BUCOVINA UNUI MAGHIAR | Dragusanul.ro - Part 2

László Gergely Pál: Noi îngeri, ei nu

Câteodată, când vine vorba de istoria strămoșilor mei din Bucovina, nu știu dacă să scriu serios sau un fel de satiră. Căci ceea ce s-a întâmplat cu ei, la un moment dat, ar putea fi considerat satiră sau o glumă proastă, dacă nu am cunoaște vinovații sau responsabilii faptelor. Pentru a complecta această satiră, de vreo 20 de ani au apărut foarte mulţi specialiști în ale istoriei sau etnografiei, care nu numai că-şi dau cu părerea, dar mai scot și cărți, după ce au învățat cum funcționează metoda copiatului. Nu cunosc câți au permise la cel puţin 4-5 arhive, dar sunt sigur că, în două zile, au învățat 3-4 limbi străine, la nivel de traducător, prin niște cursuri cum sunt cele „în două ore, limba engleză nativ”. Dar să-i lăsăm pe acești mândri scriitori și să trecem la ale noastre.

*

  Acum mai bine de trei decenii, când a început să mă preocupe istoria familiei și a neamului meu, pot să zic că am avut noroc cu copia unui manuscris al bunicului meu[1], care mi-a oferit un punct de plecare important. Cum bine știu cei care mi-au folosit traducerile, manuscrisul se compune din două părţi distincte: partea istorică, inspirată de Kis-Várday și Szádeczky, iar partea a doua descrie propriile experiențe sau relatările bătrânilor. Multă vreme, am avut doar câteva cărți în limba maghiară (sau cărți copiate la xerox), care se referau la maghiarii bucovineni, majoritatea aduse din Ungaria, căci la noi, în județ, dispăreau cărțile maghiare ca și secția maghiară de la școală, iar alții nu scriau despre noi. Aceste cărți le-am citit de mai multe ori și am ajuns la o singură concluzie: maghiarii din cele cinci sate bucovinene erau cei mai săraci, de aceea au ales emigrarea. La un moment dat, m-am hotărât să studiez și alţi scriitori sau istorici, români, germani, care au scris despre Bucovina, și ce am aflat? Și alte neamuri au fost sărace, și familiile lor aveau mulți copii, era penurie de pământ, și ei lucrau în Moldova la boieri, și ei au fost afectați de boli, practic toți erau în aceeași situație, dar care situație i-a lăsat indiferenți pe istoricii maghiari. Practic, fiecare istoric s-a axat mai mult pe neamul său, omițându-i pe ceilalți. Însă nu poți avea o istorie a neamului complectă, dacă nu studiezi și neamurile vecine. Căci, vrând-nevrând, la un moment dat istoria lor s-a interconectat ori s-a influențat reciproc.

*

   Motivele plecării maghiarilor din Bucovina sau, mai precis, motivele cunoscute până acum sunt descrise de istorici: ca guvernul să-i scape de sărăcie, să nu mai fie slugi la boierii moldoveni și nu în ultimul rând să se întoarcă, cum s-a scris, în „sânul patriei mamă”. Însă patria mamă s-a dovedit a fi mama vitregă, care, după ce s-a folosit de „copii săi”, i-a abandonat.

Prin anii 1850, deja s-au notat copii cerșetori de origine maghiară la Suceava. Aceştia puteau fi originari din Vorniceni, având în vedere distanța mică dintre localități, dar și suceveni. În registrele catolice de la Suceava, am găsit (în perioada 1786-1802) nume ca Nagy, Mészáros, Beréti, Varga, Györffy, Gegő, Lőrinc etc. Foamea și plânsetul acestor copii nu s-au auzit la Budapesta, nici măcar după marea împăcare dintre austrieci și maghiari, din 1867. Că foametea și sărăcia era generalizată, e destul dacă studiem Arhiva Parohiei Ortodoxe Marginea, Condica cronicală, pagina 2, sau Arhiva Parohiei Ortodoxe Pârteștii de Jos, Condica cronicală, paginile 7-17.

*

   Prin anii 1880, profesorul László Mihály, originar din Țibeni și fratele preotului László István[2], ctitorul bisericii din Ţibeni, a scris o carte, Keleti testvéreink (Frații noștri din est), care a atras atenția guvernului maghiar asupra maghiarilor lăsați de izbeliște în Bucovina. Interesant este că, până atunci, maghiarii nu au solicitat de la guvern decât cărți, calendare, preoți sau dascăli.

*

  Deci, László Mihály a ajuns la Budapesta, fiind trimis de către preotul Drujbatzky la studii, și acolo a rămas. Cu toate că, acum vreo 2-3 ani, s-a încercat, printr-o carte dedicată lui, să i se ridice un piedestal, eu am ajuns la concluzia că marele oraș, cu ispitele sale, a avut o influență nefastă asupra sa și toate scrierile sale erau pentru cariera sa, și nu pentru a-și ajuta consătenii. În manuscrisul său, scriitorul László János, la capitolul „Motivele emigrării în Canada”, notează: „Aveam de gând ca, la Budapesta, să apelăm la directorul gimnaziului din strada Hold, László Mihály, născut la Țibeni. Dar preotul László István ne-a zis: Nu mergeți la fratele meu, că e un om nervos… După cum ne-am dat seama mai târziu, lui László Mihály nu-i făcea plăcere să stea de vorbă cu cei din neamul său. Poate că-i ura sau se rușina de originea sa, nu se poate știi”. De menționat că cei trimiși la studii în Ungaria trebuiau, la un moment dat, să se întoarcă în comunitățile lor din Bucovina. László Mihály nu s-a întors și s-a căsătorit cu o străină, ieșind definitiv din circuitul bucovinean.

Digul de lângă Skorenovac

Dacă luăm la rând emigrările maghiarilor din Bucovina, vom vedea ce nu s-a scris. În prima plecare, în 1883, guvernul avea nevoie de muncitori, ca să construiască digul în Josul Dunării, pentru a putea asana anumite terenuri, lucrare pe care au refuzat-o cei de acolo. Cei din Bucovina, aflați la 800 de kilometri de Skorenovac,  înainte de colonizare au ştiut doar ce li s-a spus: că vor avea de lucru, 1 iugăr loc de casă, 10 iugăre arabil, 2 iugăre fânețe, deci Raiul propriu-zis. Au ajuns, în aprilie, și, la 2 iulie 1883, deja solicitau să fie mutați de acolo, datorită condițiilor. O parte din ei au fost mutați la Ghioroc, lângă Arad, alții au venit la Deva, mulți s-au întors în Bucovina (cei prevăzători, care nu și-au vândut gospodăriile).

*

   La Hunedoara, în 1892, scopul guvernului era să întărească populația maghiară din oraș cu 19 familii și vreo 20 de flăcăi din Dornești. Prin 1890, populația etnică a orașului arăta astfel: total 3.037, români 1.610, maghiari 904, germani 360, alții 163, țigani 139, slovaci 27 etc. Fără comentarii.

Prima colonizarea la Deva (1889-1892) a fost o reușită inițial, cu 54 de familii de coloniști.

La colonizarea din Luduș (1902-1905) se putea înscrie numai cine avea 2 mii de coroane, și maghiarii din Bucovina fiind săraci, prea puțini au reuşit să plece și să scape de sărăcie. Au plecat deci 13 familii. Istoricii și cercetătorii nici acuma, după mai bine de 100 de ani, nu-și dau seama cu ce scop s-a făcut această colonizare.[3]

La Babșa și la Nimigea coloniștii nici nu au reuşit să gătească de câteva ori, că s-au și răspândit în lume. La Vița, coloniștii au primit vreo 20 de iugăre de pământ, dar era de foarte slabă calitate. După câte știu, din 10 familii a rămas în sat una.

Mormântul preotului László István din Ţibeni

A doua colonizare la Deva, în 1910, deja scârțâia. Au fost aduse 74 de familii, dar mulți nu au primit pământ, erau la statutul de jeleri. Tot atunci s-au stabilit 54 de familii la Streisângeorgiu, iar în 1911, la Cristur. De la Sângeorgiu, în 10 ani, au plecat jumătate din familii în Brazilia sau prin lume, și nici măcar o casă promisă nu i-a așteptat. Dar au revenit „fericiții colonizați” în Skorenovac și Ivanovo. Aici și la Cristur doi oficiali maghiari, unul expert contabil (Szabó Imre) și celălalt notar (Farkas Béla), au delapidat 63.000 de coroane din avansul plătit de maghiarii bucovineni. Aceste două colonizări erau organizate de către privații care au și delapidat.

*

   Și urmează marea plecare din 1940-41. Aici e simplu. Conform obiceiului, dăm vina pe alții: că s-a schimbat administrația, s-au schimbat dascălii, s-a făcut Reforma Agrară, că erau șicanări și altele. Pe aceștia eu întotdeauna i-am întrebat: credeți că pentru maghiarii, secuii și sașii din Ardeal a fost altfel? Și ei erau supuși la aceleași presiuni, dar nimeni nu și-a luat satul în poală și a plecat. Atunci era un curent de schimb de populații, ungurii făceau schimb cu cehii, cehii cu ucrainenii, șvabii din Ungaria erau duși în Germania etc. Și atunci, de ce sunt alții de vină tot timpul? Că învingătorul face regulile jocului? Aşa este de mii de ani, nu din 1921 sau 1940. Și la toţi.

*

*

[1] Manuscriul original de 300 de pagini se afla la Völgységi Múzeum din Bonyhád, Ungaria, dus acolo din anumite motive din 1947.

[2] Până în 2005 nu s-a știut la Țibeni cine e înmormântat în spatele bisericii și călcau într-o veselie unii pe mormânt, crezând că acolo s afla e un boier. După ce le-am dat informații și surse traduse, s-a hotărât restaurarea mormântului.

[3] A marosludasi telepek 110 éve


László Gergely Pál: SKORENOVAC-SZÉKELYKEVE 1883

Prima plecare organizată a maghiarilor din Bucovina a avut loc în anul 1883, în cele trei sate aflate la sud de Belgrad, respectiv Voiloviţa (Hertelendyfalva), Ivanovo (Sándoregyháza) şi Skorenovac (Székelykeve), la o distanţă de aproximativ 800 de kilometri de Rădăuţi. Istoricii maghiari au tratat mai pe larg această acţiune, mai precis numai acţiunea, dar detaliile celor întâmplate se cunosc prea puţin, în ziua de azi, în Bucovina. Destinul m-a dus şi pe acele meleaguri, nu o dată, mai ales că bunica din partea lui tata era născută la Voiloviţa, dar provenea dintr-o familie din Măneuţi. Practic, făceam şi cercetare şi îmi vizitam şi neamurile. Oricum, era mai bine decât să fac un fel de copy-paste de pe net, cum multă lume procedează în ziua de astăzi. Tocmai de aceea sursele şi traducerile mele vor fi protejate, dar la o solicitare motivată temeinic, în particular, sunt dispus să le ofer.

*

 

Maghiarii colonizaţi  în satul Skorenovac prima dată au fost aşezaţi în lunca Dunării, pe locul unui sat numit Giurgevo sau Radayfalva. Acolo, în anul 1716, exista un punct de observaţie, probabil a traficului de pe Dunăre, al cărui comandant a fost colonelul Durdevici, şi, probabil, de acolo a rămas denumirea. Împăratul Franz Josef a donat, în 5 mai 1867, zonele din lunca Dunării satelor din apropiere, cu condiţia să construiască digul şi, după fiecare iugăr asanat, să vireze bugetului de stat 20 de forinţi, în 10 ani. Dar locuitorii satelor au refuzat construirea digului. Atunci, printr-un decret, emis în 13 octombrie 1868, împăratul a aprobat înfiinţarea a şapte colonii, între Perlez şi Kovin, acestea fiind: Erzsébetlak (Elisenheim), Királyfalva (Königsdorf), Albertfalva (Albertsdorf), Gizellafalva (Gisellendorf), Máriaföld (Marienfeld), Sándoregyháza (Ivanovo) si Gyurgyevo (Giurgevo).

În anul 1869, Giurgevo avea 396 de locuitori, 175 de bulgari, 80 de germani şi ceilalţi sârbi. Acest amalgam etnic este dovedit şi de recensământul efectuat în anul 1875. Fiecare familie era obligată ca, în termen de cinci ani, să ridice 100 de metri cubi de dig, iar după fiecare iugăr asanat să plătească 30 de forinţi la bugetul de stat. Însă Dunărea a rupt digul pe jumătate terminat, în anul 1870, ceea ce a făcut ca multe familii să renunţe la colonie. Dar soseau alţii.

*

 

O statistică din 27 iulie 1875 ne arată că, la Giurgevo, erau 275 de familii, în 265 de case, dintre aceştia, 195 de familii posedau pământ, iar 80 nu aveau. Aceste date sunt importante pentru noi, fiindcă dovedesc dezinformările primite de maghiarii bucovineni. Deci, cu 8 ani înainte ca primii maghiari să fie colonizaţi, deja era penurie de pământ.

*

   În data de 12 martie 1876, Dunărea iarăşi a rupt digurile şi a inundat satul Giurgevo, ocazie cu care multe case s-au dărâmat. O parte din populaţie a plecat, însă unii se încăpăţânau să rămână. Raportul trimis la Budapesta suna astfel: „La inundaţiile din anul 1876, localitatea Giurgevo s-a distrus în totalitate, mare parte din locuitorii săi s-au împrăştiat şi prin decizia Consiliului de comitat, din data de 3 mai 1882, satul a fost desfiinţat. Decizia a intrat în vigoare în acel an, la 2 noiembrie. Dar în anul acela guvernul maghiar deja ducea o propagandă de colonizare printre maghiarii bucovineni, promiţându-le pământ şi locuri de muncă, totul culminând cu promisiunea că vor fi pe teritoriul Ungariei de atunci. Şi dă-i cu slogane patriotice, cu promisiuni că vor avea pământ cât vor, că nu mai trebuie să lucreze pământul boierilor moldoveni, că scapă de sărăcie, de parcă numai ei erau săracii de serviciu în Bucovina. Interesant este că, deja în anul 1874, o comisie dintr-un sat maghiar din Bucovina s-a adus, cu clopul în mână, la Budapesta, totuşi nu ei au fost primii colonizaţi. Şi nici nu am găsit vreo mărturie scrisă că ar fi fost împuterniciţi de celelalte sate. Să nu uităm şi de ce am scris în „Un motiv pentru a pleca”.

Ca să fie totul mai convingător, din partea guvernului maghiar au fost în Bucovina domnul O. A. şi inginerul K.

Din Bucovina, primul tren a plecat la 10 martie 1883, cu 709 locuitori din Măneuţi. La 2 aprilie, a urmat a doua garnitură, cu 800 de persoane din Ţibeni şi Iacobeşti. Când au ajuns, au fost lăsaţi în extravilanul satelor de acolo, respectiv la Voiloviţa, în majoritate reformaţii din Măneuţi, iar la Ivanovo cei din Dorneşti, şi la Skorenovac locuitori din toate satele maghiare. Prima colonizare s-a desfăşurat într-o grabă aşa de mare, încât coloniştii nu au avut timp să-i avertizeze pe cei rămaşi acasă despre ce-i aşteaptă.

*

    La două luni de la colonizare, în 3 iulie 1883, B. M. născut în Ţibeni (1856) scria guvernatorului: „Cu supunere ne rugăm la dl. guvernator să asculte durerea inimii noastre… şi să ne ducă în alt loc, că pe acest teren, la cea mai mică ploaie, apa intră în case şi tot ce avem putrezeşte, inclusiv recolta…locul de casă e foarte mic, acasă (în Bucovina – n.a.) s-a promis că şi cel mai sărac om va primi un iugăr pentru casă, 10 iugăre arabile şi 2 iugăre păşune….”.

*

   Condiţiile de acolo sunt foarte fidel redate de un scriitor al locului (S. G.) într-o broşura apărută în 1936: „Dacă omul îi ascultă pe localnicii aceia săraci ar putea crede că nu e vorba de o regiune bogată din Banat, ci de o zonă din Indiile de Vest. E foarte ciudată ideea autorităţilor de a forma o colonie în lunca Dunării, când digurile încă nu sunt terminate, printre copaci, tufe, stuf şi să ai şi pretenţia s-o ducă bine acolo. Nu prea este indicat să umbli prin colonie, seara, că te poţi rătăci şi nu-ţi mai găseşti locuinţa, ori ajungi pe o ridicătura şi, când ţi se desface pământul sub picioare, îţi dai seama că ai căzut într-o bordee sau un horn”.

Învăţământul în colonie a început la 8 octombrie 1885. Atunci a fost numit dascăl M. J., iar în 15 decembrie, S. J.. Scriitorul amintit mai sus descrie şi locuinţa, şi condiţiile de trai ale învăţătorilor: „Numai fizicul lor slab le permite să poată supravieţui într-o cameră de câteva picioare de lată şi cam tot atât de lungă, având înăuntru două paturi, două lăzi şi o sobă de fier.  Încuietoarea sau clanţa se consideră obiect de lux, dar oricum ar fi de prisos, fiindcă printre pereţii din scânduri bate şi vântul, intră şi ploaia. Cel care adormea ultimul era obligat să umple soba cu lemne, şi oricare din ei se trezea, noaptea, mai îndesa lemne pe foc. Dimineaţa, înainte de a se scula, scuturau frumos zăpada de pe pături, şi primul lucru era să umple iarăşi soba”.  Dacă aşa era cu dascălii, ne putem de seama cum era cu copiii, la şcoală. Poate aveau un pic de noroc, că şcoala a fost construită din chirpici.

*

  Dunărea şi-a cerut drepturile şi au mai fost inundaţii în 1888, 1889, 1893, însoţită de cutremur în 1895. Unii s-au întors în Bucovina, alţii au mers la Ghioroc, în judeţul Arad, iar alţii s-au oprit la Deva. Despre aceştia scria un poet român:  „…La intrarea Ciangăilor imigraţi în Deva, nişte ciobani se uitau, desigur râzând – căci Românul e de felul lui râzător – la sărăcimea care trecea pe drum…”. Râdeau ei, dar nu ştiau că, dintre aceştia, mulţi de-abia au scăpat cu viaţa, când s-a revărsat Dunărea. Pe unii din ei i-au găsit la o lună după ce s-au retras apele, recunoscându-i numai după haine.

Poza de pe dig: unde se vede stuful, acolo a fost satul Giurgevo

În 1889, satul Giurgevo s-a desfiinţat din nou şi s-a mutat pe locul actual, luând, în 1922, numele de Skorenovac.

Pe scurt, maghiarii din Bucovina au fost colonizaţi într-un loc unde nimeni nu a vrut să meargă şi de unde toţi plecau. Cine e responsabil pentru aceasta? Ar fi interesant de aflat dacă organizatorii au fost să vadă condiţiile de colonizare, la faţa locului, sau totul s-a făcut din fotoliile de piele.


László Gergely Pál: De izbelişte în mijlocul câmpului

Câteva lucruri interesante: La Densus, am observat, acum câţiva ani, o mică statuie, dar impresionantă, din marmură, lăsată de izbelişte în mijlocul câmpului. Locul fiind împrejmuit cu gard şi cu sârmă ghimpată, cu greu am escaladat acest obstacol (era să-mi las nădragii-n gard), fiindcă mă atrăgea ceva de acea operă de artă, care, cum s-a văzut de la distanâî, avea o vechime considerabilă.

Era un monument funerar, cu inscripţii în maghiară: „Soţia lui Lőrinc Mara, născută Leontina Lukács, în 1837, şi decedată în 1863”. Pe cealaltă latură: „Ridicat, în semn de pios omagiu, de către soţul neconsolat”.

No, amu trebuie zis că famila Mara a fost de origine română şi înnobilată, cu secole înainte, de regii maghiari. Şi numele de Lucaci Leontina spune multe. Dar, fiindcă e scris în maghiară, mormântul e lăsat de izbelişte.

Interesant este că şi monumentele din secolul 19 erau scrise în latina urmaşilor geto-dacilor.


László Gergely Pál: O istorie ciudată

Români din Ardeal, în 1838 – acuarelă de Stephen Catterson Smith.

Dacă ne apucăm să citim istoria Transilvaniei, scrisă de maghiari, și istoria Ardealului, scrisă de români, vom descoperi, cu surprindere, că nu seamănă între ele, de parcă ar fi fost vorba despre două lumi diferite și de pe alte planete, care se află la mare depărtare unul de celălalt. Așa se întâmplă când istoria este influențată de politică, și de ipocrizia unora de a scrie neapărat, pentru vreo lucrare, afirmare, avansare etc. Și ajungem la ce a zis un reputat savant, că: doua lucruri sunt infinite, universul și prostia umană.

László Gergely Pál, la mormântul scriitorului Sántha Alajos

*

  În mare, generația noastră a învățat la școală, că al doilea război mondial a început prin 1939, când armata hitleristă-fascistă a atacat mișeleşte Polonia. De fapt, a început când japonezii au invadat Manciuria. Urmează un lapsus până prin 1944, când conducerea bucureșteană s-a săturat de germani și a scurtat războiul cu 200 de zile. Acesta ar cam fi al treilea tratat la care s-a renunțat, mai elegant zis, unilateral, primul fiind cu bulgarii, prin 1877, al doilea cu Austro-Ungaria, în 1916.

*

   La mijlocul anilor 1980 era o întrunire în Germania, unde un general, pe nume Iliescu, s-a lăudat cu aceste fapte, cu sacrificiul adus pentru scurtarea războiului. Și a fost întrebat de un general german: dar cu cât s-a lungit războiul, că ați participat trei ani alături de noi împotriva sovieticilor? Și s-a așternut liniștea, că nimeni nu a făcut asemenea calcule.

*

    Am mai învățat, că armata horthysto-maghiară a făcut prăpăd în Ardealul de Nord, dar nu ne-a zis nimeni ca s-a tras asupra lor, la intrarea în sate, şi că, în acea perioadă, erau aliați și armata horthysto-hitleristă-maghiară, și armata mussolonisto-fascistă-italiană, și armata antonesciană-hitleristă-română. Că nicio armată din acestea nu era pregătită și instruită pentru ce urma: iarnă fără echipament adecvat și o pușcă la patru oameni, eventual și câteva gloanțe, dacă se rugau frumos.

Descălecatul maghiarilor

Oare de ce elita românească a sfârșit în pușcării sau în exil: Maniu, Cioran, Caragiale, Cuza, Bălcescu și alții. La începutul revoluției pașoptiste, românii și ungurii erau în aceeași tabără, pe urmă s-a schimbat ceva. Singurul care a înțeles substratul a fost Bălcescu, dar nici căposul de Kossuth, nici celălalt căpos, feciorul lui Iancu, nu i-au dat ascultare. Și au pus austriecii jugul pe amândoi. Iancu nu a fost condamnat, și fluiera din poartă-n poartă, generalii maghiari au fost executați la Arad. De fapt doi dintre ei au fost maghiari, ceilalți nu.

Maghiari, în luptă

Și revoluționarul Francisc Rákoczi al II-lea a murit în exil, dar a fost dus în Ungaria de atunci, ceea ce nu se poate spune despre regina Elena, care, de aproape 40 de ani, își doarme somnul de veci în Elveţia. Măcar amanta e în țară.

Ajungem la iobăgie, unde, în funcție de cine-i scrisă lectura, aflăm că ba românii, ba ungurii au fost asupriți, exploatați etc. Și cine i-a exploatat? Păi, nobilii maghiari. Care jumătate din ei erau de origine românească, numai că au fost înnobilați de regii Ungariei și primiți printre aristocrați. Deci, cum ar spune unii, au avut parte de maghiarizare forțată. Puteau să refuze, dar nu au făcut-o. Cum nu a refuzat nici Eminovici sau Iminovici numele de Eminescu, nici Petrovic numele de Petőfi.

1874, Le tour du monde: Maghiari din Torotzko; desen Duvivier

Ăștia mici de prin popor mai puneau, de plictiseală, de câte o revoluție sau revoltă. Nu prea auzim de Budai Nagy Antal, în a cărui armată au luptat și unguri, și români, în 1437. Știm de Horea, zis și Nicola Ursu. Nimeni nu ne-a informat că, înainte de izbucnire, Horea a fost, aproape patru luni, la Wiena. Să trăiască un iobag în capitala Austriei, cu nu se știe ce bani, e un miracol. Poate s-a făcut vreo chetă printre ceilalți iobagi.

Familia, 1865 octombrie 25: Români din Ardeal, de lângă Mureş

În martie 1791, s-a întocmit prima variantă a lui „Supplex libellus Valachorum Transilvaniae”, care, în mare, a fost redactată de doi episcopi greco-catolici și de unul ortodox, la Wiena, având la bază opera sasului Samuel Klein, tradus în Micu, și tipărit la Claudiopolis de către celălalt sas, Martini Hochmeister. Atâta s-au inspirat de la francezi, că astăzi s-ar putea numi lucrarea plagiat. Iobagii din Ardeal, neavând de lucru, nu aveau altă treabă, prin secolele 16-17-18, decât să lupte pentru identitatea națională. Din când în când, mai veneau polonezii, rușii sau turcii prin zonă, făceau repede un harcea-parcea și plecau.

1874, Le tour du monde: Ţărani români din Transilvania; desen de L. Baader

Mihai, banul Craiovei, nu era un strateg slab, dar s-a lăsat păcălit de austrieci. A făcut și el prima unire a principatelor (Valahia, Moldova şi Ardeal), care, de fapt, a fost a doua. Prima fiind făcută de nestatornicul Sigismund Bathory. Și din Ardealul său de atunci nu făcea parte zona numită Partium și Banatul Sârbesc.

Cam prin secolul al 19-lea, a început lupta pentru ce a fost primul: oul sau găina? Unii nu puteau fi primii aici, în acea perioadă îndoielnică, căci erau încă departe de aceste meleaguri, ceilalți deja nu erau, cum a scris Al. Philippide, că nu existau destule peșteri să se fi ascuns de vreo 20 de popoare migratoare, în 4-500 de ani. Și dă-i cu argumente și contraargumente. Iată câteva aspecte din istoria Transilvaniei, care ori nu se spun, ori se spun strâmb.

Gogu Negulesco: Românii din Transilvania luați prizonieri de către conaționalii lor

Ştie cineva câte căsătorii mixte sunt în Ardeal? Copii aceia de cine aparțin? Noi, adulții, nu avem nicio vină dacă-i creștem în ură? Fanatici și uscături sunt peste tot. Dar ei se dezvoltă la fel ca bacteriile: dacă găsesc teren prielnic.


Cum vom apăra muzica rock de… „cruciaţi”

Luând în calcul nefericitele agresiuni „cruciate” din ultimii doi ani, săvârşite dezgustător de fascist de către nişte pohtitori de protopopiate ortodoxe sucevene, apoi de către nişte „fraţi” ai nu ştiu cărei biserici protestante, cu reşedinţă prin Burdujeni, dar şi probabilitatea exacerbării fascismului religios (recent, 200 de „fraţi” au cerut, printr-un memoriu, interzicerea „Simfoniilor de toamnă”, pe motiv că ar fi organizate de masoni – aiurea!), ţin să-i prevenim pe aceşti talibani ai intoleranţei că, în 2018, Bucovina Rock Castle se va apăra cu adevărat şi că pot încerca „cuvioşii” şi „fraţii” să se facă de râs doar dacă au 7.000 de euro pregătiţi, bani cu care să spele cerul nostru, al tuturor, de bezna clisoasă cu care vor să o acopere. Pentru că fiecare memoriu pe care îl vor mai depune, în dauna muzicii rock, va fi soluţionat şi de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, dar şi de către instanţele de judecată sucevene, cărora ne vom adresa pentru a cere combaterea intoleranţei şi a extremismului.

*

Nu-mi doresc să ajungem până acolo şi tocmai de asta ţin să-i previn pe cei câţiva „cuvioşi” şi „fraţi” cu minţişoarele obsedate de diavol că Bucovina Rock Castle nu va mai fi îngăduitoare cu intoleranţa fascistă a prostiei şi va lua cu adevărat atitudine.


Pagina 2 din 512345