Carte in lucru: BUCOVINA sub povara istoriei | Dragusanul.ro

Cântecul naţional în Bucovina: Chilişeni

CHILISENI

*

Un învăţător din Voitinel, pe nume Filip Cârdei, a semănat pasiunea cântecului naţional prin Chilişeni, lui alăturându-i-se Gheorghe Bârsan şi Leonora Moldovan în întemeierea unui spaţiu spiritual, care avea să zămislească, mai târziu, celebra fanfară a lui Modest din Chilişeni.

*

Cântece fonotecate:

*

p92

p176

*

Repertoriu vechi din Chilişeni:

*

Caleapu – 1026, Filip Cârdei, 1909

La uşa cortului – 1025, Filip Cârdei, 1909

Jucăuşa – 1024, Filip Cârdei, 1909

Frunză verde şi una – 1023, Gheorghe Bârsan, 1909

Hai, bradule, hai! – 1022, Gheorghe Bârsan, 1909

Peţitorii – 1015, Leonora Moldovan, 1909

Frunză verde de bujor – 1019, Leonora Moldovan, 1909

Câte paseri sunt pe lume – 1018, Leonora Moldovan, 1909

Frunză verde pădureţ – 1020, Gheorghe Bârsan, 1909


Crimele voievodale: Falsul mit Grigore Ghica

Moldova, o ţară care nu mai era ţară

Moldova, o ţară care nu mai era ţară

*

Mitul voievodului-martir Grigore Ghica, răpus de turci pentru că s-ar fi opus „cumplitului rapt”, săvârşit prin detrunchierea nordului Moldovei de trupul sfânt al ţării, reprezintă o minciună păguboasă, în care au crezut, mai ales, românii bucovineni.

Grigore Alexandru Ghica

Grigore Alexandru Ghica

*

Moldova, deşi ocupată de ruşi, din septembrie 1769, până în octombrie 1774, aparţinea Porţii otomane, iar în vremea în care cordonul austriac de ocupaţie era închis complet (1 octombrie 1774), Grigore Ghica abia fusese numit domn (în 28 septembrie), cu sprijin rusesc (în baza prevederilor Păcii de la Kukiuc Kainargi), urmând să sosească la Iaşi abia la începutul anului 1775. Pe parcurs, Grigore Ghica rămâne insensibil la problema nordului de ţară ocupat, trimiţându-i generalului Repnin, aşa, ca pe un fapt divers, textul convenţiei dintre turci şi austrieci. În schimb, atitudinea lui faţă de ruşi, de-a dreptul slugarnică, avea să întărească suspiciunea de trădare, cu care îl priveau turcii, Grigore Ghica urmând să fie ucis pentru dragostea pe care o purta ţarismului, şi nicidecum Moldovei. Unul dintre slujbaşii săi, Jean-Louis Carra, angajat de ruşi la curtea lui Ghica, avea să descrie, în cunoştinţă de cauză, despre sfârşitul tragic al unui om hrăpăreţ şi care, din prea multă lăcomie, intrase în combinaţii politice mult prea periculoase, ca să nu sfârşească astfel.

*

Grigore Ghica nu era român, nu-i păsa de ţara Moldovei, care doar cu numele mai era o „ţară”, el fiind doar un aventurier al Fanarului, cu ambiţii personale mult prea mari şi care copia, oarecum, exemplul lui Brâncoveanu, urmând să sfârşească, tot oarecum, asemănător. Nu numai că nu merită o cinste deosebită din partea generaţiilor de români de după aceea, dar mitul lui fals trebuie readus în dimensiunile lui exacte, prin simpla consultare a mărturiilor vremii.

*

Despre ocuparea Bucovinei pare să fi scris, printre primii, călugărul minorit Francesco Antonio Minotto, care nota, într-un raport din 23 mai 1775, că „prădăciunile şi distrugerile pe care le-au făcut aici (în Moldova – n.n.) ruşii sunt nenumărate şi această ţară se află în cea mai cumplită lipsă… Austriecii au şi ocupat o bună parte din acest principat, ruşii sunt la hotare, turcul soseşte”[1].

*

Distrugerile săvârşite de ruşi[2] au fost constate, parţial, de Abdulkerim Paşa, ambasador turc, trimis pentru noi negocieri cu generalul Repnin şi cu feldmareşalul Rumeanţev, după pacea de la KuciukKainargi, din 10/21 iulie 1774. El scrie că târgul „Galaţi a fost complet distrus şi, cu excepţia a două clădiri spoite cu var, orice urme de construcţii au fost distruse şi rase de pe faţa pământului”[3].

*

Cu ruşii pe picior (ezitant) de plecare, cu turcii care reveneau, aidoma unei fiare rănite şi care abia îşi mai poate linge rănile, Moldova, decimată şi de o ciumă devastatoare, adusă de ruşi din Polonia, dar şi de ani cu climă capricioasă, nefavorabilă agriculturii, abia îşi mai trăgea sufletul, atunci când Grigore Ghica, omul turcilor şi al ruşilor, îşi începea uriaşul ospăţ al unei domnii fudule şi costisitoare, ba cu oaspeţi ruşi, ba turci, ba poloni.

*

Cneazul general Nikolai Vasilievici Repnin vorbeşte, în 5 iulie 1775, despre o solie rusească la domnul Moldovei, Grigore Ghica, întâlnire încheiată, deci, cu un ospăţ deşănţat: „La masă, a cântat muzica moldovenească; după masă, s-au jucat jocuri moldoveneşti”. A doua zi, în 18 iulie 1775, la fel, „o masă cu 90 de tacâmuri” şi nelipsitele „dansuri moldoveneşti”, apoi, spre seară, o vânătoare domnească, „într-un loc, la 10 verste de Iaşi”. A treia zi, în 19 iulie 1775, petrecere câmpenească la Galata, cu „diferite exerciţii ecvestre, după obiceiul turcesc şi moldovenesc”, la poalele dealului. „După masă, copiii domnului şi curtenii lui au distrat pe oaspeţi cu jocuri naţionale”, dar şi cu „un mic foc de artificii, la poalele dealului”. În sfârşit, în prezenţa bănuitorilor soli turci, „Mitropolitul din Iaşi la vizitat pe ambasador şi a cerut, cu acest prilej, în numele întregului cler moldovean, ocrotirea prea înaltă a Maiestăţii Sale imperiale”[4].

*

Plecând în Muntenia, generalul Repnin primeşte, în 11 august 1775, „de la principele Ghica, domnul Moldovei, copia convenţiei încheiată între Poartă şi Curtea din Viena, cu prilejul cedării, de către Poartă, Austriei, a ţinuturilor din Moldova… Principele Ghica şi paşa din Hotin sunt numiţi de către Poartă să termine definitiv această chestiune şi să stabilească noile hotare între aceste două împărăţii”[5].

*

Repnin trimite copia convenţiei şi harta ţarului şi revine în Moldova abia în toamnă, în octombrie participând la o nouă serie de ospeţe, care continuă şi pe drumul întoarcerii cneazului rus în Muntenia, iar de acolo, spre Turcia. Dar şi la întoarcerea din iunie 1776, ruşii au parte de aceleaşi onoruri moldoveneşti, iar „Domnul însuşi l-a întâmpinat pe ambasador pe treptele de jos ale scării locuinţei desemnate pentru el”, Mitropolitul, „împreună cu toţi boierii de Divan”[6], vizitându-l pe rus în ziua următoare, onorurile băştinaşe faţă de ambasadorul ţarist continuând până în 30 iunie 1776, când alaiul lui Repnin trece Nistrul.

*

Mesele „pompoase”, pe care le da Grigore Alexandru Ghica în cinstea ambasadorilor străini sunt menţionate, în 15 decembrie 1776, şi de Karol Boscamp-Lasopolski, care consemna şi faptul că, la fiecare ospăţ, „muzica a interpretat diferite melodii, printre care şi „arii” moldoveneşti, susţinute de sunetul fluierului ciobănesc, instrument foarte la modă în această ţară”, iar curtenii şi-au arătat aptitudinile petrecăreţe în „hora moldovenească”[7].

*

Jean-Louis Carra, angajat de ruşi la curtea lui Grigore Alexandru Ghica sau Grigore III Ghica, cum i se mai spunea, scria, în 23 octombrie 1777, despre misiunea unui capugi-başî[8], însoţit de 50 de bostangii, în Moldova. „A ajuns la Iaşi, capitala Moldovei, şi a arătat mari semne de prietenie şi de bunăvoinţă principelui Grigore (III) Ghica, principele domnitor, faţă de care era un vechi cunoscut şi mai degrabă un vechi prieten… A doua zi, a trimis răspuns domnului Grigore că, fiind grăbit să plece, pentru a ajunge cu un ceas mai devreme, ar avea plăcere să-l vadă în particular, pentru a vorbi prieteneşte cu el.

Grigore III Ghica

Grigore III Ghica

*

Principele Grigore, deşi era din fire bănuitor şi neîncrezător, orbit, totuşi, în această împrejurare, de demonstraţiile de prietenie, pe care i le făcuse o persoană cu care era prieten de mulţi ani, şi încă şi mai convins de paşnica desfăşurare a lucrurilor şi de ştirile căpătate de aici, datorită cărora s-a încredinţat, cu uşurinţă, că nu se va petrece în Moldova nimic mai mult decât ce fusese în Ţara Românească, s-a lăsat atras în cursă. S-a dus, aşadar, spre seară, să-l vadă şi s-a dus, potrivit obiceiului său, incognito, însoţit numai de trei sau patru persoane de încredere şi neînarmat. A intrat la capugi-başî şi, cum acela voia să-i vorbească prieteneşte, puţinele persoane care-l însoţeau au fost nevoite să rămână afară din odaie, unde au fost salutate de suita turcului şi ţinute de vorbă.

*

După primele complimente, schimbate între principele Grigore şi dregătorul turc şi după ce primul şi-a băut cafeaua, al doilea a scos un alt firman şi l-a dat principelui Grigore, să-l citească.

*

În acest timp, a ieşit din odaie, sub un pretext oarecare, pentru a da ordinele necesare oamenilor săi şi pentru a ascunde pe călău într-un loc potrivit. S-a întors, apoi, în cameră şi l-a întrebat pe principe dacă a citit firmanul, care cuprindea mazilirea lui şi porunca de a-l duce la Constantinopol, însoţit de aducătorul firmanului. Domnul a răspuns că era gata să asculte, în ce priveşte mazilirea, dar că, despre celelalte, el nu voia să meargă la Constantinopol, fiind liber, ca particular, să meargă unde ar voi. A încercat să sară pe fereastră, care nu era înaltă, jos, în curte, dar, la strigătul capugiului başî, a apărut călăul, care s-a aruncat asupra lui, l-a străpuns şi, apoi, i-a tăiat capul, care, acum, câteva zile, a fost dus, de un bostangi, trecând pe aici (prin Bucureşti – n.n.), la Constantinopol, unde va fi înfipt la Poarta Seraiului, cu o inscripţie infamantă.

*

Abia s-a îndeplinit aceasta, şi au fugit devotaţii săi şi, puţin după ce s-a cunoscut întâmplarea, au fugit, de asemenea, şi alţi boieri, care, în urma legăturilor lor cu domnul ucis, se temeau de ochii capugi-başî-ului şi de urgia Porţii.

*

Acest slujbaş, după o execuţie atât de violentă şi de neaşteptată, a convocat îndată divanul, din ordinul Porţii, i-a făcut cunoscut cele întâmplate, ca pedeapsă pentru necredinţa şi trădarea răposatului domn, şi a proclamat ca domn pe Constantin Moruzi, pe atunci dragoman al Porţii”[9].

*

Jean-Louis Carra consemnează şi notorietăţile epocii, cu care se justifica crâncena ucidere: „Iată sfârşitul tragic al lui Grigore Ghica, fiul unui dragoman al Porţii (Alexandru Ghica), care a fost, de asemenea, decapitat, în anul 1740, după pacea de la Belgrad.

*

El fusese, mai înainte dragoman (1758-1764), ca şi tatăl său; în acest timp, a avut prilejul să servească pe regele Prusiei (Frederic al II-lea) la Poartă, aceasta fiind înduplecată, prin mijlocirea lui, să primească, împotriva tuturor intrigilor Casei de Austria, care nu vedea cu ochi buni o asemenea numire, un ministru prusian la Constantinopol. Acest fapt i-a adus lui Ghica o mare sumă de bani, ca răsplată, şi, împreună cu aceasta, ocrotirea regelui Prusiei. A fost, deci, făcut domn al Ţării Româneşti (17 octombrie 1768 – 5 noiembrie 1769), puţin înaintea ultimului război.

*

La sosirea ruşilor în această ţară, în înţelegere cu ei, s-a lăsat a fi făcut prizonier de către aceştia, fapt pe care Poarta l-a ştiut bine şi nu l-a uitat niciodată. După pace, a fost făcut domn al Moldovei (28 septembrie 1774, când austriecii deja ocupaseră nordul Moldovei, dar Ghica sosea în ţară abia la începutul anului 1775 – n.n.), prin autoritatea Curţii de la Petersburg… În timpul primei sale domnii şi în ultima, din care a fost scos în chip tragic, a urmărit mereu acelaşi scop, de a aduna avuţii şi de a le trimite în ţări creştine, unde trebuia să se retragă într-o zi.

*

Rusia l-a ocrotit de la început, dar, după aceea, ajungând să fie urât de mareşalul Rumeanţev, nu mai avea nici o consideraţie pentru el. Se încredea prea mult în ocrotirea Prusiei, faţă de care Poarta nu avea nevoie să arate nici un fel de condescendenţă. Era încă tânăr, neavând nici 50 de ani; era înzestrat cu o îndrăzneală şi o putere neobişnuită, care nu i-au slujit la nimic în împrejurările nefericite în care l-a târât încrederea sa nepotrivită… Poarta, de la ultimul război, l-a socotit trădător, pentru că se predase în mâinile ruşilor, fără să se apere. Protecţia pe care i-a arătat-o Rusia, îndată după încheierea păcii, a sporit meritele sale. Se adaugă faptul că, de un an, încoace, Poarta, poruncind celor doi domni să trimită lemnărie, care de transport, furnituri cetăţilor de margine, el nu a voit deloc să dea ascultare şi s-a tras deoparte, sub felurite pretexte. Dar cauza cea mai puternică a morţii lui violente este părerea, poate exagerată, a guvernului turc că avea bogăţii nesfârşite, cauză îndestulătoare, la Poartă, pentru a trimite, adeseori, laţul, fatal paşalelor şi altor oameni bogaţi din împărăţie”[10].

*

William Eton (Eaton) explica, într-o relatare, că „la pacea de la Kuciuk Kainargi s-a stipulat că domnul nu trebuie să fie schimbat fără încuviinţarea Curţii Rusiei, pentru a scăpa poporul de asuprire, care rezultă din schimbarea atât de deasă a cârmuitorilor săi. Totuşi, în 1777, Poarta a trimis lui Ghica un prieten apropiat al lui (Kara Hisarli-Zade Ahmet bei – n.n.), care, prefăcându-se bolnav, a cerut lui Ghica să vină, să-l vadă, sub cuvânt că avea să-i comunice chestiuni secrete; slujitorii domnului au fost trimişi afară din odaie, când o bandă de ucigaşi au năvălit în cameră, printr-o uşă secretă, şi au ucis pe acest om nenorocit şi încrezător”[11]. Trebuie precizat faptul că, sub ocupaţie rusească, din ordinul lui Potemkin, moldovenii fuseseră scutiţi „de tot felul de dări”, iar măsura aceasta prefăcută trezise o mare simpatie pentru o eventuală ocupaţie rusească.

*

Credeţi ce vreţi, dar eu nu pot vedea în soarta nordului Moldovei, de după 1 octombrie 1774, altceva decât o salvare din ruinare, urmată, anevoios, de o înglobare europeană pragmatică şi eficientă. Eu nu pot depune o lacrimă pe memoria lui Grigore Ghica, în ciuda tragismului morţii sale, pentru că el nu înseamnă un simbol, ci o farsă, zămislită din trufia noastră îndătinată, care ne face rău chiar şi în zilele noastre.

*

Ion Drăguşanul

*


[1] ACADEMIA ROMÂNĂ, Călători străini despre ţările române, X, I, Bucureşti, 2000, p. 185

[2] Ocupaţia rusească a durat din septembrie 1769, până în octombrie 1774

[3] ACADEMIA ROMÂNĂ, Călători străini despre ţările române, X, I, Bucureşti, 2000, p. 190

[4] ACADEMIA ROMÂNĂ, Călători străini despre ţările române, X, I, Bucureşti, 2000, pp. 198-200

[5] ACADEMIA ROMÂNĂ, Călători străini despre ţările române, X, I, Bucureşti, 2000, pp. 200, 201

[6] ACADEMIA ROMÂNĂ, Călători străini despre ţările române, X, I, Bucureşti, 2000, p. 209

[7] ACADEMIA ROMÂNĂ, Călători străini despre ţările române, X, I, Bucureşti, 2000, p. 232

[8] Kara Hisarli-Zade Ahmed bei, capucibaşî, conform Călători străini despre ţările române, X, I, Bucureşti, 2000, p. 282

[9] ACADEMIA ROMÂNĂ, Călători străini despre ţările române, X, I, Bucureşti, 2000, pp. 223-225

[10] ACADEMIA ROMÂNĂ, Călători străini despre ţările române, X, I, Bucureşti, 2000, pp. 225, 226

[11] ACADEMIA ROMÂNĂ, Călători străini despre ţările române, X, I, Bucureşti, 2000, p. 282


„Şi le-a dat voie să prade ţara”

Mihail Racoviţă Vodă

Mihail Racoviţă Vodă

*

În veacul „cumplitului rapt”, prin care nordul Moldovei trecea în stăpânirea habsburgilor, ţara era la cheremul tuturor blestemăţiilor, vânturată de oşti prădalnice şi secătuită de voievozi vremelnici, dar puşi pe rapace căpătuială. Asupra nordului Moldovei, până dincoace de Cernăuţi, se extinsese, abuziv, până în 1719, raiaua Hotinului, dar nu cu ordinea şi siguranţa din cuprinsul raialei, ci cu abuzuri şi cu ticăloşii, ca într-o ţară a nimănui. Locuitorii o duceau greu, trăgându-se înspre munţi sau înspre sudul răzeşesc al Moldovei, dar fără a simţi nicăieri în siguranţă. Doar lozincarismul patriotard poate proclama acele vremuri drept istorie moldavă, căci identitatea de neam devenise vorbă în vânt, într-o vreme în care şi vremelnicii voievozi îşi plăteau datoriile faţă de urdiile de salvatori ai vremelniciei lor prin „îngăduirea” prădării Moldovei, aşa cum avea să facă, de pildă, nevolnicul vodă Racoviţă.

*

Mihai Racoviţă revenea, în scaunul Moldovei, pentru a treia oară, în iarna anului 7224 (1716), iar norodul s-a bucurat, ştiindu-l „domn pământean”, cu puţină vreme  înainte de războiul turco-austriac, soldat, prin victoria austriecilor, cu ocuparea Timişoarei de către trupele imperiale şi, imediat după aceea, cu neinspirata ocupare a Olteniei. O parte dintre cătanele nemţeşti, răspândite prin Transilvania, au trecut Carpaţii, în Moldova, fiind întâmpinate cu bucurie de către mazilii dintre Siret şi munte, pe care Racoviţă Vodă îi supusese, ca pe ţărani, la „dăjdi şi desetini”. „Şi se făcuseră tâlhărit mult peste seamă”, căci „tot poghiazuri cu cătane, cu moldoveni, amestecaţi, ajungeau de prădau pe la Fălciu şi pe la Bârlad”.

*

Înspăimântat de incursiunile cătanelor lui Ferencz, care au fost la un pas să-l prindă în Iaşi, Racoviţă Vodă, a apelat la ajutorul tătarilor, care, simţind rost de pradă, s-au năpustit asupra Moldovei într-un număr mult mai mare, decât cel solicitat. „au prins şi pe Ferencz căpitan, viu, nevătămat, un tătar. Şi l-a cumpărat Mihai Vodă, de la acel tătar, şi, mult mustrându-l, a pus de i-au tăiat capul. Şi pe alţii, pe câţi au mai prins, dintre moldoveni, tot i-a omorât. Şi, mai pe urmă, le-au strâns capetele şi trupurile, şi au făcut o movilă şi o cruce mare, cu cerdac, ca să fie de pomenire”, apoi „au spânzurat şi pe Cuza, spătarul, nepriceştuit, încălţat, îmbrăcat”.

*

„A doua zi, tătarii au cerut, de la vodă, 10 pungi de bani, iar Mihai Vodă n-a avut sau n-a vrut să le dea. Şi le-a dat voie să prade ţara, dincolo de Siret, că sunt tot haini, cătane. Numai dincoace de Siret să nu robească. Şi au şi purces tătarii, pe Bahlui, în sus, pe la Târgu Frumos, şi, de la Siret, încolo, au şi slobodzit ceambuluri a prăda cât au putut cuprinde din ţinutul Neamţului şi până şi-n Hangu, şi până-n Ceahlău au ajuns, de-au prădat şi au robit. Şi s-au întors, plini de robi, în Bugeag”.

*

Straşnică statalitate moldavă, care îşi jertfea poporul printr-o astfel de ticăloşie!

*

Şi, de parcă n-ar fi fost de ajuns blestemul lumesc, capitala Moldovei a ars, în 1724, iar „după aceasta scos-au Mihai Vodă pe ţară desetină ţărănească de stupi îndoită şi de mascur, de au plătit tot omul, şi ţăran, şi boier, şi mazil. Şi, fără zăbavă trecut-a peste jurământ şi a stricat legătura sfinţilor patriarhi. Şi a scos văcărit, de i-a rămas blestem până acum, că-l scot şi alţii. Şi a scos de moară câte 2 ughi, şi de prisacă, câte 2 ughi, şi de ţigani, câte 2 ughi”.

*

Mazilit, în 26 septembrie 1726, şi dus la Constantinopol, Racoviţă Vodă a fost înlocuit, după un scurt interimat al caimacanilor, cu Grigore Ghica al II-lea Vodă, care a păstrat „dajbele” lui Racoviţă, ţara pustiindu-se, în primii trei ani ai domniei lui, datorită deselor intrigi, toate soldate cu năvăliri ale tătarilor. După o scurtă perioadă de pace, au venit, iarăşi, „timpuri proaste, de nu s-a făcut pâine”, în anii 1731 şi 1732, când „au mâncat şi lupii oameni, pe sub munte, la ţinutul Neamţului şi la Suceava”.

Grigore Ghica II

Grigore Ghica II

*

În 1733, Ghica Vodă a plecat în pelerinaj pe la mănăstirile Neamţului, s-a închinat, cu multă evlavie, pe la icoanele făcătoare de minuni, apoi s-a îndreptat, prin Baia, spre Suceava „şi a umblat prin cetatea Sucevii, de a văzut-o”, după care, prin Probota, s-a întors la Iaşi. Părea să se fi molipsit de un creştinism demn de toată lauda, dar în 13 aprilie 1733, a fost numit domn în Muntenia şi iarăşi la cuprins lăcomia lumească. „Era acest domn, Grigorie Vodă, la stat mic şi subţire, la faşă uscat. Numai era cu toane, atâta cât la unele se arăta prea harnic, bun şi vrednic, milostiv şi răbdător. Şi, în viaţa lui, era tot cu mese mari, cu cântări şi cu feluri de feluri de muzici, în toate zilele. Prea de avea vreo treabă mare, să nu iasă la câmp, ca să facă veselii, cu naiuri şi cu cântece hagimeşti şi cu mulţi peilevani măscărici. Şi pe boieri totdeauna îi poftea să fie cu dânsul, la plimbări. Şi, dacă ieşea la câmp, era prea lascav şi darnic. Iar, prin unele locuri i se arătau lucrurile de blestemăciune. Că se potrivea unor boieri, sfetnici ai lui, pe care-i avea, doi greci şi un moldovean, anume Costantin Psiol hatman şi cu fiu-său, Enache aga, lazi de neamul lor, oameni tirani şi curvari, iar dintre moldoveni, avea pe Sandul Sturdze hatmanul, om viclean şi închis la inima lui, şi lacom. Acesta îndemna pe Grigorie Vodă tot la luat, şi pe toţi boierii moldoveni îi sărăcea şi-i depărta de mila domnească, ca să fie numai el frunte şi de cinste… Era acest domn şi curvar. Multe ţiitori, fete mari, ţinea şi, apoi, le înzestra şi le mărita, cu haine, cu odoare, ca pe nişte fete de boier. Numai nu se amesteca la fete de casă mare, ci de căpetenii mai de jos. Şi avea doamnă şi cuconi, şi nu se ruşina, de-şi făcea casa de ocară un om mare ca acesta”.

*

Constantin Mavrocordat

Constantin Mavrocordat

În 7 mai 1733, Constantin Vodă Mavrocordat intra, prin Focşani, în Moldova, printr-un schimb de tronuri, cu Grigore Ghica, pus la cale de turci. „Acest domn, Costantin Vodă, era un om prea mic de stat şi făptură proastă, şi căutătura încrucişată, şi vorba lui înecată. Dar, la fire, era nalt, cu mândrie vroia să se arate, dar era şi omilenic. Cazne, bătăi rele la oameni nu făcea, nici la sânge nu era lacom şi răbdător mult. Şi îi era dragă învăţătura, coresponda cu toate ţările străine… Minciunile îi era prea drag a le asculta, numai nu era prea grabnic în a face rău”[1].

*

În 15 decembrie 1736, în scaunul Moldovei revenea Grigore Ghica, pentru o a doua domnie, printr-o nouă rocadă de domni-veri. Veri, dar încrâncenaţi de o vrăjmăşie reciprocă, manifestată prin urzeli şi prin pâre la Înalta Poartă. Cu consecinţa că, în Moldova, „s-au făcut bogate nevoi”, deci o şi mai dură a sporirii birurilor, mai ales din iarna anului 1737. Prin vecinătăţi, se înfruntau oştirile, iar austriecii şi ruşii deveniseră, deja, două puteri redutabile, despărţite doar de şubrezita Polonie şi de teritoriul fragil al aparentei statalităţi moldave.

*

Temându-se să nu fie prins de austrieci şi de unguri, care trecuseră, cu oşti mici, de câteva orin în Moldova, Grigore Ghica şi-a adus, în iarna anului 1738-1739, o garnizoană turcă şi tătară la Iaşi (în moldoveni nu avea încredere), dar „bogate nevoi şi ruşini făceau turcii bieţilor oameni, la Iaşi şi la ţară, pe unde mergeau. Că luau femei şi fete mari, şi copii, cu sila, de-şi făceau râs. Şi, la drumuri, îşi râdeau şi îi prădau pe oameni… Şi-a început şi ciuma a se aţâţa… Oh, oh, oh!, săracă ţară a Moldovei!”.

*

În „acele cumplite vremi”, martor şi victimă a decăderii Moldovei, Ion Neculce, „cu lacrimi pe obraz şi la Dumnezeu strigând”, abia îşi mai îndura sufletul, sub povara nevredniciei neamului nostru, care apela la o duplicitate devastatoare, din bicisnice pricini egoiste. Şi a fost şi un cutremur mare, în 31 mai 1739, apoi o epidemie de ciumă şi o nouă revărsare de oşti ruseşti şi turceşti peste malurile însângerate ale Nistrului, „iar nevoile, în ţară, prea multe. Oamenii, din vară, se bejeniseră la munţi, la păduri, de frică să nu prade păgânii ţara”. Între timp, ruşii înconjuraseră Hotinul, la cererea episcopului de Rădăuţi, „şi au trecut Nistrul, pe din sus de Hotin, prin ţinutul Cernăuţiului, pe la un sat, ce se cheamă Cincăul, pe la Vasileu”; dinspre Moldova, 20.000 de turci şi 30.000 de tătari grăbeau să apere cetatea, în care se aflau „vreo 7.000-8.000 de lipcani, şi erau şi câteva mii de spahii, şi capegilar-chihai-ul împărătesc, cu bostangii, şi Colceag Paşa, cu ienicerii cetăţii. Şi, până a trece moscalii Nistrul, le-au ieşit şi tătarii, cu turcii, înainte, peste Nistru, asupra Cameniţei, dar n-au isprăvit nimic, ci i-au bătut moscalii prea rău. Şi, după ce s-au pornit moscalii, de la Nistru, asupra Prutului, pe la Zastavna, pe la Şubraneţ, le-au tot dat năvală turcii şi cu lipcanii, dar au pierit lipcanii mai toţi. Şi turcii, cât au zăbovit pe acolo, au prădat marginea ţării leşeşti… Până la Stanislav au ajuns, de-au prădat. Şi, după ce-au ajuns la Juşca, au luat-o în jos, de-au trecut codrul, pe la Stanihorci, pe din sus de un sat, ce se cheamă Boian, şi s-au întors, pe supt poalele codrului, pe la Rarance. Şi, acolo, iar au avut război şi iar au bătut pe turci moscalii.

*

Şi, de la Rarance, au purces, pe supt poalele codrului, pe la Grozinţi, şi, de la Grozinţi, tot în jos, pe supt codru, până la… Şi acolo era pedestrimea turcească, cu toată puterea. Şi, ajungând moscalii acolo, într-o vineri, în 17 zile ale lui august, la velet 7247 (1739), cum s-au întâmpinat moscalii cu turcii şi au început a se bate, n-au putut sprijini turcii focul moscalilor şi s-au şi speriat. Şi au fugit turcii care încotro au putut, Veli Paşa, sarascheriul, şi cu o seamă de turci, şi cu sultanul, cu tătarii, în jos, pe Prut, iar Colceag Paşa a intrat, cu o seamă de turci, în cetate. Iar feldmareşalul (Munnich – n.n.) n-a vrut să lase pe moscali să gonească pe turci, temându-se să nu facă vreun meşterşug, şi au şezut, toată ziua, într-acel loc, la…, unde-i bătuse pe turci.

*

Stenglin Munnich

Stenglin Munnich

Iar turcii din Hotin, dacă-au văzut că i-au bătut, şi-au tot scos muierile, care cum au putut, în aceiaşi zi, şi s-au dus în jos asupra Tighinei. Deci, a treia zi, apropiindu-se Munnich, feldmareşalul, într-o duminică, de Hotin, în 19 zile ale lui august, i-a ieşit Colceag înainte şi i-a închinat cetatea Hotinul. Şi au purces Munich şi Colceag, împreună, şi au intrat în cetatea Hotin. Şi au luat pe toţi turcii robi, iar pe păşoaia lui Colceag au slobozit-o, şi a mers, în jos. Iar pe Colceag şi pe alţi turci i-au pornit la Mosc robi.

*

Şi au zăbovit, câteva zile[2], la Hotin şi au întors şi câteva mii, din oaste, înapoi, înţelegând că se tulbură suedezii şi leşii asupra lor. Şi, după aceea, au purces, în jos, pe Prut.

*

Iar Grigorie Vodă încă era rânduit, de la Poartă, cu Mehmet Paşa, să meargă la Cernăuţi, să ţină calea moscalilor la Nistru, să nu-i lase să treacă, dinspre acea parte. Şi a făcut ca patru, cinci mii de oaste, turci şi moldoveni, şi s-a dus, în sus. până la Livărda.

*

Apoi, înţelegând că nu-i cu putinţă a-i sprijini, a mers spre Prut, la Bogdăneşti, şi, apropiindu-se moscalii de Hotin, s-a întors la Drăgşani, de-a şezut acolo, până au luat Hotinul, şi a trecut şi sarascheriul în jos. Atunci, a venit şi Grigorie Vodă la Iaşi, la Galata, cu ordia, punând străji bune…

Antioh Cantemir

Antioh Cantemir

*

Iar Munnich, după ce-a ajuns la Işnovăţ[3] (Rediu, lângă Rădăuţi-Prut – n.n.), a pornit oastea cea uşoară, donţi, calmăşi, cătane şi cu o seamă de dragoni, 2-3 polcuri, înainte, cu Costantin Cantemir[4] şi cu Dumitraşco Cantemir, feciorii lui Antioh Vodă[5], fiind acolo, la moscali înstrăinaţi. Deci, au şi purces prin ţară, strângând privant şi bucate turceşti, unde găseau. Şi cai de-ai cui găseau, şi turceşti, şi boiereşti, îi luau, căci le slăbiseră caii. Deci, Dumitraşco beizadea, maior, a luat-o pe supt munte, pe la Suceava, şi-n jos, cu muntele, a prăda până la Bacău, şi s-a întors la Iaşi cu duium. Iar frate-său, Costantin Cantemir, ce era brigadier, a luat-o, de la Işnovăţ, pe Jijia, în jos, pe la Botoşani, şi a repezit ca la două mii de oaste, să prindă pe Grigorie Vodă. Şi a mers poghiazul, pe Bahlui, în jos, pe la un sat, ce se cheamă Căcărezenii, a trecut Bahluiul şi a luat-o pe la Şanta, de-a trecut codrul la Vaslui. Şi, de acolo, s-a întors, că se temea de tătari”.

*

Iată, deci, alţi doi prinţi moldoveni, şi încă din neamul Cantemireştilor, care îşi pradă ţara cu nonşalanţă, deschizând calea unei devastatoare incursiuni ruseşti asupra Moldovei, ba chiar şi asupra Munteniei[6], o incursiune de o cruzime şi de o barbarie cum nu a mai avut loc vreo alta, de-a lungul vremii. Căci, înainte de a se retrage, „pusese Munnich de se făcuseră tot găuri pe supt cetatea Hotinului, apoi lagumuri, să-l spargă, dar apoi nu l-au spart. Şi, atunci, la purcesul lui Munnich, trimis-a de au robit toţi oamenii din ţinutul Hotinului şi de pe marginea Cernăuţiului. Şi i-au trecut, cu copii, cu femei, la Mosc. Şi-i împărţeau pe oameni ca pe dobitoace. Unora le luau copii, altora bărbaţii, altora muierile. Şi-i vindeau unii altora, fără leac de milă, mai rău decât tătarii. Şi era vreme de iarnă. Bogate lacrimi erau, cât se auzea glasul la cer”.

*

Un alt corp de oaste rusesc, izgonit de austrieci din Ardeal, năvălind prin valea Oituzului, „a luat-o, în sus, pe supt munţi, pe Bistriţa, pe la Roznov, pe la Neamţ, pe la Suceava, pe la Cernăuţi, până a trecut Nistrul, tot prădând ce le-a fost în calea lor. Aceştia au prădat mai rău, că ce mai scăpase dintâi au luat aceştia tot”. În cele din urmă, după negocieri între ţări, ruşii aveau să părăsească Hotinul[7].

*

Iar ţara? Iar Vodă[8], acest „paşă cu două tuiuri”[9]? În februarie, „a scos văcărit, tot una după alta. Şi s-a întâmplat de-a căzut şi iarnă mare, până la brâu. Şi a căzut omătul, de la vinerea mare, şi a ţinut până la Sfântul Gheorghe. Şi piereau vitele oamenilor, câte mai scăpaseră de oaste, şi intrase şi boala în vite şi în oi, de se potopeau cu totul. Căci fân nu putuseră face oamenii, de oaste şi de ploaie multă ce era. Şi cât făcuseră încă îl mâncaseră moscalii, până a se întoarce înapoi…[10]. Socotiţi, fraţilor cititori, cum este osânda şi mânia lui Dumnezeu pe ţara aceasta!”.

*

Vodă, „orbit de lăcomie”, ţine „judecăţi cu făţării”, însuşi Neculce fiind închis pe nedrept, cheltuind „mulţi bani la aceea primejdie”, din care a ieşit, în cele din urmă cu viaţă.

*

În vara anului 1740, au căzut brume grele, „de-au stricat pâinile, mălaiul şi păpuşoiul”.

*

În 13 septembrie 1742, Grigore Ghica Vodă a fost mazilit, în locul său fiind înscăunat, în 1 octombrie 1742, Constantin Mavrocordat, pentru o a doua domnie, care a debutat cu remarcabile măsuri administrative, inclusiv cu înfiinţarea de şcoli pentru copiii boierilor şi mazililor, dăscălimea fiind plătită din visteria domnească. Ţara părea să se întremeze, dar, în 6 iulie 1743, Constantin Mavrocordat a fost mazilit, în favoarea fratelui său, Ioan Mavrocordat. Cu această vestire de domnie nouă, letopiseţul lui Neculce se încheie.

Ion Neculce

Ion Neculce

*

Vorba lui Neculce, vai de biata Moldovă! Un teritoriu al nimănui şi al tuturor, veşnic urgisit de alţii, dar şi de stăpânitorii impuşi de Poartă, voievozii de după anul 1720 comiţând înspăimântătoare crime voievodale împotriva propriului popor. Iar Moldovenii, jertfiţi de Racoviţă Vodă, în contul datoriilor lui către tătari, prădaţi „de regimentul românesc al prinţului Cantemir”, robiţi de ruşi, datorită politicii duplicitare a lui Grigore Ghica al II-lea, nu mai aveau, de veacuri, „vremuri de tihnă”, cum spuneau cronicarii. Şi dacă ar fi fost numai atât, în veacul „cumplitului rapt” (cât de nerozi pot fi patriotarzii târzii!), prin care Bucovina avea să-şi găsească liniştea şi prosperitatea, printr-o neaşteptată contemporaneizare cu Europa.

*

Poţi fi, oare, mândru, ca român, de vremurile în care ţara era doar un „teritoriu”, cică „administrat” de un bei, cu rang de paşă cu două tuiuri sau avem obligaţia de a ne dezice de ieftina fanfaronadă, care justifică, mai mult decât s-ar crede, prezentul neamului nostru, la fel de bicisnic, datorită celor care ne conduc?

*

Ion Drăguşanul

*



[1] Markos Antonios Katsaitis îl descria, după o audienţă, ca având o „statură obişnuită, oarecum slab, cu barbă neagră şi oarecum saşiu… Acest domn este foarte erudit, petrecându-şi toate orele libere din zi şi o mare parte din noapte, în lectură continuă, iubitor de literaţi, determinându-i să vină la el cu mari salarii” – cf. ACADEMIA ROMÂNĂ, Călători străini despre ţările române, IX, Bucureşti, 1997, p. 284

[2] Timp în care, până la 1 septembrie, au construit două poduri peste Nistru – cf. ACADEMIA ROMÂNĂ, Călători străini despre ţările române, IX, Bucureşti, 1997, p. 245

[3] Unde au făcut trei poduri peste Prut– cf. ACADEMIA ROMÂNĂ, Călători străini despre ţările române, IX, Bucureşti, 1997, p. 246

[4] ACADEMIA ROMÂNĂ, Călători străini despre ţările române, IX, Bucureşti, 1997, p. 246: „Prinţul Cantemir, care fusese trimis înainte, cu regimentul lui de români, dădea de ştire că a pătruns în inima ţării, fără a întâmpina vreo rezistenţă din partea inamicului”. Ciudată farsă a istoriei: un regiment românesc intră într-o provincie românească, în care fraţii lor, românii, deveniseră, deja, „inamicul!”

[5] Fiii lui Antioh conduceau un regiment de români – cf. ACADEMIA ROMÂNĂ, Călători străini despre ţările române, IX, Bucureşti, 1997, p. 241

[6] Muntenia a fost prădată de cazacii brigadierului Frolov, care, la întoarcere, au fost întâmpinaţi de o oaste turcească şi, de aceea, s-au refugiat în Transilvania, urmând să revină, şi mai păgubos, în Moldova, prin Pasul Oituz – cf. ACADEMIA ROMÂNĂ, Călători străini despre ţările române, IX, Bucureşti, 1997, p. 247

[7] „Către sfârşitul lui octombrie, mareşalul Munnich primi ordin să înceteze ostilităţile. Iaşul fu părăsit şi Hotinul predat turcilor, în aceeaşi stare, în care fusese cucerit de la ei”. De fapt, Hotinul a fost predat la începutul lunii noiembrie – cf. ACADEMIA ROMÂNĂ, Călători străini despre ţările române, IX, Bucureşti, 1997, p. 248

[8] „Acesta a fost un necredincios, şi mai mişel decât înaintaşul său (Mihail Racoviţă – n.n.), căci abia a ajuns la Hotin şi a uneltit ca cetatea să cadă în mâinile ruşilor” – cf. ACADEMIA ROMÂNĂ, Călători străini despre ţările române, IX, Bucureşti, 1997, p. 267

[9] Un anonim turc, fost secretar al departamentului muniţiilor la Hotin, scria, în 1740, că Moldova şi Muntenia sunt „două teritorii separate, administrate fiecare de câte un bei, având rangul unui paşă cu două tuiuri, sub suzeranitatea Porţii. El este investit, înaintea sultanului, cu o cucă de comandant de ieniceri” – cf. ACADEMIA ROMÂNĂ, Călători străini despre ţările române, IX, Bucureşti, 1997, p. 262

[10] Loc gol, în letopiseţul lui Neculce. Dar bătălia a avut loc la Stăuceni – cf. ACADEMIA ROMÂNĂ, Călători străini despre ţările române, IX, Bucureşti, 1997, p. 243


„Poate fi şi osânda Moldovei, că-l blestema toată ţara”

Martiriul Brâncovenilor: „Deoarece ai pus în ţară biruri noi şi ai sărăcit-o”

Martiriul Brâncovenilor: „Deoarece ai pus în ţară biruri noi şi ai sărăcit-o

*

Fanariotul Nicolae Mavrocordat îşi începuse scurta primă domnie cu biruri noi şi cu o duritate excesivă faţă de boierii ţării („cu banii steagului încă îi îngreună, şi uşa era închisă tare, nimeni nu intra la dânsul… cât numai Ramadan postelnicul şi Spandonachi căminarul, şi şi Sculie, cămăraşul dinlăuntru, care era tălmaci. Că Neculai vodă moldoveneşte nu ştia”).

*

Nicolae Mavrocordat

Nicolae Mavrocordat

Aflată, de mult prea multă vreme, la cheremul aventurierilor fără de ţară, Moldova era şi nu mai era.

*

În vecinătatea Moldovei, uneltea şi spolia, de mult amar de vreme, sfântul… Constantin Brâncoveanu, duşmanul neîmpăcat al cantemireştilor. Pârât de hanul tătarilor că „este un domn bogat şi puternic, că are oaste multă şi-i, de mult, prea bun prietin moscalilor”, Brâncoveanu începe să aibă probleme, mai ales că, în faţa sultanului, hanul s-a dovedit a fi cât se poate de persuasiv: „Nu trebuie, la această vreme, lăsat să fie domn, că poate să se hainească şi a face sminteală oştii împărăteşti. Ci trebuieşte prins, că el, de bunăvoie, nu a veni la Poartă. Şi nimeni nu-i harnic să-l prindă“.

*

Sultanul, impresionat de vorbele hanului, a trimis, în taină, să fie adus Dimitrie Cantemir şi l-a căftănit, cerându-i doar ca, în calitate de domn moldav, să ajute la prinderea lui Brâncoveanu. Iată-l deci, pe principele cărturarilor şi pe cărturarul principilor, transformându-se, prin făcăturile ideologice ale bisericii, într-un adevărat diavol, care va provoca martiriul… sfântului, deşi pricina martiriului nu era creştinismul, într-un imperiu care accepta orice credinţă, ci imensele averi ale domnului muntean.

Sfântul Constantin Brâncoveanu

Sfântul Constantin Brâncoveanu

*

Sfântul Brâncoveanu avea să contraatace, oferind Porţii 500 de pungi de galbeni, în tranşe lunare de câte o sută de pungi.

*

Dimitrie Cantemir a ajuns domn al Moldovei în anul 1710, iar „pe taină se pregătea să prindă pe Brâncoveanu Vodă, precum îi poruncise Poarta”, dar pungile cu galbeni ale lui Brâncoveanu amână desfăşurarea evenimentelor. „Dumitraşco Vodă, văzând că de la Poartă zăbovesc cu răspunsul pentru Brâncovanul, a început a gândi că doar a prins veste şi şi-a tocmit lucrul. Şi, ştiindu-l pre Brâncovanul mare neprieten, şi, de i s-a tâmpla vreo mazilie, n-ar fi bine de dânsul, şi văzând că atunce trăgea toată creştinătatea bucuria şi nădejdea creştinilor, adică a moscalilor, a început şi el a se ajunge cu creştinii şi a-i înştiinţa de la Poartă. Şi aşa, cu meşteşug, a scris la Poartă, ca să-i dea voie să facă a se ajunge cu moscalii şi ce-ar vedea şi ar înţelege, de toate să facă ştire Porţii”.

*

Toate acestea sunt doar simplă anecdotică, în pofida adevărului pe care îl cuprind. Dar oare istoria noastră înseamnă altceva decât o nocivă anecdotică, prin care s-au tot spulberat generaţiile?

*

Povestea păguboasei însoţiri cu ruşii este suficient de cunoscută, ca să nu fie nevoie să o mai reiau şi eu, dar tentativa rusească de acaparare a Moldovei eşuează, după un război ruso-turc pustiitor pentru veşnic neferita Moldovă, desfăşurat la Stănileşti, „în iulie 11 zile” ale anului 7219 (1711), domnia de doar nouă luni a lui Cantemir însemnând doar un fir de praf, în comparaţie cu opera sa.

 

 

Dimitrie Cantemir

Dimitrie Cantemir

*

În Rusia, unde avea să se învrednicească de fapte civilizatorii, Dimitrie Cantemir a fost însoţit de floarea boierimii moldave, formată din: „1. Ioan Niculce hatman; 2. Savin Zmucilă vel-ban; 3. Gheorghiţi vel-paharnic; 4. Iordachi Aristarh vel-uşer; 5. Pavel Rugină vel-comis; 6. Mogâlde sardar; 7. Ilie Abăza, vornicul despre doamna; 8. Dumitru aga; 9. Ioan Mirescul polcovnic; 10. Ioan Bănariul vel-căpitan; 11. Brahă, căpitan de darabani; 12. Moţoc jitnicerul; 13. Ioan Zărul, vătav de copii; 14. Nuor Zărul postelnic; 15. Costantin Zărul medelnicer; 16. Vasilie Zărul, tij medelnicer; 17. Mechichi stolnicul; 18. Antiohie cămăraş; 19. Costantin Pârcălabul medelnicer; 20. Dima baş-bulucbaş; 21. Ciute căpitan; 22. Apostol căpitan; 23. Toader Mirescul căpitan; 24. Pavel Mirescul căpitan”.

*

Iar pe toţi aceşti boieri, dar şi pe „alţii mai proşti, mai de jos slujitori, care aice nu s-au putut înşira anume, i-a scris împăratul în visteria lui”, punând, cu bani puţini (2.000 de ruble), bazele unui panslavism păgubos pentru Moldova.

*

Brancoveni sat

*

În Moldova, revenea în scaunul domnesc, în 1712, Nicolae Mavrocordat, care se strădui să-şi atragă boierii de partea lui, inclusiv pe cei care îl însoţiseră pe Cantemir în Rusia. „Ţara era, atunci, stricată rău de tătari şi de moscali, şi de tâlhărit”, pentru că nici moldovenii noştri nu puteau renunţa la pleaşca de a-şi spolia neamul daco-roman. „Pe acea vreme, era greu în ţară, nu de bir, ci din alte supărări. Că turcilor le era calea tot prin ţară, mergând şi venind la Hotin. Unii veneau, pe la Focşani, de mergeau, pe Siret, spre Botoşani, dinspre Bosnia, alţii, pe la Bârlad şi pe la Iaşi, alţii, pe Prut. Şi ca nişte oşteni păgâni ce erau, tot stricăciuni făceau, cu fel de fel de râsuri şi batjocuri a fetelor fecioare şi a femeilor înţelepte”.

*Brancovenii 2

„Iar când a fost în al treilea an al domniei lui Neculai Vodă, văleat 7222 (1714), mazilit-au turcii şi pe Brâncovanul Vodă, trimiţând pe Buiuc ibrihorul, de l-a prins cu mare meşteşug. Că l-au înşelat unchii lui, de-a mers, de la Târgovişte, în Bucureşti, fiind ajuns” şi „l-au dus la Poartă, cu mare pază şi cu multă avere, scrisă tot de ibrihor, şi l-au închis la Edicula, cu mare grijă, şi pe dânsul, şi pe doamna sa, şi pe cuconii săi, şi pe toate slugile lui”.

*

Soarta lui Brâncoveană, conform părerii lui Ion Neculce, contemporanul său, însemna şi „mânia lui Dumnezeu”, aşa cum „poate fi şi osânda Moldovei, că-i tot schimba domnii, adese, şi-l blestema toată ţara… Că mult sânge creştinesc s-au vărsat, şi de multe ori îl blestema şi împăratul Moscului şi zicea: „Iuda Brâncovanul m-a vândut, de-am răpus oaste şi am păţit aceasta.[1]“.

*

Deci, l-au scos şi le-au tăiat capetele, întâi a patru cuconi ai săi, apoi şi al lui, şi ale câtorva boieri, slugi ale lui. Iar pe doamna şi pe alte slugi le-au ţinut, încă vreo doi ani, la închisoare şi, apoi, i-au slobozit. Atunci, când îi tăiau feciorii, a fost zis unul să-l turcească, să nu-l taie, dar tată-său l-a îmbărbătat tare, să nu-şi lase legea.

*

Numai un copilaş, nepot de fiu Brâncovanului, a scăpat, că l-au luat în saraiul împărătesc, ca să-l turcească. Iar mai pre urmă, l-a scos muma împăratului şi l-a dat la maică-sa…

Precum se zice „domn bogat şi fără sfat“, adevăr că atunci a fost fără sfat, dacă s-a mâniat Dumnezeu pe dânsul. Iar mai înainte, în 30 de ani, tot cu sfat a fost, că ţinea Dumnezeu şi-i ierta osânda. Iar acum, n-a vrut să-l mai rabde. Şi, când l-au tăiat, au adus pe toţi solii, de-l priveau”[2].

 

Despre domnia lui Constantin Brâncoveanu au scris şi câţiva călători străini. Antonio Maria Del Chiaro, de pildă, mărturisea, cu referire la birurile mari, puse de voievod, că a auzit „pe români spunând că domnul Constantin Brâncoveanu ştia să jumulească găina, fără să o facă să ţipe”[3]. Tot Del Chiaro, care-i purta o mare simpatie lui Brâncoveanu, scria că, „îndată după încheierea păcii cu moscoviţii, din anul 1711, sultanul, într-un gând cu marele vizir, a rostit osândă barbară şi îngrozitoare de a nimici, în întregime, cele două familii: cea a Brâncovenilor şi cea a Cantacuzinilor, şi că ţinea scrise, pe o listă, numele tuturor celor care trebuiau să piară, ca rebeli faţă de Poarta otomană”[4].

Brancovenii sfinti martiri 1*

Moartea lui Constantin Brâncoveanu, prevestită de semne (un vis, pe patul de moarte, al fiicei sale, Safta, dar şi o găină, care i-a zburat pe braţ lui Brâncoveanu, când se întorcea de la înmormântarea fetei lui mai mari), a fost descrisă şi de Del Chiaro, dar în „Călători străini despre ţările române” este publicată doar versiunea asemănătoare a relatării lui Bartolomeo Ferrati, numită „Scurtă relaţie asupra groaznicei nenorociri întâmplate domnului Ţării Româneşti, Constantin Basarab Brâncoveanu, la 4 aprilie 1714, la Bucureşti”[5]. Povestea diferă, oarecum, de cea a lui Ion Neculce, cu care, de altfel, ne-am obişnuit:

*

„La 3 aprilie, a sosit la Bucureşti un capugiu al sultanului… În ziua următoare, adică la 4 aprilie, susnumitul domn a trimis un cal şi soldaţi seimeni, pentru ca să-l aducă, cu cinste, pe acel turc la casa sa. De cum a sosit acolo, împreună cu vreo 30 de turci, abia a salutat pe domn şi i-a spus:

*

– Sultanul a hotărât să fii mazilit şi trebuie să vii, cu întreaga ta familie, cu fiii tăi şi cu ginerii tăi, la Constantinopol. Îmi pare rău de nenorocirea ta şi sunt mâhnit că a trebuit să aduc o poruncă şi o veste atât de nenorocite…

*

După ce a spus aceste cuvinte, a pus pe un secretar turc al domnului, care se afla acolo, să citească decretul sultanului, care se numeşte hatişerif, şi care avea următorul conţinut:

*

– „Deoarece noi am descoperit că tu, Constantin Brâncoveanu, eşti nedemn şi necredincios, că ai adus ruşi la Brăila şi că le-ai dat provizii, că ai pus în ţară biruri noi şi că, prin aceasta, ai sărăcit-o, şi că nici nu te-ai mulţumit cu reşedinţa pe care noi ţi-o hotărâsem, ci că ţi-ai făcut, după voinţa ta, o altă reşedinţă, în care şedeai mai adesea, de aceea, pentru aceste lipsuri şi pentru multe altele, te scoatem din domnie şi îţi poruncim să vii aici, la noi, cu întreaga ta casă şi familie; în acest scop, ţi-am trimis pe capugiul nostru”.

*

Brancoveni alt sat

*

După ce s-a sfârşit de citit acest decret, capugiul… a pus pe doi turci să-l păzească pe domn, iar el, împreună cu ceilalţi rămaşi, a alergat la Cămară şi la vistierie şi a sigilat odăile domnului; şi a pus străji la toate ieşirile…. În ziua de 7 aprilie, a ajuns la Giurgiu… şi la 9 aprilie a trecut Dunărea, la Rusciuc”.

*

Turcii au găsit, în vistieria ţării, 4.05o taleri, pe care i-au „lăsat domnului în funcţie”, iar „în cămara particulară a domnului, 12.000 de galbeni ungureşti; dar valoarea vaselor de argint, şeilor. Hainelor căptuşite cu blănurile cele mai de preţ şi podoabelor cailor, care s-au găsit, e nepreţuită”.



[1] În jurnalul lui Petru cel Mare, se spune, în legătură cu angajamentele lui Bâncoveanu: „Dar toate făgăduielile sale şi toate rugăminţile sale nu erau decât cuvinte de ale lui Iuda: căci el dădea de ştire turcilor despre toate răspunsurile ce le primea şi tărăgăna spre paguba noastră, dar dreptatea dumnezeiască… a săvârşit, într-adevăr, o minune, în această împrejurare, mântuindu-ne de această primejdie de neocolit, în care ne băgasem numai pentru că doream din suflet slobozirea şi binele acestor creştini, iar toţi trădătorii au fost pedepsiţi cu o moarte jalnică – ACADEMIA ROMÂNĂ, Călători străini despre ţările române, VIII, Bucureşti, 1983, p. 565

[2] În mod ciudat, nici un martor al execuţiei brâncovenilor nu a scris despre această tragică întâmplare, cu îndreptăţirea şi credibilitatea celui ce a văzut cu ochii lui.

[3] ACADEMIA ROMÂNĂ, Călători străini despre ţările române, VIII, Bucureşti, 1983, p.386

[4] ACADEMIA ROMÂNĂ, Călători străini despre ţările române, VIII, Bucureşti, 1983, p.389

[5] ACADEMIA ROMÂNĂ, Călători străini despre ţările române, VIII, Bucureşti, 1983, pp. 400-403


În jurul Moldovei se tot călcau imperiile pe bătături

*

Turcii, stăpânii stăpânilor strămoşilor noştri

Turcii, stăpânii stăpânilor strămoşilor noştri

*

Atâta grabă se înghesuise în fragila statalitate moldavă, încât înscăunaţii nu mai aveau vreme să jupoaie toate cele şapte piei de pe popor, mulţumindu-se să înşface de unde găseau şi ce găseau, aşa cum a făcut, de pildă, într-o a doua domnie, Petriceicu Vodă, care „şi-a trimis moldovenii în Buceag… a prăda şi a strica, precum li-i obiceiul moldovenilor, gata la jafuri”, dar, imediat ce apar cetele tătăreşti, moldoveni, care, după tradiţie, aşa cum sunt mereu gata la jaf, sunt „şi la fugă”, aşa că, „în scurtă vreme, au început a se risipi în fugă, de au pierit ca vai de dânşii şi în Prut s-au înecat”. Şi, cum era de aşteptat, în Moldova au năvălit „tătarii şi au prădat şi au tăiat în ţară cât le-a fost voia. Iar Petriceicu Vodă, văzând că n-are cu cine să le stea împotrivă, s-a întors din Iaşi, iar la Suceava, înţelegând c-au pus turcii domn pe Dumitraşco Vodă Cantacuzino, luat-a şi el miere şi vin, vaci şi boi, turme de oi, ce-a putut apuca, şi s-a dus în Ţara Leşească. Şi-a stăpânit şi el, de la leşi, de la noiembrie şi până la făurar (1684 – n.n.). Bogat bine şi folos au rămas ţării şi de la Petriceicu Vodă, pradă şi foamete mare!”.

*

Oştenii polonezi, ceilalţi stăpâni ai stăpânilor strămoşilor noştri

Oştenii polonezi, ceilalţi stăpâni ai stăpânilor strămoşilor noştri

 *

Amărăciunea cronicarului, în ciuda aparenţei, nu conţine dram de ironie, căci „era mare foamete, că fusese ţara toată bejenită, şi nu putuseră oamenii ara, şi nu se făcuse pâine. Erau oamenii tot leşinaţi şi morţi, pe drumuri şi pe uliţe, cât se mânca om pe om. Poghiazuri din Ţara Leşească totdeauna se slobozeau, de stricau şi prădau. Tâlhărit mult era. De la Cotnar, în sus, era ţara pustie”. În astfel de vremi, avea să răzbată spre scaunul Moldovei, în 10 iunie 1685, Constantin Cantemir Vodă, om cu origine modestă, prin ţinutul Fălciului, dar care şi-a croit destinul cu spada, căci „era om viteaz şi cu sfat bun”, deşi „carte nu ştia, ci numai iscălitura învăţase a face”. „Şi nu era mândru, nici făcea cheltuială ţării, că era un moşneag fără doamnă”, care „avea doi feciori, beizadele, pe Antiohi şi pe Dumitraşcu, şi erau ei zălog la Poartă, şi cu alţi ficiori de boieri. Şi era bine în ţară, numai nu puteau trăi oamenii de podghiazuri leşeşti, că era ţara pustie, din Iaşi, în sus”.

*

Constantin Cantemir

Constantin Cantemir

În vremea lui Constantin Cantemir Vodă, aveau să fie ucişi fraţii Miron şi Velicico Costin, din pricina uneltirilor postelnicului Iordachi Ruset, căruia Velicico Costin îi salvase viaţă, punându-se gaj pentru el. Prin Moldova hălăduiau oştile polone, mereu vânate de cele turceşti şi tătăreşti, iar aşezările şi casele boiereşti erau arse şi de unii, şi de ceilalţi. În Ţara de Jos se înmulţiseră tâlharii, iar după ce a prins pe câţiva, Cantemir Vodă avea să-l devanseze pe Napoleon, angajând în oştirea lui toţi tâlharii pe care i-au putut aduce în soldă căpeteniile Zaharie şi Sandul (căpetenia franceză de tâlhari se numea Denigree), care, întâlnind un podghiaz leşesc, „aşa i-au lovit, fără veste, pe o negură, de i-au spart şi i-au spârcuit şi i-au prins şi vii, de i-au dus la Cantemir Vodă, de i-a tot înţepat şi i-a spânzurat”. Încet, încet, tâlharii deveniţi lefegii au curăţat ţara de tâlharii care îşi păstraseră desueta identitate. Doar cu polonezii lui Jan Sobiecki se descurcau moldovenii mai anevoios, mai ales că unii dintre ei intraseră în slujba polonilor, după obiceiul îndătinat al trecerii punţii.

*

Murind pe neaşteptate Constantin Cantemir Vodă, răpus şi de bătrâneţe, şi de neostenitele uneltiri ale lui Constantin Brâncoveanu, şi de ostenitoarele bătălii cu turcii, pe tronul însângeratei pustietăţi moldoveneşti a urcat, tot prin aprigi uneltiri, în 17 martie 1691, Constantin Duca, fiul lui Gheorghe Duca cel Bătrân, care avea, atunci, doar şaptesprezece ani, dar pe care Brâncoveanu l-a însurat, la Istambul, cu fata sa, Maria, făcând „mare cheltuială ţării, cu multe podoabe, cam şi fără treabă, precum era ţara, atunce, slabă: cai, rafturi, corturi, două sute de seimeni, cu haine şi cu leafă, şi altele, multe cheltuieli, fără treabă şi fără ispravă. Şi-au zăbovit, acolo, atunce, cu atâta boierime şi oameni, din martie, până în iunie”.

*

Cavaleria otomană

Cavaleria otomană

*

A urmat o nuntă mare şi la Iaşi, după prădarea, în fugă, a caselor boiereşti, „şi boierimea a două ţări nunti trei săptămâni, cu mare poftă şi podoabe, şi cu feluri de feluri de muzici şi de pehlivănii, de mirare în târgul Iaşilor”. Apoi a început prădarea Moldovei, prin biruri peste biruri, iar „lacrămile săracilor nici soarele, nici vântul nu le mai putea usca”.

*

Strămoşul mioritic

Strămoşul mioritic

 

Ciudat popor mai suntem noi, românii, dacă am izbutit să facem din cel mai crud asupritor al străbunilor noştri, Constantin Brâncoveanu, un sfânt, căruia să li se închine urmaşii, parcă anume pentru a-i face pe străbuni să se răsucească în morminte!

*

În 1696, pe scaunul Moldovei, condusă, până atunci mai curând de soacra lui Duca Vodă, Safta, doamna lui Constantin Brâncoveanu, a urcat Antioh Cantemir, „om tânăr, ca de douăzeci de ani, om mare, cinstit, chipeş, la minte aşezat, judecător drept. Nu era prea cărturar, numai nu era prost. Minciunile, matrapazlâcurile nu le iubea, la averi nu era lacom, obiceiuri noi nu primise să le facă prea peste seamă, vânător şi slujitor bun, după firea tătâne-său. În rea parte, era cam straşnic, să nu grăiască fiecine şi fără vreme cu dânsul. Şi era şi credincios la jurământ, Îşi ţinea cinstit vorba. Şi boierii, în curtea lui, tot cu cinste umblau. Mânie avea straşnică, răcnea tare, cam cu grabă, şi de aceea se depărtau inimile boierilor de dânsul”.

Antioh Cantemir

Antioh Cantemir

*

Antioh Cantemir, bun diplomat, făcu pace cu leşii, încercă să se împace şi cu hapsânul Brâncoveanu, apoi se însură cu o rubedenie a străbunilor lui Eminescu, Catrina, fata lui Dumitraşco Ceaurul şi, deci, nepoata de frate a voievodului Gheorghe Ştefan.

*

Între timp, la Ţarigrad, Constantin Duca, sprijinit de fostul lui socru (Maria, doamna lui, murise de ciumă), Constantin Brâncoveanu, ţesea intrigi după intrigi, în ciuda eforturilor lui Dimitrie Cantemir de a le dezamorsa. Începuse un nou război turco-tătar împotriva polonilor, iar nordul Moldovei colcăia de oşti. În iarnă, a murit Jan Sobiecki, pe tronul Poloniei urcând fiul său, August, care s-a grăbit să-şi reverse oştile peste biata Moldovă. Tentativele de pace cu nemţii şi cu polonii, săvârşite, în numele turcilor, de Alexandru Mavrocordat, revendicau permanentizarea statului de „podani” ai turcilor pentru moldoveni, iar în zare, o putere cumplită, de urs siberian, începuse să-şi arate colţii.

*

„Atunci, s-a făcut mare eclipsă, întunecare de soare, cât nu se vedea om cu om. Întunecase lumea, în anul 7208 (1700 – n.n.), septembrie, în douăsprezece zile, întru o zi de marţi.

*

Găsitu-s-a, atunci, şi un urs mare, groaznic. Şi sărise toată oastea moldovenească, şi nu-l putea ucide. Şi a dat, în câteva rânduri, în Nistru, şi iar ieşea afară. Şi, gonindu-l pe Nistru, cu un pod, se suise pe pod, şi oamenii au sărit, de pe pod, în Nistru, şi multă grozăvie făcea. Câţiva oameni s-au împuşcat, slobozind focul, să-l lovească, şi, îmbulzindu-se oamenii, se loveau ei între ei.

*

Nu era curat. Trei, patru ceasuri, toată oastea l-a gonit şi de-abia l-a ucis. Şi era prea mare, de mirare”.

*

Antioh Vodă a încercat aducerea moaştelor Sfântului Ioan cel Nou de la Suceava acasă, din Polonia, unde le dusese, pe vremea lui Jan Sobiecki, mitropolitul Dosoftei, dar zapisele de îndreptăţire au fost pierdute, româneşte, pe drum, iar sfintele moaşte în Polonia au rămas, dar, în cele din urmă, „se făcuse pace bună în toată ţara”, garnizoanele polone fiind scoase, una câte una, din întreaga Moldovă. „Tare se bucuraseră oamenii, atunci, şi de pace, şi de chiverniseala cea bună a lui Antioh Vodă. Şi începură boierii a-şi face curţi şi a iezi iazuri, pe la selişti, şi cu toate se silea”. Apoi, împreună cu doamna, Antioh a plecat, pentru o scurtă durată, la Constantinopol, stârnind bănuielile neostenitului urzitor Constantin Brâncoveanu, care şi-a trimis rubedeniile la Poartă, pentru a cere vizirului să-l mazilească pe domnitorul moldav. În cele din urmă, adică după cinci ani şi trei luni de domnie, Antioh Cantemir a fost mazilit „şi le părea tuturor rău de dânsul, şi-l pomenesc de domn bun până în ziua de astăzi, că avea noroc la toate. Bucatele se făceau în zilele lui şi nici boală-n bucate nu era, şi stupii, nici într-o vară, nu s-au făcut răi”.

*

Sultan turc

Sultan turc

În 14 septembrie 1701, Constantin Duca şi-a pus caftan, la Poartă, şi s-a întors, apoi, în Moldova; „şi începu Duca Vodă a scoate grele dări şi mari pe ţară şi a îndesi ciferturile ce le scosese Antioh Vodă: din patru, deteră opt într-an, şi oamenii începură a se speria şi a fugi; şi pe mazili a-i îngreuna cu dajdii grele şi dese”. Jefui Constantin Duca biata ţară, urmând să moară sărac lipit, în surghiun, până ce, în 1703, fu trimis, la pradă, în Moldova, şi tot prin uneltirile… Sfântului Constantin Brâncoveanu, Mihai Ravoviţă Vodă, însoţit de tâlharii lui ciocoieşti. Dar, peste doi ani, în 1705, Racoviţă avea să fier mazilit, iar Antioh Cantemir s-a întors în Moldova, unde nu a rămas decât doi ani, fiind înlocuit, în 1705, cu acelaşi Mihai Racoviţă, care a început o cumplită vânătoare de boieri moldoveni, cronicarul Ion Neculce scăpând cu viaţă doar pentru că avea un cal bun, cu care a fugit în Polonia.

*

„Într-acea vreme, arătatu-s-au în ţară şi lăcuste, numai nu erau multe, ca de alte dăţi. Şi pâinea se mai sui cu preţul, iar stupii se făcură răi”, suedezii se răspândiră, din Polonia, peste Ucraina, o bătălie cu ruşii dându-se, pe Nipru, în 1709.

*

Apoi, „craiul suedez… a trimis numai un polcovnic, cu vreo sută şi mai bine de suedezi şi cu vreo două sute de cazaci, la târg, la Cernăuţi, să stea acolo, să ţină legătura cu oastea din Ţara Leşească.

*

Făcând veşti la împărăţia Moscului, Cropot brigadier, care era pe margine, pentru acei suedezi, cum s-au apropiat la Cernăuţi, împărăţia Moscului nu i-a putut răbda, ci a scris lui Cropot brigadierul şi lui Turculeţ, de-au încălecat, cu vro trei, patru mii de oaste, de-au trecut Ceremuşul, în ceastă parte, şi-au lovit, prin codru, şi-au ieşit la Mihalcea, de i-au lovit, în Cernăuţi, fără veste.

*

Dar cazacii au şi dat la vale, în lunca Prutului, de-au scăpat mai toţi, iar suedezii au purces să se suie în vârful dealului Cernăuţilor, să se apuce de bătaie, dar, văzând că-i mulţime de oaste, nu s-au mai putut apuca de bătaie, căci, înconjurându-i, i-au luat pe toţi de grumaz şi-ndată i-au luat şi-au purces, cu dânşii, în Ţara Leşească. Iar pe vreo zece, cincisprezece, câţi mai scăpaseră dintre suedezi, i-au ucis la satele Ţurcanii de pe supt munte, la Cupca şi la Rădăuţi, la Suceava.

Turci

Turci

*

Veniseră, atunci, dintr-acea strajă moschicească, de-şi puseseră nişte steaguri, moldoveni de-ai moscalilor, la mănăstirea Putna şi la Câmpul Lung, dar, oblicind Mihai Vodă, îndată a repezit la dânşii, cu taină, să se ridice, să se ducă, să nu oblicească tătarii, să prade ţara. Şi-ndată s-au ridicat şi s-au dus în Ţara Leşească. Mihai Vodă, văzând că pe suedez l-au luat moscalii din ţara lui, de la Cernăuţi, şi steaguri şi joimiri au venit la Câmpul Lung şi la Putna, s-a şi umplut de frică, să nu-l priceapă craiul suedez sau alţi neprieteni ai lui, boierii pribegi din Ţara Muntenească, să nu-l pârască la Poartă că-s faptele lui sau meşteşugurile lui. Ci a şi-nceput a se găti, pe taină, a-şi face potcoave la cai şi căruţe, la Botoşani. Şi scosese cuvânt că va să meargă la un sat al lui, ce-l are de moşie, Cândeştii pe Siret, să-l vadă. Şi trimisese şi pe socru-său, Dedul spătarul, la Cernăuţi, de-i purta trebile dinspre moscali, ca, atunci când va ieşi din Iaşi, să-l întâmpine oastea moschicească, să-l ia”.

 

Nicolae Mavrocordat

Nicolae Mavrocordat

*

Uneltiri, dese schimbări ale stăpânilor, din partea celor care ne erau puşi stăpâni, trădări, maziliri, biruri, jafuri, sânge, cenuşă, pământ spulberat de copitele cailor, şi iar un domn nou, care-şi începe vremelniciile în 1710, pe nume Nicolae Mavrocordat, fiul acelui Alexandru, care negociase pacea turcilor cu nemţii şi cu polonii, într-o vreme în care în jurul Moldovei se tot călcau imperiile pe bătături.

*

Eram, pe atunci şi de mult prea multe veacuri, un neam al nimănui, cu cenuşa în spuză, cum spunea Lucian Blaga, pândind cu teamă şi înspre zi, şi înspre viitor. Ne-am fi dorit vremuri de tihnă, dar nu încăpeau sufletele noastre de-atâta vânzoleală însângerată a oştirilor străine şi de cruzimea celor care se căţărau, încet, dar sigur, pe piramida moldovenească cu pigmei, cum ar fi zis Constantin Morariu. Eram şi nu eram, pentru că nu se găsea nimeni care să aştearnă o rânduială peste plaiuri, în aşa fel ca lumea să-şi poată trage sufletul şi ră respire în voie. Eram şi nu eram, ăsta ne-a fost, ne este şi ne va fi mereu destinul.


Pagina 1 din 1112345...10...Ultima »