BUCOVINA UNUI MAGHIAR | Dragusanul.ro

László Gergely Pál: DUPĂ PLECAREA UNGURILOR

1874, Le tour du monde: Maghiari din Torotzko; desen Duvivier

În multe publicații apărute după 1990 în Țara Fagilor s-au consemnat plecările maghiarilor din Bucovina. Absolut toate au surse românești, făcute de autoritățile române și cunoaștem, că în perioada aceea cum s-au făcut rapoartele. Ele trebuiau să fie plăcute autorităților și a naționalismului dominant în acei ani. Și cel care raporta trebuia să aibă mare grijă la cuvintele formulate, practic trebuia să înoate cu valul. Cum adevărul se află de multe ori la mijloc, consider necesar să-mi public concluziile și din documentele maghiare.

*

    Ideea de a se muta în Ungaria a apărut cu mult înainte ca cele două state, maghiară și română să-și înceapă negocierile. Când a ars jumătate din Vorniceni, în anul 1939, deja s-a zvonit despre strămuta. Casele nou construite a celor de acolo erau făcute să fie demontabile, și eventual mutate în altă parte. Ce nu s-a știut atunci, că cei plecați nu vor avea voie să ducă cu ei numai două lăzi de 200x80x80 cm, și strictul necesar: haine, alimente, etc. Nu animale, case, mobilă sau altceva. Flăcăii maghiari încorporabili, de prin 1939-40 deja treceau granița ilegal în Ardeal. Alții plecau individual sau cu familiile pe poteci de ei cunoscute, și lăsau imobilele în grija rudelor. Cei care au plecat legal, au fost obligați să opteze, să renunțe la toate imobilele deținute în Bucovina, și la cetățenia română, urmând ca statul român să-i despăgubească prin consulatul maghiar. Acest lucru nu s-a întâmplat niciodată. În anul 1953, cele două guverne au semnat un tratat, în care renunță reciproc la despăgubiri imobiliare, incluzând și cele cinci sate din Bucovina, sau imobilele Gojdu din Budapesta.

*

    Diferiți autori consemnează anumite rapoarte, în care maghiarii care plecau își distrugeau singuri casele sau livezile. Cineva trebuia acuzat, și era normal atunci, să fie acuzat cel care nu se poate apăra. Subiectul acesta m-a interesat în mod special, o analiză obiectiva a celor petrecute atunci.

Acuzațiile cu incendierea caselor sau a gospodăriilor nu se dovedesc a fi reale, din motive pe care eu le consider logice dar reies și din cele povestite de maghiarii rămași.

Maghiarii au plecat într-o perioadă de 1,5-2 ani, și nu se goleau toate satele deodată. Plecau din 2-3 case, mai ales neamurile, ceilalți încă nu. Dacă se aprindea o singură casă, ardea tot satul, inclusiv casele celor care încă nu plecaseră.

*

    Ultimul tren cu maghiarii bucovineni a ajuns în Bacica în data de 21 iunie 1941. Casele fiind goale, au apărut profitorii înainte ca statul român să-și facă un inventar. Se cunosc cazuri, când casele au fost desfăcute și cărate în satele învecinate. În alte cazuri, cei care s-au mutat de la sine putere într-o casă părăsita au folosit peste iarnă, drept combustibil, casa de lângă ei, care încă nu avea stăpân. Dintr-un raport aflat la Arhivele din Suceava reiese, că până în septembrie 1944, deci în trei ani, au dispărut 663 de case dintr-un total de 1970, din satele Dornești, Măneuți și Țibeni. Din cele 1307 de case rămase, 774 erau atunci locuite, de către cei din satele vecine sau din refugiați din Ardealul de Nord, din Basarabia, din Bucovina de Nord, ori au fost alocate văduvelor de război. Interesant este ultima rubrica, în care se specifică un total de 171 de case ruinate de vânt, de parcă ar fi trecut uraganul Katrina pe acolo. Un alt document din 1945 consemnează numărul paznicilor pentru paza imobilelor din localități, după plecarea maghiarilor:

*

„Expunere de motive

 

…pentru paza si conservarea acestor bunuri s’au numit paznici după volumul bunurilor aflate în comune astfel:

În comuna Dorneşti 4 paznici

„        „      Măneuţi 3 paznic şi

„        „     Ţibeni

De cine se fereau, dacă maghiarii erau de mult plecați?

O notă din subpagină precizează: „Toate bunurile arătate mai sus, rămase dela Unguri, nu se încadrează în prevederile Art. 8 din Convenția de Armistițiu, potrivit adresei No. 23430/946 și No. 43959/946 a Casei de Administrare și Supraveghere a Bunurilor Inamice (C.A.S.B.I.) anexate alăturat în copie.” La 5 ani după plecarea ungurilor, s-au hotărât și autoritățile. Dar oare câte nu s-au întâmplat între timp?

*

    Și urmează tăierea pomilor fructiferi. Nu exclud din start faptul că printre maghiari să fi fost vreun idiot care și-a tăiat pomii, dar nu se poate generaliza. Tăietori nu au fost numai ei, și urmează să tratăm un caz aparte, bazat pe documente. Preotul reformat din Măneuți, Géza Bognóczky, l-a împuternicit la plecare prin act notarial pe dascălul Ioan Popa să aibă grijă de biserica reformată, de parohie și școala reformată, inclusiv terenurile sau grădinile aparținătoare bisericii[1].

 

  „Dela Comitetul Dirigent al Bisericii Reformate din Transilvania

 Nr. 1600/1942.III

 D-sale , D-lui Ioan Popa învățător de stat Mănăuți

     Avem onoarea a vă comunica următoarele:

    Valabilitatea procurei dată D-Voastră de dl. Bognóczky Gheza, fost preot reformat la Măneuți, la 2 iunie 1941, pentru administrarea averilor bisericii reformate din Măneuți și care a fost aprobată de Comitetul nostru cu nr. 1706/1941.III rămâne în vigoare și mai departe și va rămâne în vigoare până la revocarea noastră…”

*

    Parohia ortodoxă de la Măneuți s-a înființat la 1 martie 1944, dar nu dispunea de nimic: nici biserică, nici parohie, și nici pământ. Parohia catolică avea parcelele 5053/38 și 5016/5 din fascicola 302 suprafața fiind de 6ha, 90 ari și 19m2, iar ce reformată avea parcela virană nr. 112 și parcela 103 și 107 din fascicola 813 în suprafață de 72 ari și 76m2. În data de 12 septembrie 1945, sub nr. 7638 s-a înregistrat o cerere de către parohia din Măneuți, ca aceste pământuri să le fie date în folosință. Dar cu biserica s-a întâmplat altceva.

Iată cum raportează Ioan Popa:

„Prea Cucernice Părinte

 *

    Fiind informat că Jurisdicțiunea Comitetului Dirigent cu sediul în Aiud s-a desființat și că ați preluat-o Dvs., vin cu onoare a-mi achita și înstiința pe această cale, obligațiunea luată ulterior, de a arăta starea bunurilor Reformate din Măneuți, Jud. Rădăuți.

    Având împuternicirea de Comitetul Dirigent ca administrarea și observarea acestor lucruri să se facă numai de mine, fiind recunoscut și valabil până la revocarea din partea celui cu drept. Acesta împuternicire sub nr. 1700/1942 nu a fost revocată nici până în prezent.

    Îmi fac datoria și de data aceasta pentru a vă face cunoscut următoarele:

*

    În aceste bunuri azi s’a așezat samavolnic un preot ortodox care nu face decât stricăciuni. Toate băncile din biserică le-a scos și tăiat, după nevoile lui personale, făcându-și diferite obiecte casnice. Geamurile de la școală le-a ridicat luând sticla, prefăcând această clădire într-un asemănător grajd. Mulți pomi din livadă i-a tăiat.

*

    Totul distruge fără nicio remușcare.

    Arătându-i cele împuternicite îmi răspunde că nu recunoaște. Ba mai mult, aceste bunuri sunt trecute la biserica ort. și că Comitetul nu mai dispune de ele.

    Vă rog să binevoiți a-mi da o deslegare asupra celor arătate și avute față de împuternicire.

    De nu, insist să mi se reînnoiască împuternicirea pentru al chema pe acest domn în fața justiției să-și spună cuvântul de cele făcute.

    Ar fi mult mai bine dacă ați delega pe cineva de a inspecta și vedea la fața locului aceste toate.

 *

Măneuți la 2 Noemvrie 1945                            Cu supus respect

                                                                           Popa Ioan

                                                                           Învățător

                                                                           Măneuți-Rădăuți

Cred că sunt de prisos comentariile. Probabil așa s-a întâmplat și cu cele rămase de la germani.

*

*

[1] După câte cunosc, averile bisericii au fost predate, în anul 1946, cultului ortodox, de către Episcopia Reformată din Cluj.


László Gergely Pál: NUMĂRĂTOAREA

Printre cei care au călătorit în Moldova și Bucovina, și despre care nu prea se știe, s-a numărat și Elek Gegő[1] la începutul secolului al 19-lea. Cartea sa[2], apărută în 1838, prezintă o descriere fidelă a ceea ce a găsit el în Moldova și Bucovina, indiferent de etnie, datini, porturi, religii. Din carte nu am putut trage nicio concluzie despre ce l-a determinat pe călugăr să facă acest drum. Sigur nu a fost trimis de către Academie, căci în prefață cei de acolo nu-și asumă răspunderea pentru texte. Între paginile 115-123, Gegő trateaza coloniile maghiare din Bucovina. Interesant este că, în ziua de azi, se cunosc numai cinci–șase foste sate, dar dacă ne întoarcem în timp, putem observa că au mai fost și altele. Ce s-a întâmplat cu ele nu se știe, dar merită să complectăm cu ele istoria Bucovinei.

*

    Aproape toți istoricii vorbesc și descriu numai satele Țibeni (Istensegíts), Iacobești (Fogadjisten), Dornești (Hadikfalva), Vornicenii Mari (Nagy-Józseffalva) și Măneuți (Andrásfalva). Dar au mai fost și altele, cum e cazul Bălcăuților (Laudonfalva), cu toate că acesta din urmă a avut o perioadă efemeră. Deci, la început au fost șase colonii.

*

    La Bălcăuți maghiarii nu au rămas prea mult și tradiția orală spune că din lipsa condițiilor. Personal, eu n-aș băga mâna în foc pentru o asemenea afirmație, mai ales că am călătorit de nenumărate ori acolo. Eu aș crede că celor aproximativ 20 de familii maghiare de acolo nu le-a convenit faptul că, în scurt timp, au fost colonizate peste ei vreo sută de familii de rusini. Și atunci au plecat, majoritatea stabilindu-se în Dornești și Măneuți.

*

    A mai fost o colonie, numită Tomantic (sau Tomnatec), după cum notează scriitorul Alajos Santha, dar și Raimund Friedrich Kaindl, undeva, pe lângă Karlsberg (Gura Putnei). Această colonie s-a format din vreo 22 de familii din Măneuți și 4-5 din Țibeni, în jurul anului 1826. După cronicile vremii, ei au plecat din cauza impozitelor și a iobăgiei și au rămas în Tomnatic până prin anii 1876-1880, după care s-au reîntors în satele lor.

Și ajungem la călătoria lui Elek Gegő, din anii 1836-1838. La pagina 116 el prezintă un tabel, care, după spusele sale, cuprinde datele furnizate de către Ferenc Fodor, locuitor din Dornești. Surprinzător este că, pe lângă cele cinci sate deja cunoscute, Țibeni (Istensegíts), Iacobești (Fogadjisten), Dornești (Hadikfalva), Vorniceni (Józseffalva) și Măneuți (Andrásfalva), la pozițiile 2 și 7 el mai scrie de două sate, despre care nu se știe azi nimic, dar care au avut destul de mulți locuitori pentru acea vreme: Boldogfalva, cu 7-800 de locuitori și Magyarfalva, cu 600 de locuitori. La ultima coloană sunt notați preoții a patru localități (Iacobeștii fiind filiala  Țibenilor), respectiv Antal Tornay la Măneuți, András Oross la Dornești, Ignacz Piroch la Țibeni și Albert Gyurovits la Vorniceni. La localitățile fără preoți, Elek Gegő scrie că ele aparțin ori de Rădăuti, ori de Țibeni, fără să precizeze nominal satele. Având în vedere că se știe de cine a aparținut Iacobeștii, interesant ar fi de știut pe unde se aflau celelalte două sate (Boldogfalva și Magyarfalva), și ce s-a întâmplat cu ele. Nu sunt adeptul speculațiilor, dar studiind registrele catolice ale regimentelor de la Suceava, tind să cred că una din ele s-a aflat în jurul satului Șcheia.

Ultimul sat care merită amintit este Vornicenii Mici (Kis-Józseffalva), care s-a format între anii 1916-1918. Deci câte au fost în total?

*

*

[1] Elek Gegő (Csíktaplóca 25 martie 1805-Bratislava 9 oct 1844), orator, etnograf, istoric, calugar franciscan, corespondentul MTA (Academia Maghiara de Stiinte). Studiile le-a facut la Székesfehérvár (Ungaria), Nagyszombat (Trnava-Slovacia), Bratislava.

[2] A moldvai magyar telepekről, Buda, 1838, pg. 115-124 (Despre asezarile maghiare din Moldova)


László Gergely Pál: Noi îngeri, ei nu

Câteodată, când vine vorba de istoria strămoșilor mei din Bucovina, nu știu dacă să scriu serios sau un fel de satiră. Căci ceea ce s-a întâmplat cu ei, la un moment dat, ar putea fi considerat satiră sau o glumă proastă, dacă nu am cunoaște vinovații sau responsabilii faptelor. Pentru a complecta această satiră, de vreo 20 de ani au apărut foarte mulţi specialiști în ale istoriei sau etnografiei, care nu numai că-şi dau cu părerea, dar mai scot și cărți, după ce au învățat cum funcționează metoda copiatului. Nu cunosc câți au permise la cel puţin 4-5 arhive, dar sunt sigur că, în două zile, au învățat 3-4 limbi străine, la nivel de traducător, prin niște cursuri cum sunt cele „în două ore, limba engleză nativ”. Dar să-i lăsăm pe acești mândri scriitori și să trecem la ale noastre.

*

  Acum mai bine de trei decenii, când a început să mă preocupe istoria familiei și a neamului meu, pot să zic că am avut noroc cu copia unui manuscris al bunicului meu[1], care mi-a oferit un punct de plecare important. Cum bine știu cei care mi-au folosit traducerile, manuscrisul se compune din două părţi distincte: partea istorică, inspirată de Kis-Várday și Szádeczky, iar partea a doua descrie propriile experiențe sau relatările bătrânilor. Multă vreme, am avut doar câteva cărți în limba maghiară (sau cărți copiate la xerox), care se referau la maghiarii bucovineni, majoritatea aduse din Ungaria, căci la noi, în județ, dispăreau cărțile maghiare ca și secția maghiară de la școală, iar alții nu scriau despre noi. Aceste cărți le-am citit de mai multe ori și am ajuns la o singură concluzie: maghiarii din cele cinci sate bucovinene erau cei mai săraci, de aceea au ales emigrarea. La un moment dat, m-am hotărât să studiez și alţi scriitori sau istorici, români, germani, care au scris despre Bucovina, și ce am aflat? Și alte neamuri au fost sărace, și familiile lor aveau mulți copii, era penurie de pământ, și ei lucrau în Moldova la boieri, și ei au fost afectați de boli, practic toți erau în aceeași situație, dar care situație i-a lăsat indiferenți pe istoricii maghiari. Practic, fiecare istoric s-a axat mai mult pe neamul său, omițându-i pe ceilalți. Însă nu poți avea o istorie a neamului complectă, dacă nu studiezi și neamurile vecine. Căci, vrând-nevrând, la un moment dat istoria lor s-a interconectat ori s-a influențat reciproc.

*

   Motivele plecării maghiarilor din Bucovina sau, mai precis, motivele cunoscute până acum sunt descrise de istorici: ca guvernul să-i scape de sărăcie, să nu mai fie slugi la boierii moldoveni și nu în ultimul rând să se întoarcă, cum s-a scris, în „sânul patriei mamă”. Însă patria mamă s-a dovedit a fi mama vitregă, care, după ce s-a folosit de „copii săi”, i-a abandonat.

Prin anii 1850, deja s-au notat copii cerșetori de origine maghiară la Suceava. Aceştia puteau fi originari din Vorniceni, având în vedere distanța mică dintre localități, dar și suceveni. În registrele catolice de la Suceava, am găsit (în perioada 1786-1802) nume ca Nagy, Mészáros, Beréti, Varga, Györffy, Gegő, Lőrinc etc. Foamea și plânsetul acestor copii nu s-au auzit la Budapesta, nici măcar după marea împăcare dintre austrieci și maghiari, din 1867. Că foametea și sărăcia era generalizată, e destul dacă studiem Arhiva Parohiei Ortodoxe Marginea, Condica cronicală, pagina 2, sau Arhiva Parohiei Ortodoxe Pârteștii de Jos, Condica cronicală, paginile 7-17.

*

   Prin anii 1880, profesorul László Mihály, originar din Țibeni și fratele preotului László István[2], ctitorul bisericii din Ţibeni, a scris o carte, Keleti testvéreink (Frații noștri din est), care a atras atenția guvernului maghiar asupra maghiarilor lăsați de izbeliște în Bucovina. Interesant este că, până atunci, maghiarii nu au solicitat de la guvern decât cărți, calendare, preoți sau dascăli.

*

  Deci, László Mihály a ajuns la Budapesta, fiind trimis de către preotul Drujbatzky la studii, și acolo a rămas. Cu toate că, acum vreo 2-3 ani, s-a încercat, printr-o carte dedicată lui, să i se ridice un piedestal, eu am ajuns la concluzia că marele oraș, cu ispitele sale, a avut o influență nefastă asupra sa și toate scrierile sale erau pentru cariera sa, și nu pentru a-și ajuta consătenii. În manuscrisul său, scriitorul László János, la capitolul „Motivele emigrării în Canada”, notează: „Aveam de gând ca, la Budapesta, să apelăm la directorul gimnaziului din strada Hold, László Mihály, născut la Țibeni. Dar preotul László István ne-a zis: Nu mergeți la fratele meu, că e un om nervos… După cum ne-am dat seama mai târziu, lui László Mihály nu-i făcea plăcere să stea de vorbă cu cei din neamul său. Poate că-i ura sau se rușina de originea sa, nu se poate știi”. De menționat că cei trimiși la studii în Ungaria trebuiau, la un moment dat, să se întoarcă în comunitățile lor din Bucovina. László Mihály nu s-a întors și s-a căsătorit cu o străină, ieșind definitiv din circuitul bucovinean.

Digul de lângă Skorenovac

Dacă luăm la rând emigrările maghiarilor din Bucovina, vom vedea ce nu s-a scris. În prima plecare, în 1883, guvernul avea nevoie de muncitori, ca să construiască digul în Josul Dunării, pentru a putea asana anumite terenuri, lucrare pe care au refuzat-o cei de acolo. Cei din Bucovina, aflați la 800 de kilometri de Skorenovac,  înainte de colonizare au ştiut doar ce li s-a spus: că vor avea de lucru, 1 iugăr loc de casă, 10 iugăre arabil, 2 iugăre fânețe, deci Raiul propriu-zis. Au ajuns, în aprilie, și, la 2 iulie 1883, deja solicitau să fie mutați de acolo, datorită condițiilor. O parte din ei au fost mutați la Ghioroc, lângă Arad, alții au venit la Deva, mulți s-au întors în Bucovina (cei prevăzători, care nu și-au vândut gospodăriile).

*

   La Hunedoara, în 1892, scopul guvernului era să întărească populația maghiară din oraș cu 19 familii și vreo 20 de flăcăi din Dornești. Prin 1890, populația etnică a orașului arăta astfel: total 3.037, români 1.610, maghiari 904, germani 360, alții 163, țigani 139, slovaci 27 etc. Fără comentarii.

Prima colonizarea la Deva (1889-1892) a fost o reușită inițial, cu 54 de familii de coloniști.

La colonizarea din Luduș (1902-1905) se putea înscrie numai cine avea 2 mii de coroane, și maghiarii din Bucovina fiind săraci, prea puțini au reuşit să plece și să scape de sărăcie. Au plecat deci 13 familii. Istoricii și cercetătorii nici acuma, după mai bine de 100 de ani, nu-și dau seama cu ce scop s-a făcut această colonizare.[3]

La Babșa și la Nimigea coloniștii nici nu au reuşit să gătească de câteva ori, că s-au și răspândit în lume. La Vița, coloniștii au primit vreo 20 de iugăre de pământ, dar era de foarte slabă calitate. După câte știu, din 10 familii a rămas în sat una.

Mormântul preotului László István din Ţibeni

A doua colonizare la Deva, în 1910, deja scârțâia. Au fost aduse 74 de familii, dar mulți nu au primit pământ, erau la statutul de jeleri. Tot atunci s-au stabilit 54 de familii la Streisângeorgiu, iar în 1911, la Cristur. De la Sângeorgiu, în 10 ani, au plecat jumătate din familii în Brazilia sau prin lume, și nici măcar o casă promisă nu i-a așteptat. Dar au revenit „fericiții colonizați” în Skorenovac și Ivanovo. Aici și la Cristur doi oficiali maghiari, unul expert contabil (Szabó Imre) și celălalt notar (Farkas Béla), au delapidat 63.000 de coroane din avansul plătit de maghiarii bucovineni. Aceste două colonizări erau organizate de către privații care au și delapidat.

*

   Și urmează marea plecare din 1940-41. Aici e simplu. Conform obiceiului, dăm vina pe alții: că s-a schimbat administrația, s-au schimbat dascălii, s-a făcut Reforma Agrară, că erau șicanări și altele. Pe aceștia eu întotdeauna i-am întrebat: credeți că pentru maghiarii, secuii și sașii din Ardeal a fost altfel? Și ei erau supuși la aceleași presiuni, dar nimeni nu și-a luat satul în poală și a plecat. Atunci era un curent de schimb de populații, ungurii făceau schimb cu cehii, cehii cu ucrainenii, șvabii din Ungaria erau duși în Germania etc. Și atunci, de ce sunt alții de vină tot timpul? Că învingătorul face regulile jocului? Aşa este de mii de ani, nu din 1921 sau 1940. Și la toţi.

*

*

[1] Manuscriul original de 300 de pagini se afla la Völgységi Múzeum din Bonyhád, Ungaria, dus acolo din anumite motive din 1947.

[2] Până în 2005 nu s-a știut la Țibeni cine e înmormântat în spatele bisericii și călcau într-o veselie unii pe mormânt, crezând că acolo s afla e un boier. După ce le-am dat informații și surse traduse, s-a hotărât restaurarea mormântului.

[3] A marosludasi telepek 110 éve


László Gergely Pál: SKORENOVAC-SZÉKELYKEVE 1883

Prima plecare organizată a maghiarilor din Bucovina a avut loc în anul 1883, în cele trei sate aflate la sud de Belgrad, respectiv Voiloviţa (Hertelendyfalva), Ivanovo (Sándoregyháza) şi Skorenovac (Székelykeve), la o distanţă de aproximativ 800 de kilometri de Rădăuţi. Istoricii maghiari au tratat mai pe larg această acţiune, mai precis numai acţiunea, dar detaliile celor întâmplate se cunosc prea puţin, în ziua de azi, în Bucovina. Destinul m-a dus şi pe acele meleaguri, nu o dată, mai ales că bunica din partea lui tata era născută la Voiloviţa, dar provenea dintr-o familie din Măneuţi. Practic, făceam şi cercetare şi îmi vizitam şi neamurile. Oricum, era mai bine decât să fac un fel de copy-paste de pe net, cum multă lume procedează în ziua de astăzi. Tocmai de aceea sursele şi traducerile mele vor fi protejate, dar la o solicitare motivată temeinic, în particular, sunt dispus să le ofer.

*

 

Maghiarii colonizaţi  în satul Skorenovac prima dată au fost aşezaţi în lunca Dunării, pe locul unui sat numit Giurgevo sau Radayfalva. Acolo, în anul 1716, exista un punct de observaţie, probabil a traficului de pe Dunăre, al cărui comandant a fost colonelul Durdevici, şi, probabil, de acolo a rămas denumirea. Împăratul Franz Josef a donat, în 5 mai 1867, zonele din lunca Dunării satelor din apropiere, cu condiţia să construiască digul şi, după fiecare iugăr asanat, să vireze bugetului de stat 20 de forinţi, în 10 ani. Dar locuitorii satelor au refuzat construirea digului. Atunci, printr-un decret, emis în 13 octombrie 1868, împăratul a aprobat înfiinţarea a şapte colonii, între Perlez şi Kovin, acestea fiind: Erzsébetlak (Elisenheim), Királyfalva (Königsdorf), Albertfalva (Albertsdorf), Gizellafalva (Gisellendorf), Máriaföld (Marienfeld), Sándoregyháza (Ivanovo) si Gyurgyevo (Giurgevo).

În anul 1869, Giurgevo avea 396 de locuitori, 175 de bulgari, 80 de germani şi ceilalţi sârbi. Acest amalgam etnic este dovedit şi de recensământul efectuat în anul 1875. Fiecare familie era obligată ca, în termen de cinci ani, să ridice 100 de metri cubi de dig, iar după fiecare iugăr asanat să plătească 30 de forinţi la bugetul de stat. Însă Dunărea a rupt digul pe jumătate terminat, în anul 1870, ceea ce a făcut ca multe familii să renunţe la colonie. Dar soseau alţii.

*

 

O statistică din 27 iulie 1875 ne arată că, la Giurgevo, erau 275 de familii, în 265 de case, dintre aceştia, 195 de familii posedau pământ, iar 80 nu aveau. Aceste date sunt importante pentru noi, fiindcă dovedesc dezinformările primite de maghiarii bucovineni. Deci, cu 8 ani înainte ca primii maghiari să fie colonizaţi, deja era penurie de pământ.

*

   În data de 12 martie 1876, Dunărea iarăşi a rupt digurile şi a inundat satul Giurgevo, ocazie cu care multe case s-au dărâmat. O parte din populaţie a plecat, însă unii se încăpăţânau să rămână. Raportul trimis la Budapesta suna astfel: „La inundaţiile din anul 1876, localitatea Giurgevo s-a distrus în totalitate, mare parte din locuitorii săi s-au împrăştiat şi prin decizia Consiliului de comitat, din data de 3 mai 1882, satul a fost desfiinţat. Decizia a intrat în vigoare în acel an, la 2 noiembrie. Dar în anul acela guvernul maghiar deja ducea o propagandă de colonizare printre maghiarii bucovineni, promiţându-le pământ şi locuri de muncă, totul culminând cu promisiunea că vor fi pe teritoriul Ungariei de atunci. Şi dă-i cu slogane patriotice, cu promisiuni că vor avea pământ cât vor, că nu mai trebuie să lucreze pământul boierilor moldoveni, că scapă de sărăcie, de parcă numai ei erau săracii de serviciu în Bucovina. Interesant este că, deja în anul 1874, o comisie dintr-un sat maghiar din Bucovina s-a adus, cu clopul în mână, la Budapesta, totuşi nu ei au fost primii colonizaţi. Şi nici nu am găsit vreo mărturie scrisă că ar fi fost împuterniciţi de celelalte sate. Să nu uităm şi de ce am scris în „Un motiv pentru a pleca”.

Ca să fie totul mai convingător, din partea guvernului maghiar au fost în Bucovina domnul O. A. şi inginerul K.

Din Bucovina, primul tren a plecat la 10 martie 1883, cu 709 locuitori din Măneuţi. La 2 aprilie, a urmat a doua garnitură, cu 800 de persoane din Ţibeni şi Iacobeşti. Când au ajuns, au fost lăsaţi în extravilanul satelor de acolo, respectiv la Voiloviţa, în majoritate reformaţii din Măneuţi, iar la Ivanovo cei din Dorneşti, şi la Skorenovac locuitori din toate satele maghiare. Prima colonizare s-a desfăşurat într-o grabă aşa de mare, încât coloniştii nu au avut timp să-i avertizeze pe cei rămaşi acasă despre ce-i aşteaptă.

*

    La două luni de la colonizare, în 3 iulie 1883, B. M. născut în Ţibeni (1856) scria guvernatorului: „Cu supunere ne rugăm la dl. guvernator să asculte durerea inimii noastre… şi să ne ducă în alt loc, că pe acest teren, la cea mai mică ploaie, apa intră în case şi tot ce avem putrezeşte, inclusiv recolta…locul de casă e foarte mic, acasă (în Bucovina – n.a.) s-a promis că şi cel mai sărac om va primi un iugăr pentru casă, 10 iugăre arabile şi 2 iugăre păşune….”.

*

   Condiţiile de acolo sunt foarte fidel redate de un scriitor al locului (S. G.) într-o broşura apărută în 1936: „Dacă omul îi ascultă pe localnicii aceia săraci ar putea crede că nu e vorba de o regiune bogată din Banat, ci de o zonă din Indiile de Vest. E foarte ciudată ideea autorităţilor de a forma o colonie în lunca Dunării, când digurile încă nu sunt terminate, printre copaci, tufe, stuf şi să ai şi pretenţia s-o ducă bine acolo. Nu prea este indicat să umbli prin colonie, seara, că te poţi rătăci şi nu-ţi mai găseşti locuinţa, ori ajungi pe o ridicătura şi, când ţi se desface pământul sub picioare, îţi dai seama că ai căzut într-o bordee sau un horn”.

Învăţământul în colonie a început la 8 octombrie 1885. Atunci a fost numit dascăl M. J., iar în 15 decembrie, S. J.. Scriitorul amintit mai sus descrie şi locuinţa, şi condiţiile de trai ale învăţătorilor: „Numai fizicul lor slab le permite să poată supravieţui într-o cameră de câteva picioare de lată şi cam tot atât de lungă, având înăuntru două paturi, două lăzi şi o sobă de fier.  Încuietoarea sau clanţa se consideră obiect de lux, dar oricum ar fi de prisos, fiindcă printre pereţii din scânduri bate şi vântul, intră şi ploaia. Cel care adormea ultimul era obligat să umple soba cu lemne, şi oricare din ei se trezea, noaptea, mai îndesa lemne pe foc. Dimineaţa, înainte de a se scula, scuturau frumos zăpada de pe pături, şi primul lucru era să umple iarăşi soba”.  Dacă aşa era cu dascălii, ne putem de seama cum era cu copiii, la şcoală. Poate aveau un pic de noroc, că şcoala a fost construită din chirpici.

*

  Dunărea şi-a cerut drepturile şi au mai fost inundaţii în 1888, 1889, 1893, însoţită de cutremur în 1895. Unii s-au întors în Bucovina, alţii au mers la Ghioroc, în judeţul Arad, iar alţii s-au oprit la Deva. Despre aceştia scria un poet român:  „…La intrarea Ciangăilor imigraţi în Deva, nişte ciobani se uitau, desigur râzând – căci Românul e de felul lui râzător – la sărăcimea care trecea pe drum…”. Râdeau ei, dar nu ştiau că, dintre aceştia, mulţi de-abia au scăpat cu viaţa, când s-a revărsat Dunărea. Pe unii din ei i-au găsit la o lună după ce s-au retras apele, recunoscându-i numai după haine.

Poza de pe dig: unde se vede stuful, acolo a fost satul Giurgevo

În 1889, satul Giurgevo s-a desfiinţat din nou şi s-a mutat pe locul actual, luând, în 1922, numele de Skorenovac.

Pe scurt, maghiarii din Bucovina au fost colonizaţi într-un loc unde nimeni nu a vrut să meargă şi de unde toţi plecau. Cine e responsabil pentru aceasta? Ar fi interesant de aflat dacă organizatorii au fost să vadă condiţiile de colonizare, la faţa locului, sau totul s-a făcut din fotoliile de piele.


László Gergely Pál: De izbelişte în mijlocul câmpului

Câteva lucruri interesante: La Densus, am observat, acum câţiva ani, o mică statuie, dar impresionantă, din marmură, lăsată de izbelişte în mijlocul câmpului. Locul fiind împrejmuit cu gard şi cu sârmă ghimpată, cu greu am escaladat acest obstacol (era să-mi las nădragii-n gard), fiindcă mă atrăgea ceva de acea operă de artă, care, cum s-a văzut de la distanâî, avea o vechime considerabilă.

Era un monument funerar, cu inscripţii în maghiară: „Soţia lui Lőrinc Mara, născută Leontina Lukács, în 1837, şi decedată în 1863”. Pe cealaltă latură: „Ridicat, în semn de pios omagiu, de către soţul neconsolat”.

No, amu trebuie zis că famila Mara a fost de origine română şi înnobilată, cu secole înainte, de regii maghiari. Şi numele de Lucaci Leontina spune multe. Dar, fiindcă e scris în maghiară, mormântul e lăsat de izbelişte.

Interesant este că şi monumentele din secolul 19 erau scrise în latina urmaşilor geto-dacilor.


Pagina 1 din 41234