BRC 2018, scena 2: LINEAR DISORDER
BRC 2018, scena 2: LEXEM
Ultima seară cu muzică dumnezeiască
Parafrazându-l pe regretatul poet George Damian, care scria în opinia despre poezia lui Vasile Pînzariu, la cerea Securităţii, că singura poezie antinaţională, anticomunistă şi antidemocratică este poezia proastă şi că, judecând din acest punct de vedere, poezia deţinutului politic Vasile Pînzariu este profund naţională, profund comunistă şi profund democratică, simt nevoia să extind această judecată şi asupra Festivalului „Bucovina Rock Castle”, care, ediţie de ediţie, aduce spre sufletele sucevenilor o muzică dumnezeiască, transformând Suceava într-un reper important pe harta culturală a Europei. Iar dacă nu ar fi supusă corespondenţa noastră, a organizatorilor, unor reguli de confidenţialitate, lesne v-aş proba aceste afirmaţii, care întrec şi cele mai entuziaste visuri ale celor care ne susţin. Dar, în fond, eu nu am de probat nimic, pentru că numai barbarismul talibanismului intolerant poate nega, condamna sau minimaliza ceea ce se întâmplă sub zidurile Cetăţii Sucevei, cu prilejul ediţiilor „Bucovina Rock Castle”.
*
„Cultura nu are voie să facă politică!”
Rock-ul a apărut ca protest social. Etimologia cuvântului nu vine din engleză, unde înseamnă „piatră”, ci din hebraică, unde înseamnă „protest, scuipat” – cu trimitere indirectă la judecăţile publice, din vremurile începuturilor. Dar în ciuda acestei etimologii, între concertele Bucovina Rock Castle şi vociferările scabroase împotriva PSD ale votanţilor PSD, treziţi la realitate de… beţie, nu există nici o legătură. Dezamăziţii susţinători ai lui Dragnea strigau de UE şi de PSD şi când cânta JinJer; că-aşa-s ei, cei care votează cu picioarele. Dar ăştia, beţivii cu arţag nu contează. Publicul muzicii rock este cu totul şi cu totul altfel: în primul rând, nu a votat şi, tocmai de aceea, nu are de ce scanda măscări. Publicul, totuşi, nu e responsabilitatea mea decât ca solidarizare. Eu nu sunt vinovat de prostia Sucevei, ci doar de o părticică din cultura ei. Şi totuşi, m-a durut când s-a găsit, în public, un cetăţean, enervat de delimitarea trupei Luna Amară de forţele în uniformă care au bătut oameni în Bucureşti, şi care striga, sus şi tare, înjurând de mama-focului: „Cultura nu are voie să facă politică!”. Scrie în Constituţie aşa-ceva? Nu, dar prostia, obişnuită să fie condusă şi reprezentată doar de prostie, face alergie la iluminări şi pune căluş îndesat culturii: nu cumva să trezească pe cineva. Vă închipuiţi ce tragedie ar fi pentru România dacă ne-ar conduce oamenii de cultură, inclusiv muzicienii? Faţă de Dragnea sau Iohannis ne simţim toţi deştepţi şi centenari, dar în faţa unui redutabil om de cultură ni s-ar topi chiar şi umbrele. Chestia asta s-a petrecut în seara a doua de concerte. Urcasem doar de 18 ori până la Scena a doua şi coborâsem tot de atâtea ori, ignorându-mi măcinişul interior al bolilor care m-au transformat într-o umbră. Dar încă mai clocotesc împotriva imbecilităţii care susţine că Măria Sa Cultura nu are voie să facă politică.
*