BUCOVINA UNUI MAGHIAR | Dragusanul.ro

Lásló Gergely Pál: Piatra funerară a Margaretei

*

Am văzut, la Baia, ce scrie despre biserică. Prima nevastă a lui Alexandru cel Bun a fost Bánffy Margit, din aripa Losoncz, şi nu a fost poloneză.

Familia Bánffy a avut trei ramuri mari: cel din Alsólendva (slovaca Lendava, germana Lindau), cel din Felsőlendva (slovaca Gornja Lendava, germana Oberlindau) şi cel din care se trage Margareta, Losonc (slovaca Lucenec, germana Lizenz). De aceea, mai apare Margareta cu numele de Losonczy sau Losonczy-Bánffy.

Pe o bucată din piatra funerară a Margaretei, aruncată, la Baia, în zona verde, se mai poate citi: (D)OMINE MA(R)GARET(A).

Cam astea sunt datele mele.

*

PRECIZĂRIPrima nevasta a fost Bánnfy Margit, casatoriti intre 1394-1400, si i-a avut copii pe Roman si Alexandru. A doua nevasta a fost Podolsky Ana, de la care l-a avut pe Ilie (1409-1448). A treia a fost Rymgaila, fata principelui lituanian Kierjust, şi a patra a fost Marina, de la care s-a născut Petru, domnitorul Moldovei cu numele de Petru al II-lea.


László Gergely Pál: Un motiv pentru a pleca

*

Istoria ne-a demonstrat, dacă mai era cazul, că toate neamurile și-au avut proprii bocitori de serviciu: că am fost cei mai falnici, cei mai viteji, cei mai eroi, dar am pierdut toate luptele, și pe câmpurile de luptă, și cu viaţa. De vină, întotdeauna, au fost alții. S-a scris istorie pentru renume sau să fie pe placul politicienilor vremii. Cum am învățat și noi la şcoală, că al doilea război mondial a început în 1939 și a continuat în 23 august 1944. Nimic de Stalingrad, nimic de Cotul Donului sau de Odessa. Și i-am eliberat pe toți, care nu prea au vrut să fie eliberaţi. Norocul nostru că, de câțiva ani, au apărut „lupii tineri” în istorie, care numai la școală au învățat ce înseamnă cuvântul „tovarăș”.

*

László Gergely Pál

Decolonizarea satelor maghiare din Bucovina se împarte pe două perioade: anii 1882-1911 și 1940-1941. Toate s-au făcut cu contribuția statului maghiar, în afară de cele din Streisângeorgiu și Cristur (judeţul Hunedoara), care au fost organizate de către persoane private. Statul a cumpărat pământurile, a promis construcția de case, a oferit credite, dar au fost niște lucruri esenţiale, de care nu a ținut cont: calitatea pământurilor, numărul şi situația persoanelor relocate, clima. Și așa au ajuns viitorii coloniștii de s-au înșelat, de fiecare dată când s-au bazat pe promisiunile  autorităților.

*

  Prima mare plecare din Bucovina a fost în anul 1883, în satul Giurgevo. Localitatea se afla (azi nu mai există) la 800 de kilometri de Bucovina, la aproximativ 40 de kilometri sud de Belgrad. Şi, în acel moment, satul a fost depopulat. S-a afla în lunca Dunării, la 100 de metri de fluviu. Digurile n-au fost terminate și Dunărea, cam la 4-5 ani, își cerea drepturile înapoi. Cei din Bucovina nu au fost puși în temă cu acest aspect, lor li se promiteau hectare întregi, locuri de muncă și că va curge mierea pe ulițe. Autoritățile au vrut, prima dată, forță de muncă pentru terminarea digurilor, deci bărbați. Cum aceștia nu plecau fără familii, au venit în discuție și familiile. Se aşteptau la circa 1.000 de persoane, dar, până la urmă, au fost 4.000. Au ajuns, în aprilie 1883, și deja, la 3 iulie 1883, deci la două luni după sosire, au formulat o cerere către guvernul maghiar, să-i mute de acolo (scrisă de Barabas Márk). Acest aspect va mai fi discutat.

*

  Multi au scris despre colonizarea și condițiile din Giurgevo, despre motivul plecării din Bucovina (cele economice și cele politice), dar prea puțini știu de un aspect important, petrecut la Măneuți, înainte de plecarea în Josul Dunării. De ce s-au grăbit cei din Măneuți, când petenții, care s-au dus la Budapesta, pentru repatriere, au fost din Vorniceni?

*

   Regretatul istoric Solymár Imre, din Bonyhád (1947-1997), bazându-se pe documentele și informările bisericești din Măneuți, din perioada respectivă, demasca corupţia şi delapidarea, premergătoare plecării din 1883.[1]

*

    În 1875, biserica reformată din Măneuți avea o avere de 2.853 florini şi 26 de creițari, care „s-a topit” în doi ani. În acel moment, biserica n-avea preot, dar enoriaşii îl aşteptau să vină pe Láng Károly. Curatorul din prezbiterul Balogh Gergely s-a apucat de renovare: acoperișul, pivnița, gardul, săpatul fântânii, dar „un pic” a calculat greșit manopera. La jumătatea lucrării, deja nu mai aveau bani. Populația fiind săracă, nu puteau cere de la ei. Atunci, șase din cei mai înstăriți gospodari, fiind și membri în prezbiteriu, s-au hotărât ca, în numele bisericii, dar fără știrea enoriașilor, să solicite un împrumut de 1.050 de florini, de le nişte evrei. Enoriașii au fost anunțați de-abia  după șase luni, la ședința din 8 aprilie 1877. Împrumutul nu a fost rambursat, dobânzile se acumulau. Între timp, cei șase au cheltuit și fondul școlii reformate, care era pentru salariul preotului și al dascălului. Încet-încet, dobânzile au depășit suma împrumutată, dar nimeni nu plătea. În toamna anului 1878, evreii au denunțat la căpetenia din Rădăuți tot satul, aici intrând, fără vină, și catolicii, cerând de la autorități recuperarea sumelor datorate. Autoritățile, cu sprijinul jandarmilor, au mers în sat, pentru recuperarea împrumutului, ei confiscând ce se putea: haine, produse agricole etc. A venit iarna și s-a instalat foametea în sat. În vara lui 1880, doar trei familii reformate, din 150, și-au plătit contribuția către biserică.

*

   Cine credeţi că au fost primii, pe listele de plecare din sat? Cei șase.

Cum spune zicala: apără-mă, Doamne, de prieteni….

*

*

[1] Solymár Imre:
Újabb adatok a bukovinai székelyek al-dunai telepítésének gazdasági hátteréhez.

(Források a bukovinai székelyekről; Babits Kiadó, Szekszárd – 2000; pag. 265-270. )

 


László Gergely Pál: Părăsirea pământului natal

Oradea-Mare, 09.06.1941. Foto: Bognóczky Géza

*

Repatrierea naționalităților conlocuitoare din Bucovina, la începutul celui de al doilea război mondial, a fost tratată în numeroase documente de  către istorici. Acel trend al Europei, ca fiecare națiune să trăiască în propria țară, nu întotdeauna s-a dovedit a fi benefic. Istoria ne-a demonstrat, că au pierdut nu numai cei care au plecat, dar și cei care au rămas. Noi ne vom referi numai la maghiarii din Bucovina, a căror soartă a dovedit, că mai există și mame vitrege.

*

László Gergely Pál

Anumite contacte diplomatice româno-maghiare, cu privire la problema maghiarilor din Bucovina, au început încă din 1937, dar nu s-a ajuns la un rezultat. Însă ocuparea Ardealului de Nord, de către armata maghiară, a oferit alte oportunități în desfășurarea tratativelor. Intențiile guvernului maghiar erau ca maghiarii din Bucovina să fie colonizaţi mai ales în județul de atunci Solnoc-Doboca (Szolnok-Dobóka), în zona Dej sau Ocna Dej. Guvernul de la București nu a fost de acord, cum nu a fost nici cu a doua variantă, respectiv județul Sătmar. Era un impas, din care autoritățile maghiare de atunci nu găseau ieşire. Mult lăudata repatriere în „patria mamă” se îndrepta către un eșec, căci din Ungaria nimeni nu oferea loc sau pământ pentru maghiarii din Bucovina, nici aristocrația, nici statul. Singurii care le-au oferit 1.000 de hectare erau cei de la episcopia din Calocia (Kalócsa). Însă acest pământ era o mlaștină, a cărei asanare dura, după experţi, peste trei ani.

*

  La 11 aprilie 1941, armata maghiară a ocupat, din Iugoslavia, zona numită Bacica (Bácska). Alungând populația de acolo, maghiarii s-au gândit să-i repatrieze pe maghiarii din Bucovina în zona ocupată. Și acum ajungem la problema maghiarilor din Bucovina.

*

  Ei nu au dorit niciodată să fie repatriați într-o zonă ocupată sau, de pe o graniță, pe alta. Dar nu au avut de ales. Propaganda făcută de preoții maghiari din Bucovina, în frunte cu Németh Kálmán, din Tolva (fosta Tulova, adică Vorniceni), i-a dus pe maghiari într-o situație inedită. În Bucovina erau obligați să opteze, deci să renunțe la cetățenia română, la case, pământuri, căci, altfel, nu li se eliberau pașapoartele. În Ardeal, nu erau primiți, în Ungaria, la fel, deci singura opțiune era să se stabilească în Bacica. De menționat că mulți dintre ei nici nu au auzit, până atunci, de Bacica. Acolo au rămas până în 1945, dar, de aici, urmează o altă poveste.

*

  Niciodată nu a fost ușor pentru cineva să-şi părăsească pământul natal, casa, gospodăria, biserica sau cimitirul cu mormintele copiilor, părinților și ale străbunilor. Dar, câteodată, soarta ne joacă pe degete. Nici maghiarii din Bucovina  nu erau cu toții foarte entuziasmați să plece. Dar propaganda, neamurile și, nu în ultimul rând, mita i-a convins.

*

  Propaganda a mers bine, organizarea nu. Iată ce scria preotul reformat Bognóczky, din Măneuți, la 22 mai 1941: „După ultima numărătoare, am rămas cu 180 de enoriași. Asta înseamnă că 2/3 din ei au plecat. Și aceștia au rămas fiindcă consulatul a promis, pe data de 20, garniturile. Cum astea nu au ajuns, oamenii au devenit extrem de furioși și nu mai așteaptă. Nu așteaptă, fiindcă și-au pierdut încrederea în domnii lor conducători și nu mai speră să vină garniturile în iulie. Fiecare își vede de propria soartă și viitor. Nu avem de la cine aștepta ajutor. În sat au rămas numai 1.300 de suflete, ceea ce înseamnă că și dintre ei (catolicii din Măneuți) au plecat 2/3. Populația scade, pe zi ce trece, și până vor veni „garniturile maghiare” nu va mai fi nimeni în sat. Cei care au plecat sunt împrăştiați peste tot. De unii știu, de alții nimic. Cine-i va aduna pe aceștia? Suntem la al doilea Siculeni, ăsta e destinul nostru. După 177 de ani de exil, acum vom fi imigranți în propria țara. Stau șocat în fata realității și mă gândesc dacă nu ar fi fost mai bine să rămânem? La atâtea petiții și cereri, niciodată nu am primit un răspuns de la guvernul maghiar. Țelul meu a fost să mă întorc pe pământ unguresc, dar, după cele întâmplate, mă aștept să fim întrebaţi, dacă ajungem acolo: de ce ați venit?”.    

*

 Și totuși, până la urmă, au plecat. Au vândut la samsari animalele și ce se putea din casă și din gospodărie. Imobilele (case, anexe, pământuri), în valoare de aproximativ 68 de milioane de coroane, trebuiau să fie despăgubite de către statul român, ceea ce nu s-a întâmplat.

*

Szolnok-Doboka, county_map

*

  Mai există supraviețuitori din lungul drum către „casă”. Una din ele zicea că, aproape de Coşna, a stat garnitura 2-3 zile, să gătească femeile, să spele în pârâu. După un drum lung, prin Dej, Cluj, Oradea-Mare şi Hódmezővásárhely, au ajuns Szegeden. Acolo, iară au stat în vagoanele de marfă, vreo 3 zile, până ce armata maghiara i-a alungat pe sârbi din case. Și au ajuns în Bacica, unde li s-au repartizat case și pământuri. Un martor zicea că sângele sârbului încă nu se uscase pe perete, când părinții săi au primit casa. Cu inimă grea au intrat, că nu aveau de ales.

*

  O doamnă, născută la Măneuți, care avea 11-12 ani, când a plecat, cu părinții, din Bucovina, m-a întrebat, odată, dacă am văzut vreo poză cu repatrierea lor, cu vagoanele împodobite, cu lozinci, cu steaguri, dar poze în care nici măcar copii nu zâmbesc? La răspunsul meu afirmativ, a zis că tatăl ei și alții au fost obligați, de către autoritățile maghiare, să cumpere acele steaguri și să le pună în ferestrele vagoanelor, să vadă lumea cât de bucuroși sunt de repatriere.

*

   Cum am zis: sunt și mame vitrege.


Şi totuşi, cine sunt maghiarii din Bucovina?

*

László Gergely Pál

Scrierile corecte şi aprofundate despre Bucovina de odinioară, pe care le semnează remarcabilul scriitor şi publicist din Deva László Gergely Pál, înseamnă un necesar de memorie binevenit, pe care mi-l însuşesc entuziasmat, aidoma oricărui om interesat de rădăcini şi de pământul în care au fost ele răsădite. Am şi înfiinţat o rubrică specială, BUCOVINA UNUI MAGHIAR, cu intenţia de a găzdui şi răspândi şi alte scrieri ale unor autori maghiari (începând de la legendarul cronicar Turóczi János). Citind materialul „Şi totuşi, cine sunt maghiarii din Bucovina?”, iniţial pentru introducerea diacriticelor, am rămas impresionat de bogăţia de informaţii referitoare la satele Bucovinei de odinioară, dar şi de vocaţia narativă a lui László Gergely Pál, care te obligă la lectură şi dincolo de fireasca şi necesara curiozitate.

*

Marea majoritate a lucrărilor prelucrate de scriitorii maghiari, până la mijlocul secolului XX, nu au fost scrise de istorici. Regretatul scriitor Zsók Béla precizează că, până în 1888, au scris despre noi: Hacquets (botanic), Mutniansky (călugăr), Kiss Károly (locotenent), Jernei János (filolog, jurist), Gegő Elek (orator, etnograf, călugăr), Bíró Mózes (preot), Drujbatzky (preot), László Mihály (profesor). De-abia în 1888 apare prima lucrare scrisa de un istoric, Szádeczky K. Alajos. Până la data amintită, toţi îi numeau pe locuitorii celor cinci sate ungureşti: maghiari din Bucovina. Începând cu László şi Szádeczky erau numiţi ceangăi-maghiari din Bucovina, după care au rămas numai cu denumirea de ceangăi. Şi în ziua de azi există cartiere, care au denumirea de ceangăi (Hunedoara, Deva). Deci, de unde vine numele?

*

La sfârşitul secolului al 19-lea, a fost ridicată problema aducerii maghiarilor din est (Bucovina şi Moldova) pe teritoriul Ungariei. Ideea şi adunarea de donaţii a fost a Asociaţiei Sfântul Ladislau (Szent László Társulat). Deoarece ceangăi erau în număr mai mare, a luat fiinţă (1868) o „Comisie Ceangăiască”, în cadrul căreia a activat şi scriitorul László Mihály, născut la Ţibeni (26 august 1849, Ţibeni – 29 martie 1932, Budapesta), nimeni altul decât fratele mai mare al viitorului preot din Ţibeni, László István. În data de 29 aprilie 1883, Comisia şi-a schimbat numele în „Asociaţia Ceangăiască”. Numele a rămas ceangăi, ca obiect nu, din cauza numărului mai mare decât maghiarii din Bucovina, cât şi a problemelor politice. Ceangăii se aflau pe teritoriul altui stat, pe când maghiarii din Bucovina erau pe teritoriul austro-ungar. Să ademeneşti cetăţenii altui stat, presupunea o muncă birocratică enormă. Însă atunci când a început înfiinţarea coloniilor cu maghiarii bucovineni în alte locuri (1883), denumirea lor, după Asociaţie, a rămas ceangăi, cu toate că nu prea aveau legături cu aceştia. Indiscutabil, printre maghiarii din Bucovina erau şi ceangăi, însă nu într-un număr aşa de mare, ca să fie denumiţi după ei.

*

Ca să ne dăm seama de unde provin coloniştii din Ţibeni, cel mai bine este să studiem registrele bisericeşti. Primul registru, scăpat de vicisitudinile vremii, este al căsătoriilor, care începe din anul 1782. Surpriza este când găsim notări ca: VENIAM CAESARUS REGIAM (venit cu aprobare cezariană), sau VENIAM AUDITORIATUS, care tot un fel de aprobare este, dar juridică. Înseamnă că, la câţiva ani de la înfiinţarea satului şi la trecerea perioadei de scutire de impozite, mai mulţi au plecat sau era un fel de dute-vino pe acolo. Dar multe se pot afla despre oamenii satului din registre. Aşa aflăm că primul primar a fost Tamás Albert, pe care l-a urmat fiul său, tot Albert. Acesta din urmă  a luat parte şi la războiul francez din 1819. În 1786, primar-birău (judex) era, în Ţibeni, Nagy József, iar cantori, Antalffy Mihály şi Bartók István. Au mai fost primari László István (32 de ani), Szőts József (18 ani), Gáspár Ferenc (20 de ani), Szőts Lázár, în perioada primului război mondial. Atunci s-a împotrivit ruşilor, care au vrut să evacueze satul, de aceea a fost bătut aproape de moarte.

*

    La câţiva ani de la naşterea satelor, aflăm din registre şi ocupaţia şi meseriile sătenilor. Majoritatea sunt  notaţi ca săteni (rusticus) sau ţărani (agricola), dar găsim şi meserii: olari (figulus) Bíró Péter, Császár János, fierari (faber ferrarius) Bartos Pál, Dregány János, Bács János, comerciant cu vin (cârciumar – vinicula) Szabó Mihály, cârpaci (sutor) Kiss Antal, Váncsa Mihály, croitori  Csehi János, Varga István, Frank, brutari András şi Sütő Miklós, zidari (molitor) Tréfás József, Bőjte János, Lakatos Mihály,  Nagy József,  Lőrinc István, László Miklós, pensionar Dragorits Joseph, muzicant (fidicem) Bara Antal, prăşitori-zilieri (sator) Borbáth Mihály, Venczel Mihály, Basa Mihály, Kántor Sámuel, Bokor Simon, Palaroff Leopold, Benkő János, Bokor Simon, Kiss Antal, Borbáth Mihály, Váncsa Mihály, Salamon György, Tusa Mihály, Kántor Sámuel, Kurkó János, Kalina György, Papp Sámuel (Domokos József Hadikfalván kapás), arendaşi Marosán György, Marosán Miklós, cojocar Szőts György, cizmar Salamon György.

*

Urmează gospodarii: Pál András, Nagy István, Göbölős István, Demeter Ferenc, Bodó Imre, Fénya János, Gáll János, Papp András, Székely László, László Antal, Lovász Mátyás, Tusa János, Tréfás József, Kajtár Lőrincz, Bertalan János, Barabás György, Ferenc Antal, László Péter, Győrfi András, Lovász Pál, Bartis Balázs, György Mihály, Veller Károly, Bege György (1787-ben még földműves, 1796-ban gazda), Sebestyén Gergely, Fogarassi János, Gáspár Ignác, Szigethi Tamás, etc.

*

 Majoritatea acestora pot proveni din Secuime, dar sunt şi alte nume, în primii 20 de anii de la colonizare, care arată clar originea lor. După nume, unii nici măcar de origine maghiară nu se pot numi. În perioada 1783-1799, apar nume care, mai târziu, au dispărut din evidenţe. Unii au avut descendenţi, alţii nu. Descendenţii ori au murit devreme, ori au plecat pe alte meleaguri. Mulţi găsim numai ca naşi sau martori la căsătorii. Dar au fost, acolo, germani, poloni, români, evrei, rusini, ţigani, ceangăi etc. Ce înseamnă acest lucru? Ne dăm seama că cei care se numesc, astăzi, maghiarii din Bucovina s-au format din mai multe etnii, şi aceste etnii au fost asimilate, în timp, de majoritatea maghiară. De exemplu, numele de Nistor, Rus, Olah, Moga, Coca, Bersan, Todoran, Stoica, Vancea, Iordache, Marosan, Iacob nu mai trebuiesc explicate, dar în registre apar altfel: Vancia (Váncsa), Iordache (Jordaki), Coca (Kóka), deci maghiarizaţi. Bukatzolski, Eisling, Disnitzki, Katznoski, Roman, Negura, Mezeiana chiar nu au fost secui.

*

În lucrarea sa[1], Fazekas Tiborc, care a studiat originea maghiarilor din Bucovina, trage concluziile pe scurt: „Din enumerarea de mai sus, iese clar că cei care s-au stabilit la sfârşitul secolului al 18-lea în Bucovina nu toţi provin din secuii care au fost afectaţi la Siculeni”.

*

Regretatul politolog Rónai Béla a întocmit, prin anii, 1980, o statistică referitoare la etniile de altă origine, care s-au integrat printre maghiarii bucovineni: români – 75 de familii, germani – 95 de familii, ruşi – 7 familii, ţigani – 11 familii, ruteni – 38 de familii, italieni – 16 familii, poloni – 34 de familii, cehi şi slovaci – 70 de familii, croaţi – 1 familie, ucraineni – 21 de familii, evrei – 22 de familii, alţii – 1 familie. Deci, printre maghiarii din Bucovina, în total 411 familii au nume de origine străină, care înseamnă 14,4 % din total.

*

 Nu putem încheia fără să amintim tradiţia orală. László János, în manuscrisul său, terminat în anul 1936, notează: „Şi acum 50 de ani (se referă la anii 1880-1890 – n. a.) destul de des puteai auzi, de la bătrâni, când doreau să deosebească două familii cu acelaşi nume: familie de catane, şi nu este  familie de catane. Prin denumirea de „familie de catane” se înţelegeau acei maghiari bucovineni ai căror strămoşi au ajuns acolo nu  datorită evenimentelor de la Siculeni. Tragedia acestora a început cu vreo 20 de ani înainte de Siculeni şi a mai continuat încă 20 şi după aceea. Aceşti oameni au dezertat din diferite regimente, aflate pe teritoriul Monarhiei Austriece, unii chiar din campanii.

*

Este ceva supraomenesc în determinarea acestor dezertori, care, în condiţiile date, lipsa de drumuri, urmăriţi etc., au străbătut, în luni şi ani de zile, şi 1.000 de kilometri, ca să ajungă în Moldova, unde s-au stabilit în diferite sate şi şi-au format familii.   

*

De multe ori, bătrânii povesteau despre aceşti dezertori, despre comportamentul inuman al ofiţerilor, despre loviturile de bâte sau nuiele, primite ca pedepse. Aminteau des de Molnar Istvan, care s-a născut la  Spišské Podhradie (Slovacia, a dezertat din regimentul Haller, în 1768, şi ulterior s-a stabilit la Ţibeni”.

*

*

[1] Fazekas Tiborc: Családnevek a bukovinai székelyek körében-wikipédia:  mnytud.arts.unideb.hu/nevarchivum/konyvtar/szemelynev/…/fazekas.do.