BUCOVINA UNUI MAGHIAR | Dragusanul.ro - Part 3

László Gergely Pál: Înainte de Siculeni

*

 În majoritatea scrierilor apărute până în zilele noastre şi referitoare la maghiari bucovineni, se pot trage două concluzii, amândouă greşite: prima este că, până la evenimentele de la Siculeni din 1764, toţi secuii trăiau compact în Secuime şi nu s-au mişcat de acolo. A doua concluzie greşită ar fi că toţi maghiarii din Bucovina sunt de origine secuiască. Unii mai si plusează, spunând că suntem singurii (maghiarii din Bucovina), ai căror dată de naştere se cunoaşte exact: 6/7 ianuarie 1764, data celor petrecute la Siculeni. În asemena condiţii, şi scrierile încep cam asa: din cauza evenimentelor de la Siculeni, secuii, cu miile, s-au refugiat în Moldva şi, de acolo, în Bucovina.
*
  Într-adevăr, evenimentele de la Siculeni au constituit, dacă se poate spune aşa, ultima picătură într-un pahar, a cărui umplere însă a început cu zeci de ani înainte. Scriitorul Földi István [1] nota: „Pentru a cunoaşte imparţial destinul secuilor din Bucovina este nevoie să cunoaştem cele petrecute înainte de Siculeni, ce s-a întamplat la Siculeni şi cele ce au rezultat din acel eveniment. Pe scurt, ce s-a întâmplat acolo este regretabil, dar interesant ar fi să studiem şi cele scrise de Michael Conrad von Heydendorf [2] şi Halmágyi István [3], căci cei doi au fost martori oculari la evenimente. Şi vom constata, cu surpriză, că n-a fost exact aşa cum se doreşte să cunoaştem.
*

László Gergely Pál

   Aş începe întoacerea în timp cu călugărul Bandini. El a fost trimis de către papă, în 1646, să întocmească un fel de recensământ despre maghiarii şi saşii catolici din Moldova. Pe maghiarii găsiţi acolo, Bandini îi deosebeşte, numindu-i maghiari din Moldova, respectiv ceangăii, şi secui din Moldova. Deci, cu cel putin 120 de ani înainte de Siculeni, se poate vorbi despre secui în Moldova.
*
  Despre originea secuilor, faptele şi drepturile lor, s-au scris multe. Aş dori să prezint câteva evenimente, care au avut loc în secolul XVIII, şi au dus la cele întamplate la Siculeni, la emigrarea de atunci  a secuilor în Moldova.
*
  În acele vremuri, secuii au fost consideraţi folositori pentru două lucruri: să se sacrifice pentru anumite interese, majoritatea străine lor, sau să fie plătitori de impozite. În secolul amintit, Secuimea a fost prădată nu numai de turci şi tătari, dar şi de austrieci. Cronicile vremii menţionează că, în 1707 mercenarii generarului Akton au provocat mai multă pagubă în Secuime, decât tătarii şi turcii împreună. Atunci era în plină desfăşurare revoluţia condusă de Rákóczi Ferenc. Revoluţia s-a terminat la 14 martie 1711, şi mulţi au emigrat în Moldova, de frica represaliilor.
*
   Urmează foametea din anul 1718, când s-a ajuns până la canibalism. Cronicarul Bod Péter nota că, din cauza secetei, nu numai cerealele nu s-au făcut, dar nici iarba n-a crescut, râurile au secat, era lipsă de apă potabilă. Locuitorii plecau în toate părţile, sate întregi au rămas fără locuitori. Nu a trecut un an şi a apărut epidemia de pestă, venind dinspre Moldova. Prima dată a ajuns la Gheorgheni şi, de acolo, s-a răspândit în întreaga Secuime. Speriaţi, unii plecau spre vest, alţii în Ceangăime sau în Valahia. Scriitorul Mikecs László scria că, „începând din secolul al XVIII-lea, zona Bacăului avea legături strânse cu Ţara Secuilor, mai ales cu scaunul Ciucului. Acestă legătură însă era unilaterală, căci cunoaştem emigrarea secuilor acolo, dar nu ştim să fi fost emigrare dinspre Bacău spre Vest [4].” După statistici, în Secuime au fost peste 100 de mii de decese, din cauza epidemiei. Unii s-au întors pe meleagurile natale, ei fiind mai ales micii nobili şi secuii liberi.
*
   Mereu aveau loc mici revolte, din cauza condiţiilor de viaţă. În anul 1738, secuii au formulat o petiţie către autorităţi, în care scriau că nu mai pot suporta obligaţiile (cătănie, impozite) şi sunt obligaţi să ia calea pribegiei, fiindcă loc mai amărât şi sărac, ca la ei, nu există în tot Ardealul.
*
  Urmează anii1759-1750, când a avut loc o invazie de lăcuste, cu toate consecinţele ce provin din aceasta. Oamenii se rugau şi ţineau post, să scape de necaz, scria Bod Péter.
*
  Cresc impozitele şi sărăcia. La mijlocul secolului XVIII, nobilii secui deja luptau ca pedestraşi, din cauza sărăciei. Şi luptau pentru interesele austriecilor în Silezia, în anii 1740-1742, 1744-1745, 1756-1763. Din această cauză, numărul celor încorporaţi a crescut. Era lipsă de soldaţi în războaie, si pentru apărarea graniţelor. Atunci a venit ideea înfiinţării regimentelor grăniceresti în Ardeal, respectiv Regimentul II năsăudean şi Regimentul I secuiesc. Din această cauză, în iarna anului 1762 şi primăvara anului următor, 292 de familii secuieşti, totalizând 900 de persoane, au emigrat în Moldova [5]. Dacă ne luăm după istoricii maghiari, la Năsăud austriecii au avut o misiune uşoară. Dar ce zic de revolta de la Salva şi de condamnaţii la moarte la 12 noiembrie 1763? [6]-
*
  Şi urmează Siculeniul, cu alte migraţii.
*
  După anexarea Bucovinei la Imperiu, s-au făcut colonizări, mai ales de nevoie: lipsa producţiei, a exploatării resurselor naturale, a meseriaşilor, etc. Şi îmi vine greu să cred că, atunci când s-au dus maiorul Mieg, căpitanul Beddaus şi părintele Martonffy în Moldova, la recrutat de colonişti maghiari, i-au întrebat dacă sunt acolo din cauza celor petrecute la Siculeni? Pentru participanţii la revoltă s-a dat, în 1765, aministie generală. Mai degrabă au fost aleşi după limba vorbită şi pentru că erau buni crescători de animale şi de zarzavaturi. Aşezarea lor strategică în Bucovina, între cele două oraşe, Siret şi Suceava, era cu un scop anume.
*
   În manuscrisul lui László János găsim scris că mulţi secui deja erau de zeci de ani în Moldova, mai ales dezertorii. Şi, în atâtia ani, sigur erau şi căsătorii mixte. Concluzia mea este că maghiarii din Bucovina nu toţi sunt de origine secuiască, cu toate că ei constituiau majoritatea. Erau printre ei ceangăi şi altii. Şi încă un argument: la  Măneuţi, „între 1801-1835 preot (reformat) a fost Miskolczy István… El a descoperit că populaţia satelor maghiare din Bucovina nu se compune numai din secui, ci şi din maghiari veniţi din Sătmar, Baia Sprie, Bistriţa, Nimigea şi comitatul Szolnoc-Doboka [7]”. Ar fi dificil de dovedit că preotul Miskolczy n-a ştiut pe cine înmormântează.  
*


[1] Földi István, Mádéfalvától a Dunántúlig, Szekszárd, 1987, pag. 27.
[2] Heidendorfi Conrad Mihály önéletírásából, http://adatbank.transindex.ro/html/alcim_pdf8731.pdf
[3] Halmágyi István: Az oláh és székely határősrség felállítása, http://adatbank.transindex.ro/html/alcim_pdf8730.pdf
[4] Mikecs László-A csángók, Bolyai Akadémia 1941, pag. 87.
[5] Vezi Gazda László: Csángómagyar falvak I. A-G, Nap Kiadó Kft, 2009, pag. 120.
[6] Şotropa, Virgil – Regimentul grăniceresc năsăudean, Revista Arhiva Someşană, nr. 2, Năsăud, 1925 sau http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Revolta_de_la_Salva
[7] Árus Csongor László: Szemelvények a moldvai szórványmisszió történetéből, http://www.parokia.hu/v/szemelvenyek-a-moldvai-szorvanymisszio-tortenetebol/

László Gergely Pál: Iubirea de neam…

Peter Miklós și Zsók Ágnes

*

 S-a înrădăcinat în anumite cercuri, mai ales ştiinţifice, că se poate scrie sau se cuvine să se scrie o istorie despre noi (maghiarii), unde numai despre realizările măreţe ale poporului sau a oamenilor vine vorba şi, obligatoriu, sunt lăsate la o parte cele care contravin acestui concept. Părerea mea este că teoriile false trebuiesc respinse și nu numai respinse, ci, pe baza documentelor, desfiinţate. E obligatoriu ca adevărata istorie să fie prezentată fără a fi influenţată de factori externi, politici, religioși sau patriotici. De-abia atunci vom şti cine am fost şi cine vom fi. Exagerările şi autocompătimirea nu-şi au locul într-o istorie reală.

*

László Gergely Pál

Se ştie că plecările organizate ale maghiarilor din Bucovina au început în 1883. Au continuat, în 1889-1892, la Hunedoara şi Deva. Că nu s-a aplicat teoria cu „iubeşte-ţi aproapele ca pe tine însuţi” se poate vedea din manuscrisul lui László János. La prima colonizare la Deva el nu a luat parte, dar a adunat date, când s-a apucat să-şi scrie cartea. La a doua colonizare la Deva, în 1910, a fost în comisie. Iată câteva secvenţe din manuscris.

*

În 1890, în discursul rostit la prefectura din Deva, consilierul de miniştri Fehér Miklós a fost pentru desfiinţarea proaspetei colonii, zicând că cei câţiva, care au venit, sunt leneşi, delăsători, trăiesc şi mor numai să facă transporturi cu atelajele, nu se ocupă de pământuri, le lucrează în batjocură sau nu şi le lucrează deloc, îşi beau veniturile, deci sunt mai apţi să transporte cu atelajele, decât să fie colonizaţi.
*
Altul, viceministrul Lovass Sándor, zicea despre maghiarii din Bucovina: „Beau, se leagă de oameni, se bat, fac de ruşine naţiunea maghiară. După mine, sunt nişte elemente nedorite, fiindcă îşi părăsesc pământurile şi locuinţele fără motiv, nu stau locului, sunt un popor nomad, bătut de Dumnezeu, care, de 150 de ani, îşi caută patria, pe care cu cea mai mare indulgenţă, din partea autorităţilor, încă nu au reuşit s-o găsească. Avem nevoie noi de asemenea colonişti? Nu, domnilor!”.
*
În primii ani ai secolului 20, a început emigrarea în Lumea Nouă. Mulţi maghiari din Bucovina nu doreau acest lucru şi și-au pus toată speranţa în guvernul maghiar, să mai facă nişte colonizări bune pe teritoriul Ungariei. Şi au început maghiarii bucovineni să bată pe la uşi, din Bucovina, la Deva, de la Deva, la Şoimuş, de acolo, la Budapesta.
*
În ianuarie 1909, cei care nu doreau să emigreze au mai făcut o încercare, la administratorul de moşii Nagy Lajos, să le pună o vorbă bună la guvernul maghiar. Şi vine răspunsul: „Iară mă deranjaţi? – a zis nervos – va fi aici colonizare când vreau eu. Şi aşa v-aţi învăţat cu mămăliga cu brânză, mergeți şi mai lucraţi încă vreo 20 de ani la boieri (se referea la lucrul în Moldova – n. a.), şi numai după aceea să veniţi la mine! Nu încercaţi să veniţi înainte, că pe toţi vă zbor din birou!”.
*
Cam aşa au stat lucrurile. Dar, până acum, nu s-au spus.

Ps. Manuscrisul lui László János, bunicul patern,  se poate studia la Völgységi Múzeum din Bonyhád.

Lásló Gergely Pál: Piatra funerară a Margaretei

*

Am văzut, la Baia, ce scrie despre biserică. Prima nevastă a lui Alexandru cel Bun a fost Bánffy Margit, din aripa Losoncz, şi nu a fost poloneză.

Familia Bánffy a avut trei ramuri mari: cel din Alsólendva (slovaca Lendava, germana Lindau), cel din Felsőlendva (slovaca Gornja Lendava, germana Oberlindau) şi cel din care se trage Margareta, Losonc (slovaca Lucenec, germana Lizenz). De aceea, mai apare Margareta cu numele de Losonczy sau Losonczy-Bánffy.

Pe o bucată din piatra funerară a Margaretei, aruncată, la Baia, în zona verde, se mai poate citi: (D)OMINE MA(R)GARET(A).

Cam astea sunt datele mele.

*

PRECIZĂRIPrima nevasta a fost Bánnfy Margit, casatoriti intre 1394-1400, si i-a avut copii pe Roman si Alexandru. A doua nevasta a fost Podolsky Ana, de la care l-a avut pe Ilie (1409-1448). A treia a fost Rymgaila, fata principelui lituanian Kierjust, şi a patra a fost Marina, de la care s-a născut Petru, domnitorul Moldovei cu numele de Petru al II-lea.


László Gergely Pál: Un motiv pentru a pleca

*

Istoria ne-a demonstrat, dacă mai era cazul, că toate neamurile și-au avut proprii bocitori de serviciu: că am fost cei mai falnici, cei mai viteji, cei mai eroi, dar am pierdut toate luptele, și pe câmpurile de luptă, și cu viaţa. De vină, întotdeauna, au fost alții. S-a scris istorie pentru renume sau să fie pe placul politicienilor vremii. Cum am învățat și noi la şcoală, că al doilea război mondial a început în 1939 și a continuat în 23 august 1944. Nimic de Stalingrad, nimic de Cotul Donului sau de Odessa. Și i-am eliberat pe toți, care nu prea au vrut să fie eliberaţi. Norocul nostru că, de câțiva ani, au apărut „lupii tineri” în istorie, care numai la școală au învățat ce înseamnă cuvântul „tovarăș”.

*

László Gergely Pál

Decolonizarea satelor maghiare din Bucovina se împarte pe două perioade: anii 1882-1911 și 1940-1941. Toate s-au făcut cu contribuția statului maghiar, în afară de cele din Streisângeorgiu și Cristur (judeţul Hunedoara), care au fost organizate de către persoane private. Statul a cumpărat pământurile, a promis construcția de case, a oferit credite, dar au fost niște lucruri esenţiale, de care nu a ținut cont: calitatea pământurilor, numărul şi situația persoanelor relocate, clima. Și așa au ajuns viitorii coloniștii de s-au înșelat, de fiecare dată când s-au bazat pe promisiunile  autorităților.

*

  Prima mare plecare din Bucovina a fost în anul 1883, în satul Giurgevo. Localitatea se afla (azi nu mai există) la 800 de kilometri de Bucovina, la aproximativ 40 de kilometri sud de Belgrad. Şi, în acel moment, satul a fost depopulat. S-a afla în lunca Dunării, la 100 de metri de fluviu. Digurile n-au fost terminate și Dunărea, cam la 4-5 ani, își cerea drepturile înapoi. Cei din Bucovina nu au fost puși în temă cu acest aspect, lor li se promiteau hectare întregi, locuri de muncă și că va curge mierea pe ulițe. Autoritățile au vrut, prima dată, forță de muncă pentru terminarea digurilor, deci bărbați. Cum aceștia nu plecau fără familii, au venit în discuție și familiile. Se aşteptau la circa 1.000 de persoane, dar, până la urmă, au fost 4.000. Au ajuns, în aprilie 1883, și deja, la 3 iulie 1883, deci la două luni după sosire, au formulat o cerere către guvernul maghiar, să-i mute de acolo (scrisă de Barabas Márk). Acest aspect va mai fi discutat.

*

  Multi au scris despre colonizarea și condițiile din Giurgevo, despre motivul plecării din Bucovina (cele economice și cele politice), dar prea puțini știu de un aspect important, petrecut la Măneuți, înainte de plecarea în Josul Dunării. De ce s-au grăbit cei din Măneuți, când petenții, care s-au dus la Budapesta, pentru repatriere, au fost din Vorniceni?

*

   Regretatul istoric Solymár Imre, din Bonyhád (1947-1997), bazându-se pe documentele și informările bisericești din Măneuți, din perioada respectivă, demasca corupţia şi delapidarea, premergătoare plecării din 1883.[1]

*

    În 1875, biserica reformată din Măneuți avea o avere de 2.853 florini şi 26 de creițari, care „s-a topit” în doi ani. În acel moment, biserica n-avea preot, dar enoriaşii îl aşteptau să vină pe Láng Károly. Curatorul din prezbiterul Balogh Gergely s-a apucat de renovare: acoperișul, pivnița, gardul, săpatul fântânii, dar „un pic” a calculat greșit manopera. La jumătatea lucrării, deja nu mai aveau bani. Populația fiind săracă, nu puteau cere de la ei. Atunci, șase din cei mai înstăriți gospodari, fiind și membri în prezbiteriu, s-au hotărât ca, în numele bisericii, dar fără știrea enoriașilor, să solicite un împrumut de 1.050 de florini, de le nişte evrei. Enoriașii au fost anunțați de-abia  după șase luni, la ședința din 8 aprilie 1877. Împrumutul nu a fost rambursat, dobânzile se acumulau. Între timp, cei șase au cheltuit și fondul școlii reformate, care era pentru salariul preotului și al dascălului. Încet-încet, dobânzile au depășit suma împrumutată, dar nimeni nu plătea. În toamna anului 1878, evreii au denunțat la căpetenia din Rădăuți tot satul, aici intrând, fără vină, și catolicii, cerând de la autorități recuperarea sumelor datorate. Autoritățile, cu sprijinul jandarmilor, au mers în sat, pentru recuperarea împrumutului, ei confiscând ce se putea: haine, produse agricole etc. A venit iarna și s-a instalat foametea în sat. În vara lui 1880, doar trei familii reformate, din 150, și-au plătit contribuția către biserică.

*

   Cine credeţi că au fost primii, pe listele de plecare din sat? Cei șase.

Cum spune zicala: apără-mă, Doamne, de prieteni….

*

*

[1] Solymár Imre:
Újabb adatok a bukovinai székelyek al-dunai telepítésének gazdasági hátteréhez.

(Források a bukovinai székelyekről; Babits Kiadó, Szekszárd – 2000; pag. 265-270. )

 


László Gergely Pál: Părăsirea pământului natal

Oradea-Mare, 09.06.1941. Foto: Bognóczky Géza

*

Repatrierea naționalităților conlocuitoare din Bucovina, la începutul celui de al doilea război mondial, a fost tratată în numeroase documente de  către istorici. Acel trend al Europei, ca fiecare națiune să trăiască în propria țară, nu întotdeauna s-a dovedit a fi benefic. Istoria ne-a demonstrat, că au pierdut nu numai cei care au plecat, dar și cei care au rămas. Noi ne vom referi numai la maghiarii din Bucovina, a căror soartă a dovedit, că mai există și mame vitrege.

*

László Gergely Pál

Anumite contacte diplomatice româno-maghiare, cu privire la problema maghiarilor din Bucovina, au început încă din 1937, dar nu s-a ajuns la un rezultat. Însă ocuparea Ardealului de Nord, de către armata maghiară, a oferit alte oportunități în desfășurarea tratativelor. Intențiile guvernului maghiar erau ca maghiarii din Bucovina să fie colonizaţi mai ales în județul de atunci Solnoc-Doboca (Szolnok-Dobóka), în zona Dej sau Ocna Dej. Guvernul de la București nu a fost de acord, cum nu a fost nici cu a doua variantă, respectiv județul Sătmar. Era un impas, din care autoritățile maghiare de atunci nu găseau ieşire. Mult lăudata repatriere în „patria mamă” se îndrepta către un eșec, căci din Ungaria nimeni nu oferea loc sau pământ pentru maghiarii din Bucovina, nici aristocrația, nici statul. Singurii care le-au oferit 1.000 de hectare erau cei de la episcopia din Calocia (Kalócsa). Însă acest pământ era o mlaștină, a cărei asanare dura, după experţi, peste trei ani.

*

  La 11 aprilie 1941, armata maghiară a ocupat, din Iugoslavia, zona numită Bacica (Bácska). Alungând populația de acolo, maghiarii s-au gândit să-i repatrieze pe maghiarii din Bucovina în zona ocupată. Și acum ajungem la problema maghiarilor din Bucovina.

*

  Ei nu au dorit niciodată să fie repatriați într-o zonă ocupată sau, de pe o graniță, pe alta. Dar nu au avut de ales. Propaganda făcută de preoții maghiari din Bucovina, în frunte cu Németh Kálmán, din Tolva (fosta Tulova, adică Vorniceni), i-a dus pe maghiari într-o situație inedită. În Bucovina erau obligați să opteze, deci să renunțe la cetățenia română, la case, pământuri, căci, altfel, nu li se eliberau pașapoartele. În Ardeal, nu erau primiți, în Ungaria, la fel, deci singura opțiune era să se stabilească în Bacica. De menționat că mulți dintre ei nici nu au auzit, până atunci, de Bacica. Acolo au rămas până în 1945, dar, de aici, urmează o altă poveste.

*

  Niciodată nu a fost ușor pentru cineva să-şi părăsească pământul natal, casa, gospodăria, biserica sau cimitirul cu mormintele copiilor, părinților și ale străbunilor. Dar, câteodată, soarta ne joacă pe degete. Nici maghiarii din Bucovina  nu erau cu toții foarte entuziasmați să plece. Dar propaganda, neamurile și, nu în ultimul rând, mita i-a convins.

*

  Propaganda a mers bine, organizarea nu. Iată ce scria preotul reformat Bognóczky, din Măneuți, la 22 mai 1941: „După ultima numărătoare, am rămas cu 180 de enoriași. Asta înseamnă că 2/3 din ei au plecat. Și aceștia au rămas fiindcă consulatul a promis, pe data de 20, garniturile. Cum astea nu au ajuns, oamenii au devenit extrem de furioși și nu mai așteaptă. Nu așteaptă, fiindcă și-au pierdut încrederea în domnii lor conducători și nu mai speră să vină garniturile în iulie. Fiecare își vede de propria soartă și viitor. Nu avem de la cine aștepta ajutor. În sat au rămas numai 1.300 de suflete, ceea ce înseamnă că și dintre ei (catolicii din Măneuți) au plecat 2/3. Populația scade, pe zi ce trece, și până vor veni „garniturile maghiare” nu va mai fi nimeni în sat. Cei care au plecat sunt împrăştiați peste tot. De unii știu, de alții nimic. Cine-i va aduna pe aceștia? Suntem la al doilea Siculeni, ăsta e destinul nostru. După 177 de ani de exil, acum vom fi imigranți în propria țara. Stau șocat în fata realității și mă gândesc dacă nu ar fi fost mai bine să rămânem? La atâtea petiții și cereri, niciodată nu am primit un răspuns de la guvernul maghiar. Țelul meu a fost să mă întorc pe pământ unguresc, dar, după cele întâmplate, mă aștept să fim întrebaţi, dacă ajungem acolo: de ce ați venit?”.    

*

 Și totuși, până la urmă, au plecat. Au vândut la samsari animalele și ce se putea din casă și din gospodărie. Imobilele (case, anexe, pământuri), în valoare de aproximativ 68 de milioane de coroane, trebuiau să fie despăgubite de către statul român, ceea ce nu s-a întâmplat.

*

Szolnok-Doboka, county_map

*

  Mai există supraviețuitori din lungul drum către „casă”. Una din ele zicea că, aproape de Coşna, a stat garnitura 2-3 zile, să gătească femeile, să spele în pârâu. După un drum lung, prin Dej, Cluj, Oradea-Mare şi Hódmezővásárhely, au ajuns Szegeden. Acolo, iară au stat în vagoanele de marfă, vreo 3 zile, până ce armata maghiara i-a alungat pe sârbi din case. Și au ajuns în Bacica, unde li s-au repartizat case și pământuri. Un martor zicea că sângele sârbului încă nu se uscase pe perete, când părinții săi au primit casa. Cu inimă grea au intrat, că nu aveau de ales.

*

  O doamnă, născută la Măneuți, care avea 11-12 ani, când a plecat, cu părinții, din Bucovina, m-a întrebat, odată, dacă am văzut vreo poză cu repatrierea lor, cu vagoanele împodobite, cu lozinci, cu steaguri, dar poze în care nici măcar copii nu zâmbesc? La răspunsul meu afirmativ, a zis că tatăl ei și alții au fost obligați, de către autoritățile maghiare, să cumpere acele steaguri și să le pună în ferestrele vagoanelor, să vadă lumea cât de bucuroși sunt de repatriere.

*

   Cum am zis: sunt și mame vitrege.


Pagina 3 din 41234