat pe poloni, luându-i în captivitate pe Bogdan Vodă şi pe mama lui, pe care au violat-o, legenda „ruşinării” de la Suceviţa nefiind decât o legendă, adaptată şi răspândită de călugări. Bogdan, ultimul voievod din ramura Movileştilor, a murit în captivitate, la turci.

Radu cel Mare

Radu cel Mare

*

Charles de Joppecourt, martor activ al evenimentelor, susţine că Alexandru Movilă ar fi fost sfătuit de Mihnea Vodă să se retragă în Polonia, în vara anului 1617, atunci când turcii se pregăteau să intre în Moldova, pentru a-l pune domn pe Radu Şerban Vodă, dar Movileştii nu au ascultat, deşi nu se mai puteau baza pe armatele lor, neplătite la timp. Curând după aceea, „prinţii Alexandru şi Bogdan au fost predaţi, împreună cu mama lor, lui Iskender Paşa, care i-a dus la Constantinopol, unde, curând, apoi, s-au turcit”[11].

*

Îmbolnăvindu-se Radu Vodă şi părăsind, după doar trei ani, de bună voie domnia, turcii l-au înscăunat pe Gaspar Graziani, fostul tălmaci italian de la Istanbul, dar care, foarte curând, avea să intre în legături secrete cu polonii, care l-au şi ajutat să dejoace o primă tentativă turcească de mazilire. În cele din urmă, Gaşpar avea să fie ucis de boierii săi, Şeptilici şi Goia, pe malul drept al Prutului, într-o vreme de mare zavistie între oştile răsăritului. „Plătit-au, apoi, cu capetele această faptă şi Şeptelici, şi Goia, de la Alexandru Vodă, pe lege dreaptă, de le-a tăiat capetele şi trupurile le-a aruncat în ieşitoare. Şi cu cale le-a făcut, că, după scârnave fapte, scârnave morţi vin. Iară bietul Bucioc, vornicul, în branişte, acum, a năzuit, la un fin al său, anume Toader, brănişterul, unde locuia acel Toader, singur, nimerit, din risipă, fără slugi pe lângă sine, precum în vremea aceea, în risipa oştii aşa aducea. Şi, cu multă rugăminte şi juruită către finul său, s-a oploşit, în vicleană făgăduinţa lui. Apoi, a doua zi, l-a legat finul şi legat l-a dus la Schinder Paşa (O, să nu-l ierte Dumnezeu pe un fin ca acela!). Şi dacă l-a dus la Schinder Paşa, acesta a pus, îndată, de l-au înţepat pe Bucioc, săracul”.

Gaşpar Graziani

Gaşpar Graziani

*

În jurnalul de campanie „a panului Stanislav Zolkiewski, cancelar şi hatman mare al Coroanei polone, în anul Domnului 1620”, se susţine că, după bătălia de la Ţuţora, în 20 septembrie 1620, copleşiţi de turci fiind, unii „au sărit în Prut, şi anume: starostele de Cameniţa, domnul Moldovei – căci pielea lui era în joc, fiul voievodului Podoliei, Tyszkeiwicz, Bucioc şi foarte mulţi alţii, după ei. Unii s-au înecat, iar alţii, trecând Prutul înot, au căzut în mâinile duşmanilor. Şi anume s-au înecat aceştia: domnul Moldovei, starostele de Cameniţa, fiul voievodului Podoliei şi mulţi alţii”[12].

*

Într-o altă relatare, se spune că, în 20 septembrie, Gaşpar Vodă „a fugit, noaptea, cu moldovenii care erau cu el, dar ţăranii i-au oprit şi i-au ucis. Pe unul, anume Bucioc, l-au prins viu şi l-au adus la Iskender Paşa, care a poruncit să-l tragă în ţeapă”[13].

*

După moartea lui Gaşpar Graziani, pe tronul Moldovei a urcat Alexandru, feciorul lui Iliaş şi, deci, nepotul lui Petru Rareş, care s-a născut, pe vremea captivităţii tatălui său, în Rhodos. În vremea fragilei sale domnii, turcii, conduşi de sultanul Osman, au dus o încrâncenată bătălie a Hotinului, din vara şi toamna anului 1672, în ciuda faptului că, în răsăritul imperiului, se ducea un alt război, pentru păstrarea Babilonului. După pacea din 29 septembrie 1672, pârât de voievodul muntean Radu, pentru lipsa de implicare în război, Alexandru abia scapă de moarte, dar „de urgie n-a hălăduit, că, până la Hotin, tot a fost legat şi pus în obezi, şi, toată vremea aceea, cât a fost împărăţia la Hotin, tot a fost la închisoare, până la întorsul împărăţiei spre Ţarigrad”.

*

După mazilirea lui Alexandru Rareş, turcii l-au readus în scaun pe sângerosul Ştefan Tomşa al II-lea, acum mai blând şi, deşi trecuse la mahomedanism, harnic în a-şi dura ctitoria ortodoxă, mănăstirea Solca, pe care o sfinţea în 1622. Între timp, Osman era ucis de ienicerii săi şi înlocuit cu Mustafa, unchiul sultanului, care avea să-l mazilească pe Tomşa, după o a doua domnie paşnică şi chibzuită, Ştefan Tomşa al II-lea murind, în curând, la Istanbul.

*

După Tomşa, pe tronul Moldovei a urcat duşmanul său de o viaţă, fostul voievod muntean Radu Vodă, căruia vremurile şi cronicarul i-au zis „cel Mare”, pentru că „fost-a acest domn, Radu Vodă, deplin la toate şi întreg la fire. Cuvântul ce-l grăia ca o pravilă era tuturora, judeţele cu mare dreptate şi socoteală le ţinea, fără făţărie, cu cinste”, dar, „om boleac fiind”, Radu Vodă a murit, la Hârlău, în anul 1625, pe tron urcând, din voinţa boierilor moldoveni, hatmanul Miron Barnovschi, din neamul Movileştilor, însemnat ctitor de biserici şi mănăstiri. Mazilit şi înlocuit cu domnul muntean Alexandru, fiul lui Radu Vodă, Barnovschi s-a retras în Polonia, la moşia sa de la Ustia, refuzând să meargă, după obicei, la Constantinopol, „la Împărăţie”.

*

Au urmat trei domnii scurte, de câte jumătate de an, a pomenitului Alexandru Vodă, a lui Moise Movilă, feciorul lui Simion Movilă, şi a lui Alexandru Iliaş, mazilitul de după bătălia Hotinului, care „tot pe acea cale, ca şi la domnia dintâi a purces lucrurile”, neîngrijindu-se de ţară, dar plănuind uciderea celor mai importanţi boieri, în frunte cu Vasile Lupu, viitorul domn, şi cu „postelnicul Costin”, în ziua de Paşti. Şi-atunci, Vasile Lupu „a ridicat ţara” împotriva grecilor, pe care se baza Alexandru, sfetnicul cel mai important al lui Alexandru Iliaş Vodă, grecul Batiste, sfârşind cumplit, într-un adevărat linşaj public, săvârşit în şesul Bahluiului, când ţăranii, „fără de nici o milă, de viu, cu topoarele l-au făcut fărâme”.

*

Alexandru Iliaş, protejat de boierii ţării, a ajuns, în cele din urmă, la Dunăre, iar de acolo, la Constantinopol, boierii alegându-l domn, în locul său, pe Miron Barnovschi, în condiţiile în care hatmanul Vasile Lupu a refuzat, deocamdată, o astfel de cinste.

Miron Barnovschi Vodă

Miron Barnovschi Vodă

*

Iubit de moldoveni, om religios până la bigotism, Miron Barnovschi avea să cadă victimă intrigilor lui Vasile Lupu, fiind închis, împreună cu boierii săi, Ghenghea, logofătul, Başotă, hatmanul, Cehan, vornicul, Roşca, vistiernicul, şi cu postelnicul Costin, la Constantinopol, când a plecat să depună jurământul de credinţă, apoi, în 16 iunie 1633, turcii „i-au tăiat capul… Trupul, după pierire, a stătut înaintea curţii împărăteşti până îndesară”.

*

Domn al Moldovei a fost pus, pentru a doua oară, conform opţiunilor boierilor, Moise Movilă („şi dintr-acest an sunt începute şi zilele vieţii mele”, scria Miron Costin), iar Vasile Lupu, care se temea de mânia boierilor lui Barnovschi, eliberaţi din închisoarea de la Constantinopol, a fugit din Iaşi, vreme de câteva zile stând „tupilat, aicea, în ţară, prin păduri”, apoi fugind, prin Ţara Românească, la Istanbul, pentru a ţese noi intrigi, care aveau să rodească în primăvara anului 1634, când Moise Movilă a fost mazilit „şi s-a dat domnia lui Lupu Vasilie vornicul… Iară Moise Vodă, cu casa lui şi cu Costin hatmanul, dintre boieri, a trecut în Ţara Leşească”.

*

Vasile Lupu, desenat de A. Bielz

Vasile Lupu, desenat de A. Bielz

Despre a doua căsătorie a lui Vasile Lupu, cu Ecaterina Cerkeza povesteşte Nicolo Barsi di Lucca, care, în 1639, la întoarcerea din Crimeea, îl întâlneşte pe „un sol al domnului Moldovei, care fusese în Circasia să caute o mireasă tânără şi frumoasă pentru domnul său. Acesta, având învoire de la han, a străbătut întreaga Circasie şi, în cele din urmă, a găsit o fată de o frumuseţe neobişnuită. După ce a dat o mie de ducaţi tatălui, cinci sute mamei şi o mie hanului, a venit, cu ea, în oraşul Bagceserai, unde mă găseam şi eu”. În 19 august 1639, la Oz, „pe la orele 2 din noapte, a venit la sol chehaia paşei de Silistra… şi a cerut solului, în numele stăpânului său, pe principesa circasiană. Solul i-a răspuns că el nu ar putea-o da, deoarece ea îi fusese încredinţată de către marele han, dar că va merge însuşi să vadă pentru care motiv stăpânul acestuia îi aduce această jignire. Chehaia s-a mulţumit cu acest răspuns… Sosind în faţa paşei, l-au salutat şi acesta i-a întrebat unde este circasiana. Ei au răspuns că tânăra aceea este viitoarea soţie a domnului Moldovei şi că le fusese încredinţată de marele han. Turcul a întors vorba, zicând că un ghiaur, cum este domnul Moldovei, nu putea lua de soţie o musulmană.

Ecaterina Cerkeza

Ecaterina Cerkeza

*

Ambasadorul a răspuns că circasiana era şi ea creştină şi că, prin urmare, încuscrirea era foarte potrivită. Turcul nu a voit să mai stea de vorbă şi i-a reţinut pe trimişi până dimineaţă, spunând că el o vrea, fie ce-o fi, pe circasiană şi că el va trimite la han, să vadă dacă cele ce au spus ei sunt adevărate. Dimineaţa, trimişii s-au întors, au luat-o pe circasiană, din trăsura în care stătea, şi au aşezat-o într-un car cu două roate, aflat lângă locul unde mă odihneam eu, ascunzând-o, astfel, pentru ca turcii să nu o poată găsi şi recunoaşte. Totuşi, după ce au căutat-o şi acolo unde poposeau locuitorii, deoarece nu o găsiseră unde erau moldovenii, deodată au văzut-o lângă mine, împreună cu o altă tânără, dar roabă, nu mai puţin frumoasă decât mireasa şi cu un copilaş, fratele acesteia, care şi el părea odrasla unui zeu. Turcii s-au repezit şi au luat-o, pentru a o duce la paşă, şi ea, văzându-se prinsă, a început să plângă amar, împreună cu copilul, care, deşi era mic, ştia, totuşi, ce nenorocire era să te găseşti în mâinile necredincioşilor”[14].

*

Paşa s-a îndrăgostit de logodnica lui Vasile Lupu, „spunând că este un om mort, dacă ea nu-l ajută”, trimişii l-au anunţat pe voievod despre poveste, iar acesta s-a plâns Porţii, trimiţând şi un plocon de trei mii de ducaţi paşei, care, în cele din urmă, mai cere încă două sute de ducaţi şi o lasă pe circasiană să plece spre Iaşi.

Vasile Lupu Vodă

Vasile Lupu Vodă

*

Frământate domnie a lui Vasile Lupu, prin urzeli dobândită, avea să sfârşească tot prin urzeli, logofătul Gheorghe Ştefan, sprijinit de Ciogoleşti şi de ardeleni, izgonindu-l din Moldova, în 1653, şi însângerând Moldova, cu o puzderie de bătălii, vreme de câţiva ani.

*

Gheorghe Ştefan Vodă

Gheorghe Ştefan Vodă

Ani în care „s-au arătat semne”, ba o cometă, ba o eclipsă de soare, care nu prevesteau nimic bun, deşi, în timpul domniei lui Gheorghe Ştefan, care s-a sfârşit cu mazilirea din anul 1657, viaţa în Moldova „a fost cu mare belşug ţării, în toţi anii domniei sale, care s-au trăgănat tocmai 5 ani, în pâine, în vin, în stupi, mare roadă în toate. Om deplin, cap întreg, fire adâncă, cât poţi zice că nasc şi în Moldova oameni”.

*

Nu întâmplător, spusa cronicarului, „nasc şi în Moldova oameni”, caracterizează domnia lui Gheorghe Ştefan, acesta fiind, pe linie maternă, una dintre rubedeniile voievodale ale lui Mihai Eminescu, fiul învăţatului boier Dumitraşcu, logofătul, ginerele lui Mogâldea.

*

[1] ACADEMIA ROMÂNĂ, Călători străini despre ţările române, II, Bucureşti, 1970, p. 448

[2] ACADEMIA ROMÂNĂ, Călători străini despre ţările române, II, Bucureşti, 1970, p. 455

[3] ACADEMIA ROMÂNĂ, Călători străini despre ţările române, III, Bucureşti, 1971, p. 262

[4] ACADEMIA ROMÂNĂ, Călători străini despre ţările române, III, Bucureşti, 1971, p. 662

[5] ACADEMIA ROMÂNĂ, Călători străini despre ţările române, IV, Bucureşti, 1972, pp. 386-388

[6] ACADEMIA ROMÂNĂ, Călători străini despre ţările române, IV, Bucureşti, 1972, pp. 389, 390

[7] ACADEMIA ROMÂNĂ, Călători străini despre ţările române, IV, Bucureşti, 1972, p. 439, 440

[8] ACADEMIA ROMÂNĂ, Călători străini despre ţările române, IV, Bucureşti, 1972, p. 390

[9] ACADEMIA ROMÂNĂ, Călători străini despre ţările române, IV, Bucureşti, 1972, p. 401

[10] ACADEMIA ROMÂNĂ, Călători străini despre ţările române, IV, Bucureşti, 1972, p. 401

[11] ACADEMIA ROMÂNĂ, Călători străini despre ţările române, IV, Bucureşti, 1972, p. 414

[12] ACADEMIA ROMÂNĂ, Călători străini despre ţările române, IV, Bucureşti, 1972, p. 452

[13] ACADEMIA ROMÂNĂ, Călători străini despre ţările române, IV, Bucureşti, 1972, p. 478

[14] ACADEMIA ROMÂNĂ, Călători străini despre ţările române, V, Bucureşti, 1973, pp. 87-89


Crimele voievodale

Cronicarul Grigore Ureche

Cronicarul Grigore Ureche

*

O mărturie a italianului Antonio Maria Graziani (1537-1611), făcută, cu ocazia unei călătorii prin Moldova, în anul 1564, mi-a atras atenţia asupra unui domeniu interesant al istoriei noastre, cel al crimelor voievodale. Graziani susţinea că „românii cinstesc pe regii lor, pe voievozi, ca pe Dumnezeu şi îi slăvesc nespus de mult, fie ei şi tirani în cârmuire. Dar, când li s-a scârbit de ei, nu numai că-i alungă din domnie, ci îi şi ucid, uneori cu tot felul de chinuri, şi la foarte puţini li se întâmplă să moară după legea firii”[1].

*

Cronicarul Grigore Ureche avea să concluzioneze cam la fel, după ce a constatat că, „prin Moldova este acest obicei, de pier, fără de număr, fără de judecată, fără de leac de vină, însuşi pârăşte, însuşi umple legea, şi de acest noroc Moldova nu scapă, că mai mulţi sunt de le este drag a vărsa sânge nevinovat. Apoi zic şi dau vină locuitorilor, că sunt vicleni. Dar cui nu îi este urât a muri, cine n-ar pofti să vieţuiască?”.

*

Cu astfel de avertizări, m-am văzut obligat să reiau, spre lectură, letopiseţele şi relatările călătorilor străini, care se referă, amănunţit, doar la evenimente tragice de mai târziu, şi, pe neaşteptate, am văzut zidurile Cetăţii Sucevei şi ale Curţii Domneşti din Iaşi, dar şi numeroase brazde, deja purificate de unduirea grâului, năclăite de sânge, bântuite de suferinţă şi de spirite pe vecie neîmpăcate. Am trăit ciudata senzaţie a păşirii profanatoare peste cadavre însângerate, deşi iarba din preajma şi din interiorul cetăţii din Suceava, de pildă, pare a fremăta doar mesaje glorioase, care ne pot împle de mândrie şi de aura unui fals eroism, cu care ne împopoţonăm doar lustruindu-ne cu istoria pe care nu o cunoaştem decât secvenţional, superficial şi fără asumări de responsabilitate.

Ştefan cel Mare

Ştefan cel Mare

* **

Ce tristă este, totuşi, povestea „Eroului Creştinătăţii”, din moment ce toţi nepoţii lui Ştefan cel Mare au pierit ucişi, unii pentru că îi semănau, alţii, dimpotrivă, pentru că se rătăciseră! Cât de onestă este, oare, sfinţenia, cu care românii i-au copleşit, întotdeauna, după el, memoria, când nepoţii lui Ştefan cel Mare au fost şterşi de pe faţa pământului de „scârbirea” neîndurătoare a generaţiilor următoare?

*

Despre primele decenii ale statalităţii moldoveneşti nu se ştie mare lucru, pentru că, aşa cum mărturisea Ureche, despre „ce se va fi lucrat, în zilele acestor domni, nu se află scris nimic… Cunoaşte-se că au fost neaşezaţi şi de curând, de n-au avut cine scrie, nici vecinii, care nimica n-au lăsat neînsemnat, n-au ştiut de dânşii să scrie”, noi fiind, dintotdeauna, un neam nemărturisitor şi fără de memorie, care, arar, de parcă şi-ar căuta rădăcinile, doar se trufeşte cu mărturiile altora.

*

Conform mărturiilor străine, la care face mereu recurs Grigore Ureche, primele crime voievodale au început odată cu moartea lui Ştefan I (fiul lui Roman Vodă, care era fratele lui Petru Muşat, întemeietorul Sucevei), când feciorii lui, Ştefan şi Petru, „pricinuindu-se pentru domnie” au supus tânăra ţară unui război fratricid, Ştefan fugind în Polonia, de unde s-a întors cu oşti, pentru a-l răpune pe fratele său, Petru Voievod. „Şi, întâi, îi mergea cu noroc, iar, mai apoi, i-au amăgit ai noştri, de i-au băgat la codru şi, fiind copacii întinaţi, pe lângă drum, i-au surpat asupra lor, unde, câţi n-au pierit de copaci i-au prins vii, pe care, mai apoi, i-a răscumpărat craiul Cazimir. Fost-au, într-aceşti robi, oameni mari: Zbigniev şi Tecinschi, feciorul voievodului de Cracovia, trei steaguri a trei voievozi, al Cracoviei, al Sandomirului şi al Liovului, şi nouă steaguri boiereşti”.

Alexandru cel Bun

Alexandru cel Bun

*

Cum istoria statală a Moldovei începe, cu adevărat, odată cu Alexandru cel Bun (25 aprilie 1399), care a zidit două mănăstiri mari, Bistriţa şi Moldoviţa, în intenţia şi în reuşita unei organizări administrative, politice şi religioase temeinice, de aici, de la Alexandru cel Bun trebuie să înceapă şi demersul dezgolirii sângelui, scurs pe sub ierburi şi pe sub vremuri, pe dalele istoricităţii moldoveneşti.

**

Alexandru cel Bun a avut doi feciori, pe Iliaş şi pe Ştefan, pe care i-a îndreptăţit să domnească împreună, dar, „domnind ţara Iliaş Vodă, împreună cu frate-său, Ştefan Vodă, apoi când a fost în anii 6952 (1444) mai, înaintea Rusaliilor, află vreme Ştefan Vodă ca să se curăţească de frate-său, Iliaş, şi să ţie toată ţara însuşi; l-a prins şi i-a scos ochii, după ce au domnit ţara, amândoi, şapte ani. Şi, de aici, a domnit singur Ştefan Vodă, nu multă vreme, numai 5 ani…

*

Roman Vodă, feciorul lui Iliaş Vodă, neputând răbda atâta nedumnezeire a unchiului său, s-a vorovit cu o seamă din curtea domnească şi a prins pe unchiu-său, pe Ştefan Vodă, şi i-a tăiat capul, şi s-a apucat Roman de domnie, leatul 6956 (1448). De aici, Roman Vodă, neputând să-şi îngăduiască vărul, pe Petru, feciorul lui Ştefan Vodă, pentru domnie, că cerca Roman să omoară pe Petru, a fugit Petru Vodă la unguri.

*

Acest Petru Vodă, dacă a pribegit în Ţara Ungurească, de nevoia văru-său, lui Roman Vodă, la leatul 6957(1449), n-au făcut zăbavă multă, ci a dat cetatea Chilia ungurilor şi, curândă vreme, ajutat de Ian Huniad, ţiitoriul Ţării Ungureşti, a venit cu oaste şi a împins pe Roman Vodă din ţară, după ce a domnit Roman un an…

*

Iar Roman Vodă, fiind seminţie, dinspre mumă, craiului leşesc, lui Cazimir, a năzuit la dânsul şi, făcând jalbă, a sfătuit craiul să-i tocmească sau cu tărie să-l puie la domnie…

*

Şi a scos craiul şleahta rusească şi de la Premişlia, de la Liov, de la Belz, de la Helm şi de la Podolia, şi mătuşa lui Roman încă mersese acolo, căreia i-a dat craiul Colomeea să ţie, şi a purces craiul, cu oastea, de a venit până la Liov.

*

Ci, mai apoi, dacă a oblicit că Roman a murit, otrăvit de Petru Vodă, văru-său, s-a lăsat de acel gând”.

Vlad Tepes, desenat de A. Bielz

Vlad Tepes, desenat de A. Bielz

*

Roman Vodă a fost bunicul lui Vlad Ţepeş, fata lui fiind măritată cu domnitorul muntean Vlad Dracul.

*

Povestea crimelor voievodale continuă cu şi mai mare încrâncenare, dar o voi reda cu cât mai puţine comentarii:

*

„Domnind Alexandru Vodă ţara, venit-a cu oaste, vă leatul 6962 (1454), fiu-său, Bogdan Vodă. Însă aşa zic că n-a fost Bogdan Vodă fecior cu cununie, ci copil lui Alexandru Vodă… Acest Bogdan Vodă este tată lui Ştefan Vodă cel Bun…

*

Vă leatul 6963 (1454), după doi ani ai domniei lui Bogdan Vodă, scrie letopiseţul cel moldovenesc c-a venit, fără de veste, Petru Vodă, ce l-au poreclit Aron, şi a aflat pe Bogdan Vodă la satul Reuseni, din jos de târgul Sucevii, şi l-a lovit, vineri, în revărsatul zorilor, octombrie. Şi acolo i-a tăiat capul lui Bogdan Vodă. De aici, a stătut la domnie Aron Vodă”.

*

„Ştefan Vodă, după doi ani ai domniei lui Petru Vodă Aron, ridicatu-s-a, de la Ţara Muntenească, cu multă mulţime de oaste muntenească şi din ţară adunaţi, şi a intrat în ţară. Şi, silind spre scaunul Sucevii, i-a ieşit înainte Petru Vodă Aron, pe Siret, la Doljeşti, la tină, şi s-au lovit, în ziua Joii Mari, aprilie 12, şi înfrânse Ştefan Vodă pe Aron. Ci Aron Vodă nu se lăsă cu atâta, ci de iznoavă s-a bulucit şi al doilea rând; se lovi la Orbic şi iar birui Ştefan Vodă. Şi-l prinse pe Petru Vodă Aron şi-i tăie capul, de-şi răsplăti moartea tătâne-său, lui Bogdan vodă”.

*

„Într-acesta an, 6994 (1486) martie, venit-a Hroiot, cu oaste de la ungur, asupra lui Ştefan Vodă, căruia i-a ieşit Ştefan Vodă înainte, cu oaste, pe Siret, la Şchei, şi, dând război vitejeşte, dinspre amândouă părţile, într-o luni, martie 6 zile, pierdu Hroiot războiul şi oastea, mai apoi şi capul, însă cu mare primejdie lui Ştefan Vodă, că s-a pornit cu calul jos, puţin de n-a încăput în mâinile vrăjmaşului său. Mai apoi, Hroiot, fiind prins viu de Ştefan Vodă, i-a tăiat capul”.

*

Bogdan cel Orb

Bogdan cel Orb

„Vă leato 7022 (1514) februarie 26, în al zecelea an al domniei lui Bogdan Vodă, fără veste a intrat în ţară un Trifăilă, ce se făcea fecior de domn, venind din Ţara Ungurească, cu unguri, şi, iarna, când erau toţi oştenii pe la casele lor. Ci, simţind ai noştri, s-au strâns, degrabă, din câţi s-a putut, şi i-au dat război, la pod, din jos de Vaslui, în februarie 27. Şi, înfrângându-l ai noştri, i-au topit toată oastea şi el a pierit, că, prinzându-l viu, i-au tăiat capul”.

*

„Într-acest an, 7031 (1523), în luna lui aprilie, în cetatea Hârlăului, Ştefan Vodă a tăiat pe Arbure hatmanul, pe care zic să-l fi aflat în viclenie, iar lucrul adevărat nu se ştie. Numai atâta putem cunoaşte că norocul fie unde are zavistie, ales un om ca acela, ce au crescut Ştefan Vodă pe palmele lui, având atâta credinţă şi, în tinereţile lui Ştefan Vodă, toată ţara otcârmuia, unde mulţi vrăjmaşi i s-au aflat, cu multe cuvinte rele l-au îmbucat în urechile domnului său…

*

De care lucru, mulţi înspăimântaţi din locuitorii ţării au început a gândi cum vor lua şi ei plată, ca şi Arbure, că nu multă vreme după aceea, într-acelaşi an, au tăiat şi pe feciorii lui Arbure, pe Toader şi pe Nichita…

*

Aşijderea, într-acest an, 7035 (1527), ianuarie patrusprezece zile, pristăvitu-s-a Ştefan Vodă cel Tânăr, feciorul lui Bogdan Vodă, în cetatea Hotinului, şi cu cinste l-au îngropat, în mănăstirea Putna, care este zidită de moşu-său, Ştefan Vodă cel Bun; şi au domnit 9 ani şi 9 luni. Scrie la un letopiseţ moldovenesc că pe acest Ştefan Vodă l-a otrăvit doamna sa”.

*

Pe Ştefan Lăcustă, pus domn de boieri, cu învoirea turcilor, în septembrie 1538 (7047), „urându-l curtea toată, s-au vorovit o seamă de boieri din curtea lui, anume Găneştii şi Arbureştii, şi la aşternutul lui, unde odihnea, l-au omorât, în cetatea Sucévii.

*

Începător şi aţâţător acestui lucru a fost Mihul, hatmanul, şi Trotuşanul, logofătul, de s-au vorovit, într-o seară, ca nişte lupi gata spre vânat, ca să înece oaia cea nezlobivă, adică pe Ştefan Vodă şi, dând învăţătură slugilor sale, ca toţi să se înarmeze, şi dându-le şi jurământ, ca să le fie cu dreptate, s-au pornit cu toţi. Şi, într-un foişor, sus, în cetate, unde odihnea, la aşternutul lui, au risipit uşa şi, neştiind Ştefan Vodă nimica de aceasta, s-a sculat, fiind numai cu cămeşa, iară ei, cu toţii, ca nişte lei sălbatici au năvălit asupră-i şi, multe răni făcându-i, l-au omorât şi l-au scos afară. Această plată a luat Ştefan Vodă de la acei ce-i miluise.

Petru Rareş

Petru Rareş

*

Mai apoi, de la Dumnezeu, curând, peste puţină vreme, le-a venit şi lor osânda asupră, de au luat şi ei plată pentru moartea lui Ştefan Vodă…

*

Acei lei sălbatici şi lupi încruntaţi, anume Mihul, hatmanul, şi Trotuşanul, logofătul, dimpreună şi cu alţii, dacă omorâră pe Ştefan Vodă, cu toţii au ridicat domn pe Alexandru Vodă, ce-i zicea Cornea, care fusese, atunci, portar la cetatea Sucevii, iar mai dinainte vreme, fusese slugă la Mihul hatmanul”.

*

După doar două luni şi trei săptămâni de domnie, Alexandru Cornea a fost mazilit, în favoarea lui Petru Rareş, care revenea la domnie, în Moldova, pentru a doua oară. Cornea a încercat să-i iasă, în cale, cu oaste, la Galaţi, dar „nimica nu a folosit, că, părăsindu-l ai săi, toţi, a căzut în mânile vrăjmaşului său, Petru Vodă, şi de sârg a învăţat Petru Vodă de i-au tăiat capul, dimpreună cu Pătraşco, care se ţinea de dânsul, într-o miercuri, în luna lui februarie…

*

Petru Vodă, dacă a sosit la Suceava şi s-a aşezat la scaunul său, acolo a aflat în viclenie şi pe Mihul, hatmanul, şi pe Trotuşanul, logofătul, şi păre Crasneş, şi pe Cozma, de la care multă pedeapsă şi nevoie avusese Petru Vodă, în domnia dintâi, şi pe care, când a pribegit Petru Vodă din ţară, i-a fost închis în cetatea Romanului, având prepus de viclenie, cum s-a şi arătat, mai apoi, adevărat că au fost vicleni. Şi, deci, îndată a învăţat de i-au prins şi cu grele munci i-au muncit, mai apoi le-au tăiat şi capetele”.

 *

„Pe urma lui Petru Vodă Rareş, cu dragoste ridicară boierii, cu toată ţara, pe Iliaş, fiu-său cel mai mare, la domnie, vă leato 7055 (1546), sâmbătă septembrie 3, că şi firea, şi faţa îl lăudau să fie blând, milostiv şi aşezat, gândindu-se că va semăna tătâne-său. Ci nădejdea pe toţi i-a amăgit, că dinafară să vedea pom înflorit, iar dinăuntru, lac împuţit. Că având lângă sine sfetnici tineri turci, cu care, ziua, petrecea şi să dezmierda, iar noaptea, cu turcoaice curvind, din obiceiurile creştineşti s-a depărtat….

*

În domnia lui, sâmbătă, după Paşti, au tăiat capul lui Vartic, hatmanul, în târgul Huşi şi l-au dus de l-au îngropat în mănăstirea Pobrata, în anii 7056 (1548) aprilie 7.

*

Mai apoi, între multe fărădelegi ce făcea Iliaş Vodă, umplându-l satana de învăţătura lui, a lăsat domnia la mâna frăţine-său, Ştefan Vodă şi a mâni-sa, în anii 7059 (1551) mai 1, şi el s-a dus la împăratul Suleiman, de a primitu legea lui Mohamed, lepădându-se de Hristos…

*

După ce s-a turcit, apucându-l şi îndulcindu-l cu bine, l-au pus paşă la Dârstor, nume puindu-i Mahmet. Nici într-acea boierie, ce-i deduse împăratul, n-a trăit multă vreme, ci, după doi ani, îmbucându-l mulţi din neprietenii lui cu multe cuvinte rele către împărat, a căzut la închisoare, că a trimis împăratul de l-au legat şi i-au luat toată avuţia. Şi, de aici, l-au trimis, peste mare, la Brusa, de l-au închis. Mai apoi, de inimă rea, peste scurtă vreme a murit şi rău ş-a dat sufletul său în mâinile diavolului, în legea turcească”.

*

„Ştefan Vodă Rareş… nu numai lăcomea şi asupreală făcea, ci şi curvie nespusă era întrînsul, nu erau fecioarele nebatjocorite, nu jupânesele boierilor săi neasuprite…

*

Petrecând aceste nevoi rele boierii şi lăcuitorii ţării dinspre domnul lor, Ştefan Vodă, n-au mai putut suferi fărădelegile şi răutăţile lui, ci întâi s-au sfătuit, cu taină, ce vor face, ca să se poată curăţi de dânsul. Şi, sfătuindu-se, aceia şi aflară sfat, ca să ajungă degrabă la boierii cei pribegi, care era în Ţara Leşească ieşiţi, de multe nevoi. De aici, dacă au avut ştire şi răspuns de la dânşii, cum ei vor veni, fără zăbavă, noaptea, cu toţii s-au ridicat, la podul de la Ţuţora şi au tăiat aţele cortului asupra lui Ştefan Vodă şi cu multe răni pătrunzându-l, a murit, după ce a domnit doi ani şi patru luni, v leato 7060 (1552) septembrie…

*

Dacă uciseră boierii pe Ştefăniţă Vodă, la Ţuţora, cu toţii s-au sfătuit şi au ridicat domn pe Joldea şi i-au dat pe Roxanda să-i fie doamnă, fata lui Petru Vodă Rareş, sora lui Ştefăniţă Vodă…”.

*

Dar nici Joldea nu a avut noroc, pentru că, după doar trei zile de domnie, boierii pribegi în Polonia, ridicându-l domn pe Petrea, stolnicul, sub numele de Alexandru Lăpuşneanu, i-au ieşit în cale, la Şipote, şi „neavând el nici o ştire de nicăieri, l-a împresurat oastea cea leşească şi l-a prins viu. Pe care, mai apoi, dacă a sosit Alexandru Vodă, l-au însemnat la nas şi l-au dat la călugărie”. Cu fata lui Petru Rareş, Roxanda, s-a căsătorit, la Suceava, nu Joldea, ci Petrea, stolnicul.

*

Alexandru Lăpuşneanu

Alexandru Lăpuşneanu

Alexandru Lăpuşneanu se avea bine şi cu turcii, şi cu polonii, dar nu şi cu cazacii, care, sprijinindu-l pe Despot Vodă, l-au înfrânt, în complicitatea cu unii boieri moldoveni, la Verbia, pe Jijia, în 18 noiembrie 1560, obligându-l pe Lăpuşneanu să fugă la turci.

*

Despot Vodă a avut o domnie încurcată, mereu tulburată de pretendentul polon Wisnowiecki (care avea să moară, prins în cârlige, la Galata, în Istanbul) şi de Ştefan Tomşa, dar şi de Alexandru Lăpuşneanu.

*

Despre moartea lui Despot Vodă, cronicarul, încurcat de sursele de informare ale vremii, povesteşte, în baza zvonisticii, frânturi de adevăr şi de minciună:

*

„Ştefan Vodă Tomşa, după izbândă cu noroc, ce a bătut pe Vişnoveţschi, de iznoavă s-a întors spre Suceava. Şi, strângând, ţara, a înconjurat cetatea, unde era închis Despot Vodă, şi a apropiat puştile, de o bătea. Într-acea multă gâlceavă şi hreamăt, se auzea, dinlăuntru, că Despot, presupunând de viclenie pe căpitanul pedestraşilor, anume Dervici Pătru, că s-a ajuns cu Tomşa şi va să-i dea cetatea, a scos sabia şi l-a omorât. Într-aceia, slujitorii, văzând năpasta şi moartea căpitanului lor, mare zarvă făcură şi întâi se ispiteau să omoare pe Despot Vodă, apoi să sfătuiră că vor zice că nu pentru căpitan l-au omorât, ci au viclenit pe domnul lor şi s-au lăcomit, de au luat bani de la Tomşa Vodă. Şi aşa rupseră sfat, ca să trimită, să le jure Tomşa, să fie ei slobozi, iară ei să-i deschidă cetatea şi să hălăduiască ei şi de nume de viclenie să se curăţească. Aşa luând adeverinţă de la Tomşa, au deschis cetatea…

*

Ştefan Tomşa

Ştefan Tomşa

Despot Vodă, dacă văzu că l-au viclenit toţi boierii şi l-au părăsit toţi slujitorii, şi ţara s-a ridicat asupra lui, şi ajutor, de unde avea nădejde, de la prietenul său, de la Laschi, nu-i vine, aşa văzând pierirea lui, sosită la capul său, îmbrăcat domneşte a ieşit afară din cetate, mai sus de Suceava, la Areni, unde era ţara adunată, şi se închină Tomşii. Iar Tomşa cu multe cuvinte l-au mustrat, aducându-i aminte de multe lucruri fără de lege ce făcea, că nu numai ţara pustia şi bisericile dezbrăca, ci şi de lege îşi râdea. Cu aceste cuvinte mustrându-l, Tomşa l-a lovit cu buzduganul şi, deci, toată oastea s-a lăsat la dânsul, unde, acoperindu-l mulţimea, cu multe răni i-au pătruns trupul. Şi aşa au fost sfârşitul lui Despot Vodă, după ce a domnit trei ani. De aici, s-au lăsat în pedestrime, de i-au tăiat şi i-au snopit, unora le-au tăiat urechile şi nasurile”.

*

Despre uciderea lui „Dervici Pătru”, de fapt Petru Devay, relatează Stanciul, aprodul din camerele Domnului, într-o mărturie, dată sub jurământ, în faţa senatului maghiar, care ancheta moartea lui Despot Vodă:

*

„Eu am fost în casa lui Despot, când venea Martin Farkas şi-l pâra pe Petru Devay, şi-i tot şoptea la ureche sărmanului mau stăpân, până ce l-a chemat, o dată, la sine pe sărmanul Petru Devay. Atunci, Martin Farkas a aşezat, după uşă, un maur, ca, în clipa când va intra, să-l izbească cu buzduganul, de după uşă.

Mercenar

Mercenar

*

Când a intrat Petru Devay, maurul l-a lovit de două ori, dar acela a smuls bâta din mâna maurului. Când a văzut aceasta, Martin Farkas a sărit asupra lui Petru Devay, l-a străpuns cu sabia şi l-a ucis. Devay, înainte de a fi ucis, a zbierat că l-au auzit cei din cetate. Eu (Stanciul, aprodul) am şters sângele şi, împreună cu un om, am dus cadavrul şi l-am ascuns într-un dulap.

*

Darabanţii şi călăreţii au alergat la faţa locului şi au păşit făţiş în contra lui Despot, cerând să dea seama pentru ce a fost ucis Devay. Nu a spus altă pricină, ci a luat totul asupra-şi, zicând că el l-a ucis…

*

Ştiu şi aceea că cei din cetate au ales de comandant, împotriva lui Despot, pe Martin Farkas. Şi în dată au jefuit comoara lui Despot, el, împreună cu tâlharii lui. Atunci, bietul Despot a trimis oameni între răsculaţi, să asculte ce vorbesc. Aceştia, întorcându-se, i-au spus că Martin Farkas vorbea astfel:

– Am prădat averile lui Despot; dacă va izbuti să scape, vom pieri cu toţii, până la unul; să lucrăm, însă, împreună, ca să nu scape, ci să moară, căci, dacă scapă trădătorul, noi suntem pierduţi, fiindcă soseşte Laski cu ajutoare!…

*

Ştiu şi aceea că Martin Farkas a mers, cu Petru Szekely, fără învoirea lui Despot, la duşman şi a făgăduit cetatea şi pe Despot, cu doisprezece tovarăşi. Cei din cetate credeau în vorba lui ca în Sfânta Scriptură. Căci el amăgea, pe cei din cetate, cu vorbe ca acestea:

– Uite, ne-am înţeles să vă lase să ieşiţi în pace, cu tot avutul vostru; nici lui Despot nu-i vor face nici un rău, ci-l vor duce înaintea sultanului…

*

Ostaşi moldoveni

Ostaşi moldoveni

Şi lui Despot i-au vorbit tot aşa, dar sărmanul Despot nu i-a crezut, fiindcă ştia că l-au vândut. Bietul Despot a căzut, de două ori, în genunchi, înaintea lor şi i-a rugat:

– Nu se află o slugă credincioasă, care să-mi taie capul, cu sabia mea însămi, ca să nu fiu dat unei morţi atât de îngrozitoare?

*

Ba şi-a luat şi gulerul, ca să-i poată tăia capul. În ziua premergătoare, Despot se pregătise, cu câţiva tovarăşi, ca să iasă, prin deschizătură, şi să meargă undeva; eu încă eram cu el, căci aşa i-a fost dorinţa. Dar, când a prins de veste Martin Farkas, cu hoţii lui, i-au sărit în cale, zicându-i:

– Unde vrei să mergi, măria ta? N-ai să mergi! Nu se mai poate! Mai bine să moară un om, decât să piară atâţia creştini!…

*

Apoi, a pus păzitori la uşi şi la ferestre, ca să nu se poată depărta. Când a văzut Despot că e înconjurat de duşmani, înăuntru, ca şi în afară, a căzut, din nou, în genunchi; plângând şi rugându-l ca să taie, mai bine, capul, zicea:

– Mergeţi voi afară din cetate: toate averile mele fie ale voastre! Voi rămânea, cu grecii şi cu ceilalţi, care-mi sunt credincioşi; rămân eu şi ţin pază, până îmi soseşte ajutorul.

*

Când auziră aceasta, Martin Farkas şi tovarăşii lui mutară pe toţi oamenii, din cetăţuia dinăuntru, în cea dinafară, ca nu cumva Despot să ia putere asupra lor. De aceea, au dat poruncă aspră ca, sub pedeapsa de moarte, să nu cuteze cineva a merge la Despot. Au rupt lacătele de pe pivniţe şi au băut îngrozitor de mult.

*

Spune, apoi, Martin Farkas că Laurenţiu Kis ar fi prădat visteria şi ar fi luat vasele de argint aurite ale lui Despot. Cu ce obraz poate spune astfel de minciuni, când ştie Dumnezeu, şi ştiu şi oamenii, că el n-a jefuit, nicăieri, nimic, căci le furase pe toate Martin Farkas, înainte. Ştiu despre ce vase vorbeşte Martin Farkas. Pe acelea le-a legat Despot, într-o pătură albă, şi mi le-a dat, zicându-mi:

– Mergi şi du-le gazdei mele, Laurenţiu Kis, căci îi datorez mult!

*

Eu am voit să le duc, dar n-am putut, căci erau prea grele; le-am dat, deci, unui uşier grec, chior de un ochi, pe nume Pavel. De aceea, Martin Farkas pe nedrept învinuieşte pe Laurenţiu Kis. Eu mărturisesc că nimeni nu a fost cu atâta credinţă faţă de Despot ca el, până la sfârşit. Căci zăcea rănit de moarte, totuşi s-a scoborât şi a strigat:

– Vitejilor, băgaţi de seamă ce faceţi! Vă conjur, în numele lui Dumnezeu, gândiţi-vă la cinstea voastră, căci, după astfel de faptă, cum veţi mai mânca pâinea în Ungaria? De ar fi să ieşiţi, de aici, numai în cămaşă, tot apăraţi viaţa stăpânului vostru!”[2].

*

Mărturia lui Stanciu a fost întărită şi de Ştefan Horvath, fostul „căpitan de pedestrime al bietului Despot”, care declara, în faţa senatului, că Farkas şi complicii lui l-au scos pe Despot din cetate, prin deschizătură, „iar moldovenii şi servitorii fiului regelui (Ioan Sigismund Zapolya) l-au dus dintre noi şi l-au tăiat”[3].

*

Andrei Tarnowski, paharnic de Halics, confirma, în parte, spusele lui Grigore Ureche, notând, în 1570, cu referire la Suceava, că aici, „acum cinci ani, Despot Vodă a fost trădat de unguri şi tăiat în bucăţi de moldoveni”[4].

*

Ştefan Tomşa avea să fie înlocuit, în scaunul domnesc, din voia turcilor, în 1564, după o victorie asupra muntenilor, cu Alexandru Lăpuşneanu. „Văzând Tomşa Vodă că împotriva acelei puteri nu va putea sta, cu sfetnicii săi, cu Moţoc, vornicul, şi Veveriţă, postelnicul, şi cu Spanciog, spătar, a trecut în Ţara Leşească şi s-a aşezat la Liov, după ce a domnit cinci săptămâni”.

*

În Polonia, „Craiul, pentru pacea ce-o avea cu turcul, şi pentru multă pâră ce avea cu turcul, şi pentru multă pâră, că-l pârau leşii pentru moartea lui Vişnoveţschi şi pentru sluţirea a mulţi, ce o făcuse, a trimis pe sluga sa, pe Crasiţschi, la Liov, de i-au tăiat capul Tomşii şi lui Moţoc, vornicul, şi lui Spanciog, spătarul, şi lui Veveriţă, postelnicul, pe care i-au îngropat, afară din târg, la mănăstirea Sfântului Onufrie. Şi aşa a fost sfârşitul Tomşei”.

*

În Moldova, „Alexandru Vodă, dacă s-a curăţit de toată grija din afară şi a adus pe doamna sa, Roxanda, şi pe fiii săi, din Ţara Muntenească, a vrut să se curăţească şi de vrăjmaşii săi, cei din casă, pe care îi presupuse el că pentru vicleşugul lor a fost scos din domnie, şi a învăţat, cu taină, într-o zi, pe lefegii săi, pe care i-a avut străini, de i-au supus în curte cea domnească, în Iaşi. Şi i-a chemat, pe obiceiul boierilor, la curte, care, fără nici o grijă şi de primejdie ca aceea negândindu-se, dacă au intrat în curte, slujitorii, după învăţătura ce au avut, închis-au poarta şi, ca nişte lupi, într-o turmă fără de nici un păstor, au intrat într-înşii, de-i snopeau şi-i junghiau, nu numai pe boieri, ci şi pe slujitori. Nici alegeau pe cei vinovaţi, ci unul, ca altul, îi puneau supt sabie, cădeau mulţime, iar dinspre zăbrele săreau afară, de-şi frângeau picioarele. Şi au pierit, atunci, 47 de boieri, fără altă curte, ce nu s-a băgat în seamă. Şi, aşa, după atâta nedumnezeire, îi părea că şi-a răscumpărat inima”.

Boieri moldoveni

Boieri moldoveni

*

Şi Alexandru Lăpuşneanu avea să moară ucis, în martie 1568, pentru că, „temându-se doamnă-sa să nu păţească mai rău decât alţii, l-a otrăvit şi a murit. Şi cu cinste l-au îngropat, în mănăstirea sa, Slatina, ce este de dânsul zidită”. Un cronicar anonim maghiar scria, în 1568, că Alexandru Lăpuşneanu („voievodul Sandrin al Moldovei”) „a murit de friguri şi au rămas după el doi fii, cel mai mare, Bogdan, şi cel mai mic, Petru”. Bogdan l-ar fi trimis pe fratele său, Petru, să locuiască la Bârlad, iar acesta, „înţelegând gândul rău al fratelui său, voievodul, că acesta ar vrea să pună să-l omoare, a fugit în Turcia, la Poarta sultanului”[5].

*

Fiul lui Lăpuşneanu, Bogdan, pârât la Istambul, de fratele său, Petru, şi de partizanii acestuia, după moartea mamei sale, Roxanda (12 noiembrie 1570, fiind înmormântată la Slatina), a fost mazilit, găsindu-şi refugiu în Polonia, şi înlocuit cu Ion Vodă cel Cumplit sau Ivonia, cum i se spunea în cancelariile occidentale.

*

 


[1] ACADEMIA ROMÂNĂ, Călători străini despre ţările române, II, Bucureşti, 1970, p. 383

[2] ACADEMIA ROMÂNĂ, Călători străini despre ţările române, II, Bucureşti, 1970, pp. 302-304

[3] ACADEMIA ROMÂNĂ, Călători străini despre ţările române, II, Bucureşti, 1970, p. 306

[4] ACADEMIA ROMÂNĂ, Călători străini despre ţările române, II, Bucureşti, 1970, p. 398

[5] ACADEMIA ROMÂNĂ, Călători străini despre ţările române, II, Bucureşti, 1970, pp. 391, 392


Franz Joseph, în 1880, în drum spre Bucovina

Împăratul Franz Joseph, în 1880, prin Galiţia, în drum spre Bucovina

Împăratul Franz Joseph, în 1880, prin Galiţia, în drum spre Bucovina

*

Deşi ne tot mândrim cu „drumurile împărăteşti” (toate cele construite, din ordinul împăraţilor austrieci, cu banii Fondului Religionar, cel mai cunoscut fiind Şoseaua Franciscană, care vine de la Bistriţa, peste Tihuţa, şi coteşte, la Păltioasa, spre Solca, Vicove şi Cernăuţi), mărturiile iconografice sunt puţine, aşa că nu prea putem înţelege cum era, pe vremuri, alaiul „drăguţului de împărat”, atât de entuziast sărbătorit, conform mărturiilor, în Bucovina de odinioară.

*

Fotografia de mai sus, care surprinde un moment al călătoriei împăratului prin Galiţia, ne poate îndruma imaginaţia, în mod fericit, spre reconstruirea, cât mai realistă, a epocii Bucovinei istorice.


Iconografia lui Sebastian Munster

Deşi am reprodus, în textele care urmează mai jos şi care valorifică anumite „curiozităţi” ale vremurilor, câteva desene din „Cosmographia” lui Sebastian Munster, voi insera şi alte câteva ilustraţii, care au de a face, într-un fel sau altul, cu povestea nordului moldav, numit, ca provincie geografică, în cancelariile slave, încă înainte de 1392, Bucovina.

*

Turci vazuti de Munster

*

Soldati turci vazuti de Munster

*

Anatolieni 2 vazuti de Munster

*

Anatolieni 1 vazuti de Munster

*

Pasa turc vazut de Munster

*

Constantinopole vazut de Munster

*

Armeni 1 vazuti de Munster

*

Armeni 2 vazuti de Munster

*

Germani vazuti de Munster

*

Polonezi vazuti de Munster

*

 


Spada genoveză a lui Ştefan cel Mare

 

Genova in Szilagyi

*

Conform mărturiei genovezului[1] Gregorio de Reza, consul la Caffa, din 18 ianuarie 1468, Ştefan cel Mare ar fi comandat „o spadă după obiceiul moldovenesc”, pe care urma să o facă, la Genova, meşterul Cristofor clopotarul. Medicul lui Ştefan era, în acel an, genovezul Zoane de la Cabella[2].


Pagina 3 din 1112345...10...Ultima »