BUCOVINA – POEŢII POEŢI | Dragusanul.ro - Part 5

Poeţi bucovineni necunoscuţi: Alexandru Petrino

BOA 2

*

Despre Alexandru Petrino, mare boier bucovinean, nu ştiu mare lucru, deşi s-a numărat printre prietenii şi tovarăşii de nădejde ai lui Alecu Hurmuzachi, în calitate de „ablegatul Sucevei” (în 1869), deci de deputat, în stăruinţele deşteptării naţionale prin cultură.

*

Întâmplător, pe când căutam mărturii despre mitul fals „Arboroasa”, prin lunile noiembrie 1877 – februarie 1878, am dat de un poem, semnat de Alexandru Petrino şi datat în 1875, „Resemnare”, care m-a impresionat şi prin modernitatea discursului liric şi prin încărcătura filosofică remarcabilă. Am cules poemul şi îmi propun ca, mâine, să pornesc în căutarea lui Alexandru Petrino, omul şi poetul, cu speranţa că îi voi găsi versurile risipite aiurea, ca să le aşez acolo unde merită.

*

Iar dacă voi izbuti să desluşesc, în cele din urmă, cărările, Bucovina se va putea mândri cu încă un tezaur de spiritualitate, pentru că Alexandru Petrino, spre deosebire de Dimitrie Petrino, m-a convins, doar cu poemul „Resemnare” că a risipit prin indiferenţa bucovineană o adevărată comoară.

*

*

Resemnare

*

Din primăvara vieţii cules-am flori frumoase

Şi toate-ntr-o ghirlandă curând le-am împletit,

Dar primăvara trece şi nopţile geroase,

Decorul vieţii mele, ghirlanda mi-a pălit.

*

De-atunci mă împresoară tristeţea din păcate

Şi cerul vieţii mele cu jale s-a-mbrăcat;

Pe dânsul nu luceşte o stea ca să-mi arate

Un loc de mântuire, un loc de debarcat.

 *

Deplângeţi a mea soartă, dar cugetând la mine,

Grijiţi să nu vă-nşele un farmec răpitor,

Căci primăvara vieţii, de trece, nu mai vine,

O, inimă zdrobită, grădină fără flori!

 *

(Familia, Anul IV, Nr. 20, 9/21 martie 1878, p. 117)

 


1904, Panait Cerna: Spre Bucovina

Maica Domnului

*

Ducând în inimi cântec şi-nchinare

Călătoresc în sfânt convoi pioşii,

În drum i-adastă codrii vechi, pletoşii,

Doinind minuni din vremuri legendare.

*

Trecutu-i plin de-avânt, de-apusuri roşii…

El stoarce stropi din sufleteşti izvoare

Să picure adânc cuvântătoare

Pe locuri unde-au stăruit strămoşii…

*

Suceava-n zări s-a luminat de-odată…

Învăluiţi în slava ei curată,

Ei merg cântând, cu frunţile senine.

*

Tăceţi adânc! Păşiţi ca-n sfinte-altare!

Să nu-L treziţi din visuri seculare,

Să-şi vadă scumpul cuib în mâini străine…

 *

Panait Cerna

*

(Răvaşul, Anul II, Nr. 30, 23 iulie nou 1904)


Sub tipar, o nouă carte de Roman Istrati

putin cu strunfi

*

Există scriitori care ne încredințează doar un pumn de cuvinte, pe care noi, cu îndătinata noastră insesbilitate, le ignorăm, risipind nestemate și abandonându-le sub colbul ignoranței și al nepăsării. Și asta se întâmplă pentru că „nu doar lumpen-proletariatul e plin de zevzeci și nătărăi. Nu doar lumea săracă și incultă e blamabilă sub aspectul lipsei de judecată. Mocofani întîlnim și în sferele înalte ale culturii, artei, în lumea plină de fițe a vedetelor, în sportul de performanță și, mai ales, în politică” (Meditații cu nuiaua), în care nu mai vibrează „imense clopote de humă” (sentiment de toamnă), chiar dacă „țipă sub cerul spart ca o fântână” (însingurare).

Roman Istrati*

Un astfel de scriitor, care ne oferă mult, deși nouă ni se pare puțin, este Roman Istrati, poetul, publicistul și filosoful care s-a născut la Rădăuți, în 7 septembrie 1955, şi care avea să debuteze editorial, în 1978, deci la doar 23 de ani, în prestigioasa Editură „Eminescu”, cu placheta „Miezul adânc”, beneficiind şi de o prefaţă frumoasă, scrisă de Constanţa Buzea, următoarea lui carte, „d’istrati: jupânii”, fiind lansată abia în 7 septembrie 2015, adică în ziua în care, „piezișă stea de noapte” (negândire), Roman Istrati, împlinind 60 de ani, devenise „chiar pribeagul care-și cere prânzul” (călcând lumina), pășind pe „neliniștite trepte de untdelemn” (somn).

*

În tot și în toate, Roman Istrati a fost și rămâne un poet înăscut, chiar și în această carte de publicistică, în care „Ștrumfii Kremlinului” înseamnă doar un pretext geopolitic pentru deslușirea comodității noastre istorice, a celor resemnați mioritic și veșnic nepăsători, deși analiza situație politice nu lipsește, ba, dimpotrivă, e acerbă, lucidă și competentă. Dar și aici, în această incredibilă parabolă a contemporaneității est-europene, „Roman Istrati își face iluzia că este un sceptic, când el este de fapt un luptător mocnit, ca viața însăși, pentru cauze mari. Nu se grăbește să tragă concluzii, și nu reușește să fie cinic… este timp care trece greu, lăsând în urmă poezia agoniei lui, indicând paradoxalele soluții de viață și de bucurie ale celui care știe să piardă și să învețe” (Constanța Buzea). Citatul acesta se referă, desigur, la timpuria lui operă lirică, dar este cât se poate de potrivit și pentru pamfletarda carte „Ștrumfii Kremlinului”, în care pamfletul nu se manifestă doar ca o aciditate la adresa politicilor, ci ca o potență literară, în care „dansează lutul gata să se-aprindă” (nunta), iar „enoriași de lână se închină / din mâna lui Iisus lumina cade / uscată ca un colț de ghilotină” (acuarelă), sentința devenind destin tipologic pentru un popor caracterizat lăuntric și descifrat ca atare, de „plăvanul grobian şi anonim (care) bea tutun, decimează halbe de rachiu, violează, conduce mangă sau o pune de o bătaie cu răngi şi ciomege de baseball”, de „intelectualul rafinat (care) îşi întreţine plictisul cotidian încercînd să descopere sensuri filosofice în texte penibile sau pur şi simplu să întreţină nevinovate discuţii intelectuale despre fenomenele meteo”, de „intelectualul rural, (care), între mulsul vacii şi fierberea lăturilor pentru tenorii guiţului, îşi face timp şi pentru rezolvarea unui rebus sau pentru lectura rezumativă a presei”, de „intelectualii de oraş, absolvenţi ai unor facultăţi de la mare distanţă (care) îşi închipuie că-s mult superiori în toate domeniile şi, de şmecheri ce au ajuns, ca să se distreze, comandă la restaurant apă minerală feliată şi ciorbe de perişoare pătrate spre exasperarea pupezelor cu breton care, în calitatea lor de ospătăriţe, trebuie să ştie rînduiala tacîmurilor, să ştie să toarne discret în pahare, dar mai ales să ştie să rînească elegant după fiecare consumator” (Spionul Floricel).

*

În fața acestei lumi, care îl absoarbe, îl cuprinde și îl sufocă, „gându-i cărarea / trecând ca o spaimă târzie” (rămâne un spațiu), „și liniștea-și culcă genunchiul / umbrit de povară” (rămâne un spațiu), și tocmai de aceea poetul Roman Istrati, care vine dintr-o altă dimensiune spațială, din cea în care „și fructul ascunde în nemișcare o simfonie” (toamna), iar „lumina ei un singur sens arată” (stea), nu se poate resemna cu faptul că „noi, românii, sîntem cu sîntem, dar la fudulie nu ne bate nimeni. Cînd e vorba de scos nasul-n lume şi de organizat paranghelii răsunătoare suntem aşi, spargem orice concurenţă şi-i lăsăm pe toţi muţi de uimire cu făloşenia noastră cosmică” şi că „brandul Bucovinei s-a vrut ctitorit pe trei repere majore: tradiţiile nealterate (nu s-a zis nimic despre manelizarea cvasitotală a folclorului), multiculturalismul bucovinean (de fapt semianalfabetismul multietnic) şi bioland-ul (adică meniul cu produse pur ecologice şi cu certificate bio)” (Jupîn de Pardon). În fond, Roman Istrate vine de şi trăieşte acolo unde „e greu să naști puterea din cuvinte / când chiar cuvintele îți sunt povară” (călcând lumina), de acolo unde „durerea unor faceri se aude” (din tată-n fiu) „şi mâine somnul poate se va rupe / și mâna noastră mângâind va pune / vinul în flori și florile în cupe / brumă prin struguri și rugină-n prune” (țară).

*

„De dragul limbii române”, Roman Istrati aude cum „necuvios de simplu și curat / trece un vaiet sângeriu prin vie / clopotu-și sparge-n gură fluturi / lăptoși ca osul sfânt, de păpădie” (somn) şi se revoltă în faţa primitivismului îndătinat, în care „adoraţia tîmpă rămîne apanajul principal al gloatei, indiferent dacă subiectul adoraţiei e un sfînt, o persoană publică, un obiect sacru sau un fetiş ordinar” (Noi suntem de la Coţuşca/ Unde a-nţărcat dracu, răţuşca), iar „unii opinează chiar că Tatăl Ceresc şi-ar fi scăpat creaţia de sub control şi că oamenii au ajuns să-şi facă d ecap comportîndu-se împotriva naturii. Ca să fiu cinstit, tocmai aceste comportamente umane de la noi sau de aiurea, de pe planetă, îmi dau de multe ori fiori sau îmi creează coşmaruri” (Capra rusească).

*

„De dragul limbii române”, care, după cum sacerdotal susţinea Arune Pumnul, înseamnă „pecetea dumnezeirii” pusă pe identitatea noastră de neam, Roman Istrati se revoltă, precum în poezia din tinereţe, aşa şi în pamfletele literare din „Ştrumfii Kremlinului”, împotriva faptului că, „de multe ori, conştienţi sau fără să vrem, acţionăm împotriva firii. Ne răzvrătim împotriva tradiţiilor, împotriva normelor şi regulilor şi, din păcate, răzbunarea scăpată de sub control se orientează chiar împotriva propriilor persoane. Din idioţenie funciară ori cu rafinament masochist, fiecare ins îşi duce războiul împotriva propriei fiinţe” (Sfinţia Sa MIG-ul) – „Povești voi scrie, dacă timpul cere / și despre colții ierbii voi vorbi / cum stau ascunși în fiecare noapte / și ard precum un fagure de ploi” (fratelui meu). Iar acţionări „împotriva firii” sunt şi decadenţa – „Hai, că asta cu decenţa e doar o gogoriţă, nu o luaţi chiar mot a mot. Că doar n-am ajuns chiar în halul în care ecumenica Udrea să se rujeze cu carioca, Patriciu să se zgîrcească la hîrtia igienică, Becali să renunţa la Maybach-ul lui, Ţiriac să-şi radă mustaţa şi Vanghelie să nu-şi mai recunoască celebra inteligenţă. Păi cam aşa ar trebui să facă toţi. Măcar din adeziune la spiritul de economie” (Şlapi pentru domnul Putin) –, şi traseismul politic – „Uite că adulterul politic nu figurează ca păcat. Şi atunci mă întreb cu îndreptăţire: dacă cercetătorii au stabilit că maimuţele antropoide, că primatele au sentimentul moralităţii, în sensul că deosebesc binele de rău atunci cum se face că primatele politice româneşti, deşi nu deosebesc binele de rău sînt departe de a poseda capacităţi morale” (Capra rusească), şi toate păcatele şi păcătoşeniile noastre istorice, împotriva cărora Roman Istrati, poet înăscut, iar nu făcut, ridică, în sensul înnălţării, un pumn de cuvinte, mărturisind cu candoare: „Atâta doar mi-e puterea mea în brațe / spini luminoși cu care vă ating” (lumina de nectar).

*

Indiferent de scrierile pe care ni le încredinţează, Roman Istrati doar ca risipitor de metafore trebuie înţeles şi citit. Iar primele semne ale unei astfel de inspirate lecturi le-au dat, deja, şi Ambrozie Ovidiu Bortă-BOA, autorul copertei, şi artistul fotograf şi poet Victor T. Rusu, care a realizat, drept simbol al operei, portretul lui Roman Istrati, pe care l-am încredinţat acestei cărţi.


Bumbac: Să serbăm sărbătorile noastre naţionale!

Bumbac

*

(Odă compusă şi declamată de subscrisul,

cu ocaziunea serbării ajunului anului nou 1867,

de către junimea română studioasă în Viena)

*

*

 „Ego Dis amicum,

Seculo festas referente luces,

Reddidi carmen, docilis modorúm.

Vatis Horati”.

(Horatius Flacus, Ode, IV, 6, 41-44)

*

Salutare vouă, ceasuri mult dorite,

Ce-mi vărsaţi în suflet visuri fericite

Şi-mi pătrundeţi simţul, astăzi, ca să cânt!

Salutare vouă, fraţi de bărbăţii,

Răsăriţi din sânul mândrei Românii

Şi crescuţi ca cedrii sfântului pământ!

*

Rechemaţi trecutul din întunecime

Şi zburaţi cu mine peste străvechime,

Peste munţi si codri şi peste câmpii!

Şi-ţi afla viaţa într-a sa mărire,

Şi-ţi afla mărirea într-a sa pierire

Pe la fiii Romei şi-ai Eladei fii.

 *

Mici au fost aceste falnice popoară,

Mici şi ne-nsemnate, pentru-ntâia oară,

Însă cum crescură-n gloriosul timp?

Îşi formară sacre temple spre-nchinare,

Monumente veşnice, veşnice altare

Şi-adorară zeii naltului Olimp.

 *

Introdus-au jocuri, datini de unire,

Legături menite pentru întărire,

Decretând prin lege cult şi sărbători;

Martori ni-s Corintul, Delfii şi Dodona,

Vechiul Capitoliu din strămoaşa Roma,

Urme din mărirea numelor surori.

 *

Cete numeroase din străvechea lume

S-adunau să-nalţe cereştile nume

Prin pompoase jertfe, rugi şi adorări;

Din Parnasulul verde, din Alban, la vale,

Tăbărau voioase Muzele pe cale

Şi răpeau mulţimea cu-ale lor cântări.

*

Şi cununi de laur, pentru-a lor virtute,

Câştigau eroii zilelor trecute

Şi cu nemurire se încoronau,

Căci pe-atunci virtutea căpăta răsplată

Şi căderea însăşi fu-ntrebuinţată

Pentru-mbărbătarea celor ce cădeau.

 *

Dintr-un colţ în altul repede şi-n pripă

Faima-n zboru-şi iute se lăţea-ntr-o clipă

Şi prin toată ginta doar un simţ era.

Astfel se-mpăcară zeii, prin serbare,

Astfel tot poporul pentr-un cuget mare,

Pentr-un cuget numai se însufleţea!

 *

Şi când fură-aceste suflete măreţe

Hotărâte ca să cerce şi să-nveţe

Ţări şi limbi şi datini de-un popor barbar,

Colindau prin lume, pe câmpii străine,

Sacrele lor însă le purtau cu sine

Şi le făceau corturi, le făceau altar.

 *

Şi sub scut puternic zeii ocrotiră,

Cârmuiţi de dânşii lumea cuceriră

Şi erau ca stanca tari şi neclintiţi,

Artele, ştiinţa, simţul de unire

Ce ridica omul la Dumnezeire

Le făceau renume, îi făceau vestiţi.

 *

Dar de când dispreţul, trista nepăsare

Către tot ce fuse nobil, sfânt şi mare

Serbede-şi rânjiră dinţii veninoşi,

Decăzu virtutea, decăzu bravura,

Iar în loc crescură patima şi ura,

Oarba dezbinare, factori dureroşi!

*

Din Auguri ieşiră creaturi viclene,

Aducând în lume specule nedemne

Când purtară masca de predicatori,

Templele lor moarte în ruini căzură,

Jertfele-n negoţuri chiar se prefăcură,

Căci le părăsiră cei nemuritori!

 *

Şi din tronul falnic, cel de strălucire,

Au căzut eroii pân’ la nimicire,

Pedepsiţi de către zeii vătămaţi!

Iar în decăderea lor nepresimţită

Aflat-au barbarii clipa nimerită

De-a-şi înfinge-ntr-înşii dinţii încruntati;

*

Iată care fapte nasc într-o naţiune

Dacă se păstrează legile străbune,

Datini şi Penaţii cu cuget curat,

Iată cum se stinge nume şi mărire

Când poporu-şi pierde simţul de iubire

Către cele-nalte, ce l-au înălţat!

*

Să serbăm, deci, dară, cu simţiri curate

Datinile noastre de străbuni lăsate,

Moştenire scumpă ginţii româneşti;

Să serbăm această sfântă sărbătoare

Trimiţând la fraţii cei din depărtare

Şi la surioare salutări frăţeşti!

 *

Şi oriunde fi-vom, geniul ce direge

Soarta României, după-nalta-şi lege,

Să nu-l dăm uitării, ci să-l adorăm,

Astfel, ne-a conduce braţul său spre bine,

Astfel, vom ajunge zilele senine

Şi-n virtutea faptei o să triumfăm!

*

Viena, 31 Decemvrie 1866.

*

Vasile BUMBAC

*

(Albina, Anul II, Nr. 3-110, vineri 6/18 ianuarie 1867)


vasile gherasim: sunt clipe pline de dumnezeire

Vasile Gherasim

*

Către Poezis

*

Tu mi-ai ieşit în cale

Şi eu te aşteptam demult, demult să vii

Şi să-mi apari în visul vieţii mele –

Doar vis e viaţa ce-ntrerupe somnul nefiinţei.

*

Te aşteptam

Să mi te-arăţi eterică, frumoasă, luminoasă;

Şi ai venit, Poezis,

Şi mi-ai atins cu jarul gurii tale

Înfierbântata-mi frunte

De gânduri şi-aşteptări;

*

Cu degetele mânii tale netezit-ai părul meu –

Părea că lin adie pe coardele unei antice lire…

Poezis, zână tu, învăluită în văluri de mister,

Fiinţă nepătrunsă de nici o minte-a unui muritor,

*

Tu, în extaz,

Şoptitu-mi-ai a zeilor vestire;

Şi flacăra suflării fale,

Când buzele cu sărutări le-acopereai,

Pătrunsu-mi-a adânc în suflet

Şi, astfel, începui să cânt.

*

Şi de-atunci eu cânt mereu

Dorul sufletului meu;

Şi de-atunci eu cânt adesea

Tot aleanul ne-nţeles

Ce în inimă-mi l-ai pus

Şi îl port de când te-ai dus…

*

Şi tot cânt a mea iubire

Şi nespusa-i fericire;

Şi iubirea am s-o cânt

Cât trăi-voi pe pământ;

Cât va arde al ei jar,

M-oi gândi la al ei dar.

*

Şi m-oi stinge tot cântând,

Lumea-n suflet cuprinzând:

Zările şi mările

Vor sorbi cântările…

Şi-aşa veşnic voi trăi

Şi de tine voi doini…

 *

Poporul,1927, No. 89/90

 *

 Lacrimile tale

*

De când sorbii din ochii, adânci ca sumbre ghioluri,

Nevinovate lacrimi, fierbinţi şi-mbelşugate,

Se-mplură-n al meu suflet şi ultimele goluri

Cu-ale iubirii noastre simţiri ne-nfricoşate.

*

Şi-aş vrea să crească-ntruna prea blânda-ne iubire

Ca sufletele noastre cuprinde să nu poată;

Şi-n ea să ne înece vrăjmaşa ei gândire,

Şi-ntr-însa să ne pierdem fiinţa noastră toată.

*

Oricât de mult mă mână la tine dorul meu,

Tot mai nebun, mai aprig să-l am eu mi-aş dori,

Iar focul ce-n adâncuri mă mistuie mereu

Incandescent, gigantic, ucigător de-ar fi!

 *

Vreau infernale chinuri în mine ca să port,

Vreau clipa fericirii trăită-adevărat

Cu suferinţi eterne s-o răsplătesc – doar mort

E cel ce niciodată din ele n-a gustat.

De când a tale lacrimi din ochi ţi le-am sorbit

Mă simt, în fericire, de tine-atât de-aproape;

Dar ştiu că, împreună, aşa a fost sortit,

Şi-n suferinţe, brazde, fiinţa-ne să-şi sape.

 *

Junimea Literară, 1931, No. 1-4

*

Pastel tomnatic

*

Vânturi reci, vă-ntoarceţi iar acum,

Frunze moi, v-aşterneţi iar pe drum;

Nori, vă-nşiruiţi mereu pe cer:

Nopţile sunt pline de mister.

 *

Liniştea iar reveni, tiptil

Arătându-mi palidu-i profil.

Ştie c-o iubesc atât de mult

Şi vrăjit şoptirea i-o ascult.

*

Da, e toamnă şi-n odaie-i frig;

De tristeţe, parcă-aş vrea să strig…

Sst! Nu vezi că-n colţ a adormit

Liniştea?… Ce mult a obosit!

 *

Spectator, 1928, No. 8.

 *

 Fiorul veşniciei

Când te-am îmbrăţişat întâia oară

Şi ţi-am sorbit suflarea într-a mea,

O pânză neguroasă s-aşeza

Peste-nserarea ce trăgea să moară.

*

Şi-atunci fiinţa mea şi-a ta murea

Şi de pământ se desprindea uşoară

Fantoma umbrelor… Atuncea, doară,

Din noi un singur „eu” se plăzmuia.

*

Sunt clipe pline de dumnezeire,

În care viaţa creşte-n infinit

Şi sufletul cuprinde cer şi mare.

*

Poţi tu să porţi întreaga fericire

În tine singur? Încă n-ai simţit

În ea a veşniciei-nfiorare?

 *

Poporul, 1927, No. 89/90

*

În ceaţă

*

Ceaţă-ntunecoasă-i pe pământ,

Nu se mişcă nici o creangă-n vânt;

Amândoi noi mergem dibuind,

Consumând tăcuţi dureri şi jind.

*

Cum suntem învăluiţi în noapte,

Transcendente par a noastre şoapte;

Braţele s-ating imaginar

Ori de câte ori în ceaţă-apar

*

Umbre transparente, ca şi noi,

Într-un ceas ca cela de apoi…

Totuşi, parc-aş vrea să fim mereu

Înveliţi în ceaţă, tu şi eu;

Numai noi lăuntric să simţim

Soarele de care ne-ncălzim.

 *

Junimea literară, 1931, No. 1-4

*

Vreau

*

Din văgăuna sufletului meu

Ţâşnesc întruna vâlvătăi aprinse

Spre depărtări de minte necuprinse,

Spre cerul ce întreg al meu îl vreau.

*

Vreau focul cel răpit de Prometeu

Să ardă iar în zările întinse

Şi în Olimp s-aprind iar torţe stinse

Şi zeii să-i trezesc din somnul greu,

*

Vreau lumea iar să fie fericită

Cum a mai fost în timpuri legendare,

Când încă nu era din cer răpită

*

Scânteia gândurilor seci, bizare,

Vreau să trăiască-n suflet negândită

Ideea pururea nemuritoare.

 *

Junimea literară, 1931, No. 1-4


Pagina 5 din 11« Prima...34567...10...Ultima »